Psihoterapie Iasi

Nu e necesar să reinventezi roata ca să aduci în viaţă o contribuţie semnificativă. Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi încontinuu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă. Ea îţi oferă, pur şi simplu, o oportunitate de a evolua şi de a te schimba, ceea ce e uşor dacă nu eşti ataşat formei tale de autoexprimare.

Foloseşte forma care-ţi stă la îndemână în momentul dat. Desprinde-te de ideile tale preconcepute. Fiecare moment este nou. Fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Ataşamentul faţă de un anumit mod de a spune sau de a face ceva într-un anumit fel este tributar timpului. Astfel de ataşamente te ţin înlănţuit de trecut. Te ţin împotmolit într-o falsă identitate. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Dacă nu eşti ataşat de formă, e uşor să păşeşti afară din timp. Atenţia ta rămâne fixată în prezent, în momentul etern de acum. Orice se întâmplă cere atenţia ta totală. Şi totuşi, câţi dintre voi sunteţi pe deplin prezenţi în cadrul experienţei voastre? Cei mai mulţi dintre voi sunteţi ocupaţi să vă judecaţi experienţa, căutându-i nod în papură, dorind ca ea să arate aşa cum v-aţi aşteptat să arate. Cu alte cuvinte, vă cramponaţi de falsa voastră identitate; încercaţi să siliţi prezentul să se conformeze trecutului.

Întreabă-te onest: „Sunt în căutarea unei vieţi stabile, previzibile? Asta-mi doresc?” în caz că da, atunci trebuie să-ţi dai seama că lumea nu-ţi poate oferi aşa ceva. Toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare. Nimic nu e stabil. Nimic nu e previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă. Relaţiile încep şi se termină. Trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă. Fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. Dar priveşte numai forma nudă şi vei vedea ce înseamnă această formă pentru tine. „A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de judecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia. Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoaşterea lui.

Când intenţiile cuiva se schimbă, se schimbă şi forma care e suportul acestor intenţii. Dacă eşti sensibil la propriile tale intenţii şi la cele ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei. Detaşarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alţii, nu de înstrăinare.

A-i ţine la distanţă pe ceilalţi nu aduce detaşarea, ci opusul ei. Numai dacă îi admiţi pe ceilalţi în inima ta, devii capabil să-i eliberezi. Compasiunea şi detaşarea merg mână în mână. Nu poţi să iubeşti pe cineva şi, totodată, să urmăreşti să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău libertatea. Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.

Ataşamentul faţă de formă provine din cea mai profundă nesiguranţă. Nu o poţi înţelege pe deplin, până când nu treci dincolo de ataşament, însă această trecere este inevitabilă. Ea este imprimată în schema vieţii.

Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Pe măsură ce iubeşti din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulţi oameni, devii din ce în ce mai puţin ataşat de ei ca indivizi. Devii ataşat nu de persoana ca atare – ci de iubirea pe care fiecare persoană o extinde spre tine.

Când te rog să foloseşti orice formă ce îţi este la îndemână în momentul de faţă, eu te rog să devii flexibil şi receptiv. Te rog să treci la nivelul intenţiei. Te rog să treci la apropierea de ceilalţi, fără a încerca să defineşti sau să controlezi. Dacă faci astfel, nu vei fi niciodată limitat de formă sau obsedat de ea. Vei fi liber să creezi în mod spontan. Acesta este cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da. Rămâi în prezent, fără aşteptări, fără ataşament faţă de rezultat. Nu te plânge de forma care îţi e oferită şi nu o învesti cu mai multă importanţă decât are.

Perfecţiunea nu este de găsit în afara ta. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău. Priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Fragment din cartea “ Iubire fara conditii” (autor Paul Ferrini)

Editura FOR YOU

Ati incercat vreodata sa mergeti pe o strada, in timpul noptii, intr-un oras necunoscut? Probabil ca veti fi intr-o permanenta alerta si fiecare zgomot ar putea sa sune amenintator. Este posibil sa aveti un mers mai grabit si sa aveti tendinta de a privi in spate, peste umar, incercand sa distingeti orice posibil pericol ce ar putea sa apara din umbra.

Daca priviti cu atentie la dumneavoastra insiva, ati putea sa descoperiti ca acelasi sentiment de alerta este prezent atunci cind cunoasteti noi persoane, cand sunteti la inceputul unor relatii  sau atunci cand sunteti in situatia de a depinde de fiabilitatea celorlalti. Drumul parcurs pare a fi nesigur si plin de neprevazut.

Prezenta increderii este cruciala pentru soliditatea  si confortul relatiilor interumane. Capacitatea de a avea incredere si de a simti reciprocitatea acesteia reprezinta o conexiune esentiala in orice relatie . Increderea  ofera spatiul in care ne dam libertatea de a ne simti protejati si in siguranta.

Urmatoarele aspecte pot fi considerate indicatori ai gradului de incredere pe care partenerii il manifesta unul fata de celalalt si fata de relatie:

Previzibilitatea.  Este fundamentala prezenta previzibilitatii in crearea sentimentului de incredere. Daca puteti anticipa ca o persoana va reactiona in acelasi mod de fiecare data cand ii solicitati un anumit lucru, veti fi mult mai deschisi sa ii acordati incredere.

Onestitatea. Sinceritatea reprezinta un must have al oricarei relatii. Consolidarea reala a unei relatii este imposibila in absenta onestitatii. Mesajul transmis, fiind onest, este urmatorul: “ Am curaj sa-mi asum propiile puncte de vedere si consider ca cel mai valoros dar pe care il primesc de la tine este faptul ca imi poti oferi libertatea de a fi eu , fara a te simti amenintat de aceasta”.

Loialitatea . Cele mai puternice relatii de incredere se cladesc pe deschiderea partenerilor de a fi unul langa celalalt in perioade de adversitati sau tranzitii.  A alege sa ramai linga partner in momentele in care evadarea ramine o optiune  reprezinta o punte spre loialitate si, deci, spre incredere.

Angajamentul. Un aspect foarte important al angajamentului este devotamentul partenerilor in cadrum relatiei. Este foarte greu sa ai incredere in cineva care se gandeste vag la viitorul relatiei in care este implicat. Angajamentul reprezinta alegerea libera de a ramane linga si impreuna cu o alta persoana, “ la bine si la rau” , dincolo de obisnuitele suisuri si coborasuri ale vietii de fiecare zi.

Delimitarea granitelor . Facand un mic exercitiu de imaginatie, ati putea sa incercati sa vizualizati relatia voastra ca pe o gradina imprejmuita de un gard. Gardul  este construit din lucrurile pe care le considerati amandoi importante pentru mentinerea relatiei. Uneori, aceste granite sunt clare pentru ambii parteneri, dar de cele mai multe ori nu sunt discutate deschis. Granitele pot iesi in evidenta atunci cand unul dintre parteneri paseste dincolo de gard. Granitele reprezinta, de asemenea, un mixaj de atitudini impartasite – legate de bani, ingrijirea copiilor, sex, serviciu si viata de familie – , de credinte unice si personale legate de relatie.

Adaptare dupa: Julia Cole & Relate  – “Fata in fata cu infidelitatea. Continuam sau divortam?” , Editura Curtea Veche

Eforturile pentru a gasi un sens vietii constituie o motivatie fundamentala a fiintei umane. Ratiunea ei de a trai este unica pentru ca nu-i este revelata decât numai ei însasi: numai atunci capata ea un sens care poate sa satisfaca nevoie ei existentiale.

Cautarea unui sens pentru viata creaza, desigur, mai degraba o tensiune decât un echilibru intern. Aceasta tensiune este totusi indispensabila sanatatii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoana sa supravietuiasca conditiilor celor  mai grele cum o poate face ratiunea ei de a trai. Nietzsche avea dreptate când spunea ca cel care are o ratiune  (un motiv) de a trai poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagarele de concentrare naziste, cei mai apti sa supravietuiasca erau prizonierii care aveau un plan de realizat dupa eliberare. Alti scriitori au tras aceeasi concluzie în operele lor cu privire la lagarele de concentrare, iar la anchetele desfasurate în lagarele de prizonieri de razboi din Japonia, Coreea de Nord sau În Vietnamul de Nord confirma aceasta teorie.

Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinta mea profunda de a-l rescrie m-a ajutat sa supravietuiesc rigorilor lagarului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoida, într-un lagar din Bavaria, am început sa scriu, pe bucati de hârtie, notite care m-ar fi ajutat sa-mi rescriu cartea daca as fi supravietuit. Sunt sigur ca eforturile pe care le-am desfasurat în baracile sumbre dintr-un lagar de concentrare din bavarez m-au ajutat sa surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeste ca sanatatea mintala este bazata pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja si ceea ce ne ramâne de realizat, sau pe diferenta dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim. Aceasta tensiune fiind inerenta fiintei umane, si deci, indispensabila sanatatii ei mintale, n-ar trebuie sa evitam confruntarea omului cu sensul vietii lui.

Dupa parerea mea, este riscant sa credem ca sanatatea mentala depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trai fara tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasa. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degraba de a se simti chemat sa îndeplineasca ceva.

Este inutil sa cautam un sens abstract al vietii. Fiecare are drept misiune sa duca la bun sfârsit o sarcina concreta unica pentru el si, din aceasta cauza, el nu poate fi înlocuit, tot asa cum viata lui nu poate reînnoita. Vocatia fiecaruia deci este unica, ca si maniera de a o realiza. Cum fiecare situatie reprezinta o provocare pentru fiecare persoana, chestiunea sensului vietii poate fi pusa, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui sa întrebe care este ratiunea ei de a trai, ci sa recunoasca ca ei îi este pusa aceasta întrebare.

Autor: Viktor Frankl

Fragmente din cartea   Decouvrir un sens a sa vie

Am simtit totdeauna ca, in ciuda tuturor suferintelor si nenorocirilor, dincolo de bine si de rau, exista ceva care confera vietii ratiunea de a fi si stabilitate. Chiar si in cele mai intunecate clipe, pentru mine Dumnezeu este in ceruri iar in lume totul e in ordine [...]

Noi cai mi se deschid mereu, noi orizonturi se desfasoara in fata ochilor mei incantati, sursa nesecata de frumusete si bucurie. Chiar si in cele mai intunecate ceasuri de deznadejde, am stiut in adancul fiintei mele ca, pana si ele, ma vor ajuta sa fac noi descoperiri, ma vor imbogati cu o invatatura mai profunda, ma vor pune in fata unei frumuseti si mai impresionante. Cand am facut greseli cumplite si am trecut prin teribile experiente aducatoare de bezna, in care mi-a fost dat sa traiesc sub etaloanele mele de viata, scanteia a continuat sa ma conduca, si, in final, sa ma elibereze.
Vreau sa le spun celor care pot pasi pe aceasta cale a disperarii ca am cunoscut chiar chinuitoarea dorinta de a ma sinucide. Am fost impiedicata de doua lucruri: de convingerea ca nu as face decat sa adaug in mod ireparabil la pacatul originar; si sentimentul de responsabilitate fata de cei pe care i-as fi lasat in urma. Ce nu stiam atunci, dar stiu acum, este ca as fi jertfit marile bucurii pe care viata pamanteasca mi le ofera – si nu m-as fi lepadat de nenorociri.

“Credinta launtrica” – Principesa Ileana a Romaniei, Maica Alexandra

Sursa: Aici

Autor: Jacques Salomé
Colecţia: Seria Jacques Salomé

Editura: Curtea Veche

O cartă a dreptului omului
de a trăi mai bine printre ceilalţi
Lucrarea cea mai emoţionantă a lui Jacques Salomé ne introduce în arta de a comunica la nivelurile profunde ale conştiinţei, pentru a pune bazele unor relaţii vii şi armonioase cu sine şi cu ceilalţi. Pornind de la experienţa personală şi de la descoperirile cotidiene ale existenţei sale, ne oferă câteva repere pentru a explora zonele de umbră ale personalităţii noastre, capcanele şi neînţelegerile din relaţia cu sine şi cu ceilalţi; a învăţa să depăşim înfrângerile, violenţele şi suferinţa; a avea curajul de a merge mai departe. O carte de referinţă pentru timpul prezent, când arta de a comunica este o necesitate a reuşitei personale.
Pentru Jacques Salomé, comunicarea este ştiinţa de a trăi.

Mă adresez tuturor celor care îşi asumă responsabilitatea de a acţiona personal şi imediat, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu ei înşişi şi cu cei din jur.
Să comunicăm mai bine pentru a fi mai buni…
Să fim mai buni pentru a trăi mai bine…
Să trăim mai bine nu doar pentru a supravieţui…
Pentru a obţine bucuria vieţii şi respectul faţă de sine.
Jacques Salomé

Fragmente din carte:

Dacă mă gîndesc la tot ce ştiu despre mine, de cînd îmi aduc aminte, am
sentimentul că viaţa mea nu a fost decît o succesiune de naşteri, o suită de etape
marcate fiecare cu o nouă bornă albă a unei importante treziri de conştiinţă, fundamentală
pentru dezvoltarea mea. Astfel, viaţa mea pare un parcurs străbătut de
naşteri, apariţii şi veniri pe lume care au contribuut la facerea omului care am devenit
astăzi.

Simt că în mine sînt înscrise profund cîteva reguli de viaţă cărora mă străduiesc să le
fiu fidel şi pe care mă angajez să le respect cu prioritate, oricare ar fi urgenţele sau
constrînge-rile care apasă asupra mea. Printre acestea se numără:
• admiraţia si uimirea fără limite în faţa copiilor şi a eforturilor lor de a deveni fiinţe
autonome, adulte, creatoare;
• respectul profund pentru femei, pentru misterul şi generozitatea lor;
• preocuparea permanentă de a-mi asuma responsabilitatea pentru ce mi se întîmplă;
• convingerea devenită de nestrămutat că, asemeni oricărei fiinţe umane, sînt
purtătorul unui dar fabulos, cel al vieţii care mi-a fost lăsată în grijă încă de la conceperea
mea. Dar imaterial, dar foarte real şi tangibil, alcătuit dintr-o sumă, dintr-o masă de
energie şi de iubire universală care mi-a fost încredinţată si faţă de care am datoria,
asemeni oricărui alt bărbat sau femeie, să o dezvolt într-o formă unică, cu toată libertatea
posibilă.

Doliile succesive din viaţa noastră pot fi în acelaşi timp germenii dezvoltării noastre…
Oare de cîte dolii trebuie să ne impregnăm corpul pentru a accepta să ne înălţăm?
Oare cîte respingeri şi refuzuri trebuie să ştergem pentru a îndrăzni să ne diferenţiem?
Prin cîte despărţiri, pierderi sau abandonuri trebuie să trecem pentru a întîlni, în sfîrsit, ce e mai bun în noi?
Oare cîte singurătăţi, chinuri sau disperări trebuie să înfruntăm pentru a trăi ca un întreg, în prezent, într-o întîlnire directă şi creatoare cu celălalt?
De cîte ori trebuie să renunţăm, de cîte ori trebuie să cedăm pentru a cîstiga mai multă autonomie, mai multă libertate?

Da, viaţa nu este decît o succesiune de naşteri. Pentru a avea acces la întregul nostru univers de posibilităţi, va trebui uneori să ne asumăm riscul de a ne despărţi, de a ne diferenţia de fiinţe apropiate, dragi nouă. Uneori va trebui să renunţăm la situaţii stabile, la convingeri sau la certitudini. Este de datoria noastră să stabilim distanţa corectă între noi şi celălalt, între dorinţele diferite care ne încearcă.

Sursa: Aici

Autor: Irvin D. Yalom, M.D.

Darul psihoterapiei. Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor
Editura Vellant, 2012
Traducere din limba engleză Aurora Gal Marcu

Rezultatul a treizeci şi cinci de ani de practică în domeniul psihoterapiei, cartea lui Irvin Yalom este un cadou oferit psihoterapeuţilor şi pacienţilor deopotrivă. Studiile de caz adunate de autor în 85 de capitole perfect şlefuite constituie un adevărat rezervor de sfaturi practice completate de o viziune onestă şi revelatoare asupra provocărilor şi recompenselor profesiei de psihoterapeut.
Într-o epocă dominată de “Nu te ataşa de pacienţi” şi “Nu le povesti clienţilor despre viaţa ta”, sfaturile lui Irvin Yalom (“Lasă pacientul să conteze pentru tine”, “Fă vizite la domiciliu” sau “Nu-ţi fie teamă să îţi atingi pacientul”) ne ajută să ne amintim de umanitatea pe care o împărtăşim cu restul lumii.

Irvin Yalom, M.D. este autorul prestigioaselor lucrări de psihoterapie The Theory and Practice of Group Psychotherapy – vândută în peste 700.000 de exemplare –, Existential Psychotherapy şi Inpatient Group Psychotherapy, al cărţilor aflate la graniţa dintre ficţiune şi documentar, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie şi Mama şi sensul vieţii, precum şi al romanelor Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea şi Soluţia Schopenhauer.
Irvin Yalom, M.D. este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Locuieşte în Palo Alto, California.

“Am fost întotdeauna impresionat de extraordinarul privilegiu de a aparţine venerabilei şi onorabilei bresle a vindecătorilor. Facem parte dintr-o tradiţie ce se întinde în timp nu doar până la înaintaşii noştri imediaţi din psihoterapie, începând cu Freud şi Jung şi toţi înaintaşii lor – Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard – ci chiar până la Isus, Buddha, Platon, Socrate, Galen, Hipocrate şi toţi ceilalţi mari lideri religioşi, filosofi şi medici care au alinat, de la începutul timpurilor, disperarea umană.”
Irvin Yalom

Fragmente din carte:

Una dintre poveştile mele preferate despre vindecare, pe care am găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Hermann Hesse, este despre Joseph şi Dion, doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice. Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie activă: îi judeca, îi dojenea, îi pedepsea, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea dându-le penitenţe, ordona pelerinaje şi căsătorii şi îi silea pe duşmani să se împace.

Cei doi vindecători nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Joseph s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gânduri de autodistrugere. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Dion. Într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion, chiar omul pe care îl căuta Joseph.

Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. La început Dion i-a cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar în final la cel de coleg. Mulţi ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph şi despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simţit Joseph când tovarăşul lui de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.

Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci şi lui i se păruse un miracol pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se întâlniseră în oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Joseph.

Povestea lui Hesse m-a mişcat întotdeauna într-un mod neobişnuit. Mă uimeşte ca relatare profund iluminatoare despre a da şi a primi ajutor, despre onestitate şi duplicitate şi despre relaţia dintre vindecător şi pacient. Cei doi au primit un ajutor imens, dar într-un mod foarte diferit. Vindecătorul mai tânăr a primit încurajare, îngrijire, învăţătură, un mentor şi un părinte. Vindecătorul mai bătrân a fost ajutat servind pe altul, obţinând un discipol de la care a primit iubire filială, respect şi alinarea singurătăţii.

Dar gândindu-mă din nou la poveste mă întreb dacă aceşti doi vindecători îndureraţi sufleteşte nu şi-ar fi putut fi de şi mai mare folos unul altuia. Poate că au scăpat ocazia pentru ceva mai profund, mai autentic, care ar fi putut produce o şi mai mare schimbare. Probabil că adevăratul act terapeutic are loc în scena cu patul de moarte, când ajung la onestitate, având revelaţia că au fost tovarăşi de drum, simple fiinţe umane, prea umane. Cei douăzeci de ani de tăinuire, chiar dacă au fost de folos, au împiedicat probabil un ajutor mai profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă mărturisirea făcută de Dion pe patul de moarte ar fi avut loc cu douăzeci de ani înainte, dacă vindecătorul şi căutătorul s-ar fi unit pentru a înfrunta întrebările fără răspuns?

Toate acestea îmi amintesc de scrisorile lui Rilke către un tânăr poet, pe care îl sfătuieşte: “Ai răbdare cu tot ce nu este rezolvat şi încearcă să iubeşti chiar întrebările.” Eu aş adăuga: “Încearcă să îi iubeşti şi pe cei care întreabă.”

Sursa: Aici

Comunicarea nonviolenta ne ajuta sa intram in contact cu noi insine si cu ceilalti intr-un mod care permite compasiunii noastre innascute sa se manifeste. Ne indruma sa ajustam felul in care exprimam si in care ii ascultam pe ceilalti, prin concentrarea constiintei pe patru zone: ce observam, ce simtim, ce nevoi avem si ce anume cerem pentru a ne imbogati viata.

Comunicarea nonviolenta ne dezvolta ascultarea profunda, respectul, empatia si genereaza o dorinta reciproca de a darui din inima. Cand ne concentram  pe ceea ce observam, simtim si avem nevoie, si nu pe diagnostic si judecata, descoperim profunzimea compasiunii noastre.  Comunicarea nonviolenta reprezinta un limbaj al compasiunii. La un nivel  mai profund, ne aminteste permanent sa ne concentram atentia asupra unui loc unde e mai probabil sa gasim ceea ce cautam.

Exista o poveste cu un barbat care, asezat in patru labe, cauta ceva pe strada  sub un felinar. Un politist in trecere il intreaba ce face. “Imi caut cheile de la masina”, raspunde barbatul, care parea putin baut. “Ti-au cazut aici?”, il intreba politistul. “Nu”, raspunde barbatul “mi-au cazut pe alee”. Vazind expresia nedumerita a poliristului, barbatul se grabeste sa explice: ‘Dar aici e mai multa lumina”.

Procesul comunicarii nonviolente cuprinde urmatoarele etape:

1. Actiunile concrete pe care le observam si afecteaza starea de bine
2. Cum ne simtim in relatie cu ceea ce observam
3. Nevoile, valorile, dorintele etc. care dau nastere starii noastre afective
4. Actiunile concrete pe care le cerem pentru a ne imbogati viata.

Sta in natura noastra sa ne faca placere  sa oferim si sa primim cu compasiune. Insa am invatat multe forme de “comunicare alienata”care ne determina sa vorbim si sa ne comportam in moduri care ii ranesc pe altii si pe noi. Comunicarea alienata a aparut in societatile bazate pe ierarhie sau dominatie si le sustine. Acolo unde o populatie e controlata de un numar restrins de indivizi care isi urmaresc propriile interese, e in avantajul regilor, tarilor, conducatorilor ca masele sa primeasca o educatie ce inoculeaza o mentalitate de sclav. Limbajul greselii, bazat pe imperative si obligatii, este ideal pentru acest scop: cu cit oamenii sunt mai instruiti s gindeasca in termenii judecatilor morale ce implica corectitudine si greseala, cu atit tind sa se orienteze catre exterior – pentru a-si defini termenii de corect si gresit, bine si rau. Cind suntem in legatura cu trairile  emotionale si nevoile noastre,  depasim statutul de sclavi si servitori.

Alta forma de comunicare alienata este folosirea comparatiilor, care ne blocheaza compasiunea fata de altii si fata de noi. Comunicarea alienata obtureaza constiinta faptului ca suntem  responsabili de propriile ganduri, sentimente si actiuni. Comunicarea dorintelor sub forma de pretentii e o alta caracteristica a limbajului ce blocheaza compasiunea.

Judecatile, criticile, diagnosticele si interpretarile legate de altii sunt toate expresii denaturate ale propriilor noastre nevoi. Cind cine spune: “Nu ma intelegi niciodata”, ne transmite ca nevoia sa de a fi inteles nu e satisfacuta. “Ai lucrat pina tirziu in fiecare seara saptamina aceasta; iti iubesti munca mult decit ma iubesti pe mine”, spune, de fapt, ca nevoia ei de intimidate nu e satisfacuta.

Cind ne exprimam nevoile indirect, prin evaluari, interpretari si imagini, altii tind sa auda critici. Iar cind oamenii aud orice suna a critica, au tendinta sa-si investeasca energia in autoaparare si contraatac. Daca dorim un raspuns plin de compasiune din partea celorlalti, e contrar intereselor noastre sa ne exprimam  nevoile interpretind sau diagnosticind comportamentul lor.  Dimpotriva, cu cit ne putem lega mai direct  sentimentele de nevoi, cu atit le e mai usor celorlalti sa raspunda cu compasiune la nevoile noastre.

Exprimind cereri intr-un limbaj clar, afirmativ, concret si centrat pe actiuni, dezvaluim cee ace dorim cu adevarat. Intr-o banda desenata e infatisat un barbat care a cazut intr-un lac. Zbatindu-se in apa, ii striga ciinelui de pe mal: “Lassie, cere ajutor!”. In urmatorul cadru, ciinele e intins pe canapeaua unui psihanalist. Acesta gluma infatiseaza caracterul vag al unei solicitari.  Limbajul vag contribuie la confuzia interioara. Folosim adesea un limbaj vag si abstract pentru a arata cum am dori ca ceilalti sa se simta sau sa fie, fara sa numim o actiuine concreta pe care o pot face pentru a ajunge la starea respective.

Un alt aspect important este faptul ca cererile sunt vazute ca pretentii atunci cind ascultatorii cred ca vor fi blamati sau pedepsiti daca nu se conformeaza. Putem sa-i  ajutam   pe ceilalti  sa inteleaga ca le comunicam o cerere, nu o pretentie, indicindu-le ca dorim sa ne satisfaca cererea  doar daca o pot face de bunavoie. Scopul comunicarii nonviolente nu este sa schimbe oamenii si comportamentuil lor pentru ca noi sa ne impunem punctual de vedere, ci sa ne ajute sa stabilim relatii bazate pe onestitate si empatie, care, in final, sa satisfaca nevoile tuturor.

In loc de concluzie…

“Cea mai profunda frica a noastra nu este aceea ca suntem inadecvati. Cea mai adinca frica a noastra este ca suntem peste masura de puternici. Lumina, si nu intunericul nostru, ne inspaimnta. Faptul ca traiesti mediocru nu serveste lumea. Nu e nimic luminat in a te face mic pentru ca ceilalti sa nu se simta in nesiguranta in apropierea ta. Cind lasam propria noastra lumina sa straluceasca, le oferim inconstient altor oameni permisiunea sa faca la fel. Cind ne eliberam de frica, prezenta noastra ii elibereza automat pe altii”.  – Marianne Williamson

Adaptare dupa Marshal B. Rosenberg – “Comunicarea nonviolenta – un limbaj al vietii”, Editura Elena Francisc Publishing

Autor: Hildegard Baumgart

Editura: Trei

Gelozia, dar şi alte sentimente negative (invidia, ura) au atras mai puţin atenţia psihologiei academice. Intrarea acestora în câmpul de interes al psihologiei se datorează în special dezvoltării masive a psihoterapiei, care se confruntă în mod curent cu ele. Se ştie că gelozia este partea întunecată a iubirii. Se ştie mai puţin că, în exces, ea este o povară atât pentru cel gelos, cât şi pentru cel asupra căruia se răsfrânge şi că poate distruge relaţia şi sentimentul valorii proprii ale celui care o resimte. Gelozia nu poate fi depăşită fără confruntare, înţelegere şi schimbare. Cartea de faţă se distinge în special prin bogăţia cazurilor de psihoterapie şi consiliere, pe baza cărora se elaborează o detaliată psihologie a geloziei. Este motivul pentru care se află la a patra ediţie.

Hildegard Baumgart este psihoterapeut de cuplu în München. A publicat lucrări despre căsătorie şi familie. „Această carte demonstrează clar că împărţirea literaturii din domeniul ştiinţelor sociale în «cărţi de specialitate» şi «cărţi de popularizare» este depăşită.” Eva Jaeggi

Cuprins:
Introducere
Prefaţă la ediţia de buzunar (2006)
Cazurile mele şi propriul meu caz

Partea întâi – Gelozia trăită
Persoana geloasă
Partenerul
Rivalul
Normalitate şi îndreptăţire
Soluţii distructive
Între patriarhat şi revoluţia sexuală
Dificultăţi cu conceptul de posesiune
Compulsia la libertate — un paradox

Partea a doua – Cu privire la tradiţia sentimentului de gelozie
Cu privire la istoricitatea sentimentelor
Dumnezeul gelos
Forţa sentimentelor în cerul zeilor
Iisus — iubire şi libertate
Dificultatea de a exprima gelozia
Angajare, libertate, sentimentul onoarei
Tradiţii legate de dragoste şi gelozie
Dragoste în căsnicie?
Dragostea ca o furie care aruncă în aer ordinea
Gelozia — în folclor
Puteau femeile să fie geloase?
Gelozia din vanitate
Gelozia ca indiciu pentru paradoxul iubirii
Totuşi: iubire în căsnicie
Ce este iubirea romantică?
Gelozia romantică
Ajută Biserica în problema geloziei?
„Cele zece porunci”

Partea a treia -Teorii psihologice
Eseul lui Freud din 1922
Autori dinainte de Freud: Gesell şi Friedmann
Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie,
paranoia şi homosexualitate
Scurtă privire asupra metodei freudiene
în legătură cu gelozia
De exemplu: Othello
Originalul lui Shakespeare şi modificarea lui
Iago — alter ego-ul lui Othello,
incitator şi psiholog
Gelozia lui Othello:
„concurenţială şi normală”
„Jignire narcisică”
„Sentimente ostile, autocritică”
„Bisexualitate”
„Proiecţii de infidelitate”
De ce gelozia ca mijloc de răzbunare?
„Proiecte homosexuale de infidelitate”
Femeile în lumea bărbaţilor —
simbioza ca pericol
Gelozia lui Iago
De ce este Othello gelos
până la momentul morţii?
Catharsis
Triunghiul — bărbat, femeie, copil
Terţul prejudiciat
Gelozia ca dorinţă
Gelozia şi sentimentul de vinovăţie
Bărbaţi şi femei
Complexul Oedip la băiat şi fată
Eternul al doilea
Angoasa de castrare
Teama de a pierde iubirea
Agresiune împotriva cui?
Mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi?
De la triunghi, înapoi la bi-unghi
Fără Oedip: Ruth Mack-Brunswick
Încorporare
Edmund Bergler: A voi să vezi şi a trebui să te arăţi
Eul împotriva idealului Eului
Sonata Kreutzer ca exemplu
Atotputernicie şi neputinţă: mamă şi copil, tu şi eu
Privind înapoi la Oedip
Unicul vinovat sau implicare multilaterală?
„Sistem” şi „circularitate”
Un sistem cu gelozie mascată
Ar putea fi totuşi ereditatea?
De la copilul alienat la problemele căsniciei părinţilor
Rigidizarea ca simptom fundamental
Gelozia ca rezultat al unor încercări de soluţionare greşite
Gelozia în coluziunile conjugale
Puterea — înţeleasă liniar sau circular?
Exemple de intervenţii sistemice
Probleme ale terapeutului

Partea a patra -Reacţii
Treizeci de cazuri din practica noastră
„Ce este un caz de gelozie?”
Câteva cifre
Întrebări
Însoţirea prin realităţi incongruente —
gânduri legate de catamneze
Şoc, furie, durere
O nouă realitate a relaţiei
A se vedea pe sine însuşi altfel
Realitatea partenerului
Desprinderea din simbioză
Elaborarea trecutului în consilierea maritală
Semnificaţia rivalului: fantasmă şi realitate
Participări scindate
„Homosexualitate”?
Desprindere şi revenire
O nouă viaţă, o nouă iubire
Râs şi plâns
Final
Soluţia zeilor

Sursa: Aici

Cand pierdeti contactul cu pacea profunda din adancul vostru, voi pierdeti contactul cu voi insiva. Cand pierdeti contactul cu voi insiva, va pierdeti in lume.

Sentimentul vostru de sine cel mai adanc a ceea ce sunteti voi in adevar, este inseparabil de aceasta liniste totala. Acesta este acel ,,eu sunt”, care este mai important decat numele si forma.

Linistea este esenta naturii noastre. Ce este aceasta pace? Spatiul interior sau constiinta in care cuvintele de pe aceasta pagina sunt percepute si din care ele devin ganduri. Fara aceasta constiinta, nu ar putea fi nici-o perceptie, nici-un gand, nici macar lumea aceasta.

Echivalentul zgomotului extern este zumzetul interior al gandirii. Echivalentul linistii externe este pacea interioara. Oriunde apare linistea in jurul tau ascult-o. Asta inseamna, doar, luati seama la ea. Fiti atenti la ea. Ascultati si fiti atenti la aceasta liniste ce apare din aceea dimensiune a pacii interioare din voi insiva, pentru ca numai prin acel spatiu al linistii poti fi constient de pacea profunda.

Vedeti ca in momentul in care luati seama la aceasta liniste din jurul vostru, atunci nu mai puteti sa ganditi.

Cand deveniti constienti de liniste, imediat apare aceea stare de pace profunda si vie. Sunteti prezent. Ati scapat de mii de ani de conditionare umana colectiva.

Priviti la un copac, o floare, o planta. Permiteti atentiei voastre sa priveasca la ele. Vedeti cat de linistite, si cat de adanc inradacinate sunt ele in Fiinta. Lasati natura sa va invete linistea. Cand va uitati la un copac si ii percepeti tacerea, deveniti si voi linistiti. Astfel va conectati cu el la un nivel foarte adanc. Si veti simti ca sunteti una cu acel lucru pe care il observati in interiorul vostru si prin aceasta pace totala pe care o traiti. Sa va simtiti una cu toate aceste lucruri – asta este Iubirea.

Linistea este de ajutor, dar nu aveti nevoie de ea pentru a afla pacea adanca. Chiar daca este zgomot, voi puteti fi constienti de aceasta liniste din spatele zgomotului, de acel spatiu din care zgomotul apare. Acesta este spatiul interior al constiintei pure, a constiintei despre voi insiva. Orice zgomot perturbator poate fi la fel de folositor ca si linistea. Cum asta? Abandonand rezistenta voastra la zgomot, si lasandu-l sa fie ceea ce este, aceasta acceptare va duce in realitatea pacii interioare care este linistea fara margini. Si intotdeauna cand voi acceptati in adancul vostru acest moment ca fiind ceea ce este – si nu conteaza ce forma ia el – voi sunteti atunci linistea, si sunteti chiar in pacea cereasca!

Inteligenta adevarata opereaza in liniste! Pacea este acolo unde se gaseste creativitatea si solutiile la toate problemele noastre. Dar unde este acel lucru minunat care poate sa salveze umanitatea – unde se afla el? Miracolul vine odata cu abilitatea de a fi linistit si in pace. Doar priviti si ascultati. Nu este nevoie de nimic altceva sa faceti. Stati linistiti si doar privind si ascultand – asta activeaza imediat inteligenta non-conceptuala din interiorul vostru. Numai lasati ca aceasta liniste sa va conduca actiunile si sa se exprime in cuvinte.

Mai toti oamenii isi petrec intreaga lor viata inchisi si limitati de propriile lor ganduri. Ei nu trec niciodata dincolo de spatiul ingust, creeat mental, de acel sentiment de sine paralizat, particular care este conditionat de trecut. In voi, ca si in fiecare fiinta umana, se afla o dimesiune a constiintei mult mai adanca decat gandirea. Ea este adevarata esenta, a ceea ce sunteti voi cu adevarat. I-am putea spune prezenta, constiinta nelimitata, sau constiinta neconditionata. A gasi aceea dimensiune va elibereaza pe voi si lumea de suferinta care este adanc prinsa in voi si in ceilalti, pentru ca ,,micul eu” fabricat mental este tot ceea ce voi cunoasteti si va determina viata. Iubirea, bucuria, veselia, creativitatea si pacea cea mai adanca nu pot apare in viata vostra decat numai prin aceea dimensiune a constiintei neconditionate.

Suvoiul gandirii are o enorma enrgie, si de aceea va poate trage in el, usor. Fiecare gand pretinde ca totul conteaza si are o mare importanta. Si cauta sa va prinda intreaga atentie – complet.

Iata o noua practica spirituala pentru voi: nu va luati gandurile prea in serios.

Cat de usor este pentru oameni sa ajunga sa fie captivi in inchisoarea conceptelor lor.

Mintea noastra in dorinta ei de a cunoaste, de a intelege si de a controla, se inseala asupra gandurilor si punctelor de vedere despre adevar. Ar trebui sa spuna: este ceea ce este. Si ar trebui sa fii mult mai deschis decat gandirea ta pentru a realiza ca atunci cand cauti o explicatie a vietii tale sau a altcuiva, si vrei sa intelegi cu mintea comportamentul cuiva si il analizezi, sau atunci cand judeci o situatie anume, nu este nimic altceva decat un punct de vedere, una din multele perspective posibile. Nu este nimic altceva decat o increngatura de ganduri. Dar realitatea este unita si intreaga si in ea toate lucrurile sunt interconectate astfel incat nimic nu exista in sine insusi si datorita lui insusi. In realitate, fragmentele de gandire taie acest spatiu de lucruri legate unele de altele, le taie in bucati de concepte.

Miracolul nu este un produs al mintii. Intelegerea adanca care este un miracol, apare prin simplul fapt al acordarii complete a atentiei voastre cuiva sau unui lucru. Atentia este inteligenta primordiala, constiinta insasi. Ea dizolva barierele create de gandirea conceptuala si cu asta vine si recunoasterea faptului ca nimic nu exista prin sine insusi. Ea intalneste observatorul, iar ceea ce este observat este chiar campul unificat al constiintei. Este vindecatorul separarii.

Mintea exista intr-o stare continua de ,,nu este destul”, si intotdeauna este lacoma dupa mai mult. Cand te identifici cu mintea te plictisesti si vrei sa te odihnesti foarte repede. A se plictisi inseamna ca mintea are o foame dupa mai multi stimuli, mai multa hrana pentru gandire, dar foamea ei nu este satisfacuta niciodata.

Cand esti plictisit, atunci poti sa satisfaci foamea mintii luand o revista, dand un telefon, sau butonand televizorul, navigand pe internet, mergand la cumparaturi, sau si asta nu este nenormal, transferand sentimentul de lipsa si nevoia mintii de mai mult, la corp, indopandu-l regulat cu mai multa hrana. Sau poti sta asa, plictisit, adunandu-te si doar sa observi cum este cand esti plictisit, odihnindu-te si doar sa obesrvi. Si stai asa in reapos. Atunci cand aduci constiinta in aceasta traire, deodata, apare un spatiu si o liniste, asa cum stai tu acolo. La inceput mai putina, dar odata cu cresterea sentimentului interior de spatiu, senzatia de plictiseala va incepe sa se diminueze din intensitate si din semnificatie. Asa ca,… chiar si plictiseala va poate invata cine sunteti si cine nu sunteti voi.

Si atunci veti descoperi ca un om plictisit nu este ceea ce pare a fi. Plictiseala, mania, intristarea, sau teama nu sunt ceea ce sunteti voi in esenta. Ele sunt conditionari ale mintii umane. Ele vin si pleaca.

Nimic din ceea ce vine si pleaca nu sunteti voi!

Urmatorul pas in evolutia umanitatii este sa transcezi gandirea. Aceasta este acum cea mai urgenta sarcina a noastra. Asta nu inseamna sa nu mai gandesti deloc, ci doar simplu, sa nu te mai identifici cu gandul pentru a nu mai putea fi posedat de el.

Simte energia din interiorul corpului tau. Atunci imediat zgomotul mental incetineste si pana la urma inceteaza. Simte aceasta energie in bratele tale, in picioare, in abdomen si in pieptul tau. Doar simtiti viata care sunteti, viata care anima trupul. Atunci corpul vostru devine, am putea spune o usa deschisa spre un sentiment adanc de viu care este in spatele emotiilor fluctuante si a gandirii voastre. Este o stare de viu in voi, pe care o puteti simti cu toata fiinta voastra, nu numai in cap. Fiecare celula este vie, in aceasta prezenta, care este tot ce exista, si in care voi nu mai aveti nevoie sa ganditi.

Adevarul este ca lucrul acesta este de fapt cel mai important lucru care vi se poate intampla in viata voastra. El este inceputul unei schimbari si a unei treceri de la gandire la constiinta prezentei.

Obisnuindu-va cu starea de ,,a nu sti nimic” aceasta stare va va conduce dincolo de minte pentru ca gandirea cauta intotdeauna sa concluzioneze si sa interpreteze. Si ii este teama de a nu sti nimic. Asa ca atunci cand veti accepta sa nu mai stiti nimic, chiar atunci, in clipa aceea, voi veti trece dincolo de minte. Si atunci o cunoastre adanca care nu este canceptuala iese la suprafata, in aceea stare.

Creatiile artistice, sportul, dansul, invatatul, consilierea – tot ce este mai bun in orice stiinta se obtine in momentul cand mintea ganditoare nu mai este deloc implicata, sau are doar un loc secundar. Atunci, o putere si o inteligenta infinit mai mare decat voi si totusi una in esenta cu voi, este ceea care se exprima atunci, creand. Si nu mai este si nici-un proces de decizie, – de cum sa se faca lucrurile – se intampla numai o actiune potrivita, si voi nu sunteti cel ce o faceti. Maretia vietii este opusul controlului. Numai atunci voi va aliniati de fapt, cu aceasta constiinta minunata. In clipa aceea, ea este ceea care actioneaza, vorbeste, sau face ceva.

Un moment de pericol poate aduce la o oprire temporara a curgerii gandurilor si lucrul acesta va va da gustul a ceea ce inseamna sa fii prezent, alert si treaz.

Adevarul este infinit mai cuprinzator decat poate mintea noastra sa cuprinda. Si nici-un gand nu poate cuprinde Adevarul. In cel mai bun caz, poate doar sa indice spre el. De exemplu, se spune: ,,toate lucrurile sunt una”. El este un indicator, nu o explicatie. Sa intelegi aceste cuvinte, inseamna sa simti in adancul sufletului tau, adevarul spre care ele arata.

Nu va mai ingrijorati! Lasati viata in pace! Ea isi poarta singura de grija. Este tot ce trebuie sa faceti.

Autor: Eckhart Tolle

Autor: John Welwood

Editura: Elena Francisc Publishing

Psihologia sacră a cuplului

Transformarea profundă de conştiinţă prin care trece omenirea ajunge la punctul său cel mai dureros. Crizele de toate felurile izbucnesc la nivel planetar, dar toate sunt expresia crizei interioare de transformare psiho-spirituală. Şi locul unde aceste transformări personale izbucnesc cu cea mai mare forţă, este viaţa de cuplu. Relaţia de iubire cu celălalt este reflexia relaţiei pe care o avem cu noi înşine. Este zona cea mai dificilă, cu cele mai mari provocări, care scormoneşte în adâncul nostru pentru a scoate la suprafaţă cele mai vechi şi cele mai rezistente traume. Este o zonă întratât de dificilă, încât timp de milenii, căutătorii Adevărului s-au retras în peşterile singurătăţii şi ale abstinenţei, crezând că astfel pot evita întâlnirea dureroasă cu adâncurile inimii lor.

Dar în vremurile noastre, spiritualitatea coboară în viaţa de fiecare zi. John Welwood este un vizionar şi un geniu, este mult mai mult decât un psihoterapeut, este un explorator al conştiinţei influenţat de contactul său cu budismul zen care înţelege că spiritualitatea nu poate fi o trăire desprinsă de corp şi că ea are legătură cu cele mai profunde adâncimi ale fiineţi umane. După „Călătoria Inimii”, o capodoperă despre iubirea conştientă, el revine cu această carte formidabilă Dragoste şi trezire, în care explorează ceea ce el numeşte pshihologia sacră a cuplului. El priveşte provocările iubirii în cuplu ca pe o poartă de acces către trezirea spirituală. Iubirea autentică pentru celălalt ne face să ne privim cu sinceritate, să coborâm în adâncuri, să renunţăm la tot ceea am crezut vreodată că suntem, ne obligă să ne dezbrăcăm de armurile ego-ului, de prejudecată şi de convenţie, ne obligă să ne lepădăm de moştenirile restrictive ale lanţurilor familiale şi karmice, ne obligă să aruncăm armele pe care le-am dezvoltat în copilărie pentru a putea supravieţui şi să rămânem goi, faţă în faţă cu celălalt. Cere un curaj enorm şi acest curaj nu poate veni decât din iubirea adevărată. Iubirea pentru celălalt ne conduce la esenţă şi la trăirea marii Iubiri.

Este o carte practică şi revelatoare, inspiratoare şi clarificatoare, care, pur şi simplu, arde ca o flacără. Este destinată acelora care simt în adâncul lor că iubirea în cuplu poate fi poarta către Revelaţie.

Sursa: Elena Francisc Publishing

Scufita Roz era o orfana care sedea intr-un luminis din padure si astepta sa treaca pe acolo cineva care sa aiba nevoie de ajutor. Uneori ratacea pe poteci, in caz ca ar fi avut cineva nevoie de ea prin alta parte a padurii. Era foarte saraca si nu avea prea multe de oferit, dar tot ce avea, impartea cu bucurie. Putea sa tina obiecte cand persoana in cauza avea nevoie sa aiba mainile libere si avea  capul plin cu precepte intelepte, invatate de la parintii ei cand acestia inca mai traiau. Era de asemenea plina de cugetari vesele si-i  placea sa-i  inveseleasca pe barbatii speriati ce s-ar putea rataci in padure. In felul asta si-a facut multi prieteni. Dar aproape intotdeauna isi petrecea sfarsitul de saptamana in singuratate, fiindca toata lumea mergea la picnic in poieni, iar ea ramanea singura si cam speriata, la randul ei, in padure.  Uneori, o invitau si pe ea la picnic, dar cu trecerea anilor, asta a inceput sa se intample din ce in ce mai rar.

Viata ei era foarte diferita de cea a Scufitei Rosii si, de fapt, in singura ocazie cand cele doua s-au intalnit, nu s-au inteles deloc bine. Scufita Rosie mergea grabita prin padure si, trecand pe langa luminisul in care statea Scufita Roz, s-a oprit s-o salute. Cele doua s-au privit cateva momente, gandindu-se ca ar putea sa devina prietene, fiindca semanau putin, atata doar ca una avea pelerina roz, iar cealalta, pelerina rosie.

-          Unde te duci? A intrebat Scufita Roz. Nu te-am mai vazut niciodata pe aici.

-          Ii duc bunicii niste sandvisuri pe care le-a facut mama, a raspuns scufita Rosie.

-          O, ce frumos! Eu nu am mama.

-          In plus, a continuat Scufita Rosie cu mandrie, cand ajung acasa la bunica, o sa ma manance un lup…cred.

-          Aha…pai, un sandvis pe zi tine lupul la distanta. Iar copilul care-si recunoaste lupul cand il vede e un copil intelept, a zis Scufita Roz.

-          Cugetarile vesele …astea nu mi se par deloc amuzante, a replicat cealalta. Asa ca, la revedere!

-          Cum poti fi asa de rigida? A intrebat Scufita Roz.

Dar Scufita Rosie plecase deja. “N-are pic de simt al umorului, dar cred ca are nevoie de ajutor”, si-a zis Scufita Roz in sinea ei. Asa ca a pornit prin padure ca sa gaseasca un vanator care s-o apere pe Scufita Rosie de lup. Intr-un final, a gasit un vanator, un vechi prieten de-al ei, si i-a spus ca Scufita Rosie are necazuri. L-a insotit pana la usa colibei in care locuia bunica Scufitei rosii si a vazut tot ce s-a  intamplat acolo: pe Scufita Rosie in pat cu lupul, apoi cum acesta a incercat s-o manance, vanatorul  l-a omorat, dupa care el si Scufita Rosie au despicat burta lupului, razand si glumind, si au umplut-o cu pietre. Dar Scufita Rosie nu s-a oboist sa-i  multumeasca, lucru care a intristat-o profund pe Scufita Roz. Iar dupa ce s-a terminat totul, vanatorul a devenit prieten mai apropiat cu Scufita Rosie decat cu cea Roz, ceea ce a intristat-o pe aceasta si mai tare. Era atat de trista, incat a inceput sa manance boabe energizante in fiecare zi; pe urma n-a mai putut dormi, asa ca manca in fiecare seara boabe linistitoare, care s-o ajute sa doarma. Ramasese acelasi copil dragalas si-I placea in continuare sa ajute oameni, dar uneori se gandea ca cel mai bine ar face sa ia o supradoza de boabe de somn.

Concluzii:

Scufita Roz e un scenariu de invins, fiindca ea pierde tot ce castiga. E un scenariu de tip “Nu ai voie sa reusesti decat daca intalnesti un Print”. Se bazeaza pe un plan de tip “Niciodata”: “sa nu ceri niciodata nimic pentru tine”.

Scufita Roz e orfana sau are motive sa se simta asa. E o copila dragalasa, plina de precepte intelepte si cugetari vesele, dar ii lasa pe altii sa gandeasca, sa organizeze si sa duca planurile la indeplinire.  E constiincioasa si gata oricand sa ajute; drept urmare are multi “prieteni”, dar cumva, de cele mai multe ori ramane singura in cele din urma. Atunci incepe sa bea si sa ia droguri stimulatoare si somnifere, si se gandeste deseori la sinucidere. Dupa ce spune “Buna ziua” ofera cateva cugetari vesele, dar asta, doar ca sa treaca timpul pina are ocazia sa intrebe “Pot sa te ajut cu ceva?” In felul asta, ar putea avea o relatie “profunda” cu un invins, dar cu invingatorii nu-i merge prea bine dupa ce se termina cugetarile vesele.

Autor: Eric BERNE

Poveste preluata din cartea “Ce spui dupa Buna ziua? Psihologia destinului uman” – Editura: Trei

Website: http://patmedin.ro/ro/congres

Asociația Patronatul Medicinei Integrative organizează primul Congres Internațional al Organizațiilor de Medicină Integrativă cu tema ,,Medicina Integrativă în folosul societății”. Evenimentul va avea loc miercuri, 23 noiembrie 2011, la Rin Airport Hotel, București.

La eveniment sunt invitați să participe peste 600 de medici, psihologi, farmaciști, terapeuți, reprezentanți ai instituțiilor de stat și ai ONG-urilor, profesori universitari, președinți ai comitetelor de medicină integrativă europene, parteneri, colaboratori străini, jurnaliști, membri ai Asociațiilor de Pacienți, reprezentanți ai Patronatului Medicinei Integrative și federațiilor sindicale.

Lucrările congresului vor cuprinde conferințe științifice, ateliere de pregătire profesională și mese rotunde, acreditate de către Colegiul Psihologilor din Romania cu 5 credite pentru participanti și 10 credite pentru participare cu lucrări.

Printre vorbitorii conferinței se numără specialiști români și străini din Italia, Marea Britanie, Germania, Franța, România care vor susține teme din domeniul socio-medical.

Participarea este gratuita pentru persoanele care se inscriu in perioada 7-21 noiembrie

Pentru inscriere accesati http://patmedin.ro/​inscriere.

Pentru persoanele din Iasi care doresc sa participe la Congresul International al Organizatiilor de Medicina Integrativa, in vederea unei mai bune organizari a deplasarii spre Bucuresti,  va rugam sa contactati Centrul ONCOSUPORT Iasi, la numarul de telefon 0232. 22.77.18 sau 0749.36.26.74. Persoana de contact: Alexandra MOISE.

Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea.

Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.

Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cunoaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevitabil, vom descreşte şi vom muri.

Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asupra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: “Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.”

Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte – fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indirect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxietate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.

Intr-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX – Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner -, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.

S-a născut în anul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon, şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică arată că Epicur nu a recomandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să atingă starea de linişte (ataraxia).

Epicur practica “filosofia medicală”, insistând că, aşa cum doctorul tratează corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filosofiei: să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre? Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte. Viziunea înspăimântătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.

Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exemplul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bineînţeles, se grăbesc să-i liniştească. Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată problema în viitorul îndepărtat, sau să risipească teama copilului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii.

Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca peri oada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă – adolescenţii devin adesea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cântece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În adolescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut în 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.

Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei – care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment – mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.

Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă şi se ivesc semnele sfârşitului carierei profesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.

Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soare le drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi îngheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de neclintit într-un salvator ultim.

Unii oameni – extrem de încrezători în imunitatea lor- trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.

În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este în totdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.

Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zonă a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.

Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mulţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, reflecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe parcursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.

De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: “Nu vă legaţi la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a tentativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacer beze acest punct de vedere limitat.

Orice s-ar spune, moartea chiar “doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.

Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – că înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.

Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormitatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă unde vor fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate:

Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.

Autor: IrvinYALOM

Fragmente din cartea „ Privind soarele in fata” - Editura Vellant

Titlu: Calau si victima

Autor: Guy Corneau

Editura: Elena Francisc Publishing

Un ghid pentru eliberarea din frică

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Teama este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie şi tot teama este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi. Teama este cea care se interpune între noi şi Realitate, ţesând acea pânză a iluziei care ne opreşte să fim manifestarea completă a adevăratei noastre naturi. Iubirea, în schimb, e cea care ne aduce laolaltă. Acolo, în acel abandon sacru al iubirii, descoperim că tot ce ne-am imaginat că ne poate răni, tot ce am crezut vreo dată că ne poate distruge, tot ce am vrut să păstrăm la o distanţă confortabilă faţă de cel ce credeam că suntem, toate acestea fac parte noi şi vin către noi în acestă viaţă ca să ne reîntregească.
De câte ori în viaţă simţim că nu mai avem nici o ieşire, că suntem victimele neputincioase ale situaţiilor şi oamenilor din jurul nostru, de câte ori devenim noi înşine proprii călăi acoperindu-ne de vină şi judecăţi, să privim cu onestitate în noi înşine şi vom observa cum acel moment ascunde de fapt şansa unui mare salt, a unei imense transformări interioare.
La un asemenea proces ne invită Guy Corneau, în această carte care emană o simplitate caldă şi prietenoasă. E ca şi cum adevărurile despre care vorbeşte aşteptau de mult să iasă la lumină din interiorul nostru. Pentru a descifra tainele situaţiilor complicate pe care le trăim în viaţa de zi cu zi şi a ne ghida etapele transformării, el apelează la poveştile captivante în care sunt ţesuţi zeii mitologiei egiptene. Osiris gloriosul, Seth distrugatorul și Isis, sursa vieţii, ne ajută să intelegem situaţiile complexe pe care le trăim. Poziţiile de victimă, de călău sau de salvator apar atunci drept roluri limitative, de care fiecare dintre noi se pot elibera, pentru a se reconcilia cu sine.
De când anumite ramuri ale psihologiei au încetat să mai reducă fiinţa umană la creierul său, redescoperindu-i în schimb sufletul, cu toate profunzimile sale, cu întreaga sa măreţie şi dorul său de întreg, noi orizonturi au început să se deschidă pentru cei aflaţi în căutarea păcii, armoniei, iubirii şi înţelepciunii care-nu-se-pot-pierde. Aceasta este una dintre acele cărţi excepţionale care aduc înţelepciunea perenă, codată în miturile şi arhetipurile umanităţii, pentru a o folosi ca hartă pentru înţelegerea complexelor procese de transformare ale psihicul uman pe drumul descoperirii de sine.

Sursa: AICI

Diagnosticul de cancer provoacă un grad ridicat de stres, generând o gamă variată de stări emoţionale şi mentale, inclusiv neîncredere, negare, disperare, anxietate şi depresie. Persoana care a primit diagnosticul se adaptează la noua situaţie de viaţă într-un interval variabil de timp, influenţat de modul în care aceasta trăieşte la nivel subiectiv noua realitate la care a fost expusă. Familia şi prietenii reprezintă, în această etapă de adaptare, o importantă resursa pentru păstrarea speranţei şi a încrederii în planul de tratament. Realitatea este, totuşi, că nu de puţine ori pacientul oncologic întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte adaptarea şi poate dezvolta diverse tulburări de natură psihică.

Pacienţii oncologici resimt foarte mult stres înainte, în timpul şi după tratament. Mulţi cercetători în domeniul medical au afirmat că furnizarea de servicii de sănătate mintală, complementar abordării strict medicale, poate îmbunătăţi starea de sănătate a acestora şi contribui la prelungirea vieţii.

Abordarea psihoterapeutică are în vedere conexiunea dintre minte şi corp, reflectată în ideea că ceea ce o persoană experimentează la nivel emoţional şi mental poate afecta modul de funcţionare al întregului organism.

Intervenţia psihoterapeutică se poate desfăşura în cadrul unei relaţii de unu-la-unu cu un profesionist sau poate fi într-un format de grup. Scopul abordării psihoterapeutice în cazul persoanelor diagnosticate cu diverse forme de neoplazii este reprezentat de activarea şi dezvoltarea resurselor personale ale acestora, în scopul unei adaptări mai eficiente la situaţia de viaţă cu care se confruntă.

Fiind o relaţie de colaborare între psihoterapeut şi pacientul oncologic, aceştia pot avea în vedere următoarele obiective ale intervenţiei, stabilite de comun acord:

• Constientizarea si exprimarea emotiilor  corelate cu momentul aflării diagnosticului (anxietate, panica, furie etc.)
• Învăţarea unor tehnici eficiente de management al emoţiilor (anxietate, panica, furie etc.)
• Dezvoltarea capacităţii de a gestiona stres-ul
• Întărirea încrederii de sine şi a stimei faţă de sine
• Conştientizarea resurselor interioare
• Învăţarea şi exersarea unor  tehnici de relaxare
• Clarificarea şi soluţionarea conflictelor intrapsihice
• Identificarea motivaţiilor care stau la baza anumitor alegeri de viaţă
• Imbunatatirea comunicării  cu partenerul de viaţă
• Stabilirea unor relaţii mai profunde şi mai armonioase

În cazul în care o persoană se confruntă cu o tulburare psihică, este important de identificat de către profesionistul în sănătate mintală dacă aceasta este anterioară diagnosticului oncologic. În acelaşi timp, este bine de avut în vedere dacă tulburarea psihică a fost determinată de simptomele fizice ale cancerului sau de efectele secundare ale chimioterapiei sau radioterapiei.

Intervenţia psihoterapeutică are efecte directe asupra gradului de respectare a schemei de tratament prescrisă de medicul oncolog şi, totodată, reduce gradul de anxietate asociat procedurilor medicale. Importanţa ei este remarcabilă, deoarece între 40 şi 80% dintre pacienţi nu urmează recomandările primite dacă acestea nu sunt relaţionate cu nevoile, priorităţile şi asteptările acestora. Psihoterapia îi poate ajuta pe pacienţii oncologii să gestioneze mai eficient stările de anxietate şi de depresie şi să aibă o comunicare mai satisfăcătoare cu medicii lor. Pacientul beneficiază, astfel, de susţinere emoţională şi socială, precum şi de o relaţie de încredere, ceea ce are un impact direct asupra calităţii vieţii acestuia. Studiile au demonstrat că există o strânsă legătură între sprijinul emoţional şi social redus şi instalarea depresiei la pacienţii oncologici, fapt cu un impact direct asupra ratei de supravieţuire a acestora. A fost demonstrat că procedurile de terapie de grup, de exemplu, cresc şansele de supravieţuire cu aproximativ 18 luni la pacientele diagnosticate cu cancer mamar în fază de metastază.

Intervenţiile psihoterapeutice pot avea un impact benefic asupra modificărilor la nivelul sistemului imunitar al pacientului. Creierul răspunde la gândurile şi emoţiile unei persoane prin trimiterea de impulsuri nervoase în corpul acesteia, cu impact asupra sistemului endocrin. Cercetări în domeniul psiho-neuro-imunologiei au arătat că stresul cronic afectează negativ în special activitatea celulelor NK (natural killer). Stresul este adesea asociat cu imunosupresia. Stările emoţionale pot sã influenţeze funcţiile sistemului imun prin intermediul sistemului nervos central şi endocrin. Din punctul de vedere al intervenţiilor psihoterapeutice, rezultate statistic semnificative au fost obţinute ca urmare a utilizării unor exerciţii de relaxare, meditaţie şi imagerie mentală.

Psihoterapia poate utiliza o gamă variată de abordări pentru a facilita procesul de schimbare adaptativă la nivel mental, emoţional şi comportamental, în vederea sprijinirii planului de tratament prescris de medicul oncolog. Mulţi specialişti oncologi sunt de părere că o combinaţie între tratamentul standard – chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunoterapie – şi cel paleativ – psihologic, psihoterapeutic – oferă cele mai mari şanse de a menţine calitatea vieţii pacientului. Un astfel de tratament se adresează tuturor problemelor pacientului, începând cu ameliorarea simptomelor somatice, continuând cu terapia standard în cancer şi cu susţinerea emoţională şi spirituală. Satisfacerea tuturor acestor nevoi demonstrează puternica legătură între psihic şi somatic, între minte şi trup.

Program de psihoterapie pentru femeile diagnosticate oncologic

Autor: psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU

Declaratia mea de autoestimare

In copilarie, locuiam la o ferma din Wisconsin. Pe veranda din spatele casei se afla un vas urias din fier, care avea pereti rotunzi minunati si se sprijinea pe trei picioare. Mama facea sapun de casa, asa ca, o parte din an, vasul era plin cu sapun. Vara, cand veneau oamenii oamenii la treierat, umpleam vasul cu tocanita. Uneori, tata tinea in el balegar pentru straturile de flori ale mamei. L-am numit “vasul 3-S”. Oricine dorea sa il foloseasca avea de raspuns la doua intrebari: ce se afla acum in vas si cat de plin este vasul?

Cand utilizez cuvantul “vas” in aceasta carte, ma refer la sentimentul propriei valori sau stima de sine; pentru mine aceste valori sunt sinonime. Fiecare om isi atribuie siesi o anumita valoare, pozitiva sau negative. La fel ca si in cazul vasului meu vechi, intrebarile sunt urmatoarele: cat de valoros ma simt in acest moment si cat de mult atarna aceasta valoare in balanta?

Stima de sine este capacitatea unui om de a se pretui pe sine si de a-si trata propria persoana cu demnitate, iubire si realism. Persoanele iubite sunt deschise la schimbare. La fel si corpurile noastre.

Integritatea, onestitatea, responsabilitatea, compasiunea, iubirea si competenta – toate emana de la persoanele care au o stima de sine inalta. Simtim ca noi contam , ca lumea este un loc mai bun pentru ca noi suntem aici. Avem incredere in competenta noastra. Suntem capabili sa le cerem ajutorul celorlalti, dar suntem de parere ca putem lua singuri decizii in ceea ce ne priveste si ca suntem, in cele din urma, cea mai buna resuesa de care dispunem. Daca ne apreciem propria valoare, suntem gata sa vedem si sa apreciem valoarea celorlalti. Radiem incredere si speranta. Nu avem reguli care sa se opuna la nimic din ceea ce simtim. De asemenea, stim ca nu trebuie sa actionam intotdeauna dupa cum simtim. Ne acceptam pe deplin ca finite umane.

Oamenii plini de viata simt aproape mereu ca au vasul plin. E adevarat, toti avem moment cand ne vine sa lasam totul balta, cand ne copleseste oboseala sic and lumea ne-a provocat cu prea multe dezamagiri intr-un timp mult prea scurt, cand problemele vietii par brusc mai multe decat putem noi duce. Dar oamenii plini de viata iau aceste sentimente temporare de a avea vasul gol exact ca pe ceea ce sunt: o criza de moment. Aceasta criza poate foarte bine sa reprezinte durerile nasterii unor noi posibilitati pentru noi. Este probabil sa nu ne simtim bine o perioada, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne ascundem. Stim prea bine ca putem iesi din criza intregi.

Cand stima de sine este scazuta, oamenii se asteapta sa fie inselati, calcati in picioare, desconsiderati de cei din jur. Aceasta stare deschide drumul catre victimizare. Cei care se asteapta la ce e mai rau atrag raul si, de obicei, sufera de pe urma lui. Pentru a se apara, ei se ascund in spatele unui zid de neincredere si se afunda intr-o stare ingrozitoare de singuratate si izolare. Astfel, despartiti de ceilalti oameni, devin apatici, indiferenti fata de ei insisi si fata de cei din jur. Le este greu sa vada, sa auda sau sa gandeasca clar si, prin urmare, au tendinta de a-I abuza si de a-I devaloriza pe cei din jur. Oamenii care trec prin astfel de stari ridica ziduri psihologice uriase dupa care se ascund, apoi se apara negand ca fac asta.

A te simti la pamant nu e acelasi lucru cu a avea vasul gol. Cand ai vasul gol, traiesti tot felul de sentimente neplacute, dart e porti ca si cum aceste sentimente nu exista. Este nevoie de multa stima de sine pentru a-ti recunoaste acest tip de sentimente.

Este important sa retinem ca si persoanele cu stima de sine inalta pot avea moment in care nu se simt in cea mai mare forma psihica. Diferenta este ca nu isi pun imediat eticheta de ratati si nici nu pretend ca aceste sentimente nu exista. Si nici nu proiecteaza aceste sentimente asupra altcuiva. E normal sa ne simtim asa din cand in cand. Este o mare diferenta intre a te invinovati pentru aceste stari si a le accepta ca pe stari ale conditiei umane, carora trebuie sa le facem fata.

Daca aveti o stima de sine scazuta si nu admiteti acest lucru, este ca si cum v-ati minti pe voi sip e cei din jur. Subaprecierea propriilor sentimente duce in mod direct la subaprecierea propriei persoane, de unde scaderea si mai dramatica a stimei de sine. Mare parte din ceea ce ni se intampla este rezultatul propriei noastre atitudini. Si din moment ce este vorba despre atitudine, inseamna ca o putem schimba.

Orice moment din viata este potrivit pentru a incepe sa invatam stima de sine mai inalta. Exista intotdeauna speranta ca viata noastra se poate schimba pentru ca putem invata lucruri noi. Oamenii pot creste si se pot schimba atata vreme cat traiesc. Totul depinde de cat de hotarati suntem. Primii pasi, extrem de importanti, sunt sa stim ca schimbarea este posibila si sa ne luam angajamentul ca ne vom schimba. Poate ca unii dintre noi invata mai greu, dar toti putem fi educati.

Autor: Virginia Satir

Fragmente din cartea “Arta de a fauri oameni” – editura TREI

Titlul original: LA RÉVOLUTION INTÉRIEURE, Psychologie de la grossesse et de la maternité
Autor: Corrine Antoine
Editura: TREI

Mămicile din România sunt obişnuite cu ghiduri dedicate, adesea, aspectelor fizice ale sarcinii şi maternităţii. Dar ca bebeluşul să ia în greutate conform normelor din cărţi este necesar ca mama să-l fi dorit şi să-l iubească, iar părinţii să fie într-o relaţie armonioasă etc. Altfel, toate îngrijirile fizice rămân fără rezultat. Autoarea pune în evidenţă faptul că, deşi maternitatea este o stare naturală, există femei la care totul devine complicat. Numeroase evenimente pot bloca, conştient sau inconştient, accesul la maternitate: copilăria, legăturile de familie, relaţia cu propria mamă. Când situaţia devine gravă, mămicile pot apela la ajutorul psihoterapeutului care, în Occident, devine, ca prevenţie, din ce în ce mai timpuriu. Corpul şi spiritul trebuie tratate întotdeauna împreună. Corinne Antoine este psiholog clinician, psihoterapeut şi profesor la Paris.

Cuprins:
Introducere
Traiectoria unei vieţi

Capitolul I
Sarcina aduce cu sine o schimbare profundă
Dorinţa de a avea un copil
Fătul
Nașterea
Venirea pe lume a unui copil
Nou-născutul
Baby bluesul
Cum devenim părinţi
Constituirea familiei

Capitolul II
Sarcinile cu probleme
Sarcinile la adolescenţă
Sarcinile tardive
Sarcina și toxicomaniile
Negarea sarcinii
Depresia post-partum
Simptomele depresiei post-partum
Depresia tatălui
Întreruperea voluntară a sarcinii
Întreruperea medicală a sarcinii (IMS)
Doliul perinatal

Capitolul III
Aspecte teoretice
Sigmund Freud și sexualitatea infantilă
John Bowlby și teoriile atașamentului
Serge Lebovici: „Copilul creează mama…”
Donald Winnicott: „Nu există bebeluș fără mamă”
Monique Bydlowski: filiaţie și transparenţă

Capitolul IV
Maternitate, terapii și tratamente
Psihologul în maternitate
Abordarea familială sistemică
Hipnoza în domeniul perinatalităţii

Sursa AICI

Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare.
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.

Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca fiinţă umană.

Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.

Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului.

Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.

Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.

„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”

Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai exclus.

„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”

Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.

Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.

Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”

El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:

„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”

La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”

În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.

Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume.

Acest fragment a fost extras si tradus in romaneste din cartea Susan Forward – Parents toxiques,
ed. Marabout, France.

Traducerea: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Un baiat calatorea prin Japonia pentru a gasi un faimos luptator cu sabia. Cand a ajuns acolo, l-a cautat pe maestru care a fost de acord sa-i vorbeasca, impresionat fiind de lunga calatorie intreprinsa de baiat.

- Ce doresti de la mine? l-a intrebat pe baiat.

- As dori sa va fiu elev si sa devin cel mai bun din tara. Cat timp credeti ca trebuie sa studiez?

- Cel putin 10 ani. Raspunse maestrul.

- Hmm. 10 ani inseamna mult timp. Dar daca as studia de 2 ori mai mult decat ceilalti studenti?

- 20 de ani. Veni raspunsul.

20 de ani? Si daca voi studia fara oprire? Zi si noapte? intreba din nou baiatul.

- 30 de ani.

- Cum asa? De cate ori spun ca voi munci si mai mult, imi raspundeti ca va dura si mai mult pana sa devin cel mai bun luptator.

- Raspunsul este simplu, ii explica maestrul. Atunci cand un ochi este fixat asupra destinatiei, inseamna ca a mai ramas un singur ochi pentru a gasi calea.

Autor necunoscut

Titlul original: 50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions about Human Behavior

Autor: Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein
Traducere de: Ilinca Halichias
Anul apariției: 2010

Editura: Editura Trei

Ne folosim doar 10% din capacitatea creierului? Suntem atraşi de parteneri diferiţi de noi, care ne completează? Majoritatea oamenilor bolnavi mental sunt violenţi? Hipnoza ajută la reamintirea unor evenimente uitate? În fiecare zi, ştirile de presă, programele de televiziune, filmele şi internetul ne bombardează cu afirmaţii în ceea ce priveşte o mulţime de subiecte psihologice – funcţionare cerebrală, amintiri recuperate, testarea cu poligraf, relaţii romantice, relaţii copil–parinte, tulburări mentale şi psihoterapie, pentru a numi doar câteva dintre ele. Deşi disponibile cu promptitudine în librării şi pe internet, sursele de psihologie populară abundă în mituri şi concepţii greşite, dezinformarea referitoare la psihologie fiind cel puţin la fel de răspândită ca informaţia corectă. Fără un ghid călăuzitor, demn de încredere, pentru a face distincţia între mitul psihologic şi realitate, suntem expuşi riscului de a ne pierde într-o junglă de concepţii greşite.

Cartea de faţă sondează 50 de mituri larg răspândite ale psihologiei populare, convingeri menţinute pe scară largă care contrazic ostentativ cercetarea psihologică sau exagerări sau distorsionări ale unor afirmaţii care conţin un sâmbure de adevăr şi înarmează cititorii cu cunoştinţe exacte, pe care le pot utiliza pentru a lua decizii mai bune în lumea reală. Tonul informal, antrenant, limbajul non/tehnic fac accesibilă cartea, în mod egal, specialiştilor şi nespecialiştilor.

“Deseori ne aflăm la mila unor guru ai autoperfecţionării ce împart sfaturi psihologice care constituie un amestec confuz de adevăruri, adevăruri înjumătăţite şi erori indiscutabile.[...]
Pe cât de mult sperăm ca această carte să reprezinte un ghid pentru evaluarea psihomitologiei, ne dorim din tot sufletul ca ea să vă fie de asemenea un bun ghid pentru întreaga viaţă în vederea distrugerii altor mituri din domenii diferite, dar de o importanţă crucială, inclusiv din medicină, mediul înconjurător, politică, economie şi educaţie.”
Autorii

“Este adevărat că psihologia ţine în mare parte de bunul simţ? Oricine îşi pune această întrebare va găsi răspunsuri convingătoare în această carte uimitoare, care pune la pământ 50 de mituri ale psihologiei populare şi decapitează scurt alte 250. Mai mult, veţi găsi exemple fascinante ale felului în care ştiinţa funcţionează şi susţine gândirea critică. Pentru profesori, studenţi, scriitori şi oricine doreşte să devină mai isteţ, această carte, pe cale să devină o lucrare de referinţă, reprezintă o sursă valoroasă de informaţii şi un prilej pentru o lectură captivantă.”
David G. Myers, profesor de psihologie socială la Hope College (Michigan)

Cuprins:

Prefaţă
Introducere
Lumea vastă a psihomitologiei

1 Capacitatea cerebrală
Mituri despre creier şi percepţie
Mitul 1 Majoritatea oamenilor îşi folosesc numai 10% din capacitatea cerebrală
Mitul 2 Unii oameni se află sub dominanţa emisferei stângi, alţii sub dominanţa emisferei drepte
Mitul 3 Percepţia extrasenzorială (PES) este un fenomen ştiinţific dovedit
Mitul 4 Percepţiile vizuale sunt însoţite de mici radiaţii ieşite din ochi
Mitul 5 Mesajele subliminale pot convinge oamenii să cumpere anumite produse

2 Din leagăn pană in mormânt
Mituri despre dezvoltare şi îmbătrânire
Mitul 6 Muzica lui Mozart creşte inteligenţa sugarilor
Mitul 7 Adolescenţa este, inevitabil, o perioadă a frământărilor psihice
Mitul 8 Majoritatea oamenilor trec printr‑o criză la mijlocul vieţii (pe la 40‑50 de ani)
Mitul 9 Bătrâneţea este in mod tipic asociată cu creşterea insatisfacţiei şi cu senilitatea
Mitul 10 Atunci când află că sunt pe moarte, oamenii trec cu toţii printr‑o serie de stadii psihologice

3 O reamintire a lucrurilor trecute
Mituri despre memorie
Mitul 11 Memoria umană funcţionează ca un casetofon sau o cameră video şi înregistrează cu acurateţe evenimentele pe care le trăim
Mitul 12 Hipnoza este folositoare pentru recuperarea amintirilor unor evenimente uitate
Mitul 13 Indivizii refulează in mod obişnuit amintirile experienţelor traumatizante
Mitul 14 Majoritatea oamenilor afectaţi de amnezie uită toate detaliile vieţilor lor anterioare

4 Să‑nveţi un cal bătrân in buiestru
Mituri despre inteligenţă şi învăţare
Mitul 15 Testele de inteligenţă (IQ) sunt nereprezentative pentru anumite grupuri de oameni
Mitul 16 Dacă sunteţi nesigur de răspunsul dumneavoastră atunci când daţi un test, este mai bine să rămâneţi la bănuiala dumneavoastră iniţială
Mitul 17 Trăsătura definitorie a dislexiei o reprezintă inversarea literelor
Mitul 18 Studenţii şi elevii învaţă cel mai bine atunci când stilurile de predare se potrivesc cu stilurile lor de învăţare

5 Stări alterate
Mituri despre conştiinţă
Mitul 19 Hipnoza este o stare aparte de „transă”, ce diferă de starea de veghe
Mitul 20 Cercetătorii au demonstrat că visele au un înţeles simbolic
Mitul 21 Oamenii pot învăţa diverse lucruri, cum ar fi o limbă străină, in timp ce dorm
Mitul 22 In timpul experienţelor „in afara corpului”, conştiinţa oamenilor părăseşte corpurile acestora

6 Am sentimentul că…
Mituri despre emoţie şi motivaţie
Mitul 23 Testul poligraf („detectorul de minciuni”) reprezintă un mijloc precis de detectare a scornelilor
Mitul 24 Fericirea este determinată, in mare parte, de circumstanţele externe
Mitul 25 Ulcerele sunt cauzate in principal sau in întregime de stres
Mitul 26 O atitudine pozitivă poate opri cancerul

7 Animalul social
Mituri despre comportamentul interpersonal
Mitul 27 Opusele se atrag: cel mai repede ne îndrăgostim de oamenii care sunt diferiţi de noi
Mitul 28 Unde‑s mulţi, puterea creşte: cu cat asistă mai mulţi oameni la un incident, cu atât este mai mare şansa ca cineva să intervină
Mitul 29 Bărbaţii şi femeile comunică in modalităţi complet diferite
Mitul 30 Este mai bine să ne exprimăm furia faţă de alţii, decât să o ţinem in noi

8 Cunoaşte‑te pe tine însuţi
Mituri despre personalitate
Mitul 31 Copiii crescuţi in acelaşi fel vor avea, la maturitate, personalităţi asemănătoare
Mitul 32 Faptul că o trăsătură poate fi moştenită genetic înseamnă că nu o putem schimba
Mitul 33 Stima de sine scăzută reprezintă o cauză majoră a problemelor psihice
Mitul 34 Majoritatea oamenilor care au fost abuzaţi sexual in copilărie dezvoltă tulburări de personalitate severe la vârsta adultă
Mitul 35 Reacţiile oamenilor la petele de cerneală ne spun foarte multe despre personalităţile lor
Mitul 36 Scrisul de mană dezvăluie trăsăturile noastre de personalitate

9 Trist, nebun şi rău
Mituri referitoare la boala mentală
Mitul 37 Etichetările psihiatrice provoacă rău pentru că stigmatizează oamenii
Mitul 38 Doar oamenii cu depresii majore se sinucid
Mitul 39 Oamenii cu schizofrenie au o personalitate multiplă
Mitul 40 Indivizii crescuţi de părinţi alcoolici prezintă un set distinct de simptome
Mitul 41 De curând, americanii au trecut printr‑o epidemie masivă de autism infantil
Mitul 42 Când e lună plină, creşte numărul internărilor la psihiatrie, dar şi cel al infracţiunilor

10 Cu mintea la tribunal
Mituri despre psihologie şi lege
Mitul 43 Majoritatea oamenilor bolnavi mental sunt violenţi
Mitul 44 Realizarea profilului psihologic al criminalului ajută la rezolvarea cazurilor
Mitul 45 Un mare procent de infractori folosesc cu succes, in procese, apărarea bazată pe alienarea mentală
Mitul 46 In mod normal toţi oamenii care mărturisesc o infracţiune sunt vinovaţi de ea

11 Capacităţi şi pastile
Mituri despre tratamentul psihologic
Mitul 47 Judecata expertului şi intuiţia sunt cele mai bune mijloace de luare a deciziilor clinice
Mitul 48 Abstinenţa reprezintă singurul scop realist In tratamentul alcoolicilor
Mitul 49 Toate psihoterapiile eficiente forţează oamenii să caute “cauzele” profunde ale problemelor lor In copilărie
Mitul 50 Terapia electroconvulsivă (“prin şocuri”) reprezintă un tratament periculos şi brutal

Post‑scriptum Adevărul este mai straniu decât ficţiunea
Apendice
Site-uri recomandate pentru explorarea psihomitologiei
Bibliografie

Sursa: Aici

Diagnosticul  de cancer reprezinta o provocare. O provocare la viata. Impactul initial cu acest diagnostic poate crea confuzie, teama, anxietate, neincredere si, mai ales, sentimentul ca ceea ce stiam ca este viata noastra pina in acel punct …s-a schimbat. Frica de necunoscut sperie. Orice necunoscut.  Asa este natural si firesc.  Ceea ce face diferenta, insa, este propria ta atitudine. Tu alegi in fiecare moment daca  si in ce masura iti asumi puterea interioara. Puterea de a alege sa fii invingatoare. Puterea de a continua sa pasesti atunci cand totul  ti se pare ca devine un obstacol greu de surmontat.

Experienta ta conteaza. La fel si experienta altor persoane care se confrunta cu acelasi diagnostic medical. Impreuna puteti impartasi din emotiile si sentimentele voastre, puteti celebra victorii si descoperi noi sensuri si directii de viata. Impreuna puteti gasi o oaza de speranta si de liniste. Impreuna puteti descoperi ca a oferi este cel putin la fel de important ca a primi. Aceasta este forta unui grup de psihoterapie.

Cui se adreseaza?

Tuturor femeilor, din regiunea Nord – Est ( judetele Iasi, Neamt, Suceava, Botosani, Bacau si Vaslui), cu varsta cuprinsa intre 18 si 65 de ani, diagnosticate cu o forma de cancer mamar, ovarian sau de col uterin.

Familiilor acestora

Structura programului

Programul psihoterapeutic se desfasoara sub forma sedintelor de grup si individuale, la care sunt invitate sa participe atat persoanele diagnosticate cu cancer, cat si familiile acestora.

In cadrul sedintelor de psihoterapie, atat individuala, cat si de grup, vom avea in vedere urmatoarele obiective:

• Constientizarea si exprimarea emotiilor  corelate cu momentul aflarii diagnosticului (anxietate, panica, furie etc.)
• Invatarea unor tehnici eficiente de management al emotiilor (anxietate, panica, furie etc.)
• Dezvoltarea capacitatii de a face fata la stres si la frustrare
• Intarirea increderii de sine si a stimei fata de sine
• Constientizarea resurselor interioare
• Invatarea si exersarea unor  tehnici de relaxare care pot fi folosite in viata cotidiana
• Clarificarea si solutionarea conflictelor intrapsihice
• Identificarea motivatiilor mai putin constiente care stau la baza anumitor comportamente
• Gestionarea eficienta a crizelor si a conflictelor interpersonal
• Imbunatatirea comunicarii  cu partenerul de viata
• Stabilirea unor relatii mai profunde si mai armonioase

Grupul  de terapie este condus si facilitat de Catalina Ioana Dascalu – psihoterapeut  practicant in terapie sistemica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania.

Timpul alocat sedintelor de terapie de grup va fi de 2 ore, periodicitatea acestora fiind saptamanala.

Programul va fi stabilit la prima intalnire a grupului.

Participarea la sedintele de psihoterapie individuala si de grup este GRATUITA.

Programarile se fac la numarul de telefon 0745.003.609 – psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu.

Editura: Editura For You

Autor: Anthony de Mello

Cartea ne ofera o serie de conferinte tinute de Anthony de Mello, despre trezirea noastra spirituala. Iata ce spune el insusi: Spiritualitate inseamna trezire. Majoritatea oamenilor, chiar daca nu stiu asta, sunt adormiti. Ei s-au nascut adormiti, traiesc adormiti, se casatoresc in somn, nasc copii in somn, mor in somn fara sa se trezeasca vreodata. Nu inteleg niciodata farmecul si frumusetea acestui lucru pe care noi il numim existenta umana. Stiti ca toti misticii catolici, crestini, necrestini, indiferent de credinta, indiferent de religie, sunt unanimi intr-un singur lucru: ca totul e bine, totul e bine. Chiar daca totul este o harababura, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, in mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung sa vada ca totul este bine, pentru ca sunt adormiti. Au doar un cosmar.

Anthony de Mello s-a nascut la 4 Septembrie 1931 in Santa Cruz – o suburbie din Bombay – India, intr-o familie de portughezi, de religie catolica, cu o traditie veche de 400 de ani.

De Mello a sustinut ca spiritualitatea este cel mai folositor lucru din lume – a trai fericirea ce iti apartine si te inconjoara; sa elimine suferinta nedorita din viata; pentru a intelege cea mai de baza intrebare a vietii: “Cine sunt eu?”; acestea sunt cele mai folositoare si sunt substanta caii spirituale

Pana la moartea sa, care a survenit brusc la 2 Iunie 1987, Tony de Mello a fost director al Institutului de Consiliere Pastorala Sadhana, langa Poona in India. Autor a 5 carti best seller, cunoscut peste tot in lume pentru seminariile si cursurile pe care le-a sustinut, a cautat sa invate oamenii cum sa se roage, cum sa se trezeasca si cum sa traiasca.. “Majoritatea oamenilor – spunea el – sunt adormiti. Ei au nevoie sa fie treziti, sa deschida ochii, sa vada realitatea din ei si din afara lor. Cel mai mare dar este sa fii treaz, sa fii in legatura cu tine insuti, cu trupul, mintea, sentimentele, gandurile si senzatiile tale.”

Cartile parintelui Anthony de Mello au fost scrise intr-un context multi-religios, pentru a-i ajuta pe credinciosii altor religii, pe agnostici si pe atei, in cautarea lor spirituala, nefiind in nici un caz manuale pentru credinciosii catolici, pentru instruirea in doctrina sau dogma crestina.

Fragmente din carte:

Nu ridica pretenţii atunci când porneşti în căutarea conştienţei tale. E la fel ca atunci când trebuie să respecţi regulile de circulaţie. Dacă nu le respecţi plăteşti amendă. De exemplu, în Statele Unite se circulă pe partea dreaptă a drumului; în Anglia se circulă pe stânga, în India tot pe stânga. Dacă nu te conformezi, plăteşti amendă; nu e cazul să te simţi jignit şi nici să ai pretenţii sau speranţe; trebuie doar să te supui regulilor de circulaţie.

Te întrebi unde jntervine compasiunea, unde intervine vinovăţia în toate astea, îţi vei da seama, atunci când te vei trezi. Dar dacă ai chiar în prezent un sentiment de vinovăţie, cum aş putea eu oare să-ţi explic toate astea? Cum să înţelegi tu ce este compasiunea? Ştii, uneori oamenii vor să-L imite pe Christos -dar dacă maimuţa cântă la saxofon, asta nu face din ea un muzician. Nu-L poţi imita pe Christos, copiindu-i comportamentul exterior. Trebuie să fii chiar Christos. Atunci vei şti exact ce să faci într-o anume situaţie, ţinând cont de temperamentul tău, de caracterul tău şi de caracterul şi temperamentul persoanei cu care ai de a face. Nu trebuie să-ţi spună altcineva ce să faci. Dar pentru a asta, trebuie să fii ceea ce a fost Christos. O imitaţie exterioară nu te va duce nicăieri. Dacă îţi închipui că în cadrul unei atitudini pline de compasiune intră şi blândeţe, nu am cum să-ţi descriu compasiunea, deoarece compasiunea poate fi foarte dură. Compasiunea poate fi foarte brutală, compasiunea te poate zdruncina, compasiunea îşi poate sufleca mânecile şi poate tăia în carne vie. Compasiunea înseamnă tot felul de lucruri. Compa­siunea poate fi plină de blândeţe – dar nu există modalitate de a şti asta. Abia când tu devii iubire – cu alte cuvinte, când ai re­nunţat la iluziile şi ataşamentele tale – abia atunci vei „şti”.

Pe măsură ce te identifici tot mai puţin cu ,eu-ul’ tău, vei fi mai mult în armonie cu toţi şi cu toate. Ştii de ce? Pentru că nu-ţi mai este frică să fii jignit, sau să nu fii agreat. Nu mai ai dorinţa de a-i impresiona pe ceilalţi, îţi imaginezi ce uşurare te cuprinde, când nu mai eşti obligat să impresionezi pe nimeni? O, ce uşurare. Fericire, în sfârşit! Nu te mai simţi nevoit sau constrâns să dai tot felul de explicaţii. Lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt. Ce-ar mai fi de explicat? Nu mai simţi nevoia sau constrângerea să-ţi ceri iertare. Mai degrabă aş prefera să te aud spunând: „M-am trezit”, decât să te aud spunând: „îmi pare rău”. Mai degrabă aş prefera să te aud spunându-mi: „M-am trezit de când ne-am întâlnit ultima oară; ce ţi-am făcut, nu se va mai repeta”, decât să te aud spunând: „îmi pare atât de rău pentru ce ţi-am făcut.” De ce-ar trebui cineva să-şi ceară iertare? Iată ceva ce trebuie să cercetezi mai îndeaproape. Chiar şi atunci când cineva a fost rău cu tine, nu e nevoie de scuze.

Nimeni nu a fost rău cu tine. Acel cineva a fost rău cu ceea ce credea el că eşti tu – dar nu cu tine însuţi. Nu te respinge nimeni niciodată; oamenii resping doar ceea ce li se pare că eşti tu. Dar asta e valabil pentru ambele părţi. Pe de altă parte, nici nu te acceptă nimeni. Până când oamenii nu se trezesc, ei nu fac altceva decât să accepte sau să respingă imaginea lor despre tine. Ei şi-au confecţionat despre tine o imagine – şi pe aceasta o resping sau o acceptă. Vezi cât de zdruncinat poţi să fii când te afunzi în această problemă? E o cale mult prea facilă. Dar cât de uşor este să-i iubeşti pe oameni, când înţelegi acest lucru. Cât de uşor este să-i iubeşti pe toţi, când nu te identifici cu ceea ce-şi imaginează ei că eşti tu, sau că sunt ei. A devenit uşor să-i iubeşti pe ei – să iubeşti pe toată lumea.

Eu mă observ pe ,mine’, dar nu gândesc despre ,mine’, deoarece ,mine’ care gândeşte are şi multe păreri eronate. [...]

Nu se poate spune nimic despre starea de trezire; nu se poate vorbi decât despre starea de adormire. Se pot doar emite păreri despre starea de trezire. Nu se poate spune nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi definită. Ceea ce poate fi definit este nefericirea. Renunţă la nefericire – şi vei şti. Iubirea nu poate fi definită; lipsa iubirii poate fi. Renunţă la lipsa de iubire, renunţă la frică şi vei şti. Noi vrem să aflăm cum este să fii în stare de trezie. Dar nu vei şti, decât când vei atinge această stare.

Am dat eu oare de înţeles, de exemplu, că n-ar trebui să avem pretenţii de la copiii noştri? Ceea ce am spus a fost: „Nu ai dreptul să ceri nimic”. Mai devreme sau mai târziu, copilul va trebui să se desprindă de tine, conform poruncilor Domnului. Iar tu nu vei mai avea absolut nici un drept asupra lui. De fapt, în realitate, el nu este copilul tău şi nici n-a fost vreodată. El apar­ţine vieţii, nu ţie. Nimeni nu-ţi aparţine. Tu vorbeşti numai despre educaţia copilului, îi spui: „Dacă vrei să mănânci de prânz, ar fi bine să vii între ora douăsprezece şi unu, ori nu primeşti de mâncare.” Şi atât. Aşa merg lucrurile aici. Nu vii la timp, nu capeţi de mâncare. Eşti liber, e adevărat, dar trebuie să-ţi asumi consecinţele.

Când spun că nu trebuie să aştepţi nimic de la alţii, nici să ceri ceva de la ei, mă refer la speranţe şi pretenţii legate de bunăstarea mea.

Sursa: AICI

Orice proces de schimbare reusit implica stabilirea unui plan de actiune, comunicarea acestuia persoanelor a caror participare  este necesara pentru punerea in act a planului si, nu in ultimul rand, implicarea angajata a acestora in realizarea obiectivelor propuse.

Odata ce aveti un plan in virtutea caruia sa administrati schimbarea, urmeaza sa-l implementati. Implicarea activa in schimbare este esentiala pentru reusita acestui plan. Asadar, ati vizualizat situatia viitoare, ati evaluat situatia curenta si ati elaborat o strategie pe baza careia sa faceti tranzitia de la situatia curenta la cea dorita.

Urmeaza partea in care veti comunica paternerilor dumneavoastra ( fie ca este vorba de o relatie de cuplu, relatia cu copiii, relatia cu colegii de munca sau cu diversi colaboratori profesionali sau organizationali) intentiile dumneavoastra si veti incerca sa obtineti angajamentul acestora in schimbare.

Iata cateva dintre modalitatile prin care puteti usura acest proces, oferindu-i consistenta si eficacitate:

• Comunicati partenerului viziunea dumneavoastra, nevoile si asteptarile.
• Aratati-va interesat care este viziunea sa asupra schimbarii, nevoile si asteptarile sale.
• Acordati timp discutarii si expunerii viziunilor si nevoilor ambelor parti.
• Asigurati-va ca toate persoanele ce vor fi implicate participa la elaborarea detaliilor.
• Oferiti spatiu expunerii optiunilor, preferintelor si ideilor.
• Impartasiti cat mai multe informatii pentru a minimaliza posibilele surprize neplacute.
• Aveti rabdare cu ritmul celorlalti – incercati sa nu fortati lucrurile.
• Inainte de a va lua un angajament, testati idei si concepte noi.
• Demonstrati-va angajamentul fata de schimbarile care se produc.
• Evitati aparitia “invingatorilor” si a “invinsilor”. Fiti sincer – inca de la inceput – cu privire la impactul pe care il pot avea schimbarile sau parteneriatul asupra oamenilor.
• Fixati standarde si obiective. Continuati sa comunicati sis a va exprimati impresiile fata de rezultatele obtinute.
• Faceti vizibile progresele, pe masura evolutiei catre destinatie.

Autor: Catalina Dascalu

Eu sunt eu.

Nu mai exista nimeni pe lumea asta exact ca mine. Mai sunt persoane care imi seamana in anumite aspecte, dar nimeni nu imi seamana in totalitate. Prin urmare, tot ceea ce emana din mine este suta la suta al meu, pentru ca eu sunt cel care face alegerile.

Posed tot ceea ce tine de mine: corpul meu, inclusiv tot ceea ce face acesta; mintea mea, inclusiv toate gandurile si ideile; ochii mei, inclusiv imaginile a tot ce vad ei; sentimentele mele, oricare ar fie le: manie, bucurie, frustrare, iubire, dezamagire, emotie; gura mea si toate cuvintele care ies din ea; politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonora sau linistitoare; si toate actiunile mele, atat cele indreptate catre ceilalti, cat si cele directionate catre mine insumi.

Posed fanteziile, visele, sperantele, temerile mele.

Posed toate triumfurile si succesele mele, toate esecurile si toate greselile.

Pentru ca posed tot ceea ce tine de mine, ma pot cunoaste foarte bine. Daca fac asta, ma pot iubi si pot avea o atitudine binevoitoare fata de intreaga mea fiinta. Apoi, pot face in asa fel incat sa actionez pentru binele meu.

Stiu ca exista anumite aspecte in mine care ma nedumeresc si altele pe care nu le cunosc. Dar atata vreme cat ma port cu blandete si iubire cu mine, pot cauta, cu speranta si curaj, solutii pentru puzzle si modalitati pentru a afla mai multe despre mine.

Felul in care arat si vorbesc, tot ceea ce spun si fac, tot ceea ce gandesc si simt la un moment dat, toate acestea sunt eu. Totul este autentic si ma reprezinta pe mine, asa cum sunt in acel moment precis.

Cand, mai tirziu, ma uit in urma la cum am aratat si cum am vorbit, la ce am spus si am facut, la cum am gandit si am simtit, pot gasi elemente care sa mi se para nepotrivite. Pot da deoparte elementele nepotrivite, pot pastra ceea ce s-a dovedit adecvat si pot inventa ceva nou pentru ceea ce am indepartat.

Pot sa vad, sa aud, sa simt, sa gandesc, sa vorbesc si sa fac. Am instrumente pentru a supravietui, pentru a fi apropiat de ceilalti, pentru a fi productiv, pentru a intelege si a patrunde marea de oameni si lucruri din exteriorul meu.

Ma posed pe mine si, prin urmare, ma pot construi.

Eu sunt eu si sunt OK.

Autor: Virginia Satir

1. Evitati sa va identificati cu un urias care poate purta lumea pe umeri. Incercati sa nu va straduiti mai mult decat va sunt limitele de rezistenta. Cunoasteti-va ritmul si respectati-l, pe cat posibil.
2. Invatati sa planificati. Faceti-va un plan saptamanal care sa includa activitati, gradul de importanta al acestora, durata de timp pentru fiecare activiate si resursele necesare  (inclusiv colegi cu care aveti nevoie sa colaborati pentru realizarea sarcinilor de munca).
3. Straduiti-va sa fiti eficienti. Este mult mai simplu si salveaza timp sa faceti un lucru bine de la inceput.
4. Disciplinati-va sa nu lasati pe maine ceea ce puteti face astazi. Depuneti efort pentru a va mentine in parametrii programului pe care vi l-ati facut.
5. Nu incercati sa faceti totul intr-o clipa. Luati fiecare lucru pe care il aveti de realizat pe rand.
6. Aveti rabdare cu dumneavoastra. Dati-va timp pentru reflectie, pentru analiza, pentru planificare, pentru realizare si pentru evaluare.
7. Incercati sa implicati si alti colegi in ceea ce aveti de realizat, pe cat posibil. Incercati sa pastrati relatii placute si armonioase cu colegii dumneavoastra. Din timp in timp, oferiti feedback-uri pozitive cu privire la ceea ce apreciati la ceilalti.
8. Adoptati o atitudine mentala corecta, retinand faptul ca usurinta sau dificultatea muncii dumneavoastra depinde de felul in care o concepeti.  “Fie ca tu crezi ca poti sa nu poti, ai dreptate” – H. Ford.
9. Din cand in cand, practicati exercitii de relaxare. Veti vedea ca solutiile vor veni mult mai usor asa si dumneavoastra va veti bucura mai mult de ceea ce faceti.
10. Alegeti sa va placa ceea ce lucrati. Decideti asta. Gasiti un sens al muncii depuse. Poate ca nu e nevoie sa va schimbati slujba. Uneori, o perspectiva diferita asupra locului unde munciti este in masura sa creasca gradul de implinire, de bucurie si de entuziasm.

Autor: Catalina Dascalu

Titlul original: What Do You Say After You Say Hello? The Psychology of Human Destiny
Publicată de: Bantam Books, 1972 by arrangement with Random House
Autor: Eric Berne
Colecţia: Psihologie-Psihoterapie

Editura Trei

În activitatea sa de medic psihiatru, Eric Berne a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii. Scenariul de viaţă stabileşte cu ce fel de persoană te vei căsători, câţi copii vei avea, ba chiar şi genul de pat în care vei muri şi cine va fi de faţă atunci. El hotărăşte dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forţă sau un alcoolic condamnat. Unor oameni, scenariul le cere să eşueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste sau să sufere invalidităţi cronice. Scenariul altora sfârşeşte prin suicid. Ce spui după bună ziua? arată cum se scriu scenariile de viaţă şi cum îl poţi descoperi pe al tău. Dacă ai un scenariu nefericit, îţi arată cum să scapi de el, astfel încât să începi în sfârşit să trăieşti o viaţă a libertăţii şi a împlinirii adevărate.
***
Eric Berne (1910-1970), celebru psihiatru şi psihoterapeut, este întemeietorul “analizei tranzacţionale”. La începutul carierei, Berne s-a pregătit pentru a deveni psihanalist parcurgând două tranşe de analiză personală cu Paul Federn şi Eric Erikson. După 1956 abandonează ortodoxia psihanalitică şi creează o nouă orientare psihoterapeutică — “analiza tranzacţională”. O analiză tranzacţională bine condusă asigură abandonarea scenariului infantil şi dezvoltarea unei vieţi afective adulte.

Cuprins:
Notă asupra traducerii
Prefaţă
Semantică

PARTEA ÎNTÂI
Consideraţii generale

Capitolul 1. Introducere
A. Ce spui după „Bună ziua?”
B. Cum spui „Bună ziua?”
C. O ilustrare
D. Strângerea de mână
E. Prietenii
F. Teoria

Capitolul 2. Principiile analizei tranzacţionale
A. Analiza structurală
B. Analiza tranzacţională
C. Structurarea timpului
D. Scenariile de viaţă

PARTEA A DOUA
Programarea parentală

Capitolul 3. Destinul uman

A. Planul de viaţă
Magda
Della
Mary

B. Pe scenă şi dincolo de scenă
C. Mituri şi basme
Povestea Europei
Scufiţa Roşie
O reacţie marţiană
Un scenariu de tip Scufiţa Roşie

D. Aşteptând rigor mortis
Scenariul „Aşteptând rigor mortis”
Povestea Frumoasei din Pădurea adormită
E. Drama familială
F. Destinul uman
G. Perspectivă istorică

Capitolul 4. Influenţe prenatale
A. Chestiuni introductive
B. Influenţe ancestrale
C. Scena concepţiei
D. Poziţia la naştere
E. Scenarii ale naşterii
F. Prenume şi nume de familie

Capitolul 5. Dezvoltarea timpurie
A. Influenţe timpurii
B. Convingeri şi hotărâri
C. Poziţiile — pronumele
D. Învingători şi învinşi
E. Poziţii triadice
F. Poziţiile — predicatele
G. Alegerea scenariului de viaţă

Capitolul 6. Anii de modelare
A. Programarea parentală
B. Gândire în stil marţian
Butch
C. Micul avocat
D. Instrumentarul scenariului

Capitolul 7. Instrumentarul scenariului de viaţă
A. Răsplata scenariului
B. Porunca
C. Ispita
D. Electrodul
E. Saci şi alte lucruri
F. Prescripţia
G. Modele parentale
H. Demonul
I. Permisiunea
J. Eliberarea internă
Chuck
K. Componentele scenariului de viaţă
Clementine
L. Aspiraţii şi conversaţii
M. Învingătorii
N. Toţi oamenii au un scenariu de viaţă?
O. Contrascenariul
P. Rezumat

Capitolul 8. Copilăria târzie
A. Intrigi şi eroi
B. Concesiunea
C. Cupoanele
D. Iluziile
E. Jocurile
F. Persona
G. Cultura familială

Capitolul 9. Adolescenţa
A. Ocupaţii de timp liber
B. Eroi noi
C. Totemul
D. Simţăminte noi
E. Reacţii fizice
F. Camera din faţă şi camera dosnică
G. Scenariu şi antiscenariu
H. Imaginea despre lume
I. Tricoul inscripţionat
Nu poţi avea încredere în nimeni
Nu aşa face toată lumea?

Capitolul 10. Maturitatea şi moartea
A. Maturitatea
B. Ipoteca
C. Dependenţele
D. Triunghiul dramei
E. Speranţa de viaţă
F. Bătrâneţea
G. Scena morţii
H. Râsul de sub ştreang
I. Scena postumă
J. Piatra de mormânt
K. Testamentul

PARTEA A TREIA
Scenariul în acţiune

Capitolul 11. Tipuri de scenariu
A. Învingători, neînvingători şi învinşi
B. Timpul scenariului
C. Sexul şi scenariul
D. Timpul-obiectiv şi timpul-cronometru

Capitolul 12. Câteva scenarii de viaţă tipice
A. Scufiţa Roz sau „Copilul nimănui”
B. Sisif sau „Iar am păţit-o!”
C. Micuţa domnişoară Muffet sau „Nu mă poţi
speria!”
D. Bătrânul soldat nu moare sau „Cine are nevoie
de mine?”
E. Ucigaşul de balauri sau „Tata le ştie pe toate”
F. Sigmund sau „Dacă nu reuşeşti pe o cale,
încearcă alta”
G. Florence sau „Un lucru dus la bun sfârşit”
H. Scenarii tragice

Capitolul 13. Cenuşăreasa
A. Trecutul Cenuşăresei
B. Povestea Cenuşăresei
C. Scenarii împletite între ele
D. Cenuşăreasa în viaţa reală
E. După terminarea balului
F. Basme şi oameni reali

Capitolul 14. Cum e cu putinţă scenariul de viaţă?
A. Plasticitatea chipului
B. Eul mobil
C. Fascinaţie şi imprinting
D. Mirosul inodor
E. Presiunea anticipată şi presiunea ulterioară
F. Micul fascist
G. Schizofrenicul curajos
H. Manechinul ventrilocului
I. Mai multe despre demon
J. Persoana reală

Capitolul 15. Transmiterea scenariului de viaţă
A. Matricea scenariului
B. Parada familiei
C. Transmiterea culturală
D. Influenţa bunicilor
E. Suprascenarizarea
F. Combinarea directivelor scenariului
G. Rezumat
H. Responsabilitatea părinţilor

PARTEA A PATRA
Scenariul în practica clinică

Capitolul 16. Etapele preliminare
A. Introducere
B. Alegerea terapeutului
C. Terapeutul ca magician
D. Pregătirea
E. „Pacientul de meserie”
F. Pacientul ca persoană

Capitolul 17. Semnele scenariului
A. Semnalul scenariului
B. Componenta fiziologică
C. Cum se ascultă
D. Semnale vocale elementare
1. Sunete respiratorii
2. Accentele
3. Vocile
4. Vocabularul
E. Alegerea cuvintelor
1. Părţi de vorbire
2. Cuvinte OK
3. Cuvinte din scenariu
4. Metaforele
5. Frazele de securizare
6. Subjonctivul
7. Structura frazei
F. Tranzacţiile de sub ştreang
G. Tipuri de râs
1. Râsete conforme cu scenariul
2. Râsete sănătoase
H. Bunica
I. Tipuri de protest
J. Povestea vieţii tale
K. Comutările din scenariu

Capitolul 18. Scenariul de viaţă în terapie
A. Rolul terapeutului
B. Dozarea jocului
C. Motive pentru terapie
D. Scenariul terapeutului
E. Predicţia rezultatului
F. Antiteza scenariului
Amber
G. Vindecarea

Capitolul 19. Intervenţia decisivă
A. Căile finale comune
B. Vocile din minte
C. Dinamica permisiunii
D. A vindeca pacienţi versus a face progrese

Capitolul 20. Trei prezentări de caz
A. Clooney
B. Victor
C. Jan şi Bill

PARTEA A CINCEA
Abordări ştiinţifice ale teoriei scenariului de viaţă

Capitolul 21. Obiecţii la adresa teoriei scenariului de viaţă
A. Obiecţii spirituale
B. Obiecţii filosofice
C. Obiecţii raţionale
D. Obiecţii doctrinare
E. Obiecţii empirice
F. Obiecţii privind dezvoltarea psihică
G. Obiecţii clinice

Capitolul 22. Probleme metodologice
A. Harta şi terenul
B. Grila conceptuală
C. Date slabe şi date tari

Capitolul 23. Inventarul operaţional al scenariului
A. Definiţia unui scenariu
B. Cum poate fi confirmat un scenariu
C. Introducere la inventarul operaţional al
scenariului
D. Un inventar operaţional al scenariului
E. Un inventar operaţional condensat
F. Un inventar operaţional al terapiei

Anexă
Chiar aşa, ce spui după „Bună ziua”?
Glosar

Sursa: Aici

Copil fiind, a trebuit sa invat sa-mi reprim cele mai firesti reactii la trauma, precum mania, furia, durerea si frica, pentru ca ma amenintau pedepse pentru toate acestea. Mai tirziu, in perioada scolara, eram chiar mandra de arta mea de a ma stapani si de a fi rezervata. Consideram aceasta capacitate drept virtute si am asteptat-o de la primul meu copil. Abia dupa ce m-am putut elibera de aceasta atitudine, mi-a fost posibil sa inteleg suferintele unui copil caruia i se interzice sa reactioneze intr-un mod adecvat la trauma si sa isi testeze emotiile intr-un mediu neostil, astfel incat mai tirziu in viata sa se poata orienta printre sentimentele sale, in loc sa se teama de ele.

Din pacate, multor oameni li s-a intamplat acelasi lucru. Cand erau copii nu au avut voie sa isi arate emotiile puternice, deci nici sa si le traiasca, iar mai tirziu au tanjit dupa asta.

Unii au reusit sa-si descopere la terapie emotiile refulate si sa le traiasca astfel incat acestea s-au transformat in sentimente constiente care pot fi intelese prin prisma propriei istorii si de care nu mai trebuie sa se teama.

Altii au refuzat aceasta cale pentru ca nu puteau sau nu voiau sa destainuiasca nimanui experientele lor tragice. In societatea de consum de azi, aceasta situatie este foarte raspandita. Tine de bunele maniere sa nu-ti arati sentimentele, in afara de situatiile exceptionale, dupa consumul de alcool si droguri.

Probabil ca drogurile reusesc sa inabuse atat de mult frica si durerile, incat cel care consuma nu mai trebuie sa aiba sentimente adevarate – cata vreme drogul actioneaza. Cu atat mai mult aceste emotii netraite se potenteaza cand se reduce efectul  drogului.

“Toxicomania iti face dusman timpul. Astepti. Permanent, intr-o nesfarsita bucla temporala, astepti intotdeauna ceva. Astepti sfarsitul durerilor, dealerul, urmatorul salariu, un loc de dezintoxicare sau, pur si simplu, sa se termine in sfarsit ziua. Sa se termine in sfarsit toate. Dupa fiecare doza, ceasul merge fara oprire impotriva ta.

Poate ca asta este cel mai perfid la toxicomanie – iti face totul si orice dusman. Timpul, trupul care iti atrage atentia numai prin nevoile lui suparatoare, prietenii si familia ale caror griji nu poti sa le risipesti, o lume care ridica numai pretentii pe care nu te simti in stare sa le implinesti. Nimic nu structureaza viata cu atata claritate ca toxicomania. Ea nu lasa loc de indoiala, nici macar pentru decizii. Multumirea se masoara in cantitatea disponibila de droguri.”

Dependenta obsesiva de substante poate avea efecte catastrofale, tocmai pentru ca inchide calea spre adevaratele emotii si sentimente. Drogul poate da senzatii euforice, care stimuleaza creativitatea pierduta candva din cauza unei educatii restrictive, dar trupul nu tolereaza aceasta instrainare de sine pe toata durata vietii. Am vazut la Kafka si la altii ca activitatile creatoare, ca scrisul si picture, ne pot ajuta o vreme sa supravietuim, dar nu ne deschid accesul pierdut prin maltratarile de odinioara la sursa propriu-zisa a durerii noastre, cata vreme ne e frica sa ne cunoastem istoria.

Adesea este vorba despre consumul de droguri legale (precum alcool, tigari, medicamente) in incercarea de a umple golul din copilarie. Copilul nu a primit hrana emotionala de care avea nevoie si nu a putut nici mai tirziu sa o gaseasca. In perioada de abstinenta, acest gol poate fi simtit literalmente ca foame fizica, o convulsie de foame in stomacul care se contracta. Probabil piatra de temelie pentru toxicomanie a fost pusa chiar la inceputul vietii, ca si piatra de temelie pentru bulimie si alte dereglari alimentare. Trupul spune clar ca a avut nevoie de ceva (in trecut), pe cand era numai un bot de carne, dar mesajul sau va fi prost inteles cata vreme emotiile raman ignorate. Astfel, nevoile copilului mic sunt inregistrate in mod fals ca nevoi actuale, si toate incercarile de a le inlatura in prezent vor esua. Pentru ca astazi avem alte nevoi decat atunci si putem sa le satisfacem pe multe dintre ele, daca acestea nu mai sunt cuplate in inconstientul nostru cu cele vechi.

Fragmente din cartea “Revolta trupului” – Alice Miller, Editura Nemira

Gasirea sensului in ceea ce facem echivaleaza, uneori, cu orientarea atentiei spre altceva  si, in special, cu abilitatea de a privi din mai multe perspective. Mai ales in situatiile in care avem impresia ca suntem blocati intr-o circularitate in care mereu obtinem aceleasi raspuns si oferim acelasi feedback.

Pentru aceasta va invit sa faceti urmatorul exercitiu:

Intoarce-te pe firul istoriei personale si opreste-te la un moment in care ai simtit nevoia sa schimbi centrul atentiei pentru a rezolva o situatie problematica din viata ta.  Poate te-ai confruntat cu o problema la munca care a fost deosebit de strsanta. Poate ca te-ai aflat intr-o situatie de criza in care era necesar sa actionezi rapid.

Reflecteaza la modul in care ai reusit sa deplasezi centrul atentiei de la problema la altceva care sa-ti imbogateasca perspectiva asupra situatiei.

Ce anume ti-ai imaginat? Cum anume te-a ajutat schimbarea centrului atentiei catre altceva diferit de situatia in sine?

Ce actiuni ai intreprins ca urmare a schimbarii centrului atentiei?

Cum te-ai perceput ca persoana?

Cum i-ai perceput pe ceilalti cu care impartaseai aceeasi situatie?

Ce ai invatat din acea situatie?

Ce ai aflat despre capacitatea ta de a privi din perspective diferite situatiile in care te afli?

Cum ai  actiona diferit acum?

Autor: Catalina Dascalu

Exista momente in viata, pentru cei mai multi dintre noi, in care ne simtim straini in lumea pe care credeam ca o cunoastem cel mai bine – familiile noastre, relatii, locuri de munca, cercuri de prieteni, hobby-uri etc. In astefel de momente, putem trai o varietate de emotii si sentimente, unele mai bulversante decat altele. Undeva, in interiorul nostru, avem certitudinea ca suntem pe cale sa parasim un spatiu in care nu ne mai simtim confortabil. Undeva, in interiorul nostru, ne este teama sa speram ca ceea ce am putea sa gasim dincolo de ceea ce credeam ca stim cu certitudine ar putea sa ne ofere un sens mai inalt al implinirii personale.  

Adevarul este ca nu putem evita procesul de autodepasire asa cum nu putem stopa imbatranirea. Singura intrebare care conteaza, in aceste circumstante, este cat de sanatos realizam tranzitiile in care suntem angrenati.

Uneori, catalizatorul este o criza emotionala sau interioara, iar alteori este o simpla alegere pe care o facem in viata – si care, in cele din urma, ne conduce intr-o directie pe care nu o anticipasem. Inevitabil, fiecare dintre noi va ajunge la momentul in care locul in care ne-am simtit cel mai confortabil devine inconfortabil, incat simtim ca ne sufocam in aerul vechi al propriului nostru trecut.

Una dintre cele mai bune si eficiente practici in perioadele de tranzitie interioara este autoexplorarea. Totusi, de multe ori, idea de a ne cunoaste pe noi insine ne inspaimanta, pentru ca noi asociem experienta autocunoasterii cu o inspaimantatoare singuratate.

Pe masura ce incepem sa ne autoexploram, largim treptat felul in care ne definim pe noi insine si rolul nostru in viata. De obicei, nu putem trai prea mult timp prin mintea altcuiva. La fel, nu este onest sa ne amestecam la nesfarsit in nevoile altei persoane si in drepturile acesteia de a-si face propria calatorie interioara.

Noi tindem sa luam decizii prin reactie sau din obisnuinta. Fiecare decizie de a actiona elimina posibilitatea unui alt fel de actiune – si trebuie sa acceptam faptul ca, uneori, deciziile pot sa nu fie cele mai bune. Ce conteaza cel mai mult nu este alegerea in sine, ci motivul din spatele alegerii noastre – intentia initiala.

Viata noastra se schimba in exterior pe masura ce noi ne schimbam in interior. Una o urmeaza pe cealalta in mod natural si, oricat am incerca, nu putem opri aceasta dinamica. Asa cum se intampla adesea, vom cauta cu disperare sa-i luam cu noi pe oamenii la care tinem cel mai mult sau sa ne agatam de componentele exterioare ale vietii noastre, chiar daca focul nostru interior face ravagii si ameninta sa ne consume. Vom incerca sa le descriem familiei si prietenilor nostri prin ce trecem, sperand ca ei se vor regasi cumva in aceasta si ca, poate, vor considera ca peisajul pe care il exploram in interiorul nostru este suficient de atractiv, incat sa sara si ei in lumea aflata dincolo de privirea lor. Uneori, reusim; deseori, nu.

In aceasta etapa, doua dintre cele mai importante intrebari la care ati putea sa reflectati sunt:

• Incotro ma indrept eu?

• Cine va merge cu mine?

Cel mai adesea, atunci cand faceti calatoria catre descoperirea de sine, veti intalni impotrivire. Ar fi gresit sa luati aceasta reactie ca pe ceva personal; ea ar putea fi vazuta ca un act de iubire. Este modul in care cei din jurul dumneavoastra doresc sa pastreze sistemul asa cum il stiau, in stare de echilibru si armonie. Este modul lor de a transmite mesajul ca doresc sa ramaneti cu toti laolalta.

Dar poate ca dorinta voastra ca experientele sa va fie luate in seama si validate nu poate fi satisfacuta de prietenii si memebrii familiei, pentru ca ei nu trec prin ceea ce treceti voi. Ar putea sa le fie greu sa va inteleaga izolarea, cand inca sunt inconjurati de cei pe care ii iubesc; ei nu au nevoie sa patrunda sensul mai profund al vietii lor, cata vreme sunt fericiti sa traiasca la suprafata. Initial, multi dintre noi ezitam  sa cautam  un inteles si o semnificatie mai profunda a vietii, pentru ca stim intuitiv, ca este foarte probabil ca aceasta sa duca la schimbari uneori ireversibile in viata noastra.

Este foarte probabil ca aceia care se afla in cautare ar avansa foarte putin, daca ar sti dinainte amploarea dificultatilor prin care ar putea trece. Calatoria voastra de auto-depasire poate sa fi inceput deja, fara ca macar sa va fi dat seama. Semnele care o indica nu sunt greu de vazut, odata ce stiti ce anume cautati.

Semne ca descoperirea de sine a inceput:

• Un disconfort sporit in mediul vostru familiar, care se poate manifesta prin sentimentul ca nu mai sunteti multumiti de ocupatia voastra sau chiar de relatia voastra initiala.

• Incapacitatea de a identifica motivul pentru care sunteti coplesiti de depresie si de extenuare.

• O senzatie patrunzatoare de singuratate, deseori insotita de nelinistea ca izolarea voastra nu se va sfarsi niciodata.

• O constientizare absoluta ca ceva in viata voastra s-a schimbat si ca, desi s-ar putea sa nu fiti siguri de ceea ce va rezerva viitorul, in mod clar nu puteti sa va intoarceti inapoi sis a traiti cum ati trait inainte.

• O curiozitate crescanda cu privire la nevoile voastre personale si o pasiune de a descoperi care sunt acestea si de a obtine validarea lor din partea cuiva care intelege prin ce treceti. Sentimentele profunde de singuratate care pot insoti o trezire necesita un oarecare nivel de validare, mai ales daca nu sunteti inconjurati de oameni care sa inteleaga prin ce treceti.

• Descoperirea de noi ambitii sau dorinta de a trai un stil de viata cu totul nou.

• O senzatie de eliberare care nu seamana cu nimic din ce ati cunoscut inainte, ca si cum ati fi evadat din niste lanturi invizibile, care va tineau legati de modele repetitive de comportament.

• Plictiseala fara sfarsit si o pierdere a apetitului pentru ceea ce altadata va aducea satisfactie si multumire.

A indura si rezolva provocarile – pare sa fie amprenta calatoriei descrisa adesea sub numele de experienta desertului sau noaptea intunecata a sufletului. Aceasta noapte intunecata prin care trece sufletul nostru poate sa para intimidanta si descurajatoare, iar evolutia catre puterea individuala creeaza inevitabil oarece durere si disconfort. In acelasi timp, ea ne ofera sansa sa ajungem la un nivel mai inalt de maiestrie si de satisfactie.

Greutatile cu care ne confruntam la inceputul calatoriei mascheaza deseori potentialul superior de bucurie si implinire, pe care aceasta il contine.

Adaptare dupa Dr. Carolyne Myss – “ De ce nu ne vindecam si cum putem sa o facem?”, Editura For You

Titlu: Cine ai fi tu fara povestea ta?

Autor: Byron Katie

Editura: For You

Anul aparitiei: 2011

“Workshop-urile ţinute de Byron Katie sunt captivante, iar asta nu doar pentru că oamenii îşi deschid sufletele în faţa ei. Iubirea intensă a lui Katie arde toate iluziile, cu precizia unui laser.”

- The Times (Londra)

CINE AI FI TU, FĂRĂ POVESTEA TA?

Chiar vrei să afli adevărul? Investighează fiecare afirmaţie, folosind cele patru  întrebări.

1. E adevărat?

2. Poţi fi absolut sigur că e adevărat?

3. Cum reacţionezi, ce se întâmplă când crezi acest gând?

4. Cine ai fi tu, fără acest gând?

Nu problema ne provoaca suferinta, ci gandurile noastre legate de problema, spune Katie Byron.

Această carte este o colecţie de cincisprezece dialoguri, pe care Byron Katie le-a purtat cu diferiţi oameni care au participat la întâlniri cu ea, în mai multe locaţii din Statele Unite şi Europa. Unii dintre cei care au lucrat cu Katie sufereau de boli chinuitoare, alţii erau părăsiţi în dragoste sau treceau prin divorţuri neplăcute, iar alţii erau pur şi simplu iritaţi din cauza unui coleg de lucru sau a creşterii chiriei. Ceea ce aveau cu toţii în comun era disponibilitatea de a pune întrebări, cu ajutorul lui Katie, legate de gândurile dureroase care reprezentau adevărata cauză a suferinţei lor. În fiecare caz, vedem cum Katie, cu mintea sa ageră şi imensa sa blândeţe, a ajutat fiecare persoană să descopere pentru sine că, ceea ce până atunci se prezenta ca o realitate de necontestat, nu era chiar aşa.

Deşi aceste dialoguri constituie o lectură fascinantă – unele sunt în acelaşi timp foarte amuzante, dar şi profund mişcătoare – ele sunt menite, în principal, să servească drept instrumente de învăţare. Fiecare dialog a avut loc în faţa unui public. Katie nu a pierdut niciodată legătura cu acel public, amintindu-le în mod repetat tuturor, să urmărească dialogurile în sinea lor şi să-şi pună singuri întrebările pe care trebuiau să şi le pună participanţii. Dialogurile dintre Katie şi aceşti voluntari sunt o punere în scenă, exterioară, a exact genului de dialog pe care fiecare cititor îl poate purta cu propriile gânduri. Rezultatul – chiar şi în situaţia aparent cea mai cumplită – poate fi o eliberare şi o bucurie de neimaginat.

Din 1986, Byron Katie a prezentat Lucrarea în faţa a milioane de oameni din întreaga lume, în cadrul unor evenimente publice, cu intrare gratuită; în închisori, spitale, biserici, corporaţii, universităţi şi şcoli; la seminarii de week-end; şi la Şcoala ei de nouă zile, unde este predată Lucrarea. Ea este autoarea best-seller-urilor: A iubi ceea ce este, Am nevoie de dragostea ta – Este adevărat? şi O mie de denumiri pentru Bucurie şi Schimbă lumea, punându-ţi gândirea sub semnul întrebării.

Katie Byron – VIDEO

Sursa: Aici

Daca te culc intr-un pat si-ti dau sa iei un leac de somn, leacul va fi real, si somnul de asemenea.

A crea inseamna a-l situa pe celalalt acolo unde vede lumea asa cum o doreste, si nu a-i propune o lume noua.

Daca inventez o lume si te duc acolo pentru a ti-o arata, nu o vei vedea. Si ai dreptate. Caci ea e falsa din punctul tau de vedere, iar tu iti aperi cu ratiune adevarul. Si sunt lipsit de eficacitate atunci cind ma arat pitoresc, sau stralucitor, sau paradoxal, caci nu este pitoresc , sau stralucitor, sau paradoxal decit ceea ce, privit dintr-un punct de vedere , era facut pentru a fi privit din altul.

Ma admiri, dar eu nu creez, sunt mascarici si fals poet. […] Caci creator sau poet nu e acela care inventeaza sau demonstreaza, ci acela care-ti ajuta implinirea.

Antoine de Saint – Exupery   “Citadela” (fragment)