Capacitatea de a avea incredere si de a simti ca acest sentiment este reciproc este o conexiune esentiala in orice relatie – un liant emotional ca ne ajuta sa ne simtim protejati si in siguranta.

Daca sunt intrebati care este cel mai important element din relatiile lor, majoritatea respondentilor vor afirma ca increderea. Pare dificil, totusi, sa transpui in cuvinte ce reprezinta in realitate sentimentul de incredere. Multe cupluri  ar spune ca nu ar putea sa o descrie, dar ca stiu ce inseamna sa o pierzi.

Increderea este importanta intr-o varietate de relatii cotidiene – de la cele intre membrii familiei, la cele ce tin de serviciu si in cadrul comunitatii. In familiile noastre avem nevoie sa credem ca promisiunile vor fi respectate; la serviciu, ca avem sprijinul colegilor si ca acestia vor prelua partea care li se cuvine din probleme. Daca suntem dezamagiti de un membru al familiei care-si incalca o promisiune sau descoperim ca unul dintre colegi este egoist, vom reactiona probabil printr-o stare de furie si dezamagire.

In mod spontan si intuitiv, atunci cand acordam increderea noastra, vom tine cont de cateva elemente-cheie pe care  le constientizam, de cele mai multe ori, doar in momentele in care relatia a fost afectata de “tradare”. Cativa inficatori-cheie pe care cei mai multi dintre noi ii acceptam ca o dovada a increderii se refera la respectarea promisiunilor, previzibilitate, onestitate, loialitate, angajament si delimitarea granitelor.

Respectarea promisiunilor si angajamentelor este esentiala pentru stabilirea si mentinerea increderii in relatiile cotidiene. Promisiunile pot fi formale sau informale. Daca o promisiune este onorata, va creste probabilitatea de a avea incredere si alta data in acea persoana si de a o trata cu mai mare responsabilitate pe parcurrsul interactiunilor viitoare.

In ceea ce priveste previzibilitatea, in mod eronat, o asociem cu etichete de genul  a fi plictisitor sau neinteresant. In realitate, insa, este imposibil sa avem un sentiment de incredere fara sa existe un element de previzibilitate. Cu alte cuvinte, daca putem anticipa ca o persoana va reactiona in acelasi mod de fiecare data cand ii solicitam un anumit lucru, ne este mult mai usor sa ne permitem noua insine sa investim incredere in ea.

In cele mai multe relatii, sinceritatea si onestitatea sunt cruciale. Minciunea submineaza fundamentul oricarei relatii in care dorim sa investim incredere. Nu este intotdeauna usor sa mizam pe cartea onestitatii, insa relatiile bazate pe incredere au nevoie de sinceritate pentru a se consolida. Este posbil sa simtim ca putem sa avem mai multa incredere in cineva care ne raspunde sincer la o intrebare dificila. Persoana care evita sa  ofere un raspuns sincer sau care spune doar ceea ce crede ca vrem sa auzim, poate evita o confruntare directa cu adevarul pe moment, insa, pe termen lung, increderea este afectata in mod serios si dificil de restabilit – “Daca tu m-ai mintit in aceasta privinta, cine stie ce altceva mi-ai ascuns….”

Componenta-cheie a increderii o reprezinta loialitatea fata de o alta persoana. A fi loial insemna a ramane alaturi de persoanele importante din viata noastra atunci cand traverseaza perioade dificile. “Esti aici pentru mine?” , “Pot conta pe sprijinul tau si pe faptul ca nu ma vei abandona in aceste momente?” par a fi intrebari care au nevoie de un raspuns afirmativ din partea celor care sunt intr-o relatie de incredere.

In orice relatie, si in special cele de cuplu, este important ca ambii parteneri sa fie devotati relatiei. Este foarte dificil sa ai incredere in cineva care se gandeste vag la viitorul relatiei in care este implicat. Angajamentul reprezinta atasamentul fata de o persoana, la bine si la rau, dincolo de obisnuitele suisuri si coborasuri ale vietii de fiecare zi. Angajament inseamna ca partenerii sa-si asume in mod reciproc implicarea activa si responsabila in bunul mers al relatiei. Pe masura ce relatia se schimba si se dezvolta, ar fi benefic sa realizam ca “ Sunt implicat/ a  in aceasta relatie si chiar daca ea nu evolueaza in directia dorita de mine, as putea lua masuri, as putea gasi compromisuri pentru a face ca ea sa creasca si sa se dezvolte in continuare. Nu numai ca imi place relatia in care ma aflu, dar voi actiona direct in vederea mentinerii sale, chiar daca asta va insemna ca uneori sa nu mi se faca pe plac.”

Imaginati-va, acum, relatia voastra ca pe o gradina imprejmuita cu un gard. Gardul este construit din lucrurile pe care leconsiderati ca fiind importante pentru mentinerea relatiei. Uneori, acestea sunt clare pentru ambii parteneri , dar de cele mai multe ori nu sunt discutate deschis, ci doar presupuse si considerate a fi subintelese. Granitele pot iesi in evident atunci cand unul dintre parteneri paseste dincolo de gard. Granitele reprezinta un mixaj de atitudini impartasite, referitoare la bani, sex, serviciu, modalitati de petrecere a timpului liber, prieteni etc., si de credinte unice si personale legate de relatie.

Imaginati-va o situatie perfecta, in care puteti avea orice tip de relatie v-ar placea, ajutandu-va de cateva intrebari, care ar putea sa va inspire in acest proces de reflectie:

1. Cat de multa libertate imi doresc? Cat de multa libertate as putea sa acord?
2. Cum ne vom arata increderea unul fata de celalalt?
3. Imaginea ideala proiectata depinde de aparenta exterioara, comportament, comunicare, angajament sau de alte aspecte?
4. Am nevoie de anumite circumstante pentru a avea o relatie de incredere ideala? De exemplu, siguranta financiara, casatorie (sau nu) sau de sprijinul prietenilor?
5. Care actiuni din cadrul relatiei demonstraza increderea?

Puteti reflecta asupra lipsurilor existente in relatia dumneavoastra, precum si asupra modului in care le puteti rezolva. Daca partenerul este deschis si dispus, ar putea sa parcurga acelasi proces de reflectie asupra nevoilor personale in relatie. Acest exercitiu poate fi un tonic emotional-afectiv, care va aduce mai multa claritate si transparenta in relatie, prin comunicarea asupra abordarilor diferite legate de rezolvarea unei problem sau de intelegerea naturii acesteia.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

“Tu ești pentru mine relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători”. – Jean – Paul Sartre

Orice relaţie are o funcționare sistemică. Într-un sistem, când una dintre componente se schimbă, şi celelalte componente trebuie să se schimbe, altfel dispare echilibrul. Dacă unul dintre parteneri evoluează şi celălalt opune rezistenţă, apare un dezechilibru urmat de o criză – rezolvată printr-o soluţie, printr-un divorţ sau ceva mai rău decât divorţul: un proces lung şi încet de dezintegrare, compus dintr-o iubire muribundă, chin tulburător şi ură.

Dacă avem acea încredere în sine şi înţelepciunea de a fi prietenul evoluţiei partenerului nostru, atunci acea evoluția acestuia reprezintă mai mult decât  un pericol sau o ameninţare. Dar dacă ne poziţionăm împotriva sa, nu facem altceva decât să invocăm o tragedie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi dacă încercăm să ne protejăm relaţia prin abolirea propriei dezvoltări şi evoluţii. Ne lipsim sinele şi relaţia de însufleţire. Dacă relaţia mea nu se îmbunătăţeşte, atunci se înrăutăţeşte. Dacă partenerul meu şi cu mine nu evoluăm împreună, ne stingem împreună. Dar nemişcarea este imposibilă. Clipa poate fi trăită, dar nu poate fi oprită. Trebuie s-o prindem, s-o trăim, s-o simţim şi-apoi să ne desprindem şi să mergem mai departe – către următoarea clipă şi altă aventură. Pe care nu putem pretinde că o cunoaştem dinainte să se întâmple. Viaţa este dinamism. Dacă nu mergi înainte, mergi înapoi. Viaţa rămâne viaţă doar cât timp avansează. Dacă nu evoluez, decad.

Acceptarea nevoii de dezvoltare personală și relațională necesită stimă de sine. Stima de sine este cea care ne dă curajul de a nu ne opune schimbării, de a nu ne opune evoluţiei şi clipei viitoare a existenţei noastre. Iar exersarea acestui curaj ne întăreşte, la rându-i, stima de sine, procesul care poate fi sprijinit in cadrul sedintelor de psihoterapie si consiliere psihologica, prin discutia cu un psihoterapeut sau cu un psiholog.

Cea mai mare oportunitate de permanenţă rezidă în capacitatea noastră de a face faţă schimbării. Iubirea are cea mai bună şansă să reziste când nu se opune cursului vieţii, ci învaţă să i se alăture.

Dacă partenerul meu şi cu mine simţim că suntem realmente susţinătorii evoluţiei celuilalt, aceasta este încă o legătură între noi doi, o forţă în plus care întreţine şi întăreşte dragostea dintre noi. Dacă partenerul meu şi cu mine, din teamă sau tulburare ne transformăm în adversarul evoluţiei celuilalt, mai este doar un pas distanţă până la a ne simţi fiecare adversarul celuilalt, punct.

Uneori, vedem în celălalt întruchiparea unei părţi a sinelui care s-a tot zbătut să iasă la suprafaţă. Dacă partenerul vede o posibilitate similară la noi, poate să aibă loc o explozie de iubire, senzaţia unei experienţe de însufleţire crescută în mod entuziast prin contact, implicare şi interacţiune.

De fapt, una dintre căile de a vedea mai adânc într-o relaţie de dragoste este să ne întrebăm: Ce părţi din mine mă face să simt iubitul meu? Cum mă simt în această relaţie? Ce se însufleţeşte în mine în prezenţa acestei persoane? Iar prin răspunsurile la aceste întrebări putem ajunge să descoperim unele dintre cele mai importante motive pentru care ne-am îndrăgostit de o anumită persoană şi nu de alta.

Fiecare partener este pentru celălalt o uşă către o nouă lume. Cu cât stima de sine a celor doi este mai fermă, cu atât mai posibil este ca aceasta să se întâmple, întrucât sunt mai puţin înclinaţi să perceapă diferenţele ca ameninţări.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ca exploratori ai propriei existențe, este esențial să creștem și să ne înțelegem povestea de viață. Aceasta înseamnă să aveam curaj să privim în față dramele din viața noastră, prin conștientizarea identităților false ce am considerat că ne reprezintă la un moment dat.

Adeseori, a păși dincolo de fațada pe care ne-am construit-o cu atâta migală, ne poate face să ne simțim vulnerabili și expuși. Este ceea ce am învățat să facem atât de bine încă din vremurile în care eram copii – să ascundem acel loc din noi înșine în care ne simțim vulnerabili și, în ciuda tuturor aparentelor adversități, atât de autentici și de noi înșine. Din momentul în care vom avea curajul să ne privim propriile secrete direct și sincer față de noi înșine, vom vedea că dramele și justificările nu ne mai pot proteja și unicul drum de urmat este cel al onestității față de sine.

Trăim starea de împăcare cu noi înșine doar dacă ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, fără să mai opunem rezistență lecțiilor de viață pe care le avem de parcurs și de învățat. Iertarea nu înseamnă să spunem că este în regulă ce ni s-a întâmplat, ci să ne eliberăm de sentimentele negative pe care le avem în legătură cu acel eveniment și cu persoanele implicate. Putem să vindecăm rănile emoționale și traumele din trecut prin înțelegerea modului în care acestea au contribuit la înțelepciunea pe care o avem astăzi.

Evenimentele din viața noastră au un sens. Înțelegerea acestuia ne ajută să descoperim un nou nivel al valorii de sine. Prin această nouă valoare de sine, vom fi liberi să folosim înțelepciunea oferită de povestea noastră, fără să mai trăim în umbra acesteia. Vom fi pregătiți să lăsăm garda jos și să renunțăm la a ne mai ascunde după dramele personale, folosind propriile răni emoționale pentru a ne justifica starea de victimă, subminându-ne, în acest mod, puterea.

Înțelegându-ne propriile povești de viață, fără a ne reduce identitatea la acestea și a le lăsa să ne definească, renunțăm la rolurile pe care am ales să le jucăm, în anumite contexte, pentru a ne adapta situațiilor de viață. Renunțăm, in acest mod, la etichetele pe care noi sau alții  le-am lipit în încercarea de a da o formă personalității noastre. Privindu-ne cu ochi de observator, trecem dincolo de fațadă și de auto-limitări, lărgindu-ne perspectiva asupra posibilităților și resurselor pe care deja le deținem.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Mindfulness reprezintă un tip special de prezenţă conştientă care ne poate menţine ancoraţi în siguranţă în corpurile noastre atunci când lucrurile merg prost. Poate deveni un mod de viaţă care ne protejează de suferinţa inutilă. Când aplicăm mindfulness, avem mai puţină nevoie să fugim de experienţele neplăcute – ne bucurăm de un pic de libertate de mişcare.

Multora dintre noi, mindfulness-ul ne sugerează o calitate cognitivă, ceva care are legătură cu gânditul şi cu creierul. Dar asta este doar o parte a povestirii. Nu existăm doar de la gât în sus; suntem de asemenea şi corpuri şi, recunoscând şi acordând atenţie senzaţiilor fizice, putem să intrăm în legătură cu câmpuri de intuiţie.
În povestea cu călăreţul şi calul, cu cine te identifici mai mult, cu călăreţul sau cu calul? Mulţi oameni cred că ei sunt călăreţul, care încearcă să controleze un animal îndărătnic. In realitate, însă, suntem călăreţ şi cal, care reprezintă calităţi ale minţii şi corpului. Iar calul nu este îndărătnic, ci pur şi simplu nu este mânat cu grijă. În realitate, calul este cel mai bun prieten al călăreţului – capabil să ducă poveri grele şi să se descurce pe teren anevoios cu agilitate şi îndemânare. Când se apropie pericolul, calul este adesea cel care îl simte primul.
Deschizându-ne percepţia spre şi dinspre corp, putem să fim conştienţi de minunea formei fizice. Putem aprecia respiraţia şi sângele şi organele care ne ţin în viaţă – precum şi să auzim, şi să răspundem la mesajele care vin din senzaţiile corpului. Corpul este casa simţurilor, care ne oferă o fereastră către experienţa directă. Găsind echilibrul dintre minte şi corp, ne aflăm în şaua vieţii.

Descoperirile făcute în urma numeroaselor studii din ultimii zeci de ani arată că bolile pot fi cauzate în egală măsură de factori mentali şi de factori fizici. Stresul, singurătatea şi pesimismul sunt câţiva dintre factorii pe care i-am analizat, însă există şi alţii pe lângă ei: relaţiile toxice şi grijile financiare.
Dacă cea mai bună cale de a face faţă unei boli este, în primul rând, să nu o ai, atunci pe lângă minimalizarea riscurilor externe, cum ar fi o dietă nesănătoasă şi o viaţă sedentară, este nevoie să reducem şi riscurile sănătăţii noastre mentale. O parte din această stare mentală o reprezintă relaţiile pozitive şi sănătoase cu prietenii, familia, colegii şi chiar cu animalele de casă. Studiul Roseto demonstrează uriaşa putere a sentimentului de apartenenţă şi de conexiune.

Atunci când avem disponibile zece minute dimineaţa ca să ne putem calma mintea, când ne bucurăm mindful de fiecare ceaşcă de cafea pe care o bem şi de fiecare masă pe care o mâncăm, atunci când zilele noastre sunt marcate de momente în care acordăm atenţie prezentului în mod voit şi fără simţ critic, ne simţim mai puţin stresaţi.

Mai mult, pe măsură ce devenim mai conştienţi de ceea ce se petrece în mintea noastră, devenim mai capabili să ne descurcăm cu propriile noastre gânduri. Interpretările negative sau cauzatoare de stres privind ceea ce se petrece pot apărea în continuare, însă acum avem capacitatea de a le contracara, de a recunoaşte negativitatea iraţională şi de a trece la o poziţie de calm, de stăpânire de sine.

Un dascăl înţelept a fost întrebat odată: “Care este secretul fericirii tale?” Replica a venit: “O cooperare din toată inima cu inevitabilul.” Când momentul prezent este plictisitor, iritant, înfricoşător sau dureros, e posibil să nu vrem sa cooperăm. S-ar putea să ne temem ca am putea să o simţim ca pe o resemnare sau o trădare de sine, că nu reuşim să ne opunem unei situaţii nedrepte sau că vom fi copleşiţi.

Se poate să nu fim capabili să schimbăm situaţia în care suntem, dar ne putem schimba pe noi înşine. Cuvântul “a coopera” înseamnă “să lucrezi împreună”: iar să lucrăm cu situaţia noastră cere o aliniere. Putem să renunţăm să ne străduim ca lucrurile să fie diferite. Putem să nu mai încercăm să ne îndreptăm luptându-ne cu durerea, depresia, anxietatea sau orice altceva ne afectează.

Putem renunţa să mai alergăm după plăceri viitoare într-un mod care ne orbeşte faţă de bucuria din momentul prezent. încetând să ne chinuim să ajungem altundeva, începem treptat să simţim unde suntem. Putem începe să ne relaxăm, chiar dacă ceea ce experimentăm ne este incomod.

Când ne confruntăm cu circumstanţe dificile, putem deveni foarte critici cu noi înşine, pretinzând să rezolvăm lucrurile fără ajutorul nimănui. Am putea să demarăm tot felul de planuri dure de dezvoltare personală, care în realitate nu fac decât să tragă tolbe întregi de “săgeţi numărul doi” în propria noastră direcţie. Putem deveni obsedaţi de noi înşine, împotmoliţi în ceea ce e în neregulă cu noi, lucru care ar putea chiar să ne sporească nefericirea: s-a demonstrat că oamenii care folosesc mai des cuvintele “eu” sau “mine” în sesiunile de terapie au mai multe şanse să fie deprimaţi.

Şi deşi încercăm cu disperare să ne schimbăm, ipoteza permanenţei, a sinelui ca identitate solidă ar părea să excludă posibilitatea de schimbare. Dacă gândurile, senzaţiile, diagnosticele sau comportamentele curente reprezintă cine suntem noi în esenţă, atunci în mod sigur există slabe speranţe, sau deloc, pentru schimbare – suntem blocaţi. În cazul acesta, de ce să ne mai străduim să ne transformăm? Este un scenariu destul de sumbru.

Aşa că ar putea părea supărător că nu există un “eu” în centrul fiiinţei noastre, dar în realitate este chiar o veste foarte bună. După cum a spus filosoful taoist Wu Wei Wu: “De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9% din ceea ce crezi şi teea ce faci este pentru tine însuţi – şi nu există aşa ceva.” Nu suntem indivizi separaţi, rigizi în obiceiuri şi opinii, iar această realizare poate deveni o uriaşă uşurare.

Schimbările şi dezamăgirile sunt obstacole în calea menţinerii echilibrului emoţional. Depăşirea lor şi adaptarea la împrejurări neprevăzute, cu uşurinţă şi chiar cu graţie, constituie o parte din secretul fericirii. Thich Nhat Hanh rezumă cu eleganţă învăţăturile budiste despre efemeritate şi suferinţă, punând accent pe aşteptări: „Nu nepermanenţa ne face să suferim, ci dorinţa noastră ca lucrurile să dureze veşnic, deşi asta nu este posibil.” Aşteptările şi dezamăgirile sunt precum ziua şi noaptea – contrarii care se întâlnesc.

Toţi ne confruntăm cu dezamăgiri din când în când, oricât am fi de fericiţi sau de optimişti. Ceea ce contează este cât de puternic reacţionăm şi cât timp ne ia ca să ne revenim de pe urma lor.

Dacă putem accepta că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, şi că nu suntem identităţi singulare, independente, invariabile, care sunt implicaţiile? în primul rând, acest lucru înseamnă că nu deţinem complet controlul – oricât de mult ne-am strădui, nu le putem ordona corpurilor noastre să nu îmbătrânească sau să nu se îmbolnăvească, şi nu putem decide pur şi simplu să fim fericiţi în orice împrejurare ori preveni gânduri sau senzaţii nedorite.
Nu deţinem complet controlul nici asupra mediului nostru înconjurător: de la vremea neplăcută la oamenii pe care îi găsim dificili, există aspecte din lumea noastră, fie ea internă sau externă, pe care nu avem puterea să le transformăm. Există o şansă pentru practicarea cooperării: acceptând lucrul acesta, ne putem opri în parte conflictul interior cu părţile inevitabile din viaţa noastră pe care nu le agreăm prea mult. Putem înceta să le mai luăm aşa de mult în serios.
Este, de asemenea, o oportunitate şi pentru compasiune: putem accepta că nu suntem singurii responsabili pentru gândurile, sentimentele sau comportamentul nostru, care sunt, fiecare, rezultatul a mii de cauze şi condiţii din corpul nostru, din creier, minte şi din mediul inconjurator.

Să renunţăm la nevoia unui anumit rezultat – chiar şi exprienţa unei stări de bine – poate părea dificil la început, dat fiind că presupune să renunţăm la control. Dar dacă suntem dispuşi să acceptăm nesiguranţa, am putea descoperi că starea de bine ne găseşte pe noi fără să fim nevoiţi să ne străduim să o obţinem. O stare de bine care poate fi resimţită necondiţionat – nu e asta oare fericirea? Mergând contra curentului automatismului, începem să ne înfruntăm direct soarta şi să ne trăim viaţa mai conştient.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Există oameni care sunt gata să vorbească despre dezamăgirile lor şi despre faptul că s-au simţit răniţi. Majoritatea celor care detestă certurile sunt reticenţi, însă, în a vorbi despre supărările şi emoţiile lor profunde.  Bineînţeles, sunt oameni care încearcă să-şi înece necazul în alcool, droguri şi/sau medicamente – metodă care nu funcţionează niciodată.

Stresul intervine în mecanismele neurologice care coordonează producerea şi receptarea limbajului. Când suntem stresaţi, circuitele emoţionale ale creierului limbic devin active, iar circuitele limbajului din lobul frontal devin mai puţin active. Studiile în comunicare ne-au arătat că stresul şi tensiunea încordează muşchii feţei într-un fel care trezeşte suspiciuni în minţile celor care ne privesc. O mină relaxată, pe de altă parte, sugerează deschidere, încredere în sine şi faptul că ceilalţi se pot bizui pe noi. Când suntem stresaţi, tonul vocii noastre se schimbă şi capătă o notă de iritabilitate şi frustrare. Acest lucru va stimula imediat o reacţie defensivă în mintea ascultătorului, care va submina potenţialul pentru un dialog productiv, încă dinainte să fi început conversaţia.

Multora le displac conflictele pentru că le displace felul în care organismul lor reacţionează la orice fel de dispută. E de-a dreptul paralizant să te simţi aprins la faţă de mânie sau copleşit de răceala de gheaţă a angoasei, să tremuri şi să te albeşti în obraz la gândul îngrozitorului rezultat al unei confruntări. Poate vă îngrijoraţi simţind că aveţi palpitaţii şi vă puneţi întrebarea: “Oare am un atac de cord?” Sau vă gândiţi: “Ce se întâmplă de mi-e atât de greaţă?” Dar nu vă gândiţi că, pur şi simplu, stomacul dumneavoastră nu poate “digera” uşor o disensiune. Stările conflictuale intermitente, dar repetate ne fac temători, agitaţi, neliniştiţi şi extenuaţi. S-ar putea ca dimineaţa să vă treziţi obosit, tulburat sau deprimat, şi asta atrage după sine tot felul de afecţiuni psihosomatice. Nu e de mirare că vă pierdeţi pofta de mâncare sau mâncaţi prea mult, dormiţi prost şi la ore nepotrivite, aveţi mereu dureri de cap, de spate sau suferiţi de tot felul de alte simptome neplăcute. în toiul certurilor, deveniţi poate iritabil, nerăbdător, poate chiar belicos.

Este evident că impactul emoţional al conflictelor ne afectează serios sănătatea. Conflictele nerezolvate accentuează emoţii foarte neplăcute. Ne simţim vinovaţi şi dezorientaţi când îi dezamăgim pe alţii pentru că vedem lucrurile în mod diferit. Suntem parcă prinşi în capcană când încercăm să rămânem noi înşine, dar nu ne ridicăm la înălţimea propriilor aşteptări.

A ne aştepta ca alţii să fie la fel de interesaţi ca noi de satisfacerea nevoilor şi dorinţelor noastre este iraţional. Când nu uităm de binele altora, atenuăm conflictele, pentru că trimitem, de fapt, mesajul: “Lucrez împreună cu tine, nu împotriva ta”. In acest fel, le întindem mâna celor apropiaţi şi le dăm de ştire că suntem lângă ei, gata să îi susţinem, dacă e nevoie, atunci când sunt implicaţi în conflicte dificile. Ascultaţi-vă cu atenţie atunci când vorbiți. Dacă vă concentraţi pe “mine” în defavoarea lui “noi”, atunci s-ar putea să aveţi o gândire un pic prea închisă şi arogantă pentru a vă putea face bine dumneavoastră înşivă. încercările dumneavoastră de a rezolva diferendele pot să eşueze pentru că dovediţi prea puţină empatie sau grijă faţă de alţii.

Fiecare dintre noi este centrul propriului univers, dar nu şi al universului. Când emoţiile noastre sunt blocate, pierdem contactul cu ceea ce simţim, iar logica nu este capabilă să rezolve singură un conflict. Când dăm emoţiilor noastre posibilitatea să se manifeste, ajungem la o înţelegere lăuntrică mai profundă a propriului adevăr – a ceea ce suntem cu adevărat.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Multe sentimente lezate în cadrul relaţiilor de cuplu ţin de problematica apropierii şi a distanţării. Unul dintre parteneri se plânge de dorinţa prea mare de apropiere a celuilalt, iar acesta din urmă suferă ca urmare a detaşării celuilalt. Unul se retrage şi semnalează faptul că „Sufăr atunci când te apropii prea mult de mine”. Ceea ce înseamnă că acesta s-ar simţi mai confortabil dacă  celălalt ar păstra mai multă distanţă. Responsabilitatea pentru o convieţuire de succes se află acum în terenul acestuia  prin aceea că îi revine sarcina de a da măsura corectă a distanţei.

Dacă în viaţa de zi cu zi lucrurile ar funcţiona astfel, nu am avea nevoie decât de partenerul ideal (partenera ideală) care să nu se apropie niciodată prea mult, după cum să nici nu se îndepărteze prea mult. Însă nici acesta nu ne-ar putea ajuta cu adevărat, pentru că problema reală se află la noi înşine. De obicei, în cazul conflictului apropiere-distanţare există o ambivalenţă între dorinţa de apropiere, respectiv frica de dependenţ și, respectiv, dorinţa de autonomie, respectiv frica de abandon, ambivalenta care poate deveni vizibila in cadrul discutiei cu un psiholog, prin sedintele de psihoterapie individuala sau de cuplu.

De-a lungul copilăriei, ne luptăm să găsim echilibrul psihologic si emotional între dependența față de primii noștri protector și nevoia de a ne crea un spațiu de independență. Rolul psihoterapeutului este de a sprijini procesul psihologic prin care ne dam seama care este măsura în care relațiile din copilăria noastră hrănesc sau împiedică cele două seturi de nevoi va determina vulnerabilitățile pe care le aducem în relațiile noastre ca adulți  – cele mai mari dorințe și cele mai puternice temeri.

De regulă, ne situăm numai la un singur pol, de exemplu la cel al dorinţei de apropiere, lăsând partenerul/partenera să se situeze la celălalt pol, care, în cazul de faţă, este frica de dependenţă. În acest caz, nu ne mai confruntăm cu a simţi frica de dependenţă, pentru că lăsăm aproape în totalitate trăirea acesteia în seama partenerului. Exact la fel stau lucrurile şi în privinţa autonomiei şi a abandonului. Unul trăieşte din plin sentimentul de autonomie, se comportă autonom şi independent, iar celălalt simte frica de abandon. Din afară pare că unul este responsabil cu munca de realizare a apropierii, celălalt cu cea de realizare a distanţei. Această diviziune a muncii duce însă automat la conflicte care pornesc de la sentimentul de ofensare, pentru că niciunul dintre cei doi nu-i poate fi pe plac celuilalt. Unul se apropie prea mult, celălalt este prea departe şi fiecare dintre cei doi nu reuşeşte să împlinească nevoile celuilalt prin comportamentul său unilateral.

O relație de dragoste poate da naștere unei apropieri care poate devein copleșitoare, stârnind o stare asemănătoare claustrofobiei. Ce a fost inițial o îngrădire protectoare, devine acum privare de libertate. Ne dorim apropierea, dar nu într-atât încât să ne simțim prinși în capcana ei.

De abia în momentul în care transformăm acest conflict exterior într-unul interior, ne apropiem de găsirea unei soluţii. În acest sens, este necesar să căutăm în noi înşine cealaltă faţetă, pe care în prezent o trăieşte partenerul nostru. Acest lucru înseamnă să devenim conştienţi de propria dorinţă de apropiere, dar şi de propria frică de dependenţă, precum şi de nevoia de autonomie, dar şi de frica de abandon.

Nu numai celălalt se teme de dependenţă şi caută distanţa prin intermediul independenţei, ci şi eu o fac. Nu numai eu caut apropiere pentru că îmi este frică să nu fiu abandonat, ci acest sentiment este, de asemenea, prezent şi în experienţa psihică a celuilalt. De abia acum dăm dovadă de înţelegere faţă de nevoile partenerului şi trăim „pe propria noastră piele” faptul că independenţa nu înseamnă nicidecum să-l părăsim pe celălalt, ci să transpunem în realitate propriile idei.

Cu toții oscilăm între nevoia de apropiere și cea de independență psihologica si emotionala. Intensitatea și prioritatea lor fluctează de-a lungul vieții. De multe ori, se întâmplă să alegem parteneri ale căror înclinații se potrivesc cu vulnerabilitățile noastre.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ai rabdare cu toate lucrurile, dar, mai cu seama, ai rabdare cu tine insuti. – Sfantul Francisc de Sales

Nu ti se indeplineste o dorinta atunci cand ai considerat  ca ai nevoie sa primesti ceea ce ai cerut.  Ai fost respins. Poate ca esti dezamagit acum. Te intrebi cum sa faci fata acestor probleme. Ai putea sa lasi nervii sa puna stapanire pe tine, sa explodezi, sa adopti atitudinea unei victime, sa fortezi lucrurile sa se intample in maniera si in directia dorita de tine sau, pur si simplu, ai putea sa ai rabdare.

In viata cotidiana, ne confruntam cu numeroase situatii stresante. Dimineata, la pranz sau seara, oricand poate sa apara un eveniment care sa ne produca o stare de enervare sau de frustrare.  Pe de o parte, putem sa lasam nervii sa puna stapanire pe noi, sa explodam, sa pozam in victime sau sa incercam sa fortam lucurile pentru a fi cum vrem noi. Toate aceste reactii ne indeparteaza de ceilalti si pot sa alimenteze sentimentele de furie sau frustrare pe care deja le avem. Pe de alta parte, o optiune ar putea fi sa invatam sa transformam, cu rabdare, frustrarea.

Frustrarea este un sentiment de agitatie sau de intoleranta, declansat de faptul ca nevoile nu ne sunt satisfacute imediat, in forma dorita de noi. Frustrarea deriva din incapacitatea de a accepta ca multumirea poate sa vina si mai tarziu. Ea reprezinta o cheie care nu deschide nicio usa. Daca ne lasam stapaniti de frustrare, vom fi mereu nemultumiti, in continua divergenta cu viata.

Rabdarea reprezinta, in acest context, o stare activa, o alegere de a ne mentine in asteptare pina cand avem certitudinea ca putem sa actionam cu eficienta. Rabdarea este o victorie a creierului rational asupra celui impulsiv, un mecanism de a face fata lucid sentimentelor.

Ideea nu e sa devenim excesiv de controlati sau sa ne inhibam spontaneitatea, ci sa ne dezvoltam rabdarea ca pe o strategie de garantare a succesului. Rabdarea nu vine de una singura. Aceasta trebuie cultivata cu grija. Cand ne simtim frustrati, am putea sa alegem rational sa avem rabdare. Cand ne simtim dezamagiti sau avem de-a face cu un obstacol, rabdarea poate inlocui o reactie care ne consuma psihic cu una calma, care ne stabilizeaza nivelul glucozei in sange si  tensiunea arteriala.

Rabdarea, contrar imaginii generale, nu inseamna indolenta sau resemnare. Rabdarea inseamna putere, puterea de a ne elibera emotional si de a astepta cel mai potrivit moment pentru a actiona. Rabdarea reprezinta, in ultima instanta, o forma de compasiune, o reintoarcere la intuitie, un mod de a ne regasi echilibrul emotional intr-o lume plina de frustrare.

Vazut dintr-o perspectiva materialista, succesul inseamna sa obtinem ce vrem, cand vrem. Daca nu reusim, nerabdarea este justificata. Din punct de vedere spiritual insa, succesul inseamna sa putem sa avem rabdare si sa ne simtim bine cu noi insine fie ca obtinem, fie ca nu obtinem ceea ce ne dorim. Totul se rezuma la atitudine. Schimbarea de paradigma inseamna sa constientizam faptul ca dezamagirile nu sunt neaparat esecuri. Ele reprezinta lectii de viata deghizate.

Cultivarea rabdarii ne permite sa abordam viata cu relaxare, abordare care este dificil accesibila celor care sufera de irascibilitate cronica. Rabdarea este un mod de a ne sustine calmul, permitandu-ne sa privim dincolo de supararea de moment, redescoperind starea de echilibru si de liniste.

A-ti trata cu rabdare dezamagirile, fara sa te prabusesti, poate fi o victorie psihica mai mare decat simplul fapt de a-ti implini “toate” dorintele.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Există momente în care simțim cum furia ne invadează şi se manifestă în mod disproporţionat în raport cu situaţia prezentă. In această situație, trebuie să ne mobilizăm pentru a înţelege cele petrecute: să conştientizăm mai ales că situaţia prezentă nu este un atac îndreptat intenţionat împotriva noastră, ci o invazie emotivă care nu are nimic de-a face cu momentul de faţă.

Apariția furiei urmează un proces destul de tipic şi este primul dintre lucrurile de notat şi de înţeles, deoarece cunoscând bine această înlănţuire, vom putea s-o recunoaştem şi să o gestionăm pas cu pas.
1. Declanşarea este o reacţie la un eveniment interpretat ca o provocare.
2. Această declanşare generează o reacţie psihică ce se hrăneşte din amintiri, din frici, din frustrări anterioare şi din tot ceea ce este legat, într-un fel sau altul, de un eveniment.
3. Acest aflux de imagini mentale şi de emoţii ne determină să  intrăm într-o amplificare exponenţială a furiei, existțnd riscul ca verbalul  să înceapă să se încline spre partea fizică.
4. Începând de aici, totul depinde de circumstanţe. Este o fază total tributară contextului şi personalităţii. În anumite cazuri, se instalează un black out şi persoana devine violentă fără să-şi mai dea seama de ceea ce face. La polul opus, persoana, care a atins un soi de paroxism, conştientizează dintr-odată ridicolul situaţiei şi furia ei se potoleşte brusc.

Observând aceste patru faze, ne dăm seama că mentalul nostru este cel care ne amplifică furia.  În majoritatea cazurilor, furia noastră vizează persoana responsabilă care ni se pare cea mai evidentă. „Din cauza ta am fost concediat!”, „Mama ta ţi-a băgat asta în cap?”, „Tot fata asta e în spatele lucrului ăstuia!”. Mintea are tendinţa să îndepărteze logica evenimentelor pentru a se axa pe un vinovat perfect, chiar cel mai aberant.

Unul dintre primele lucruri pe care trebuie să-l recunoaştem este că ne fabricăm și ne alimentăm singuri propria noastră furie.

Nu furia este problema, ci decodarea faptului care duce la furie şi gestionarea spontană sau reflexul imediat. Încurajez persoana furioasă să se izoleze şi să-şi spună: “Da, am o problemă cu ceea ce se întâmplă, dar nu din cauza situaţiei sau a celuilalt, ci din cauza interpretării greşite a furiei mele”. Dacă interpretarea se schimbă, reacţiile asociate pot fi de asemenea schimbate.

Această atitudine ar trebui să ne permită să ne distanţăm şi să ne recentrăm asupra noastră, în loc să rămânem axaţi pe situaţia prezentă sau pe persoana către care se îndreaptă furia noastră. Ideea este să ne conectăm cu propria capacitate de a relua stăpânirea de sine şi cu aptitudinea de a rezolva dificultăţile.

Ar fi bine să ne aducem aminte că nimic nu se rezolvă într-un acces de furie şi că a avea grijă de noi imediat înseamnă să nu facem nimic. În acel moment precis, a alege să nu facem nimic este exact “acel” nou fel de a avea grijă de sine.

Acest mod de funcţionare este înrudit cu ceea ce budiştii propun de milenii în filozofia lor de viaţă, mai ales în atitudinea pe care o adoptă în faţa suferinţei: ei “observă” efectele pe care le are obiectul suferinţei asupra lor şi se distanţează folosindu-se de conştientizare. Conştientizarea se axează pe întelegerea  interpretărilor cognitive care duc la furie şi la pierderea controlului asociată acesteia. Această practică se axează mai ales pe responsabilitatea persoanelor în faţa propriilor gânduri şi comportamente. În ceea ce privește persoanele cu temperament coleric, ar fi indicat să fie mai conştienţi de procesul lor de gândire şi de senzaţiile fizice care îi sunt asociate atunci când devin furioşi. Astfel, e posibil să observăm invadarea emotivă şi să ieşim din impulsivitatea momentului care ne împinge să ne facem rău sau să facem rău altcuiva.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Dacă nu punem capăt unei relaţii „şchioape”, este pentru două motive: pentru că sperăm că celălalt se va schimba sau pentru că avem credinta că timpul va rezolva toate problemele. Se ştie bine că, de multe ori, oamenii reiau o relaţie care a eşuat. Este ca şi cum am vrea să scoatem apă dintr-o fântână seacă.

Faptul de a ne rătăci neîncetat în acest gen de relaţii revine la a căuta un ac în carul cu fân: nu-l vom găsi niciodată. Dacă aspiraţi la o relaţie marcată de tandreţe şi de afecţiune, şi dacă aţi ales o persoana care, în mod evident, este incapabilă să vă ofere aşa ceva, atunci este timpul să căutaţi pe altcineva. Nu lăsaţi pe nimeni să se joace cu iubirea şi cu inima voastră. Şi nu lăsaţi vechile scheme să vă modeleze viaţa voastră prezentă. Puteţi să schimbaţi regulile jocului învăţând să vă respectaţi pe voi înşivă așa cum îi respectați pe ceilalți.

Este inutil să planificăm, să luptăm sau să manipulăm, atunci cand vine vorba de relatii de iubire. Trebuie să renunţăm odată pentru totdeauna la acest gen de reflecţii: „Dacă nu îl domin eu, el nu va face ceea ce aştept de la el”, sau „Dacă nu schimb ceva în relaţia aceasta, prietena mea nu se va schimba niciodată.”  Trebuie să învăţăm să împărtăşim adevărurile noastre. Nu este nimic rău în a discuta cu celălalt un comportament care ne pare insuportabil. Dar a evoca o problemă pentru a obţine ceva este o formă de manipulare. Noi trebuie să ne împărtăşim experienţele noastre şi să spunem adevărul nostru, dar nu în scopul de a obţine un câştig oarecare de acolo.

Atât timp cât noi ne cramponăm de schemele noastre şi de iluziile noastre, nu vom putea niciodată să iubim în realitate. Să-l lăsăm pe celălalt să fie ceea ce este. Dacă pleacă, este pentru că lucrurile trebuiau să se petreacă astfel.

A trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima ne permite să relativizăm lucrurile. Foarte adesea, persoane perfect fericite într-o relaţie nu se pot împiedica să nu-l asalteze pe celălalt cu gândul de tipul: „Vei mai fi tu aici şi peste douăzeci de ani?” Poate că da, poate că nu; nu ne stă în putere să cunoaştem viitorul.

Avem tendinţa de a-i reproşa neîncetat celuilalt aceleaşi „greşeli” dintr-un trecut îndepărtat . Schemele noastre de comportament ne împing să vrem să-l pedepsim şi să-i amintim greşelile.  Dacă ne cramponăm de vechile noastre răni, este pentru că am renunţat să-l iubim pe celălalt. În loc să repetăm aceleaşi vechi poveşti, ar trebui să învăţăm să strigăm „Au!” atunci când celălalt ne răneşte. Atunci, va fi posibil să mergem înainte.

Iubirea este rareori veşnică. Unele poveşti de iubire durează cincizeci de ani, altele numai şase luni, şi altele se termină prin moartea unuia dintre parteneri. Durata unei relaţii sau modul în care ea ia sfârşit nu indică faptul că am greşit drumul. Aceasta este viaţa pur şi simplu. Important este să ne întrebăm dacă o relaţie este intensă sau nu, şi cum putem s-o îmbogăţim.

După cum moartea ne apare ca un eşec, tot aşa avem sentimentul că o relaţie a eşuat dacă ea nu mai durează. Adevărul este că chiar şi o relaţie de şase luni poate fi reuşită şi ne poate îmbogăţi. Fiecare poveste îşi are propria sa raţiune de a fi. Atunci când şi-a împlinit sarcina , putem spune că ea a fost un succes.

Din nefericire, nu întotdeauna ne dăm seama când o relaţie este terminată şi reuşită.

„ Acum doi ani, prietena mea şi cu mine ne-am separat. Eu nu am luat niciodată în calcul varianta de a-mi petrece viaţa cu ea, dar am avut, cu toate acestea, sentimentul că relaţia noastră a fost un eşec. Eram rănit, amar şi trist, ea, de partea ei, era la fel. Acum o luna, aproximativ, am întâlnit din întâmplare prieteni şi colegi de prietenei mele. Am avut imediat impresia că acesta era un semn. Poate că trebuia să o sun, poate că povestea noastră nu era terminată? Şi astfel am contactat-o şi am decis să cinăm împreună. În timpul mesei nu am evocat niciodată eventualitatea de a reînnoda prietenia noastră. Ne-am povestit că am învăţat mult unul de la celălalt şi că ceea ce am trăi împreună ne va ajuta să abordăm mai bine viitoarele noastre relaţii. De o manieră cu totul surprinzătoare, la sfârşitul serii, nu numai că nu mai aveam impresia că relaţia noastră a fost un eşec, dar o consideram ca fiind bogată şi reuşită.”

Unele persoane reapar în viața noastră. Adesea, aceasta se datorează faptului că povestea nu era terminată şi că încă mai erau probleme de rezolvat. Uneori, se întâmplă ca o relaţie să se reia, nu pentru că este neîncheiată, ci pentru că ea nu este finalizată în mintea noastră. Rămâne atunci o muncă de efectuat pentru a ne putea lua rămas bun de la relaţia respectivă. De multe ori este suficient, în acest sens, să încetăm să o considerăm ca pe un eşec.

Nu există erori în iubire. Relaţia se derulează aşa cum ar fi trebuit. De la prima întâlnire şi până la ultimul adio, suntem legaţi de celălalt. Prin intermediul lui învăţăm să ne descoperim sufletul, topografia lui atât de bogata.  Nouă ne revine să ne consacrăm vindecării noastre, debarasându-ne de prejudecăţile noastre despre iubire.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Pentru a intelege realitatea in care traiesc, oamenii cauta in permanenta sensuri. Decodificarea evenimentelor care se intampla si ni se intampla reprezinta o modalitate de a ne orienta in existenta. Astfel, relationam  aceste evenimente cu  altele similare, pe care deja le cunoastem si  le dam un inteles.

In situatiile in care avem nevoie sa rezolvam  o problema, resemnificarea  constituie o modalitate de generare de solutii. La fel stau lucrurile şi cu multe dintre simptomele pe care le manifestam la un moment dat . Daca o persoana  isi va redefini simptomul, va gasi un nou sens al acestuia, probabil vor exista mai multe posibilitati de rezolvare a lui. Exista sanse mult mai mari de rezolvare a unei situatii care iti este familiara. Nivelul scazut de anxietate si relaxarea sprijina gandirea creativa, necesara  in procesul de identificare a solutiilor. In cadrul sedintelor de psihoterapie din cadrul cabinetului psihologic, am observat  de multe ori faptul ca o buna definire a problemei este hotaratoare pentru evolutia procesului.

Intelesul evenimentelor este dat de cadrul in care sunt plasate. Daca schimbam cadrul, generam noi sensuri  si, in acest mod, se vor modifica raspunsurile si comportamentele noastre.  Abilitatea de a redefini evenimentele si modul de a reactiona la nivel emotional, cognitiv si comportamental  ofera o mare libertate de alegere.

Redefinirea nu este un mod de a privi lumea prin ochelari cu lentile roz.  Redefinirea nu inseamna negarea unei realitati exterioare, ci schimbarea  sensului interior pe care il dam evenimentelor  in care suntem implicati. Problema nu dispare de la sine doar pentru ca am ales o alta perspectiva, un alt unghi din care sa o privim. Acesta este doar inceputul unui proces de reflectie.

Este important de retinut ca aproape toate comportamentele sunt utile in contextul de viata in care traim, conform semnificatiilor pe care noi le stabilim. Anxietatea in situatiile sociale, de exemplu, poate fi  traita ca o adevarata problema de o anumita persoana, desi, in trecut, este posibil sa fi avut  un efect de protectie intr-o situatie traumatizanta. Resemnificarea cadrului poate fi utila in cazul afirmatiilor de genul „ Sunt prea….” sau „ Imi doresc  sa ma pot opri sa…” Recadrea, in aceasta situatie, poate fi initiata folosind interogatia „Cand anume a fost util acest comportament?”  In acest mod,  este facilitata pozitia de observator al propriul comportament.

Iesirea  din circularitatea anterioara stimul – raspuns este  produsa atunci cind este constientizata importanta comportamentului in anumite contexte (comportament-resursa) si lipsa de eficienta a acestuia in altele. Dobandind o perspectiva echilibrata asupra „simptomului” este scazut nivelul de tensiune interioara  si facilitat procesul de alegere constienta a unui comportament  eficient si adecvat  in contextul initial.

Ideea de redefinire a contextului semnifica fie gasirea unui context in care comportamentul, strategia si reactiile emotionale numite initial ca „problema” sunt utile, fie constientizarea ca aceleasi strategii si comportamente apartin unui alt context, de obicei trecutului si nu prezentului – frecvent,  pot fi regasite in etapa de viata ce corespunde copilariei.

Asadar, exista o intentie pozitiva in spatele fiecarui comportament si fiecare comportament este folositor intr-un anumit context.

Eficienta recadrarii se regaseste in urmatoarele aspecte:

• Poate fi mai usor separata identitatea ca persoana  de comportamentele persoanei  respective. Oamenii sunt mai mult decat suma comportamentelor manifestate in anumite contexte la un moment dat.
• Este mentinuta intentia pozitiva din spatele comportamentului problematic, chiar daca acest comportament nedorit s-a schimbat.  Prin intentie pozitiva se are in vedere o motivatie din spectrul autoprotectiei persoanei, a mentinerii starii de bine si de securitate fizica si emotionala.
• Mentinerea si validarea „efectelor secundare” pozitive ale comportamentului problema, fapt care ajuta la mentinerea „ecologiei” sistemului prin faptul ca, in esenta, persoana este OK.

Exercitiu pentru reflectie:

1. Identificati un comportament pe care il considerati ineficient  intr-un anumit context.  Amintiti-va de un alt context, din trecut, cind acest comportament v-a ajutat sa obtineti ceea ce aveati nevoie.
2. Ganditi-va la actualul context in care doriti sa initiati schimbarea.  Detaliile sunt importante; asadar focusati-va asupra acestora – cine mai este implicat, cum anume, rolul dumneavoastra in contextul respectiv, pozitia ocupata etc.
3. Raspundeti la intrebarea „Cum anume acest comportament afecteaza  ceea ce doresc sa obtin ca rezultat in acest context?”
4. Identificati  ceea ce doriti sa obtineti in contextul respectiv si cum anume puteti sa faceti asta, ca si comportament manifestat. Faceti o lista cu actiunile si comportamentele identificate.
5. Testati noile actiuni si comportamente.
6. Reflectati asupra schimbarilor survenite. Modificati, daca este necesar.
7. Si, cel mai important, exersati.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Titlu: Rezilienta – secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistenti la stres, depresii si epuizare psihica

Autor: Christina Berndt

Editura: All

Viața în secolul XXI este foarte solicitantă. Monstrul spiralei performanțelor pândește nu numai în activitatea curentă, ci și în viața socială. Facem din ce în ce mai greu față solicitărilor lumii moderne. Ce bine ar fi, deci, dacă am avea un fel de platoșă pe suflet! O atitudine de viață care să ne dea putere psihică, încredere în sine și calm sufletesc. Există oameni care au toate aceste calități. Psihologii numesc tainica lor putere “reziliență“.

Fragmente din carte:

Pretutindeni domină mari solicitări – la simplul loc de muncă al prelucrătoarei manuale, în familia restrânsă, în parteneriat şi, fireşte, şi în cazul crizelor personale, precum frământările în dragoste, şomajul, grijile monetare, boala, despărţirea sau diverse pagube.
Adesea energia nu mai ajunge să acţioneze constructiv în problemele de serviciu şi în cele private. Depresiile şi sindromul burnout sunt privite de mult ca boli endemice. Tocmai cu aceste suferinţe se dovedeşte că muchia dintre putere şi slăbiciune s-a subţiat.

In multe cazuri la baza relaţiei cu o provocare stă ceva mai mult decât o lipsă sau un exces de forţă motrice. Cine îndrăzneşte ceva dispune foarte adesea de o caracteristică fundamentală: crede în sine. în loc de neajutorare, astfel de oameni au dobândit deja devreme în viaţă o mare aşteptare la “auto-eficacitate”, cum o numesc psihologii. Prin aceasta ei înţeleg credinţa în posibilitatea de a prelua ţintit influenţa asupra lumii. Spre deosebire de letargici – fie oameni, câini sau muşte – astfel de indivizi sunt încredinţaţi că există speranţă; ei cred că pot face ca lucrurile să se dezvolte aşa cum şi-o doresc.

Asociaţia Psihologilor Americani a postat un plan în zece puncte, menit să crească puterea de rezistenţă sufletească. Aceste puncte sunt:

1. Construiţi relaţii sociale. Relaţiile bune cu familia apropiată, cu prietenii şi alţii sunt importante. Acceptaţi ajutor şi sprijin de la oameni care fac ceva pentru dumneavoastră. Susţineţi-i pe alţii când au nevoie. Cine se angajează în grupuri de acţiune, comunităţi religioase sau uniuni politice, poate deveni mai puternic prin acestea.

2. Nu consideraţi crizele probleme irezolvabile. Iar dacă nu se poate schimba nimic pentru a se evita lucrurile foarte neplăcute, se poate totuşi influenţa modul de interpretare şi se poate reacţiona la astfel de crize. Conturaţi-vă convingerea că în viitor vă va merge iarăşi bine. încercaţi să detectaţi ce ar putea merge mai bine data viitoare când vi se va întâmpla ceva care a fost neplăcut.

3. Acceptaţi faptul că schimbările ţin de viaţă. Când ai o perspectivă negativă în viaţă unele scopuri nu se lasă atinse. Acceptaţi condiţiile care nu se lasă schimbate şi concentraţi-vă asupra celor pe care le puteţi schimba.

4. Incercaţi să atingeţi scopuri. Fixaţi-vă câteva ţeluri realiste, în loc să visaţi la lucruri intangibile. Propuneţi-vă ceva. Faceţi regulat ceva – chiar dacă pare să fie numai un mărunţiş – care vă aduce ţelurile dumneavoastră cu un pas mai aproape.

5. Acţionaţi hotărât. Opuneţi-vă situaţiilor potrivnice cât puteţi de bine. Nu băgaţi capul în nisip cu speranţa că greutăţile dumneavoastră vor trece cât mai repede cu putinţă. Luaţi iniţiativa şi încercaţi să vă învingeţi problemele.

6. Regăsiţi-vă. Incercaţi să aflaţi cum puteţi învăţa ceva despre dumneavoastră. Poate descoperiţi că aţi crescut în situaţii dificile. Mulţi oameni care au depăşit vremuri grele relatează apoi despre relaţii mai intense şi un mai puternic simţ al apropierii. Chiar dacă se simt vulnerabili, au obţinut deseori mai mult simţ al propriei valori şi o mai mare preţuire a vieţii.

7. Dezvoltaţi o perspectivă pozitivă asupra propriei persoane, încredeţi-vă în capacitatea dumneavoastră de a rezolva probleme şi în instinctele dumneavoastră.

8. Menţineţi viitorul în ochi. Incercaţi şi în situaţiile dificile să păstraţi o perspectivă pe termen lung şi să observaţi poziţia într-un context mai larg. încercaţi să nu faceţi evenimentul mai mare decât este într-adevăr.

9. Aşteptaţi-vă la ce e mai bun. Incercaţi să câştigaţi o dispoziţie sufletească optimistă. Ea este bună pentru păstrarea pozitivă a speranţei. încercaţi să vă imaginaţi ce vă doriţi, în loc să meditaţi la ce vă este frică.

10. Aveţi grijă de dumneavoastră. Fiţi atenţi la nevoile şi sentimentele dumneavoastră. Faceţi lucruri care vă distrează şi pe care le găsiţi relaxante. Faceţi mişcare regulat. Cine se interesează de sine întăreşte trupul şi spiritul, pentru a se descurca şi în situaţiile dificile.

S-ar mai putea spune şi: Fiţi spirituali! Conform multor studii, oameni trec mai bine prin perioadele grele de viaţă când cred în ceva mai înalt. Nu contează dacă cred în Dumnezeu, Allah, lahve, Buddha sau una dintre multele zeităţi hinduse. Nici nu trebuie să simtă că aparţin vreunei mari religii. Unor oameni le ajută convingerea că natura ar fi forţa care veghează asupra lor; alţii îşi găsesc fericirea în societăţi ezoterice. Iar alţii îşi văd sensul vieţii într-o idee politică. Poate că energia grupului şi convingerea de apartenenţă la un mare tot pe acest pământ este cea care ne ajută să facem faţă loviturilor sub centură primite în viaţă.

Rezilienţă înseamnă a hotărî pentru tine ce îţi face bine. “Tăria este totdeauna o combinaţie de mulţi factori”, spune psihologul Ralf Schwarzer. In ochii lui cel mai important este ca oamenii să îşi construiască o plasă socială şi apoi să o  păstreze.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica individuala si de cuplu, psihotrauma, optimizare personala si terapie relationala.. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Calmul este un sentiment de autocontrol, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre. Este starea ideală a creierului, susținută de un corp aliat întru totul cu acest creier hotărât, ceea ce ne permite să ne valorificăm puterile cognitive, menținând, în același timp, un echilibru perfect cu emoțiile noastre, într-o bună stare de sănătate fizică și mentală..

Pentru a descoperi explicația stării de calm, este necesar să înțelegem modul de funcționare al creierului și al sistemului nervos.

Echilibrul dintre calm și anxietate este controlat de sistemul de relaxare parasimpatic și de sistemul de alarmare simpatic. Creierul nostru mijlociu interpretează rumoarea și vuietul, atacurile intermitente asupra atenției noastre ca și cum ar fi niște tigri înfometați, care ne blochează calea și ne arată colții lor ascuțiți. Creierele noastre, evaluate în așa fel încât să lupte cu amenințările reale, cum ar fi tigrii adevărați, nu pot face distincția dintre o fiară gata să atace și un raport trimestrial întârziat cu două săptămâni. În aceeastă situație, ne vom activa sistemul simpatic, la fel cum o făceau și strămoșii noștri în situații de pericol. Sistemul excitant al creierului nostru rațional ne poate ajuta să finalizăm acel raport, ba chiar să ducem la bun sfârșit alte zece sarcini în același timp. Pe parcurs, uităm să închidem acest sistem de alarmă, care este mereu vigilent.

Atunci când vorbim despre stres, este important să  reținem următorul aspect: ceea ce face diferența între stresul inofensiv și cel nociv este durata. Avem resurse să facem faţă unei scurte perioade de stres, atâta timp cât nu este prea traumatizant sau copleşitor. Problemele apar când rămânem stresaţi lungi perioade de timp, pentru că nu aşa am fost proiectaţi.

Hormonul numit adrenalină a apărut pentru a genera o serie de modificări foarte rapide în organism atunci când apare nevoia de a ne proteja. Adrenalina este extraordinar de eficientă, transformându-ne în maşini subtil adaptabile, capabile de luptă sau de fugă la cel mai înalt nivel al capacităţilor organismului nostru. În câteva clipite, adrenalina, secretată de organism ca reacţie la ameninţarea percepută, afectează aproape fiecare funcţie a organismului. Inima ne bate mai repede, pentru a pompa mai mult sânge în corp, ni se taie respiraţia, astfel încât să ne încărcăm cu mai mult oxigen, vasele de sânge din muşchi şi din piele se dilată, pentru a permite o activitate musculară mai intensă şi pentru a elimina căldura pe care sigur o vom genera atunci când fugim de bestia care ne urmăreşte, iar toţi nervii noştri devin supersensibili, pentru că vom avea nevoie de toată acuitatea disponibilă în lupta pe viaţă şi pe moarte care va urma. În plus, intestinele vor avea tendinţa să se deschidă la ambele capete, acest lucru permiţând o eliminare rapidă a câtorva kilograme din greutatea corporală, ceea ce ne va ajuta să alergăm mai repede şi va lăsa o urmă cu miros puternic. Dat fiind că cea mai mare parte a prădătorilor noştri din acele timpuri se bazau în special pe simţul mirosului, iar noi nu, confuzia astfel creată ne oferă câteva secunde să găsim o crevasă în care să ne strecurăm pentru a evita să fim mâncaţi.

Toate sunt adaptări bune, dacă eşti urmărit de un tigru cu dinţi sabie, dar nu îţi sunt de mare ajutor dacă te afli la birou, la restaurant sau acasă.

Alimentat de temerile lobilor frontali, care echivalează ratarea unui termen limită cu pierderea unui loc de muncă sau a prestigiului, sistemul simpatic stârnește, în corpurile și creierele noastre, un cod portocaliu de alertă, o permanentă stare de anxietate.

Conflictul tensionat dintre creierul mijlociu primitiv și creierul rațional, mult mai evoluat, este acela care dă naștere anxietatății și neliniștii, devenind incapabili să ne calmăm pe noi înșine. Nu putem dormi noaptea și suntem tensionați și nervoși în timpul zilei. Nu ne putem concentra și nu ne putem relaxa.

Când nu ne activăm mecanismul parasimpatic de liniștire a corpului, sistemul nostru simpatic de fugă poate mări șansele de a face un atac de cord sau o comoție cerebrală. Și aceasta în timp ce, paradoxal, ne ajută să respectăm termenele-limită care ni se impun zilnic.

Pentru oricare dintre bolile care ne-au afectat din cauza stresului, aspectul esenţial este acelaşi. Am funcţionat prea mult timp la viteză maximă. Acest lucru a fost parţial determinat sau cauzat de anumite situaţii. Devenim o tornadă, care se acumulează încontinuu, indiferent de cât de mult rău ne-ar făcut acest lucru.

Nu mai faceţi ceea ce făceaţi. Dacă munca, parţial sau în întregime, v-a făcut să vă îmbolnăviţi, mergeţi la medicul vostru şi luaţi-vă un concediu medical. Dacă v-aţi epuizat pentru a răspunde cerinţelor celorlalţi, stabiliţi diagnosticul şi spuneţi-le că sunteţi bolnav. Nu puteţi face ceea ce aţi făcut întotdeauna pentru ei, cel puţin nu deocamdată. Dacă v-aţi îmbolnăvit urmărind obiective personale, trebuie să luaţi o pauză pentru o vreme. Exact ca un sportiv care se accidentează pentru că s-a antrenat prea serios, trebuie să vă odihniţi pentru a-i da timp rănii să se vindece.  Aveţi o boală reală, cu o bază fizică. Nu este doar în mintea voastră şi nu puteţi ieşi din această situaţie prin efort sau hotărâre. Cu cât încercaţi mai mult, cu atât va fi mai rău.

Dacă simţiţi că vă aflaţi pe marginea prăpastiei, este pentru că aşa se şi întâmplă… deci faceţi un pas înapoi. Este în interesul tuturor să faceţi asta, chiar dacă cei din jurul vostru (şef, soţ, prieteni, copii) se plâng de asta acum. Ei nu înţeleg bolile legate de stres şi nu există nici un motiv pentru care ar trebui să le înţeleagă; este posibil să nu le fi trăit niciodată. Dacă încetaţi să vă mai duceţi la fund, măcar lucrurile nu se vor agrava, iar dacă vă acordaţi timp pentru a vă odihni, veţi începe să vă vindecaţi. Apoi, unele tratamente specifice vă pot ajuta să vă recuperaţi.
Odată obţinut acest lucru, putem ajunge la partea cea mai satisfăcătoare: aceea de a fi bine. Dar dacă nu opriţi, în primul rând, ceea ce v-a făcut rău, nimic altceva nu va funcţiona. Nu uitaţi, nu stresul v-a făcut să vă îmbolnăviţi, voi sunteţi cel care a făcut acest lucru

În concluzie, vă invit să reflectați la următoarea întrebare: Ce s-ar intâmpla dacă, în loc să alegeți constant sistemul simpatic stimulat de sarcini, ați crea deprinderea de  a apela, periodic, la sistemul de relaxare parasimpatic? În mod paradoxal, această alegere poate să vă sporească, de fapt, șansele de a face față rutinei, permițându-vă să respectați  termenele și să fiți sănatoși. Deprinderea de a face această alegere ar putea să vă țină în viață liniștiți și fără sedative.

Eliminarea răspunsului la stres nu este posibilă, nu e nici măcar de dorit, nefiind compatibilă cu viața. Poate că ar fi util ca în loc să ne intrebăm “Cum să fac să nu mai fiu stresat?“, să schimbăm abordarea folosind întrebarea “Cum aș putea să-mi reglez termostatul apărării, astfel încât aceasta să nu comute pe viteză mare atunci când mă confront cu o amenințare ușoară? Cum pot închide rapid și efficient reacția la stress, atunci când nu mai este nevoie de ea?“

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica individuala si de cuplu, psihotrauma, optimizare personala si terapie relationala.. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Amintirile ne sunt necesare pentru a ne găsi mai ușor calea în lume, pentru a ne organiza într-un mod ordonat ceea ce pare necunoscut în experiențele de zi cu zi. Problemele şi dificultăţile care apar când intrăm în contact cu oameni necunoscuţi şi când înţelegem noi concepte pot fi direct corelate cu lipsa de şabloane stabilite anterior sau datorită modului inefiecient prin care selectăm, prin automatism, pe cele care ar putea sa ne ajute în noi circumstanțe de viață.  Memoria are o funcţie vitală, ne asigură un viitor care este influenţat, dar nu excesiv de constrâns, de către istoria noastră. Prin memorie ne păstrăm un fir de continuitate prin legarea prezentului cu trecutul, în procesul continuu de comparare a asemănărilor şi diferenţelor, a momentelor de ameninţare şi a celor de siguranţă şi satisfacţie, precum şi a realizărilor şi eşecurilor importante. Sortăm şi apoi reorganizăm aceste informaţii pentru a da formă prezentului şi alegerilor ce urmează, cu intenția de a crea un viitor mai adaptativ, mai satisfăcător şi mai benefic decât trecutul nostru.

Memoria afectivă este, poate, una dintre cele mai umane dintre înzestrările noastre. Dincolo de senzaţii şi simţuri, capacitatea noastră de a stoca sentimente pe care să le putem accesa şi reactiva în prezenţa unor stimuli foarte sensibili este o forţă de care de prea puţine ori suntem conştienţi. Amintirile sunt, poate, cel mai frumos cadou pe care ni-l face viaţa. Din păcate,  mulţi oameni au fost învăţaţi și au devenit experți în reprimarea propiilor emoții. Ori de câte ori şi-au simţit sentimentele rănite sau nu le-a convenit ceva, ei au fost învăţaţi “să uite” sau “să ignore” aceste aspecte. Li s-a spus că: “Nu contează”, că “Nu trebuie să te mai gândeşti la asta” şi că “Dacă te vei linişti, va trece de la sine”. Negarea lor nu le-a făcut să dispară. Ele au fost reprimate, suprimate şi îngropate în subconştient, dar nu au dispărut. Dimpotrivă, au continuat să rămână la fel de active undeva înlăuntrul fiinţei lor, generând stările conflictuale ce s-au menținut la vârsta adultă.

Aceste sentimente reprimate  nu dispar niciodată de la sine. Subconştientul  nu uită şi nici nu poate uita, atât timp cât acestea nu au fost aduse la suprafață, în mod conștient, clarificate și resemnificate. Aceste sentimente ne guvernează tiparele mentale, convingerile şi atitudinile. Ele determină reacţiile noastre emoţionale, psihologice  şi experienţele pe care le trăim. Deşi sunt îngropate în subconştient, fiind ascunse şi negate, ele fac parte integrantă din programarea noastră intracelulară şi subconştientă.

Ceea ce simţi acum în interiorul tău nu a apărut peste noapte. De aceea, nu te poţi aştepta ca sentimentele acumulate ani la rând să dispară instantaneu. Dacă doreşti să umpli un container cu un produs nou, mai întâi de toate trebuie să scoți din el ceea ce ocupă spațiu inutil și nu mai este de folos, blocând depozitarea a ceea ce este nou și folositor. Cu alte cuvinte, dacă doreşti să înlocuieşti convingerile care te autosabotează  cu convingeri care aduc forță și valoare vieții tale, tu trebuie mai întâi de toate să identifici şi să prelucrezi aceste convingeri inițiale, astfel încât să poţi lua o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză. Deşi îndeplinirea obiectivelor pe care ţi le propui poate dura, atunci când vei fi pregătit pentru a introduce în viaţa ta schimbările necesare, vei face toate demersurile necesare pentru a porni în călătoria descoperirii de sine. Psihoterapia poate fi, în acest sens, utilă în procesul de conștientizare a propriilor emoții reprimate și convingeri limitative. Nu există scurtături când vine vorba de obținerea unei stări de echilibru psihologic și armonie interioară, atât de necesară creării de sens și semnificație în propria viață.

Asumarea propriilor  sentimente, gânduri, cuvinte şi acţiuni implică responsabilitate. Starea de sănătate a tuturor aspectelor vieţii tale depinde de conştiinţa ta. De aceea, urmăreşte să devii conştient de ceea ce simţi, de ceea ce gândeşti, de ceea ce spui şi de ceea ce faci. Dacă nu eşti conştient în aceste patru domenii importante, viaţa ta poate fi comparată cu o navă fără busolă şi fără cârmaci, împinsă de colo-colo de toate vânturile, fără nicio direcţie bine stabilită şi fără capacitatea de a ajunge vreodată la destinaţie.

Renunţarea la învinovățire  şi acuzaţii reprezină startul pentru  călătoria către o mai mare responsabilitate. Această responsabilitate este absolut necesară dacă doreşti să renunţi la rolul de victimă, să transformi cauzele care au produs efecte nedorite în viaţa ta, să îţi descoperi puterea interioară care îţi va permite să trăiești viața cu sens  şi să experimentezi rezultatele pe care ţi le doreşti cu adevărat în viaţă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Dacă punem la cale o înfruntare între trecut şi prezent, vom vedea că am pierdut viitorul. – Winston CHURCHILL

De-a lungul timpului, am constatat că unii oameni nu reuşesc niciodată să aibă succes pentru că nu vor să eşueze. Se spune că una dintre cele mai bune metode de a reuşi este aceea de a-ţi dubla şansele de eşec. De fiecare dată când riscăm să dăm greş, riscăm de asemenea să avem succes. Când încetăm să mai riscăm să eşuăm, cel mai adesea vom descoperi o nişă confortabilă de care ne atașăm fără să mai explorăm noi direcții de dezvoltare.

Există momente în viață când trecem prin perioade monotone, în care ne simțim ineficienți şi nemulţumiți. Una dintre clarificarile psihologice rezultate in urma participarii la sedinte de psihoterapie sau consiliere psihologica, in aceasta situatie, este ca de obicei, ori de câte ori ne afundăm în asemenea perioade, este pentru că ne angajam doar în ceea ce ne place să facem sau ceea ce este urgent in detrimentul a ceea ce este cel mai important pentru a ne  atinge ţelurile.

Menţinerea interesului pentru atingerea obiectivelor propuse este un obiectiv în sine. Uneori, este nevoie  de cel puţin două, trei sau poate chiar patru încercări pentru a realiza ceva de valoare. Aceasta implică perseverență și conștientizarea că ceea ce dorim să obținem este suficient de important pentru noi pentru a merita să trecem dincolo de propriile frustrări.

Pierderea interesului nu este întotdeauna sfârşitul. Câteodată, trebuie să ne redescoperim interesul pentru motivarea interioară   În urmărirea ţelurilor, ne confruntăm în medie, cu cel puţin un eşec. Atât timp cât rămânem, însă, concentrați, vom avea succes până la urmă chiar daca s-ar putea doar să dureze puțin mai mult decât ne-am așteptat inițial.

Obiectivele şi intenţiile sunt “adevăratul pol” al planificării şi al atitudinii. Dacă nu reuşim să stabilim ceea ce vrem de fapt, automat oricare dintre noi ajungem pe un drum şubred. Dacă nu poţi să îţi dai seama ce anume vrei, este foarte probabil să obţii ceea ce nu vrei!

Uneori, oamenii văd în stabilirea obiectivelor un soi de contemplare din priviri a unui festin culinar. În primul rând, îi tentează pulpa de miel. Dar înainte de a o gusta, creveţii le atrag atenţia. în timp ce se uită la creveţi, trag cu ochiul şi la crabii de alături; însă, înainte de a se desfăta cu aceştia, fileul de vită îi seduce complet. La urmă însă, farfuria lor tot goală este.
Decât să riscăm să ajungem la final cu farfuria goală, mai bine ar fi să ne decidem asupra unor lucruri care ne vor susţine, până când ne vom hotărî ce anume vrem cu adevărat.

Greşelile şi nereuşitele din trecut nu sunt obstacole în calea succesului şi fericirii de astăzi. Nu sunt decât etape din drumul realizării dorinţelor. Nu suntem greşelile noastre; ele fac parte din ucenicia vieţii şi pot lucra pentru noi mai degrabă decât împotriva noastră. Să tragem învăţăminte din greşelile şi nereuşitele care au trecut şi să profităm de acest bagaj suplimentar pentru a ne împlini mai repede visurile. Adesea, greşelile din trecut sunt soluţii pentru problemele de astăzi şi de mâine.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU –  Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Autor: Gayatri Devi

Editura: Litera

Influențarea are legătură cu puterea și capacitatea de a avea un impact asupra  acțiunilor, deciziilor, opiniilor sau modului de gândire al celorlalți. La un anumit nivel, este vorba despre respectarea regulilor și despre influențarea unei alte persoane de a merge alături de noi. Pentru a îndeplini obiectivele și sarcinile cheie,  avem adesea nevoie de un angajament autentic din partea celorlalți. Obținerea unui angajament autentic din partea celorlalți înseamnă că ați reușit să îi influențați, astfel încât aceștia să vă susțină și să vă sprijine cu deschidere şi implicare reală.

Depășirea rezistențelor și obținerea angajamentului reprezintă testul capacității noastre de influențare. Pentru aceasta, există trei tactici de influențare: logică, emoțională și cooperantă.

Un apel logic se îndreaptă spre rațiunea și intelectul oamenilor. Prezentați un argument pentru cea mai bună alegere a acțiunii, bazată pe beneficii parteneriale, beneficii personale sau ambele. Cei mai mulți dintre noi  înțelegem beneficiile parteneriale ale ideilor sau planurilor noastre. Explicăm motivele acțiunilor propuse în mod obiectiv și logic, cu dovezi concrete și detaliate privind fezabilitatea și importanța acestora. Explicăm clar și logic de ce aceste acțiuni sunt cele mai potrivite pentru ambele părți.

Mai puțin obișnuit este recursul logic personal, care explică modul în care o acțiune solicitată este de natură să aducă beneficii unei persoane pe termen lung. Puteți să faceți un pas mai departe ajutând, de exemplu, o persoană să câștige mai multă vizibilitate și o mai bună reputație în cadrul organizației sau facilitând un loc de muncă mai ușor sau mai interesant.

Un apel emoțional combină mesajul, obiectivul sau proiectul propus  cu obiective și valori individuale. Conectați-vă cererea la o viziune clară și atrăgătoare pe care o altă persoană o poate sprijini pe deplin. Descrieți activitățile propuse  cu entuziasm și exprimați încrederea în capacitatea persoanei de a le realiza.

Desigur, pentru a face un apel emoțional trebuie să aveți o anumită relație și înțelegere cu persoana pe care doriți să o influențați. Un apel emoțional greșit sau neinformat poate să tensioneze relația și să creeze situații conflictuale, care ar putea să afecteze o potențială bază de încredere. În general, o idee care face apel la nevoia unei persoane de bunăstare, securitate sau apartenență are cea mai bună șansă de a obține sprijin.

Un apel de colaborare construiește o legătură între dumneavoastră și persoana pe care doriți să o influențați pentru a obține sprijin pentru propunerea dvs. Construirea unor conexiuni de cooperare poate presupune colaborarea (conștientizarea a ceea ce veți face împreună), consultarea (aflați ce idei au alți oameni) și alianțele (pe baza celor care vă sprijină deja sau au credibilitate de care aveți nevoie).

O colaborare reușită între parteneri presupune ca schimbul – oferirea a ceva ce este valoros pentru altcineva în schimbul a ceea ce ai tu nevoie – să fie echitabil și reciproc avantajos. În orice formă de influențare, este implicată reciprocitatea.

Unul dintre cele mai eficiente modele de influențare este cel conceput de Cohen şi Bradford și presupune parcurgerea următoarelor etape:

• Pornește de la premisa că toți sunt potențiali aliați
• Clarifică-ți obiectivele și prioritățile
• Află ceea ce este important pentru cealaltă persoană
• Identifică “monedele de schimb” relevante ( ale tale și ale celuilalt)
• Acordă atenție modului în care dezvolți relațiile
• Influențează prin recipricitate.

Iată cîteva întrebari care ar putea fi utile pentru clarificarea obiectivelor:

• Care sunt obiectivele primare și care sunt cele secundare?
• Sunt obiective pe termen scurt sau pe termen lung?
• Din ce categorie fac parte: “este important să realizez asta ” sau “ar fi drăguț sa am ..”?
• Care este scopul tău: realizarea unor sarcini concrete sau dezvoltarea relațiilor?

Este foarte important, așadar în vederea stabilirii unui climat de influențare prin cooperare, să acordați importanță următoarelor aspecte expuse anterior:

• Atractivitatea resurselor pe care le dețineți și pe care ai putea să le pui la dispoziția celorlalți în schimbul a ceva ce tu ai nevoie
• Nevoia potențialilor tăi parteneri pentru ceea ce poți să oferi
• Dorința dvs. de a obține ceea ce potențialii  parteneri oferă
• Tipul relatiei dvs. cu persoanele cu care doriti să dezvoltați un parteneriat, ca si tipul preferat de interacțiune.

Cei mai eficienți influențatori știu să utilizeze toate cele trei abordări: logică, emoție și cooperare. Pentru a vă maximiza influența personală, veți dori să evaluați propriul stil de influențare. Ce tactici folosiți cel mai mult? Ce aţi putea face diferit? De exemplu, dacă vă bazați exclusiv pe apelurile logice, veți pierde șansa de a angaja oameni prin emoțiile, valorile și relațiile lor. Dacă exagerați accentele emoționale sau cooperative, există premisele să ignoraţi într-o prea mare măsură datele și raționamentele care vă vor susţine intenţia de a stabili un parteneriat.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Comunicarea eficientă este extrem de importantă  pentru dezvoltarea relațiilor sănătoase, fiind esențială pentru obținerea succesului în orice domeniu al vieții, profesional și personal.  Când oamenii se angajează în discuții eficiente, răspund direct la aspecte ce au legătură cu subiectul conversației, fără să încerce să-și impună punctul de vedere, manifestând deschidere și curiozitate cu privire la opiniile celuilalt. Într-o conversație eficientă, principalul scop ar trebui să fie înțelegerea toleranta  și nu demonstrarea cu orice preț a propriului punct de vedere.  Dacă veți încerca să demonstrați că dreptatea este de partea dumneavoastră, probabil că nu veți fi deschis la ideile altora și la punctele de vedere ce diferă de al dumneavoastră. Ne putem cunoaște de mulți ani și, cu toate acestea, să nu înțelegem în profunzime ceea ce gândește și ceea ce simte cu adevărat cealalată persoană, în mare parte pentru că alegem să fim mai puțin receptivi, fără a depune eforturi să ascultăm și să înțelegem. Dezbaterea și dezacordul sunt ingrediente esențiale în discuție și limbajul este adeseori folosit ca vehicul pentru exprimarea impulsurilor concurențiale. Amestecarea acestor două abordări constituie o rețetă sigură pentru obținerea unui dezastru în comunicare.

Gândirea critică, atât de importantă pentru a comunica eficient, presupune receptivitate, respectarea punctelor de vedere ale celorlalți și conlucrarea pentru atingerea unei înțelegeri reciproce cît mai bune.

Pentru a comunica eficient, este important să încercăm să înțelegem procesul de gândire al persoanei  cu care comunicăm, în concordanță cu punctual său de vedere. Aceasta înseamnă:

• Renunțarea la judecățile de valoare. Este important să facem  un veritabil  efort de a aprecia ideile care au fost exprimate. Evaluările premature, de tipul “ Asta nu are sens”  întrerup procesul de comunicare. Uneori este nevoie de răbdare pentru a le da spațiu celorlalți să  exprime cât mai mult din ceea ce doresc să transmită.
• Formularea răspunsului doar după ce ne-am asigurat că am înțeles punctual de vedere al interlocutorului.
• Ascultare activă în timp ce apreciem exactitatea și relevanța ideilor exprimate, utilizînd întrebările potrivite pentru a clarifica aspectele aduse în discuție.

Așadar, pentru a ne angaja într-o discuție eficientă, trebuie să ne formulăm clar punctual de vedere, să ascultăm cu atentie răspunsul celeilalte persoane și să punem întrebări pentru a înțelege mai bine ceea ce aceasta spune, într-un context conversațional delimitat de respect și atenție reciprocă.

Disciplinindu-ne  să vorbim și să ne comportam cu claritate și concizie, vom reuși să diminuam efectele comunicării defectuoase, ceea ce ar putea fi un început promițător în rezolvarea unor probleme relaționale mai importante.

Oriunde am vrea să ajungem, primul pas ar trebui să fie înțelegerea celulalt, încercarea de a ne pune în locul lui. Înainte să ne lămurim cum trebuie să acționăm mai departe, ar fi indicat să constientizăm unde ne aflăm.

Odată ce ne asumăm încercarea de a îmbunătăți modul în care gestionăm conversațiile dificile, este posibil să observăm că întrebarea despre cum înțelege fiecare dintre noi lumea ne urmărește ca luna pe cerul nopții. Este un reper la care ne putem întoarce mereu, indiferent unde ne aflăm sau cu ce problema dificilă ne confruntăm.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica. Link contact: Aici

As dori sa va povestesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea in iubire. Acesta era un  om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar
ceea ce il facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gândi: el nu credea ca iubirea exista.

Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte
din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica.

El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.”

Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei.

Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.

Don Miguel Ruiz  - Arta de a iubi

PsihoterapieIasi.Ro

Intr-o societate de demult si de prin alte parti, mai spre rasarit, traia la un moment dat un batran samurai care nu mai ridicase sabia din cui de cel putin treizeci de ani. La prima vedere asa ceva ar parea un scandal, pana la urma diferenta dintre un samurai si-un taran oarecare e tocmai sabia, nu degeaba i se zice clasa martiala. Dar batranelul nostru, mai pricajit si mai uscatel din fire, era ca din intamplare cel mai reputat, si cel mai competent, maestru in ceremonia ceaiului. Atat de competent incat cei ce-l vazusera servind spuneau ca Suijin insusi vine sa se intretina cu el in timpul ceremoniei, si Imparatul considera o mare onoare sa-l aiba la masa pe batranelul cu barba colilie.

Intr-o buna zi, mergand la piata sa targuiasca cele trebuincioase, batranul samurai se lovi din intamplare de un tanar, mandru si ocos samurai, inalt cam cat un pin, aproximativ vorbind, si lat cam cat usa. Batranul isi ceru scuze cu efuziune, dar tanarul nu se lasa calcat in picioare, si pentru grava atingere ce-i fusese atinsa insista sa fixeze duel in toata regula.

Batranul samurai nu putea bineinteles refuza sa participe, chiar daca era mai degraba evident pentru el ca are cam aceleasi sanse pe care le are si lemnul in joagar. Asa ca intr-o dupa-masa, in preziua festivitatilor de transare, sedea el oarecum abatut pe covorasul lui si se gandea la multe alte, ca orice om care-a vazut multe, si mai are de vazut putine.

Un prieten de-al lui veni in vizita, si vazandu-l extrase de la el povestea intamplarii. Se oferi de nenumarate ori sa lupte el in loc, dar maestrul refuza. Unde s-a mai auzit samurai sa lupte prin reprezentanti, ca femeile ?! Pana cand i se servi ceaiul, prietenul sezu si el abatut, dar in momentul in care batranul incepu sa serveasca, il strafulgera un gand. Isi intrerupse prietenul, atingandu-l pe umar, si-i spuse : “Maine, cand va veti infrunta pentru duel, sa-ti scoti sabia din teaca cu aceleasi miscari sigure si precise cu care tocmai ai turnat ceaiul, si de altceva sa nu-ti fie grija”.

A doua zi, de dimineata, cei doi se inclinara scurt, fata in fata. Batranul scoase katana dintr-o miscare, tanarul il privi o clipa, inclina capul, isi ceru scuze si pleca in drumul lui.

Binecuvantati sunt cei care ating perfectiunea in orice domeniu, dar fericiti sunt cei care inteleg ca perfectiunea e una singura, si domeniile simple iluzii.

Sursa: Aici

Nu e necesar să reinventezi roata ca să aduci în viaţă o contribuţie semnificativă. Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi încontinuu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă. Ea îţi oferă, pur şi simplu, o oportunitate de a evolua şi de a te schimba, ceea ce e uşor dacă nu eşti ataşat formei tale de autoexprimare.

Foloseşte forma care-ţi stă la îndemână în momentul dat. Desprinde-te de ideile tale preconcepute. Fiecare moment este nou. Fiecare situaţie cere ceva diferit de la tine. Ataşamentul faţă de un anumit mod de a spune sau de a face ceva într-un anumit fel este tributar timpului. Astfel de ataşamente te ţin înlănţuit de trecut. Te ţin împotmolit într-o falsă identitate. Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Dacă nu eşti ataşat de formă, e uşor să păşeşti afară din timp. Atenţia ta rămâne fixată în prezent, în momentul etern de acum. Orice se întâmplă cere atenţia ta totală. Şi totuşi, câţi dintre voi sunteţi pe deplin prezenţi în cadrul experienţei voastre? Cei mai mulţi dintre voi sunteţi ocupaţi să vă judecaţi experienţa, căutându-i nod în papură, dorind ca ea să arate aşa cum v-aţi aşteptat să arate. Cu alte cuvinte, vă cramponaţi de falsa voastră identitate; încercaţi să siliţi prezentul să se conformeze trecutului.

Întreabă-te onest: „Sunt în căutarea unei vieţi stabile, previzibile? Asta-mi doresc?” în caz că da, atunci trebuie să-ţi dai seama că lumea nu-ţi poate oferi aşa ceva. Toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare. Nimic nu e stabil. Nimic nu e previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă. Relaţiile încep şi se termină. Trupurile se nasc şi pier. Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă. Fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. Dar priveşte numai forma nudă şi vei vedea ce înseamnă această formă pentru tine. „A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de judecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia. Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoaşterea lui.

Când intenţiile cuiva se schimbă, se schimbă şi forma care e suportul acestor intenţii. Dacă eşti sensibil la propriile tale intenţii şi la cele ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei. Detaşarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alţii, nu de înstrăinare.

A-i ţine la distanţă pe ceilalţi nu aduce detaşarea, ci opusul ei. Numai dacă îi admiţi pe ceilalţi în inima ta, devii capabil să-i eliberezi. Compasiunea şi detaşarea merg mână în mână. Nu poţi să iubeşti pe cineva şi, totodată, să urmăreşti să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău libertatea. Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.

Ataşamentul faţă de formă provine din cea mai profundă nesiguranţă. Nu o poţi înţelege pe deplin, până când nu treci dincolo de ataşament, însă această trecere este inevitabilă. Ea este imprimată în schema vieţii.

Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate. Pe măsură ce iubeşti din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulţi oameni, devii din ce în ce mai puţin ataşat de ei ca indivizi. Devii ataşat nu de persoana ca atare – ci de iubirea pe care fiecare persoană o extinde spre tine.

Când te rog să foloseşti orice formă ce îţi este la îndemână în momentul de faţă, eu te rog să devii flexibil şi receptiv. Te rog să treci la nivelul intenţiei. Te rog să treci la apropierea de ceilalţi, fără a încerca să defineşti sau să controlezi. Dacă faci astfel, nu vei fi niciodată limitat de formă sau obsedat de ea. Vei fi liber să creezi în mod spontan. Acesta este cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da. Rămâi în prezent, fără aşteptări, fără ataşament faţă de rezultat. Nu te plânge de forma care îţi e oferită şi nu o învesti cu mai multă importanţă decât are.

Perfecţiunea nu este de găsit în afara ta. Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău. Priveşte-ţi propriile intenţii. Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

În relaţiile intime se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei. Pentru a ieşi din această încurcătură şi ca să încercăm să definim mai clar lucrurile, vom începe prin a cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze şi că sentimentele aparţin acestui ordin al entităţilor vii.

Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa la început, el va evolua, se va modifica, va fi înţeles diferit de cel care îl poartă si de cel care îl primeşte. Iar pentru că o relaţie este vie, si ea va evolua. Mai mult, cum o relaţie implică  două persoane, ea va evolua în mod diferit pentru cei doi parteneri, nu va avea în mod obligatoriu acelaşi ritm pentru fiecare dintre ei.

Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine la un moment dat al existenţei, va trebui să ţină seama de paradoxul următor:

Eu mă implic astăzi, cu ceea ce sînt, faţă de tine, cu ceea ce eşti. Şi implic în această aventură relaţională o parte din mine aflată în evoluţie si pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine aflată în evoluţie şi pe care nici tu nu o cunoşti încă.

Mă implic pe termen lung cu o parte din mine pe care nu o cunosc şi cu o parte din tine pe care nu o cunosc, ceea ce înseamnă că nu cunosc încă bărbatul sau femeia care voi deveni, nici pe cel sau pe cea care vei deveni tu.

Un angajament lucid si sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare este o implicare a trei componente: eu, tu si o parte de necunoscut si de mister legată de evoluţia posibilă a fiecăruia.

In acest angajament nu pornim singuri, ci împreună cu această parte de imprevizibil, incontrolabil care ne poate uni mai mult sau care ne poate îndepărta si despărţi.  In angajamentul meu faţă de tine, eu implic o parte din mine pe care o cunosc bine, dar care este formată din imagini, acelea pe care eu le arăt si acelea pe care tu vrei să le vezi… Dar implic si o parte din mine pe care nu o cunosc la fel de bine, care aparţine zonelor mele de umbră. Şi în acest spaţiu există o parte din mine care se poate schimba în direcţii sau moduri pe care eu însumi nu le cunosc.

In acest angajament, eu mă implic faţă de ceea ce cunosc din tine, faţă de ceea ce ştiu dspre tine, fată de ceea ce vreau să văd din tine. Dar mă angajez şi faţă de această parte de mister din tine, parte necunoscută ţie, parte necunoscută mie, un potenţial pentru schimbare pe care nici tu, nici eu nu-l putem ignora, nici ascunde prea multă vreme.

Adesea, ca măsură de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică orice relaţie. In loc să implicăm această parte de mister, preferăm să aducem certitudini teroriste, credinţe idealiste sau o încredere oarbă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Visul meu secret, privind omul, este ca fiecare copil, fiecare femeie si fiecare barbat care traieste pe aceasta planeta sa se poata într-o zi informa despre comunicarea relationala. Sa le oferim regulile de igiena relationala pentru a putea sa utilizeze limbajele noastre diferite, pentru a pune în comun resursele noastre, pentru a administra mai bine tendintele noastre catre violenta si dominare.

Nu-mi doresc o uniformizare a limbajelor, o conceptie unica orientata catre frumos, bun si bine, ci îmi doresc sa existe puncte minime de acord în jurul unor repere comune pentru a pune în comun ceea ce este mai bun în fiecare. Va exista poate într-o zi în scoli, în familie un studiu al relatiilor umane ca materie principala. Si dorinta mea, dincolo de vis, este sa oprim maltratarea vietii. Ca fiecare sa considere viata ca o entitate benefica, care ar trebui sa fie onorata, respectata, hranita, amplificata si prelungita dincolo de noi.

Imi doresc o demistificare a miturilor si credintelor în zei sau entitati benefice care ne-au ajutat sau ne ajuta. Imi doresc sa depasim viziunea unei culturi mesianice în care traim de milenii, pentru a accede la autonomia plenitudinii noastre umane. Pentru a nu ne mai refugia în asteptari si expectante venind din exterior, ci sa înfruntam riscurile unei responsabilizari asumate din plin.

Imi doresc sa mergem dincolo de constientizare, catre angajamente care sa vizeze cresterea farâmii de viata care a fost depusa în noi momentul conceperii si asta pentru ca fiecare sa poata transmite mai multa viata decât a primit.

Jaques Salome

Reguli de igiena relationala

Vorbeste despre tine si mai putin despre celalalt.

Vorbeste cu celalalt si evita sa vorbesti despre celalalt. (inceteaza practicarea relatiei claxon – tu, tu, tu).

Nu mai accepta sa-l lasi pe celalalt sa vorbeasca despre tine in locul tau.

Intelege ca  emotia este limbajul repercusiunii sau al rezonantei.

Asuma-ti riscul de a te confrunta cu trairile tale, cu punctele tale de vedere, cu dorintele tale si cu cele ale partenerului(ei).

Descopera diferentele in termeni de complementaritate si nu  de opozitie.

Respecta teritoriul propriu si teritoriul partenerului(ei);  nu discuta despre celalalt in absenta sa.

Foloseste confirmarea fara insa a apela la  identificare:  celalalt are dreptul la  propriile sentimente, propriul punctde vedere, propria opinie … in aceeasi masura ca tine.

Favorizeaza accesul la simtamant permitand impartasirea lucurilor traite.

Renunta la cautarea aprobarii si asuma-ti riscul diferentierii.

Renunta la nevoia de a avea aprobarea celuilalt pentru a-ti putea da voie sa-ti confirmi pozitia. Asuma-ti riscul de a te afirma.

Evita comparatia: considera-te unic(a) aici si acum in aceasta situatie.

Redu  judecatile de valoare asupra persoanelor, comportamentelor, cuvintelor sau actiunilor.

Nu iti insusi punctul de vedere al celuilalt asupra ta pentru a te tortura singur(a).

Fii atent sa nu aduci  intr-o relatie ceva care apartine altei relatii. Fiecare relatie are o dinamica si un prezent propriu.

Recunoaste capcanele propriilor tale proiectii in momentul in care „depui”in celalalt un lucru care iti apartine.

Nu confunda persoana care vorbeste cu subiectul despre care se vorbeste. Intelege problema si asculta persoana.

Nu  confunda subiectul si obiectul (subiect: cel care vorbeste; obiect: despre ceea ce se vorbeste).

Depaseste infruntarea pentru a privilegia confruntarea(confirmare, afirmare, pozitionare plecand de la propriile valori)

Devino constient(a) ca transmiti mesaje cadou(care dau energie, vitalitate, dragoste) si mesaje toxice (care ranesc, devitalizeaza si produc suferinta).

Accepta trecerea de la reactional la relational.

Sursa: Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Eu cred ca materia primordiala de care se ocupa psihoterapia este intotdeauna durerea existentiala si nu sunt, asa cum se sustine adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niste cioburi imperfect ingropate dintr-un trecut personal tragic. In demersul meu terapeutic, conjectura clinica primara de la care pornesc este aceea ca angoasa fundamentala decurge din stradania cuiva, in mod constient sau inconstient, de a face fata realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt “date” in cursul existentei.

Eu am constat ca un numar de patru realitati date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul ca moartea este inevitabila pentru fiecare dintre noi si pentru cei pe care-i iubim; faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; si, in sfarsit, faptul ca viata nu are nici un sens sau un scop final evident.

Oricat de sumbre ne-ar putea parea aceste realitati ineluctabile, ele contin totusi samanta intelepciunii si a mantuirii.

Dintre aceste adevaruri certe ale vietii, moartea este cel mai evident, cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil. Cei mai multi dintre noi, in majoritatea timpului, putem sa traim linistiti, ferindu-ne de suflarea rece a mortii, chicotind incurcati si aprobandu-l pe Woody Allen cand spune: “ Nu mi-e frica de moarte. Doar ca n-as vrea sa fiu de fata cand se va intampla”. Lucrul cel mai ingrozitor in privinta mortii este ca trebuie sa o faci singur. O deplina constientizare a mortii ne desavarseste intelepciunea si ne imbogateste viata.

Libertatea, ca un dat, pare sa fie insasi antiteza mortii. In timp ce moartea ne ingrozeste, libertatea este considerata in general si fara echivoc un lucru pozitiv. Libertatea, vazuta dintr-o perspectiva existentiala, este indestructibil legata de anxietate. Libertatea inseamna ca fiecare este responsabil pentru propriile alegeri si fapte, pentru propria-i situatie de viata.

Desi cuvantul responsabil poate fi folosit intr-o varietate de moduri, eu prefer definitia lui Sartre: a fi responsabil inseamna “a fi autorul a ceva”, fiecare dintre noi fiind deci autorul propiului mod de a trai. Suntem liberi sa fim oricum altfel decat neliberi – suntem, ar spune Sartre, condamnati la libertate.

Tocmai aici, in ideea constructiei de sine, isi face loc angoasa: suntem creaturi care tanjesc dupa structura si ne sperie acest concept al libertatii care presupune ca dincolo de noi nu exista nimic. Orice terapeut stie ca primul pas crucial in psihoterapie este asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru chinul din viata lui. Atat timp cat cineva crede ca problemele lui sunt provocate de vreo forta sau putere de influenta din exterior, psihoterapia nu are nici un punct de sprijin. La urma urmelor, daca problema este in alta parte, atunci de ce te-ai schimba tu, cel afectat?

Desi asumarea responsabilitatii il duce pe pacient in anticamera schimbarii, ea nu este totusi sinonima cu schimbarea. Ori, schimbarea este intotdeauna adevarata prada pe care-o urmarim, oricat s-ar cazni un terapeut sa flirteze cu revelatia interioara, asumarea responsabilitatii si realizarea de sine. Libertatea ne impune nu doar sa purtam raspunderea pentru alegerile facute in viata, ci incumba si ideea ca schimbarea necesita un act de vointa. Eu consider ca exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva, omul initiaza, iar apoi pune in practica prin luarea unei decizii.

Deciza presupune invariabil o renuntare: pentru fiecare da trebuie sa existe un nu, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni.

Izolarea existentiala, un al treilea dat al vietii, se refera la distanta de netrecut dintre sine si altii – un spatiu gol care exista chiar si in conditiile unor relatii interpersonale de care ne simtim profund multumiti. Omul este despartit nu doar de alte fiinte, ci si de lume, in masura in care sinele constituie propria lume.

Eforturile cuiva de a evada din claustrare ii pot sabota relatiile cu alti oameni. Nenumarate prietenii sau casnicii s-au destramat pentru ca, in loc sa intre in legatura cu alta persoana si sa-i pese de ea, cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

Unul din marile paradoxuri ale vietii este acela ca din constiinta de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala – prin eliminarea constiintei de sine. Persoana care s-a indragostit si a patrins intr-o stare extatica de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gandeste la sine, pentru ca stingherul si dilematicul eu (alaturi de angoasa insotitoare a izolarii) se dizolva in noi. Astfel, scapam de anxietate, dar ne pierdem pe noi insine.

Psihoterapia si starea de contopire prin indragostire, sunt incompatibile, pentru ca munca terapeutica necesita o constientizare dubitativa a sinelui si o anxietate care , in ultima instanta, servesc drept calauza in analiza conflictelor interioare. Fiti cu mare grija la atasamentul exclusiv si intens fata de o alta persoana; nu este, asa cum cred oamenii uneori, o dovada de iubire pura. O asemenea afectiune inchisa in sine si exclusivista – hranindu-se din ea insasi, nedand nimic altora si insensibila la nevoile lor – este sortita sa se roada singura pe dinauntru. Dragostea nu este doar o scanteie a pasiunii care se aprinde intre doi oameni; exista o infinita diferenta intre a te indragosti si a continua sa iubesti. Mai degraba, dragostea este un mod de a fi, un mod de “a-ti darui sentimentele”, nu unul de “ a cadea prada sentimentelor” – un mod de a relationa in general, nu un act limitat la o singura persoana.

Nu-mi place sa lucrez cu pacientii care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez – si eu ravnesc la incantarea fermecata. Ori poate pentru ca indragostirea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!

Trebuie sa pornesc de la premisa ca e mai bine sa stii, decat sa nu stii, sa te aventurezi, decat sa nu te aveturezi; si ca magia si iluzia, oricat de fabuloase, oricat de seducatoare, nu fac altceva decat sa subrezeasca, in cele din urma, spiritual uman. Eu iau foarte in serios vorbele transante ale lui Thomas Hardy:” Daca exista cumva o cale spre ma bine, ea reclama sa privim in fata raul cel mai mare”.

Viata noastra, existenta noastra, va fi intotdeauna strans inlantuita cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evolutia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu totii, impreuna, in aceeasi barca!

Fragmente din cartea “Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie”. Autor: Irvin D. Yalom. Editura Trei.

PsihoterapieIasi.Ro

Toate problemele carora nu reusim sa le dam de cap isi au originea in ceea ce eu numesc starea de neiubire – o banuiala bine inradacinata a multora dintre noi ca nu putem fi iubiti sau ca nu suntem cu adevarat demni de a fi iubiti pentru ceea ce suntem.  Aceasta nesiguranta fundamentala face sa ne fie foarte greu sa avem incredere in noi insine, in alti oameni sau in viata in general.

Faptul ca nu stim, in adancul fiintei noastre, ca suntem iubiti si demni de iubire ne submineaza capacitatea de a oferi si a primi iubire in mod liber. Este rana esentiala care genereaza conflicte interpersonale si o serie de tulburari binecunoscute in relatii. Neincrederea, frica de a fi folosit sau respins, gelozia si dorinta de razbunare, ridicarea de ziduri de aparare, situatii conflictuale in care vrem sa demonstram ca avem dreptate, trezirea cu usurinta a sentimentului de ranire sau jignirea si invinuirea altora pentru durerea noastra sunt doar cateva dintre modurile in care se prezinta nesiguranta noastra de a fi iubiti sau demni de iubire.

Starea de neiubire apare deseori sub forma unor izbucniri emotionale neasteptate, ca reactie la orice umbra de banuiala ca am putea fi raniti sau lezati. Este ca si cum un rezervor de neincredere si de resentimente ar astepta sa fie destupat, lucru ce poate fi determinat de cel mai nesemnificativ incident. Chiar si oamenii dragastosi si plini de compasiune poarta deseori in ei o portie destul de mare de neiubire si de resentimente care in anumite circumstante pot erupe in mod neasteptat.

In cazul anumitor cupluri, aceste explozii au loc devreme, distrugand o relatie abia imbobocita de la primele intalniri. In cazul altora, starea de neiubire poate sa nu se manifeste decat mai tirziu, cand au o casnicie aparent fericita, cand unul sau ambii parteneri se trezesc intr-o buna zi si simt ca nu sunt cu adevarat vazuti sau intelesi. Nu este neobisnuit pentru femeile casatorite de mult timp sa spuna: “Stiu ca sotul meu ma iubeste, dar, nu stiu de ce,  nu ma simt iubita”.

Uneori, starea de neiubire apare sub forma unor certuri interminabile si iritari minore, ca si cum ambii parteneri ar cauta incontinuu motive de galceava.

Ca psihoterapeut, am fost intrigata de tenacitatea si intransigenta  starii de neiubire, care poate continua sa salasluiasca in psihic, in ciuda multor dovezi  contrare  (chiar si atunci cand oamenii din viata noastra chiar ne iubesc) sau in ciuda multor ani de psihoterapie sau practica spirituala. Si mai rau este ca starea  de neiubire are puterea de a respinge, submina sau sabota si iubirea care inca exista. Intr-un fel sau altul iubirea disponibila pare intotdeauna sa fie prea putina – nu e suficienta, nu e destul de buna sau nu este cea potrivita. Cumva nu reuseste sa ne convinga ca suntem cu adevart iubiti sau demni de iubire. In acest fel, starea de neiubire – ca o banuiala ca nu vom fi sau nu putem fi imbratisati sau acceptati – ne determina sa nu ne lasam patrunsi de iubirea care chiar ar putea sa ne desfaca din stransoarea acestei stari.

As defini iubirea foarte simplu: ca o combinatie puternica de deschidere si caldura, care ne permite sa intram intr-un contact real, sa ne bucuram de el si sa-l apreciem, si sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata in general.

Cand prezenta iubirii este vie si traieste in noi, nu exista niciun dubiu ca viata noastra isi urmeaza telul si este plina de sens, indiferent de circumstantele exterioare. Simtim ca suntem conectati la ceva mai presus de fiinta noastra redusa. Asta face ca povara izolarii si alienarii sa ne fie ridicata de pe umeri, umplandu-ne de pace si bunastare. Dar atunci cand iubirea nu este prezenta, ceva intotdeauna ne intristeaza, nu pare a fi in regula; ceva pare ca lipseste, si ne este greu sa gasim bucurie, chiar si atunci cand circumstantele sunt favorabile. Cadem usor prada lipsei de sens, anxietatii  sau disperarii.

In timp ce femeile acorda in general iubirii rolul principal, barbatii sunt mult mai des reticenti in a accepta acest lucru: “ Te rog sa nu reduci totul la asta”, ii si aud pe multi dintre clientii mei de sex masculin mormaind, “am probleme mult mai importante de rezolvat decat sa ma simt iubit”. Dar ganditi-va: autorul unui best-seller, politicianul care castiga alegerile, omul de afaceri care obtine o promovare sau incheie un contract important – cu totii se simt bine in pielea lor pentru ca putina iubire s-a indreptat spre ei sub forma recunoasterii, pretuirii sau aprecierii. Chiar si comerciantul care da lovitura la bursa simte ca zeii ii zambesc.

In esenta, majoritatea lucrurilor pentru care ne zbatem  – siguranta, success, bogatie, statut, putere, recunoastere, validare, pretuire – sunt cai prin care incercam sa umplem un gol din noi insine, un gol format din cauza indepartarii de iubire. Ca moduri prin care incercam sa castigam iubirea indirect, aceste gratificari surogat, nu ne hranesc  cu adevarat, pentru ca nu ne ofera senzatia adevarata. In acest sens, ele sunt  asemenea  mancarii de la fast food. Esecul lor in a ne hrani nu face altceva decat sa ne sporeasca foamea interioara, determinandu-ne sa alergam de nebuni pe roata de hamster a succesului, sperand cu disperare sa castigam vreo recompense care sa ne satisfaca realmente.

Iubirea si rana din suflet par a merge mereu mana in mana, asemenea luminii si a umbrei. Indiferent cat de puternic ne indragostim de cineva, rareori ne depasim frica si neincrederea pe termen lung. Mai mult, cu cat mai stralucitor ne lumineaza cineva, cu atat mai mult acest lucru activeaza umbra ranii noastre si o aduce in prim plan. Odata ce apar conflictul, neintelegerile si dezamagirile, o anumita  nesiguranta se inalta din adancurile intunecate ale mintii noastre, soptind: “ Vezi, pana la urma tot nu esti iubit”.

La nivel colectiv, rana profunda din psihicul uman duce la o lume devastata de lupte, stress si disensiuni. Comunitatile si institutiile sociale de la fiecare nivel – casnicii, familii, scoli, biserici, corporatii si natiuni pe intreg mapamondul – sunt in haos, se divid. Cele mai mari rele de pe planeta – razboiul, saracia, nedreptatea, degradarea ecologoca  – pornesc din incapacitatea noastra de a avea incredere unii in altii, de a ne onora diferentele, a ne angaja intr-un dialog respectuos si a ajunge la o intelegere reciproca.

Asadar, de cate ori va simtiti neiubiti, in loc sa cautati un remediu extern, vedeti in asta un semn ca sunteti deconectati de propria inima. Deconectarea este otrava. Daca va permiteti sa va deschideti catre durerea deconectarii, intrati in contact cu o anumita tandrete sau vulnerabilitate, ceea ce este un semnal ca inima, cu dorinta si capacitatea ei naturala de a se conecta, este aproape. Astfel, ajungeti din nou la propria fiinta – si asa gasiti leacul instrainarii. Durerea lipsei de iubire este asadar mult mai mult decat o simpla durere. Este un strigat care vine direct din inima: “ Ai pierdut legatura cu mine, vino, te rog, si gaseste-ma, sunt sangele vietii tale! “

Fragmente din cartea “ Iubiri perfecte, relatii imperfect. Cum sa vindecam ranile sufletului”. Autor: John Welwood. Editura Elena Francisc Publishing

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica individuala si de cuplu, psihotrauma, optimizare personala si terapie relationala.. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Unul dintre miturile care sta la baza jocurilor de putere ar putea fi formulat in felul urmator: “Puterea nu este suficienta pentru amandoi. Drept urmare, unul dintre noi trebuie sa detina controlul”.

Pornind de la acest mit, sunt dezvoltate comportamentele manipulative care promoveaza si mentin pozitiile de inegalitate in cadrul relatiilor.  Cei  care sunt implicati in jocurile  de putere nu sunt dispusi sa imparta puterea de teama ca, la randul lor, ar putea sa fie controlati. Foarte des  astfel de persoane vor actiona dupa premise: “ Mi-e teama sa nu fiu lipsit de putere, asa incat trebuie sa preiau controlul ca sa devin puternic.”

Initiatorii jocurilor de putere incearca sa-i mentina pe ceilalti in pozitia de victime care au nevoie sa fie salvate sau persecutate. Paradoxal este faptul ca astfel de gesturi  nu definesc puterea personala, ci dependent a,  gradul ridicat de anxietate si de insercuritate interioara, fiind extrem de disfunctionale.

Brenda Schaeffer, in cartea sa “ It is Love or Adiction?” (traducerea romaneasca “Dragoste sau dependenta?”), mentioneaza urmatoarele douazeci si trei  de jocuri de putere:

1. A da sfaturi, dar a nu accepta sa primesti sfaturi.
2. A avea dificultati in a te adresa celorlalti si a cere sprijin si iubire.
3. A da ordine; a pretinde si a astepta mult de la ceilalti.
4. A incerca sa platesti cu acceasi moneda sau sa diminuezi stima de sine si puterea celorlalti.
5. A-i  judeca  pe ceilalti; a le sabota succesul; a le cauta nod in papura; a-i persecuta si pedepsi.
6. A nu ceda; a nu raspunde dorintelor si nevoilor celorlalti.
7. A face promisiuni si a nu le respecta; a-i face pe ceilalti sa ne acorde increderea, pentru a o trada ulterior.
8. A-i supraproteja si sufoca pe ceilalti.
9. A-i privi pe ceilalti de sus, a te purta condescendent pentru a-i face sa se simta inferiori; a intimida.
10. A lua decizii in locul celorlalti; a nu avea incredere in capacitatea de a rezolva probleme a celorlalti.
11. A-i pune pe ceilalti in situatii fara iesire.
12. A incerca sa-i schimbi pe ceilalti (dar a refuza sa te schimbi).
13. A-i ataca pe ceilalti atunci cand sunt vulnerabili.
14. A afisa o atitudine de antidependenta: “Nu am nevoie de tine”.
15. A forta; a mitui; a intimida.
16. A-ti arata dezamagirea sau nemultumirea, convins ca ai dreptate; a purta ranchiuna.
17. A-i abuza pe ceilalti verbal, emotional, sexual sau fizic.
18. A fi agresiv, considerandu-te insa doar hotarat.
19. A cauta cu tot dinadinsul sa castigi sau sa ai dreptate.
20. A nu ceda cu incapatanare; a nu renunta la propriile pareri.
21. A avea dificultati in a admite ca te-ai inselat sau in a cere iertare.
22. A raspunde indirect, evaziv la intrebari.
23. A nu renunta, a lua apararea tuturor comportamentelor de mai sus.

Exercitiu de reflectie personala

Scopul:  Cresterea gradului de constientizare cu privire la propriile jocuri de putere

Pentru urmatoarele 15 minute, ia-ti timp si reflecteaza, intr-un cadru linistit si relaxat, la urmatoarele:

1. Accepta  faptul ca jocurile de putere sunt  reale.
2. Inventariaza jocurile de putere pe care  le practici in cele mai multe situatii.
3. Identifica urmatoarele semne personale: sentimentul de confuzie, de a fi prins intr-o capcana, de  vinovatie, de stanjeneala, de amenintare, de rivalitate, de indoiala de sine, evitarea  celorlalti, incercarea de a da raspunsuri evazive, sarcasmul.
4. Examineaza propriile credinte si  frici care stau la baza jocurilor de putere.
5. Identifica cum altfel ai putea sa procedezi in situatiile in care esti angrenat in jocuri de putere, pornind de la respectul si onoarea acordate celuilalt.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Moto:

Cea mai rea singuratate nu este cind esti singur, ci cind esti un prost tovaras… pentru tine insuti. Iata cateva principii pe care, urmandu-le, te apropii din ce in ce mai mult de capacitatea de a-ti fi cel mai bun prieten, propriul tau tovaras de drum.

1. Sunt constient de faptul ca sunt responsabil de tot ceea ce mi se intampla.

2. Pot sa aleg sa nu ma complac  in acuzatii la adresa celuilalt sau la adresa mea  pentru ceea ce mi se intampla in viata. Ma pot orienta activ catre cautarea de solutii si asumarea propriilor decizii.

3. Sunt constient ca pot sa fac alegeri in fiecare moment al vietii mele.

4. Aleg sa comunic, sa pun in comun experientele, trairile si nevoile mele cu ale celorlalti. Este de datoria mea sa respect, in acelasi timp, persoana celuilalt cu nevoile, trairile si experientele sale.

5. Sunt liber sa pasesc dincolo de situatiile de viata pe care le consider traumatizante. Nimeni nu ma poate determina sa raman acolo impotriva vointei mele. Daca raman, sunt constient ca este alegerea mea si sunt responsabil de asta.

6. Cu cat libertatea mea interioara este mai mare, cu atat pot sa dispun mai mult si mai deplin de resursele mele.

7. Pot sa aleg in orice moment sa-i iert pe ceilalti si pe mine insumi.

8. Imi valorizez trupul si ii respect nevoile.

9. De fiecare dată cînd îmi asum riscul de a adopta o pozitie, de a mă afirma imi asum riscul de a fi diferit. Şi prin aceasta pot atinge anumite sensibilitati, Pot contrazice anumite convingeri, pot pierde aprobarea sau girul celor din jur. Pot învăţa să mă împac cu singurătatea mea.

10. Este de datoria mea sa dezvolt arta de a trai, de a ma bucura de existenta si de a deveni.

11. Sunt constient de faptul ca imi este imposibil sa posed o alta fiinta umana, oricat de mult mi-as dori. La fel, eu sunt singura mea proprietate…in viata.

12. Stiu ca orice schimbare personala are un preţ pe care este necesar sa-l platesc, sub aspectul exigentelor, al rigorii, al renuntarilor, al separarii, al rupturii.  Acceptaind aceasta ma voi apropia mai profund de divinul care exista in mine si voi confirma dimensiunea spirituală cu care coexist.

13. In fiecare moment al vietii mele, stiu ca urmez un drum al evolutiei personale si fiecare experienta pe care o traiesc reprezinta un mod de a  ma apropia sau de a ma indeparta de la destinatie. Eu singur aleg si sunt responsabil de ceea decid ca este destinatia mea.

14. Sunt liber sa imbratisez unicitatea celuilalt si sa imi afirm unicitatea, fara sa ma consider amenintat de diferentele dintre noi.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

O fata tanara a intrebat-o, candva, pe o femeie in varsta: “ Cum poate devein cineva un  fluture?” Cu o sclipire in ochi si un zambet larg, femeia  in varsta i-a raspuns:” Trebuie sa-ti doresti atat de tare sa zbori, incat sa fii dispusa sa renunti la a mai fi omida”.

Fiecare dintre noi are o poveste unica care ne deosebeste de cei din jur. In interiorul povestii noastre se afla gravate toate lucrurile care ne-au marcat viata. Fiecare persoana, eveniment, circumstanta si situatie care ne-au atins  au lasat o amprenta adanca.  Fie ca a fost vorba de un parinte autoritar, o boala a copilariei, un nprofesor care ne-a inspirat sau de un adult neglijent, fiecare dintre aceste episoade ne raman, devenind o parte integranta a identitatii proprii.

Pentru a ne elibera de limitele povestilor personale, trebuie sa fim dispusi sa renuntam la confortul coconului de protectie autocreat. Iesirea din coconul povestii poate fi unoeri un proces lent si dureros. Pentru a iesi din povestile personale, este important sa invatam, pentru inceput, sa le iubim, sa le respectam si sa le pretuim pentru tot ce ne-au oferit. Trebuie sa recunoastem experientele pe care ni le-au adus si intelepciunea daruita. Numai atunci vom reusi sa ne impacam cu dramele pesonale. Continuam sa invinuim, sa purtam resentimente pentru intamplari care au avut loc in urma cu ani de zile.

De ce simtim ca nu meritam iertare noi si cei pentru care purtam resentimente?

De ce continuam sa ne pedepsim si sa pedepsim pentru fapte si intamplari peste care a trecut timpul ?

Am urmarit cum oamenii se autosaboteaza in continuare, privandu-se de tot ceea ce este cu adevarat important pentru ei si de ceea ce le-ar hrani sufletul.

Este important sa ne impacam si sa ne iertam pe noi insine, pentru a putea elibera energia trecutului si a o canaliza catre realizarea viselor noastre profunde. Iertarea de sine se petrece atunci cand ne permitem sa fim vulnerabili si sa simtim compasiune pentru luptele noastre interioare. Atunci cand putem sa ne iertam pe noi insine, ajungem sa intelegem  de ce suntem asa cum suntem, de ce credem si de ce simtim ceea ce simtim.

Cum putem sa credem ca meritam iubire, succes, fericire, liniste si sanatate atunci cand ne reamintim in permanenta, prin prisma povestilor noastre,  propriile defecte  si alegeri deja facute si consumate ?

Cum ne putem trezi in fiecare dimineata rugandu-ne pentru o noua zi mai luminoasa, atunci cand ne pedepsim singuri pentru egoismul nostru  si pentru limitarile noastre ?

Cum ne putem respecta pe noi insine stiind ca ignoram, cu buna stiinta, propria voce interioara ?

Cum putem sa speram ca vom primi iertare atunci cand  nu ne simtim liberi sa ne acordam noi insine iertare ?

Cum putem ierta daca nu am exersat exercitiul iertarii asupra propriei persoane ?

O fata tanara a intrebat-o, candva, pe o femeie in varsta: “ Cum poate devein cineva un  fluture?” Cu o sclipire in ochi si un zambet larg, femeia  in varsta i-a raspuns:” Trebuie sa-ti doresti atat de tare sa zbori, incat sa fii dispusa sa renunti la a mai fi omida”.

Altfel spus, daca vrei sa traiesti autentic, este important sa ai curaj sa-ti deschizi aripile. Intotdeauna ai stiut sa zbori, iti amintesti acum?

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica individuala si de cuplu, psihotrauma, optimizare personala si terapie relationala.. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Una dintre provocarile lansate de orice relationare este stabilirea unui climat de interdependenta. Interdependenta este opusul absolut la ceea ce se cheama izolare si codependenta.  A relationa interdependent inseamna a pune in comun resursele noastre, fiecare fiind constient de propria putere si experienta  de viata. Interdepenta are de-a face cu capacitatea de a face alegeri constient, pentru sine si a-l lasa pe colaboratorul tau sa faca propriile alegeri, in functie de propria viziune, avand impreuna un scop comun.

Cu siguranta cu totii am avut momente in care ne-am intrebat “De ce sa intru in acest parteneriat, cand ma pot descurca si singur?”. Adevarul este ca numai prin intermediul crearii interdependentei putem sa construim ceva mai mare decit noi insine, alaturandu-ne altora pentru a produce ceva mai mult decat o simpla suma a indivizilor.

Dincolo de aspectele pragmatice, interdependenta reprezinta un tip special de relationare care ne ajuta sa ne pastram sanatatea emotionala, sa recastigam bataliile cu noi insine si sa accesam acele zone din interiorul nostru responsabile de creativitate, buna-dispozitie, bucurie si implinire.

Conform lui Mitch Ditkoff,  expert in domeniul  comunicarii si relationarii umane, portretul robot al colaboratorului ideal ar trebui sa cuprinda urmatoarele caracteristici, grupate pe doua  categorii: caracteristici indispensabile si caracteristici foarte importante:

Caracteristici ideale

Este entuziasmat pe tema colaborarii.

Este deschis la minte si curios.

Spune ce gandeste chiar daca este un punct de vedere nepopular.

Caracteristici foarte importante

E dispus sa intre in conversatii dificile.

Este un ascultator atent.

Este abil in a primi/ oferi feedback negativ.

Doreste sa propuna idei mai putin obisnuite.

Se ingrijeste singur si necesita o “intretinere redusa”.

Isi respecta angajamentele.

Interdependenta se regaseste la un nivel profund de conexiune, nivel la care stim cine suntem  si ne oferim libertatea de a ne manifesta asa cum ne simtim confortabil, fara a trai permanent cu teama de a-i rani pe ceilalti.

In acest mod, acestia vor fi deschisi sa aiba incredere in noi si vor dori sa ne cunoasca mai bine.  De asemenea,  vom sti ca ceea ce spun sau modul in care se manifesta ceilalti ofera o imagine despre ei insisi. Aceasta inseamna ca ne vom fi eliberat de tendinta de a lua prea personal cuvintele altora, implicandu-te cu curiozitate in relatii.

Dorind sa intelegem care sunt motivele si emotiile din spatele cuvintelor si faptelor celorlalti, deschidem poarta catre o relationare profunda, autentica si reala.

Interdependenta, dincolo de limitarile pe care le ofera codependa si izolarea, reprezinta un mod de a ne pastra sanatatea  emotionala si de a castiga respect de sine, oferind plus valoare celorlalti.

Autor: Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute in rutina zilnică a vieții unui bebeluș, provocate de absențe scurte, întârzieri prelungite sau momentane ale persoanelor semnificative pentru acesta. Tocmai pentru că adulții din viața unui copil sunt implicați în mai multe tipuri de relații, disponibilitatea acestora este uneori conflictuală sau ambivalentă.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața sa și care va deschide poarta către neîncrederea bebelușului în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri (inclusiv situațiile în care mama este prezentă fizic, dar absentă emoțional-afectiv din relația cu copilul), lasând o amprentă dureroasă.  Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în  memoria trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive și neconsolabile care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon,  trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrânirea lui mai rapidă decât a noastră ne fac să trăim iar și iar frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care fie ni le oferim noi înșine, fie alte persoane din anturajul nostru.

Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de iubire ne macină certitudinile, ne anihilieaza entuziasmul, ne poluează relațiile și ne disimulează așteptările, reprezentand unele dintre cele mai abordate teme de discutie si reflectie in cadrul sedintelor de psihoterapie, in cabinetul psihologic.

Maturizarea sănătoasă inseamnă să învățăm să ne despărțim rămând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre. Cu timpul, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă și dispar, uneori. Si este natural și firesc să fie așa!

Dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angajamentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.

Viaţa oricărei persoane este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sint tot atâtea surse de suferinţă.

Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii proprii sau nu, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare ori ne este impusă, prin abandon, pierdere sau doliu, aceasta are caracteristici proprii si ascunde un sens.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Marele paradox al iubirii este ca ne invita sa fim pe deplin noi insine si sa ne onoram adevarul individual si, in acelasi timp, sa renuntam la egocentrism si  sa daruim fara retineri. Daca iesim prea mult din noi catre celalalt, incepem sa ne pierdem, iar daca ne retinem si ramanem inchisi in noi insine nu poate exista profunzime in relationarea noatra. Evolutia unei relatii solicita flexibilitate. Nu ne putem bloca intr-o pozitie unilaterala. In fiecare moment, suntem nevoiti sa pastram echilibrul intre ceea ce dorim sa mentinem si ceea ce dorim sa obtinem in momentul in care se schimba perspectiva. A ne agata de o pozitie sigura reprezinta o utopie si blocheaza insasi evolutia intregii relatii.

A fi puternic in relatie inseamna a-i permite celuilalt sa-ti vada vulnerabilitatile, dincolo de frica de abandon sau respingere. A fi puternic inseamna sa-ti asumi si sa-ti traiesti  emotiile si sentimentele,  sa fii capabil sa comunici onest, respectand  emotiile si sentimentele celuilalt.

Atunci cand suntem prezenti si intimi cu o alta persoana suntem obligati sa traim la marginea necunoscutului, unde modurile familiare de a fi sunt abandonate si in fata se deschid mereu noi posibilitati. “Granita este cel mai bun loc pentru a asimila noi cunostinte” – Paul Tillich. In locul de intalnire dintre doua lumi o granita sau o muchie este un loc cu o forta extraordinara. Intalnim aceasta muchie de cutit de fiecare data cand simtim asprimea contactului, senzatia ascutita si patrunzatoare de a fi atinsi, afectati, strapunsi de un altul.

Cand ne deschidem catre un altul, intalnim necunoscutul, simtindu-ne vulnerabili si nesiguri, fara sa stim ce sa facem mai departe. Sa ne deschidem? Sa ne protejam? Putin din fiecare? Ce se va alege din noi daca nu ne mai ancoram in vechile noastre strategii? Unde vom ajunge?

Alchimia iubirii se regaseste in acest joc al miscarii intre parti distincte din noi – masculin si feminin, cunoscut si necunoscut, iubire si frica, conditionat si neconditionat. Tensiunea si interactiunea dintre deosebirile existente intre doi oameni ii stimuleaza sa exploreze noi moduri de a fi.

Teama de necunoscut ne tenteaza adesea sa ne inchidem si sa ne retragem de pe muchia vibranta unde se intalnesc si uneori se ciocnesc contrariile. Daca vrem sa folosim marile oportunitati pe care ni le ofera relatiile, trebuie sa invatam sa ramanem vigilenti si deschisi in fata fricii, tensiunii si ambiguitatii pe care le trezesc.  Un acrobat nu-si mentine echilibrul pe sirma incercand sa pastreze o stabilitate perfecta. Balansandu-se inainte si inapoi, el gaseste in fiecare moment un nou echilibru. In acelasi mod, o relatie vie se echilibreaza si se dezechilibreaza incontinuu.

Deschiderea fata de altul este o provocare pentru echilibrul nostrum interior, tulburand in noi lucruri cu care nu am mai fost de mult timp in contact. Fiecare moment de nesiguranta intr-o relatie arata ca laturi diferite din noi insine sau din amandoi incearca sa gaseasca un nou echilibru. Putem afla cum sa procedam in astfel de momente doar indraznind sa simtim, sa recunoastem ambele laturi si sa vedem unde duce asta.

Adaptare dupa John Welwood – “Calatoria inimii. Calea iubirii constiente”

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Povestea spune ca un cunsocut catarator in copaci invata odata pe cineva cum sa se suie intr-un arbore inalt. I-a poruncit sa taie crengile din varf, dar cand, in timp ce facea acest lucru, omul a parut sa fie in primejdie, priceputul catarator i-a strigat:  “Ai grija! Fii atent cum cobori!”

L-am intrebat: “De ce ai spus asta? De la inaltimea aceea putea tot atat de bine sa si sara daca voia?”

“Tocmai de aceea”, a raspuns priceputul catarator. “Cata vreme era sus, la o inaltime ametitoare, unde ramurile amenintau sa se rupa, ii era lui insusi asa de frica incat nu i-am zis nimic. Greselile se fac intotdeauna atunci cand oamenii ajung la partea mai usoara a drumului.”

Omul acesta apartinea clasei celei mai de jos, dar vorbele sale se aflau in perfecta armonie cu invataturile inteleptilor.

Si in jocul cu mingea se zice ca tocmai dup ace o lovesti corect cu piciorul iesind dintr-o situatie dificila si incepi sa crezi ca urmatoarea va fi mai usoara, atunci poti fi sigur ca o pierzi.

Eseuri despre lene, Kenko, Japonia, Secolul al XIV – lea

Morala:

Succesul  poate crea impresia de invulnerabilitate, nascand in tine ostilitate si impulsivitate, fiind mai putin capabil sa te adaptezi imprejurilor. Tocmai in momentul triumfului, este indicat sa te concentrezi pe abilitate si pe strategie, recunoscand sansei si imprejurarilor importanta meritata si ramanand receptiv  la orice schimbare ce poate sa intervina in context.

Entuziasmul victoriei iti poate afecta capacitatea de a prevedea situatiile care pot determina scurticircuitarea succesului.  Te  poti simti invulnerabil  si sa actionezi agresiv, iar aceasta agresivitate este posibil sa distruga tot ce ai dobandit pana la acel moment.

” Indiferent ce ai crede, norocul este mai periculos decat ghinionul. Ghinionul ne da lectii pretioase despre rabdare, planificare si nevoia de a fi pregatit pentru ce este mai rau, norocul, insa, te amageste cu lectii contrarii sit e indeamna sa consideri ca inteligenta ta infailibila te va purta spre victorie. In mod inexorabil, norocul este schimbator, iar schimbarea te ia intotdeauna pe nepregatite”, sustine Robert Green.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

A fost  odata ca niciodata un rege al Armeniei care, curios din fire  si in cautarea unei distractii noi, si-a trimis heralzii de-a lungul si de-a latul tarii ca sa dea  citire proclamatiei ce urmeaza: “Catre tot poporul! Oricare dintre voi poate dovedi ca este cel mai mare mincinos din Armenia va primi un mar cu totul si cu totul de aur di  mainile mariei-sale, regele insusi!”

La palat au inceput sa se adune o multime de oameni veniti din fiecare targ si din fiecare catun din tara, printi, negustori, tarani, popi, bogatani si sarantoci, inalti si scunzi, burtosi si pirpirii. Tara nu ducea lipsa de mincinosi si fiecare i-a spus regelui povestea sa. Numai ca, asemenea tuturor conducatorilor, acestuia ii fusese dat sa auda tot felul de minciuni si nici una dintre cele ascultate acum nu a izbutit sa-l convinga ca ar fi cea mai gogonata.

Regale incepuse sa se plictiseasca de noua sa distractie si se gandea sa puna capat intrecerii mincinosilor fara sa desemneze castigatorul, cand inaintea lui s-a ivit un amarat imbracat in zdrente, care tine sub brat un ulcior mare de lut:

“Ce pot face pentru tine, omule?”, a intrebat regale.

“Sire”, a zis saracul oarecum uimit, “pai, maria-ta nu-si mai adduce aminte? Imi esti dator cu un ulcior de galbeni si am venit sa-mi iau inapoi datoria.”

“I-auzi! Da’ stiu ca esti cel mai mare mincinos din lume!” a exclamat regale. “Nu-ti sunt dator cu nimic!”

“Cel mai mare mincinos din lume, zici?”, a raspuns saracul. “Pai, atunci, da-mi marul de aur!”

Pricepand ca omul incerca sa-l pacaleasca, regale a inceput sa dea din colt in colt.

“Nu, nu! Nu esti mincinos!”

“Atunci, Sire, sa-mi dai banii pe care mi-I datorezi”, a spus saracul.

Regele a inteles dilemma nin care se afla si i-a dat marul de aur.

Charles Downing  -  Povesti si fabule din folclorul armean

Morala:

Oamenii sunt atrasi de notiuni ca “libertate”, “optiune”,drept de a alege”, acestea avand, simbolic, o putere mult mai mare decat beneficiile reale promise.  Oamenii au nevoie sa stie ca sunt in control, ca ei detin  puterea de a alege – orientarea in interiorul realitatii facand-se eminamente subiectiv, pe baza perceptiilor contextuale.

De cele mai multe ori, se pune problema in a alege intre varianta A si  B, fiindca restul literelor alfabetului lipseste.  Atunci cand licareste mirajul optiunii, rareori luam in calcul si variantele absente. Consideram ca avem suficiente optiuni pentru a lua o decizie corecta pentru noi insine.

Acest refuz de a lua in considerare restrangerea campului optional  este generat de faptul ca prea multa libertate da nastere unui sentiment profund de anxietate. O gama nelimitata de variante ne-ar paraliza si ar produce efectul invers  – si anume inhibarea capacitatii de a alege.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Se povesteşte ca demult in China, era un copac atat de batrin incat nimeni nu mai stia de cand era acolo. Un vrajitor l-a taiat si a facut din lemnul lui o harpa minunata.

Artişti vestiţi au venit sa cante la instrumentul despre care se aflase peste tari si mari. Dar oricat s-au straduit n-au reusit sa scoata din el decat niste sunete neplacute auzului.

Pana la urma, harpa frumoasa, dar nefolositoare a ajuns in tezaurul imparatului Chinei, unde a zacut multa vreme.

Dupa multi ani, intr-o zi a venit  tanarul  Pay-Ia si a cerut permisiunea sa-i fie ingaduit sa cante la vestita harpa. I s-a acordat privilegiul si sub mangaierea degetelor sale instrumentul s-a  trezit si a scoas sunete nemaiauzit de frumoase, care semanau cu amintirile batrinului copac: schimbarea anotimpurilor si naturii, renaşterea continua, cantecele pasarilor sau lupta fiarelor salbatice, ploaia care cade sau linistea zapezii, bucuriile si necazurile tuturor celor care trecuseră pe sub umbra lui si multe altele.

Ascultatorii, emotionati, l-au intrebat pe Pay-Ia cum a reusit sa domesticeasca harpa.

Pay-la le-a raspuns ca in loc sa forteze instrumentul sa cante melodiile sale, a lasat harpa sa-si aleaga tema si urmarind-o, el s-a asimilat cu harpa, devenind amandoi un singur instrument.

Autor necunoscut

Morala:

De multe ori, incercam, fortat, sa imprimam evenimentelor propriul nostru ritm,  fiind atenti la cu totul alte detalii decat cele legate de experienta directa.

De multe ori, incercam sa invatam lucruri noi, fara a fi prezenti „aici si acum” in procesul invatarii,  obiectul invatarii noastre fiind separat de noi insine.   Putem atinge maiestria doar fiind conectati cu ceea ce facem, in armonie si deplin prezenti  in experienta noastra.

Trecutul si viitorul se contopesc in experimentarea directa a prezentului.  Nu putem sti ce ne asteapta in viitor, la fel cum nu putem cuprinde toate detaliile trecutului, insa  putem alege sa fim spontani si flexibili in prezent.

“Sa nu incetezi a invata din vocea pura a unui torent de munte care curge mereu, spumegand printre pietre.” – Morihei Ueshiba

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

“Jumatate din vreme, nu pot sa traiesc fara sa te ating. In restul timpului, simt ca nu conteaza daca te mai vad sau nu vreodata. Nu este vorba de moralitate, ci despre cat poti duce.”

Michael Ondaatje

Este interesant cum in vocabularul nostru exista mai multe cuvinte prin care insultam, judecam sau criticam decat cuvinte prin care ne descriem clar starile emotionale.

Cand a fost ultima data cand cineva te-a intrebat  cum te simti si realmente sa vezi cum aceasta persoana este interesata de raspunsul  tau?  Mai mult, cand te-ai oprit din alergarea zilnica pentru a devein constient de ceea ce simti, fara sa te ascunzi in spatele  judecatilor, criticilor, justificarilor sau scuzelor?

Suntem educati sa fim orientati catre ceilalti si mai putin sa fim in contact cu noi insine. Cum ar fi sa iti permiti sa fii prezent, chiar in acest moment, fara sa te bazezi pe vreo imagine familiara sau credinta stocata in memorie?  Spune-ti “da” cu toata fiinta, in ciuda imperfectiunilor.

Cea mai dureroasa lupta este cea interioara, ce are loc intre minte si inima, in momentele in care te consideri rau sau nepotrivit. Rana care determina cele mai puternice sentimente de ostilitate si ura de sine este durerea fundamentala ca “Tu nu ma iubesti asa cum sunt”.

Iubirea reprezinta celebrarea frumusetii, a bucuriei si a placerii de a fi impreuna,  trezind bunatatea  si pasiunea care sunt inlauntrul nostru. Traditiile spirituale afirma faptul ca pentru a ajunge sa primim, este important sa daruim mai intai. In acelasi timp, tot atat de adevarat este faptul ca nu putem da ceea ce nu putem primi.  Cu toate ca ne proclamam dorinta de a fi cu adevarat iubiti, deseori ne este teama de acest lucru, si astfel este greu sa ne deschidem catre iubire. Sa primesti iubire poate fi,  de multe ori, mai infricosator decat sa o oferi.

Aceasta se intampla pentru ca alegem controlul in locul deschiderii.  Modul in care cuplurile pun in scena frica de intimidate este cel in care joaca rolurile celui care cucereste si a celui care se distanteaza. Cuceritorii cred ca raman in control, formuland  cereri sau urmarind. Cei care se distanteaza detin si ei controlul, ascunzandu-se.  In timp ce fiecare parte se plange de cealalta, amandoua  joaca acelasi joc in care se implica intr-o strategie prin care evita riscul de a se deschide catre iubire.

Renuntam la aparare si ne deschidem sufletul  daca ii lasam pe ceilalti sa vada cat de mult ii dorim.  Dar aceasta pare atat de dificil de realizat, mai ales atunci cand celalalt reprezinta “dusmanul” care nu este acolo cand avem nevoie. Este mult  mai usor sa fim precauti, concentrandu-ne asupra faptului ca ceilalti nu ne ofera ceea ce vrem chiar in momentul in care avem nevoie.  Deseori,  ne prefacem in fata celorlalti – sau a noastra insine – ca nu dorim ceea ce dorim, fiindu-ne greu sa exprimam clar ceea ce simtim.

Nu putem primi iubire daca nu suntem deschisi catre experienta  de a o dori. Suprimarea  sau negarea dorintei nu face decat sa intensifice foamea de iubire. Poate daca ne-am imprieteni cu ea, am descoperi ca dorinta noastra este, in sine, o modalitatate de a ne elibera de frica si de a ne lasa imbratisati de iubire. Adevarul este ca nu vom putea niciodata sa obtinem confirmarea faptului ca suntem demni de a fi iubiti, incercand sa ne demonstram valoarea sau sa ne ascundem defectele.  Atunci cand vom vedea ca suntem frumosi prin noi insine, exact asa cum suntem, ne vom elibera d de calvarul imaginii dusmanului din celalalt sau din noi insine.

Cu fiecare moment in care judecam ceea ce ni se intampla ca fiind nepotrivit , nu ne permitem sa relationam sincer si direct cu ceea ce simtim si cu ceea ce suntem in acel moment.  Daca ne luptam cu sentimentele, nu facem decat sa traim la suprafata furtunosa a vietii, fara sa ajungem sa atingem puterea, caldura si deschiderea inimii.

“Da, pot fi aici cu mine…, chiar daca imi este teama,… chiar daca ma indoiesc de mine,… chiar daca ma simt singur(a)”.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Un baiat care se juca pe camp s-a urzicat. A alergat acasa, la mama lui, si i-a povestit ca abia de atinsese iarba aceea rea ca ea l-a si intepat.

“Tocmai pentru cad oar ai atins-o, fiule”, i-a zis mama, “de aceea te-a intepat; data viitoare cand mai dai peste o urzica, apuc-o bine cu mana si nu vei mai pati nimic.”

Esop – “Fabule”

Morala:

Daca tot faci ceva, fa-o cu indrazneala. Curajul este o arta si, ca orice forma de arta, se invata prin practica continua si…inspiratie.  Ne putem afla in situatia de a ne gandi la un act de curaj, dar pentru ca dorim sa evitam tensiunile si conflictele,  se intampla sa ezitam sa facem ceea ce am intentionat.  Asemenea  intepaturii urzicii, ne inspaimanta consecintele, comentariile altora, ostilitatea pe care ne-am atrage-o daca am indrazni sa nu mai stam la locul nostru obisnuit.

Desi ne putem ascunde timiditatea invocand grija fata de ceilalti, dorinta de a nu face rau nimanui si de a nu jigni, adevarul este ca suntem absorbiti de propria persoana, ingrijorati de noi insine si de ceea ce cred ceilalti despre noi. Cutezanta, insa, genereaza relaxare, tocmai pentru ca este indreptata spre exterior, si aceasta ne face sa fim mai putin inhibati.

Indrazneaza nu este ceva innascut, nici timiditatea.  Vorbim de deprinderi comportamentale dobandite si insusite din dorinta de a evita potentialele conflicte. De multe ori, temerile legate de consecintele unei actiuni sunt exagerate, drept urmare timiditatea nu-si gaseste justificare din acest punct de vedere.  Utilizarea cutezantei, in momentele in care consideram ca este oportuna , ne poate asigura succesul atunci cand dorim sa obtinem ceva important pentru noi insine. In consecinta, nu te sfii sa ceri luna de pe cer, pentru ca vei fi uimit cat de adesea o vei obtine.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Pentru mine, moartea si-a pierdut din magie. Nu ma mai fascineaza. M-am apropiat de monstru si nu de legenda lui. Spaima care ne cuprinde la idea mortii vine foarte mult din aceea ca nu vrem sa o privim in fata drept ceea ce este cel mai natural dintre avatarurile vietii. Ea nu provoaca atata panica decat  pentru ca noi incercam prin toate mijloacele s-o indepartam din gandurile noastre. Si nici nu e doar vina noastra: tot ce ne inconjoara comploteaza la negarea ei. Ne prefacem ca nu o vedem. Vrem s-o ignoram pentru  a scapa de fatalitatea sa.

Moartea este aceea care trebuie sa explice viata si sa arunce o arunce o lumina grava asupra existentei. Numai atunci inveti sa traiesti.

Aceasta constiinta a mortii era, altadata, rolul incredintat initierii. Vreme de cateva zile, in padurea sacra, in grota, adolescentul astepta confruntarea cu cele trei figuri emblematice ale mortii: sangele, osemintele, suferinta. In momentul in care trebuia sa-si ia zborul catre viata adevarata, i se inocula acest gand terifiant al limitei destinului sau.

Mai mult decat cu moartea, am vrut sa-mi reglez socotelile cu sinuciderea. Vorbind de ea, m-am eliberat de aceasta obsesie. Nu ma voi desparti de acest sentiment de fraternitate care ma apropie de sinucigasi, de cei care iubesc si urasc viata in acelasi timp. Ii iubesc pe cei  care sufera, pe jupuiti, pe cei cu inimile indurate, pe cei care sunt chinuiti de propria lor sensibilitate, pe cei care au sufletul nelinistit si ambitiile roase de dezamagire. Ii iubesc pe cei nelinistiti, pasionatii, meteoritii ce traverseaza stratosfera visului lor si se consuma in cadere.

Glorificarea si apologia sinuciderii imi sunt straine. Oricat as fi gata sa admit ca o  inteleg si sa o consider ca pe una dintre marturiile libertatii, exista un caz in care aceasta ma respinge total: acela al adolescentilor. Departe de a fi un gest al libertatii, este un act impulsiv. Un adult poseda cateva repere pentru a sti cat valoreaza viata sa. Un adolescent nu poate, inca, decat sa-si masoare visele cu vise. Am fost prea sensibil la ameteala data de aceasta otrava pentru a nu sti cat este de periculoasa. Ma gandesc din nou la asta cu un sentiment de spaima: cum sa nu tremuri la ideea ca ai fi putut sa dispari prosteste din viata numai pentru ca ai fost inselat de un vis urat?

Sinuciderea si-a pierdut  pentru mine aproape toate vrajile. Romantismul ei nu ma mai misca. O vad in toata goliciunea si violenta sa, ca pe o arma. Mi se pare ca nu as putea recurge la ea decat in caz de legitima aparare, in cazul unui atac sau al unei ofense insuportabile din partea vietii. Din acest punct de vedere, ma linisteste mai degraba decat ma infricoseaza.

Daca ma simt mereu fratele sinucigasilor, este pentru ca raman fratele aceluia care am fost, al adolescentului care privea fascinate prapastia si  voia sa se arunce in ea. Acel frate exista in mine, isi traieste existent subterana. Oare el imi sopteste, cateodata, cuvinte otravite care-mi arunca in viata spaime si tristeti inexplicabile? Oare el bantuie acest vid, acest sentiment irepresibil de fragilitate, de “nu stiu ce” incert si naruit in mine, acest “nu stiu ce” de adolescenta pierduta, care ma va impiedica totdeauna sa ma simt complet la mine acasa in lumea adultilor? Acest frate din umbra este cel care ma face sa ma indepartez de marii victoriosi de la lumina zilei si care ma va purta mereu spre cei care traiesc in fragilitatea noptii.

Jean Marie-Rouart  – “Cei care au ales noaptea”, Editura de Vest, 1992

PsihoterapieIasi.Ro

Era un om pe nume Sakamotoya Hechigwan care traia in partea de nord a orasului Kyoto. Cand imparatul a oferit marea sa ceremonie a ceaiului, Hechigwan a instalat o umbrella mare si rosie, masurand aproape trei metri in diametru, fixata pe un suport inalt de doi metri.

De jur imprejur a asezat un gard de stuf de vreo jumatate de metru, astfel incat razele soarelui reflectate in el raspandeau culoarea umbrelei peste tot. Aceasta idee i-a placut atat de mult imparatului, incat, drept rasplata, l-a scutit de dari.

Poveste repovestita de A.L.Sadler, in cartea “CHA-NO-Yu: Ceremonia japoneza a ceaiului”

Morala:

Simbolurile  sunt o punte puternica intre inimile oamenilor. Ca si atomul, simbolul contine o putere indestructibila. Simbolul este o forma comprimata de expresie, care poate cuprinde zeci de sensuri. Crearea unor imagini sau simboluri inedite poate avea si un efect poetic, pentru ca cei care le vad contribuie cu asociatiile lor de idei si emotii, ceea ce le va da sentimentul participarii.

Simbolurile sunt mult mai subtile decat cuvintele. “Codul” creeaza un fel de complicitate intre cel care a creat simbolul si cel caruia ii este adresat, realizandu-se o comunicare mult mai complexa decat daca ar fi fost realizabila prin comunicare verbala.

Inconstientul nu vorbeste limba ratiunii, a intelectului. Acesta este receptiv la analogie, la simboluri, la imagini, la metafore, precum si la atitudini corporale, emotii si sentimente.  Magia, in crearea simbolurilor potrivite, este data de faptul ca mesajul este trait si simtit, fara a ramane blocat la nivel abstract.

Hechigwan, intelept,  a inteles faptul ca poate sa daruiasca imparatului bucurie si placere, vorbind pe limba inimii lui intr-un mod sincer si autentic, dincolo de cuvinte.  Si imparatul a avut ochi sa vada si sa aprecieze eleganta  gestului acestuia.

Simbolurile au o anumita muzica pe care numai urechile potrivite stiu sa o asculte si sa o descifreze.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

A deveni oameni inseamna sa ne descoperim plenitudinea si sa invatam sa traim in ea. Asta inseamna sa manifestam tot mai mult din ceea ce suntem cu adevarat si sa devenim mai disponibili fata de ceea ce ne ofera viata.

Ca sa traim pe deplin, trebuie sa avem acces la gama completa a capacitatilor umane. Avem nevoie de putere, violenta si duritate ca sa perseveram si sa realizam lucruri; de compasiune, sensibilitate, blandete si generozitate ca sa ne ingrijim de noi insine si de cei pe care ii iubim. Trebuie sa fim capabili sa simtim si bucuria, si tristetea, daca vrem sa gustam diversele arome ale vietii.

Avem nevoie de rabdare si tenacitate, ca si de umor si de renuntare. Uneori, trebuie sa folosim disciplina; alte situatii cer sa ne abandonam senzualitatii si jocului. Avem nevoie si de intelect discriminativ, si de intuitie spontana. Trebuie sa fim capabili sa actionam decisiv cand e necesar. In alte momente, cea mai puternica solutie e sa lasam pur si simplu lucrurile asa cum sunt.

Important e sa fim pe deplin prezenti in ceea  este. Generozitatea, de exemplu, ne permite sa ne deschidem catre ceea ce se intampla in jur, in timp ce rabdarea ne permite sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sensibilitatea  e disponibilitatea de a ne lasa patrunsi de realitate, in timp ce violenta ne permite sa ne croim drum prin situatii. Umorul e o modalitate de a ne juca cu ceea ce este, de a lua lucrurile usor, in loc sa le transformam in ceva solid si greu.

Fiecare  dintre aceste calitati ne permite sa ne angajam intr-o alta latura a realitatii. Cu cat avem acces la mai multe, cu atat putem imbratisa mai plenar viata – cu bucuriile si placerile ei, dar si cu dificultatile si tristetile ei.

John We lwood  - “Calatoria inimii. Calea iubirii constiente”, Ed. Elena Francisc Publishing

PsihoterapieIasi.Ro

Cu trei mii de ani m urmă, exista un om la fel ca noi toţi care trăia în apropierea unui oraş înconjurat de munţi. Omul a studiat pentru a deveni doctor, dar nu era complet de acord cu tot ceea ce învăţa. In inima sa simţea că trebuie să existe ceva mai mult decât era scris în acele cărţi. Într-o zi, când a adormit într-o peşteră, el a visat că şi-a văzut propriul corp adormit. A ieşit din peşteră în noaptea cu lună nouă. Cerul era senin, iar el putea vedea milioane de stele. Apoi ceva s-a petrecut în interiorul său, ceva care i-a transformat viaţa pentru totdeauna. El şi-a privit mâinile, şi-a simţit corpul, iar apoi şi-a auzit propria voce spunând: „Sunt făcut din lumină; sunt făcut din stele”.

A privit din nou la stele şi a realizat că nu stelele sunt cele care creează lumina, ci lumina creează stelele. „Totul este făcut din lumină; eu sunt făcut din stele, a spus el, şi spaţiul dintre ele nu este gol”. Şi a ştiut că tot ceea ce există este o fiinţă vie, iar lumina este mesagerul vieţii, deoarece este vie şi conţine în ea toate informaţiile.

Apoi a conştientizat că şi el era făcut din stele, deşi nu părea una cu acele stele. „Sunt în stele şi între ele”, a gândit el. Atunci, el s-a numit tonal, iar lumina dintre stele nagual, şi a ştiut că tot ceea ce creează armonia şi spaţiul dintre cele două este Viaţa sau Intenţia. Fără Viaţă, tonal-ul şi nagual-ul nu ar putea exista. Viaţa este forţa Absolutului, a Supremului, a Celui care a creat totul. Iată deci ce a descoperit el: totul în existenţă este o manifestare a fiinţei vii pe care o numim Dumnezeu. Totul este Dumnezeu. Şi a ajuns la concluzia că percepţia umană este doar lumina ce percepe lumina. El a văzut că materia este o oglindă – totul este o oglindă care reflectă lumina şi creează imaginile acelei lumini – dând naştere lumii iluziei, Visul, care seamănă cu un fum ce nu ne permite să vedem cine suntem cu adevărat. „Noi, cei adevăraţi, suntem iubire pură, lumină pură”, a spus el. Această realizare i-a transformat viaţa. Dintr-o dată, el a ştiut cine este cu adevărat, s-a uitat în jur la ceilalţi oameni şi la restul naturii şi a rămas uimit de ceea ce a văzut. El s-a regăsit pe el însuşi în tot ceea ce exista – în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în fiecare pom, în apă, în ploaie, în nori, în pământ. Şi a văzut că viaţa amestecă tonal-ul cu nagual-ul în diferite moduri pentru a crea miriade de manifestări ale Vieţii.

În acele câteva momente el a înţeles totul. Era foarte emoţionat şi inima sa era plină de pace. Cu greu putea să aştepte pentru a le spune şi prietenilor săi ceea ce descoperise. Dar cum ar fi putut explica toate acestea în cuvinte? A încercat să le spună ce a descoperit şi celorlalţi, dar ei nu-1 puteau înţelege. Ei puteau vedea doar că se transformase, că din vocea şi din ochii săi radia ceva extraordinar. Au observat că el nu mai judeca pe nimeni şi nimic. El devenise altfel. Putea înţelege pe oricine foarte bine, dar nimeni nu-1 putea înţelege pe el. Ei credeau că el era o încarnare a lui Dumnezeu, dar el zâmbea când auzea aceasta şi apoi spunea: „Este adevărat. Eu sunt Dumnezeu. Dar şi voi sunteţi Dumnezeu. Suntem la fel, voi şi cu mine. Suntem imagini ale luminii. Suntem una cu Dumnezeu”. Dar nici aşa oamenii nu-1 înţelegeau.

El a descoperit că el era o oglindă pentru restul persoanelor, o oglindă în care el se putea vedea pe sine. „Oricine este o oglindă”, a spus el. El s-a văzut în ceilalţi, dar nimeni nu 1-a văzut pe el. Şi astfel, a conştientizat că toată lumea visa, dar fără a fi conştientă de acest lucru, fără a şti cine sunt ei cu adevărat. Ei nu-1 puteau vedea pe el în ei înşişi deoarece exista un perete de ceaţă sau de fum între oglinzi. Şi peretele de ceaţă era creat de interpretarea imaginilor luminii – Visul oamenilor.

Apoi, a ştiut că va uita curând tot ceea ce învăţase. Dorind să-şi amintească de-a pururi viziunea pe care a avut-o, s-a decis să-şi spună Oglinda Fumurie, astfel încât întotdeauna să ştie că materia este o oglindă, iar fumul este cel care ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat.

El a spus: „Sunt o Oglindă Fumurie, deoarece mă văd pe mine în fiecare dintre voi, dar noi nu ne recunoaştem unul pe celălalt din cauza fumului dintre noi. Acel fum este Visul, iar oglinda eşti tu, visătorul”.

***

Ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem deoarece ne este teamă că vom fi respinşi. Frica de a fi respins devine frica de a nu fi suficient de bun. în cele din urmă, ne transformăm în cineva care nu suntem noi înşine. Ne pedepsim pe noi înşine ori de câte ori nu urmăm regulile  care corespund sistemului nostru de credinţe; ne recompensăm atunci când suntem „un băiat bun” sau „o fată bună”.

Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Fără să ne mai punem întrebări, tot ce există în această Carte a Legii reprezintă adevărul nostru. Ne bazăm toate raţionamentele pe Cartea Legii, chiar dacă aceste raţionamente se împotrivesc naturii noastre interioare.

Există în minţile noastre cineva care judecă pe toată lumea, inclusiv vremea, căţelul, pisica, totul. Judecătorul interior foloseşte ceea ce este în Cartea Legii noastre pentru a judeca tot ceea ce facem şi tot ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim şi tot ceea ce nu gândim, tot ceea ce simţim şi tot ceea ce nu simţim. Nimic nu scapă tiraniei acestui Judecător. De fiecare dată când facem ceva care contravine Cărţii Legii, Judecătorul spune că suntem vinovaţi, că trebuie să fim pedepsiţi, că trebuie să ne fie ruşine. Acest lucru se petrece practic continuu, zi după zi, pe întreg parcursul vieţii noastre.

Există in noi şi o altă parte, care primeşte sentinţele, iar această parte este numită Victima. Victima suportă toate jignirile, sentimentele de vinovăţie şi ruşinea. Ea este acea parte integrantă din fiinţa noastră care spune: „Bietul de mine, nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de iubire… Bietul de mine”. Marele Judecător este de acord şi spune: „Da, nu eşti suficient de bun”.

Şi toate acestea sunt bazate pe un sistem de convingeri în care nu am ales niciodată ce trebuie să credem şi ce nu. Aceste convingeri sunt atât de puternice încât chiar mulţi ani mai târziu, când avem acces la noi concepţii şi urmărim să luăm propriile noastre decizii, descoperim că aceste convingeri inoculate în copilărie încă ne mai controlează viaţa.

Tot ceea ce este cuprins în Cartea Legii trebuie să fie adevărat, de aceea orice lucru care pare  să zdruncine acest sistem de convingeri ne face să ne simţim nesiguri. Chiar dacă ceea ce există în Cartea Legii este greşit, sistemul nostru de valori ne face să ne simţim în siguranţă. De aceea, avem nevoie de mult curaj pentru a zdruncina sistemul nostru de valori.  Chiar dacă ştim că nu noi am ales acest sistem de valori, nu este mai puţin adevărat că am fost în întregime de acord cu el. Condiţionarea este atât de puternică încât chiar dacă înţelegem că ceea ce credem noi nu este adevărat, dacă ne împotrivim convingerilor noastre, ne simţim vinovaţi şi ruşinaţi.

La fel cum guvernele au cărţi ale legii cu care conduc visul societăţii, sistemul nostru de convingeri este Cartea Legii care guvernează visul nostru personal. Toate aceste legi există in mintea noastră, noi credem în ele, iar Judecătorul din interiorul nostru acţionează conform acestor reguli. Judecătorul dă sentinţe, iar Victima suferă din cauza vinovăţiei şi a pedepsei. Dar cine spune că există justiţie în acest vis?

Noi nu vedem adevărul pentru că suntem orbi. Ceea ce ne orbeşte sunt acele false credinţe pe care le avem în mintea noastră. Simţim nevoia să ştim că noi avem dreptate, iar toţi ceilalţi greşesc. Credem în convingerile noastre, dar tocmai ele ne pregătesc pentru suferinţă. Este ca şi cum am trăi în mijlocul unei ceţi atât de dese încât nu ne lasă să vedem dincolo de vârful nasului. Trăim într-o ceaţă care nici măcar nu este reală. Ceaţa este un vis, visul nostru personal, care include tot ceea ce credem, toate concepţiile pe care le avem despre ceea ce suntem cu adevărat, toate compromisurile făcute cu ceilalţi, cu noi înşine şi chiar cu Dumnezeu.

Noi ştim că nu suntem ceea ce credem că trebuie să fim şi ne simţim falşi, frustraţi şi nesinceri. Încercăm să ne ascundem şi pretindem că suntem ceea ce nu suntem. Rezultatul este că nu ne simţim autentici şi purtăm măşti sociale pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să observe acest lucru. Ne este atât de frică de faptul că altcineva va observa că nu suntem ceea ce pretindem a fi. îi judecăm pe ceilalţi în concordanţă cu imaginea noastră despre perfecţiune, dar ei nu se vor ridica niciodată la nivelul aşteptărilor noastre.

Noi avem nevoie să fim acceptaţi şi iubiţi de ceilalţi, dar nu ne putem accepta şi iubi pe noi înşine. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât experimentăm mai puţine abuzuri în viaţa noastră. Autoabuzul provine din autorespingere, iar autorespingerea se naşte din faptul că avem o imagine a perfecţiunii şi nu ne ridicăm niciodată la înălţimea acestui ideal. Imaginea noastră despre perfecţiune este motivul pentru care ne respingem singuri; este motivul pentru care nu ne acceptăm aşa cum suntem si nici pe ceilalti. Libertatea pe care o căutăm este libertatea de a fi noi înşine, de a ne exprima liber.

Noi nu avem nici un motiv pentru a suferi. Dacă am fi conştienţi, ne-am putea revolta şi am putea spune: „Gata!”. Putem începe oricând să căutăm o modalitate prin care să ne vindecăm şi să ne transformăm visul personal. Dacă intri în vis şi începi să-ţi pui la îndoială convingerile, vei descoperi că majoritatea convingerilor care te conduc către suferinţă nici măcar nu sunt adevărate. Vei descoperi că ai suferit toţi aceşti ani din cauza unei drame care nici măcar nu este reală.

De aceea, este important să devenim stăpânul propriului nostru vis; aşa se explică de ce toltecii au devenit maeştri ai viselor. Viaţa ta este manifestarea visului tău; este o operă de artă. Dacă nu-ţi mai place visul, poţi să-ţi schimbi viaţa oricând. Maeştrii visului fac din viaţă o capodoperă; ei controlează visul făcând alegeri conştiente. Orice alegere are consecinţe, şi un maestru al visului este conştient de consecinţe.

Adaptare dupa Don Miguel Ruiz  - “Cele patru legaminte. Cartea intelepciunii  toltece”

PsihoterapieIasi.Ro

Cand un calugar a ajuns la marginea satului si s-a asezat sub un copac pentru a innopta, un satean a venit in fuga si i-a strigat:

- Piatra! Piatra! Da-mi piatra!

- Ce piatra? a intrebat calugarul.

- Noaptea trecuta, Dumnezeu mi-a spus in vis ca daca voi merge la marginea satului pe inserat, un calugar imi va da o piatra pretioasa.

Calugarul s-a scotocit prin sac si a scos o piatra:

- Probabil ca la asta se referea. Am gasit-o ieri prin padure. Bine, ia-o daca doresti.

Omul s-a uitat fara sa-si creada ochilor. Era cel mai mare diamant din lume. Avea marimea unui cap de om.

Toata noaptea s-a zvarcolit in pat. Dimineata, l-a trezit pe calugar si i-a spus:

- M-am razgandit. Da-mi acea bogatie care ti-a permis tie sa-mi daruiesti aceasta piatra pretioasa fara sa eziti.

Morala:

Cei mai multi dintre noi nu suntem constienti cat de mult lasam sa traiasca, in interioriul nostru, starea de nemultumire si de ostilitate. Neincrederea, frica de a fi folosit sau respins, gelozia si dorinta de razbunare, ridicarea de ziduri de aparare, situatii conflictuale in care vrem sa demonstram ca avem dreptate, jignirea si invinuirea altora pentru durere sunt doar cateva dintre modalitatile prin care ne manifestam ostilitatea fata de ceilalti. Este ca si cum un rezervor de neincredere si de resentimente ar astepta sa fie deschis in orice moment, pornind de la cel mai nesemnificativ incident.

In esenta, majoritatea lucrurilor pentru care ne zbatem – siguranta, succes, statut, putere, recunoastere, validare, pretuire – sunt cai prin care incercam sa umplem un gol din noi insine, un gol format din cauza indepartarii de iubire.

Totusi, de foarte multe ori ne confruntam cu o dilema cel putin interesanta si, pe alocuri, dureroasa. Pe de o parte, tanjim dupa iubire si, in acelasi timp, o indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea pentru ca nu-i acordam incredere.  Chiar in situatiile in care ne indragostim intens de cineva, pe termen lung suntem in situatia de a ne confrunta cu propriile frici si cu propria neincredere. Odata ce conflictul, neintelegerile si dezamagirile apar, din adancurile intunecate ale mintii noastre apare gandul „Vezi? Am avut dreptate! Pana la urma, tot nu esti iubit!” A-i vedea pe ceilalti ca sursa a iubirii ne condamna sa ramanem pierduti in desertul durerii, abandonului si tradarii, unde relatiile umane par a fi tragice si lipsite de speranta. Procesul de maturizare trece prin eliberarea progresiva de nevoia de a fi iubit si aprobat. Si mai ales de nevoia de a fi iubit pentru ceva ce nu esti si aceasta doar pentru a te conforma asteptarilor celuilalt.

Iubirea reprezinta o combinatie de caldura si deschidere, care ne permite sa dezvoltam  relatii reale, sa ne bucuram de ele si sa le apreciem; sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata, in general.

Cand lasam iubirea sa traiasca in noi, viata capata sens, indiferent de circumstantele exterioare. Simtim ca suntem conectati la ceva mai presus de fiinta noastra limitata. Asta face ca povara izolarii si alienarii sa ne fie ridicata de pe umeri, sa traim in pace cu noi insine si cu ceilalti.

„Mi-ai dat cel mai mare dar. Ai facut ca inima sa-mi fie camin.”  Andy Desmond aka Miten

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

“Tu nu esti inca pentru mine decat un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…”

Antoine de Saint Exupery

Frumusetea si profunzimea relatiilor sta tocmai in abilitatea de a crea punti peste abisul care exista, de cele mai multe ori, intre sufletele noastre. In cautare de intimitate reala, suntem de multe ori blocati in caruselul propriilor noastre frici – de apropiere, de a fi ranit, de abandon, de respingere. Imblanzirea, in acest context, are mai putin de-a face cu domesticirea, cu incercarea de a-l incadra pe celalalt  in „patul lui Procust”, format de propriile noastre asteptari si imperative.Este mai mult  o modalitate de a inmuia partile impietrite ale fiecaruia, devenind aliati care se ajuta unul pe celalalt sa evolueze si sa se maturizeze.

Pentru a trai starea de liniste si de echilibru, avem nevoie sa devenim constienti de acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite. La fel cum, pentru a trai bucuria si pasiunea unei relatii, este important sa fim acel partener potrivit care sa sprijine procesul de imblanzire.

Monstrii sunt doar masti purtate de acele parti din noi care se simt neputincioase sau nedemne de iubire si acceptare. Ele vor, mai presus de toate, sa fie intalnite si ajutate.  Daca ne izolam si fugim de intimitate, devine dificil sa ne confruntam cu acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite.  Fara permisiunea noastra, nimeni si nimic nu poate interveni pentru a ne sprijini in procesul de vindecare a ranilor pe care am ales sa le ascundem in spatele unor masti atat de bine construite. La fel de adevarat este ca dragostea, fermitatea, blandetea si rabdarea celuilalt ne pot ajuta sa imblanzim ostilitatea si izolarea din sufletul nostru.

Nu exista nimic mai eficient decat o relatie pentru a ne arata unde suntem inghetati si inchisi, unde ne este cel mai frica si unde refuzam sa acceptam ce se afla acolo. Relatiile umane ne ofera cel mai bun test referitor la cat de vindecati, intregi sau maturi suntem cu adevarat.  De obicei, cand ne inchidem in cadrul relatiilor, o facem pentru ca ranile emotionale ale celeilalte persoane au activat propriile rani.  Acesta este un subiect des abordat in cabinetul de psihoterapie, fiind o buna oportunitate de a lua o pauza si de a vedea unde anume suntem inchisi in noi insine, ce anume ne este greu sa acceptam la propria noastra persoana. Imblanzirea are loc atunci cand putem fi mai presus de distorsiunile partenerului.

Invatand sa acceptam ceea ce este greu de acceptat in noi insine, suntem in masura sa oferim  atentie reala si grija celuilalt, atunci cand  ranile emotionale ale acestuia sunt activate si se manifesta sub forma furiei, izolarii, respingerii si a negarii.

Impreuna cu psihoterapeutul, in cadrul sedintelor de psihoterapie, exista o buna oportunitate de  a invata  sa vorbim impreuna despre locurile  ranite, acele locuri  unde iau nastere reactiile emotionale.  Asta ne va ajuta sa avem o relatie vie, profunda si intima. Da, poate fi frustrant  si poate parea complicat, uneori, sa patrundem in acele locuri  pe care le tinem bine ferecate, pentru ca noi si nimeni altcineva sa nu aiba acces  la ele, insa este singurul mod de a ne depasi insingurarea si de a imparti lumea cu ceilalalt.

Pana cand nu intelegem cine suntem, nu ne acceptam pe noi insine asa cum suntem si nu vom fi vindecat ranile si analizat propriile temeri, nu avem cum sa devenim liberi sa iubim. Astfel, putem spune ca procesul de imblanzire incepe, de multe ori, cu noi insine, prin dragostea si rabdarea cu care ne acceptam si ne vindecam ranile. Nu putem imblanzi in celalalt decat ceea ce am imblanzit in noi insine. Nu ne mai ascundem calitatile si talentele, ci dimpotriva, le facem vizibile in moduri in care ne dau putere si ne vindeca ranile pentru a ne continua relatiile.

Astfel, puterea nu mai devine o moneda de schimb. Eliberati de sub povara negarii, recunoastem atractia jocurilor de putere si ne concentram constient eforturile catre impartirea puterii. Atunci cand doi oameni sunt multumiti si liberi ca indivizi, creste probabilitatea ca relatia lor de iubire sa fie implinitoare si consistenta.

„Sunt aici, cu tine, in calitate de egalul tau emotional si spiritual. Sunt oglinda ta, si tu esti oglinda mea”.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

PsihoterapieIasi.Ro

În mitologia greaca exista o poveste legata de Artemisa, zeita vânatorii. Artemisa era zeita suprema a vânatorii, caci ea stia sa vâneze fara nici un efort. Ea îsi putea împlini foarte usor nevoile si traia într-o armonie perfecta cu padurea. Toate vietatile din padure o iubeau pe Artemisa, si considerau ca a fi vânat de ea este o adevarata onoare. Artemisa nu parea sa vâneze vreodata. Tot ceea ce îsi dorea venea direct la ea. Asa se explica de ce era cea mai buna în arta vânatorii, dar pe de alta parte ea însasi era o prada foarte dificila. Forma ei animala era aceea a unei caprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemisa traia într-o armonie perfecta cu padurea, pâna când într-o zi regele i-a dat o porunca lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în cautarea propriei sale transcendente. Porunca era ca Hercule sa vâneze caprioara magica a Artemisei. Hercule nu a refuzat, caci el era fiul neînvins pâna atunci al lui Zeus. El s-a dus asadar în padure sa vâneze caprioara. Aceasta l-a vazut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lasat pe Hercule sa se apropie de ea, dar când acesta a încercat sa o captureze, a fugit. Singura sansa a lui Hercule de a prinde caprioara era sa devina un vânator mai bun decât Artemisa.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapida fiinta din univers, si l-a rugat sa îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca si Hermes, si în curând prada cea valoroasa se afla în mâinile sale. Va puteti imagina reactia Artemisei. Fusese vânata de Hercule, si evident ca dorea sa se razbune. Dorea sa-I vâneze la rândul ei pe Hercule, si a facut tot ce i-a stat în puteri sa-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însusi cea mai dificila prada între toate. Hercule era perfect liber, si oricât de mult a încercat, Artemisa nu a reusit sa-l captureze.

Artemisa nu avea nevoie de Hercule. Ea a simtit o nevoie puternica de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut ca s-a îndragostit de Hercule si l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai ramas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe masura ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea si-a pierdut fericirea. Artemisa a început sa se schimbe. Nu mai era în armonie cu padurea, caci acum vâna pentru placerea de a prinde prada. Artemisa si-a încalcat propriile reguli si a devenit un pradator. Animalele au început sa se teama de ea; întreaga padure o respingea, dar Artemisei nu-i pasa. Ea nu mai vedea adevarul, caci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodata se mai ducea în padure sa o viziteze  pe Artemisa. De fiecare data când facea acest lucru, Artemisa facea tot ce-i statea în puteri pentru a-l  captura. Atunci când era împreuna cu Hercule ea era extrem de fericita, dar stia ca el urma sa plece, asa ca a devenit geloasa si posesiva. Atunci când Hercule pleca de lânga ea, suferea si plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl si iubea totodata. Hercule nici nu banuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu si-a dat seama ca ea îl vâna. Mintea lui nu putea sa accepte ca si el ar putea fi o prada. Hercule o iubea si o respecta pe Artemisa, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemisa dorea sa-l controleze, sa îl vâneze asa cum face un pradator.

Evident, toata lumea din padure a observat diferenta, mai putin ea. Ea a ramas convinsa ca este zeita suprema a vânatorii. Nu si-a dat seama ca a cazut. Nu a realizat ca padurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, caci odata cu ea au cazut si ceilalti vânatori; au devenit cu totii pradatori.

Într-o zi, Hermes si-a asumat forma unui animal, si tocmai când Artemisa era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea si-a redescoperit întelepciunea pierduta. Hermes i-a dat astfel de înteles ca a cazut. Dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, Artemisa s-a dus la Hercule sa-si ceara iertare. Cauza caderii ei fusese importanta de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea si-a dat seama ca nu-l ofensase niciodata, caci el nu stia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemisa a privit în jur si a vazut ce facuse din padurea ei draga. Si-a cerut iertare de la fiecare floare si de la fiecare animal, si a redescoperit astfel iubirea. Si astfel, Artemisa a redevenit zeita suprema a vânatorii.

***

V-am spus aceasta poveste pentru a scoate în evidenta faptul ca noi toti suntem vânatori, dar simultan suntem si o prada. Ce anume vânam? Noi vânam tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifica cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii si de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânam nevoile ireale ale mintii, noi devenim pradatori, caci vânam ceva ce nu avem cu adevarat nevoie.

Oamenii vâneaza iubirea. Ei simt nevoia sa faca acest lucru deoarece sunt convinsi ca iubirea le lipseste. Nedându-si seama ca iubirea exista în inima lor, ei o vâneaza la alte persoane, desi acestea sunt la fel ca ei, inconstiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeste pe sine, deci cum ar putea ei sa iubeasca pe altcineva? Oamenii îsi creeaza astfel o nevoie foarte mare, care nu este reala, si continua sa o vâneze, dar în locuri gresite, caci nici ceilalti oameni nu au iubirea pe care o cauta ei.

Când a devenit constienta de caderea’ ei, Artemisa a redevenit cea care fusese, caci ceea ce cauta ea se afla deja în interiorul ei. Acelasi lucru este valabil pentru noi toti, caci noi suntem precum Artemisa dupa cadere si înainte de mântuire. Noi vânam iubire. Vânam dreptate si fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se afla în interiorul nostru.

Povestea vânatorii caprioarei magice ne învata ca noi trebuie sa practicam vânatoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenta povestii. Daca va veti aminti de povestea Artemisei, veti descoperi iubirea dinlauntrul dumneavoastra. Oamenii care se vâneaza reciproc pentru iubire nu vor fi niciodata satisfacuti; ei nu vor gasi niciodata iubirea de care au nevoie alaturi de alti oameni. Cea care simte aceasta nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia mintii, caci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodata acolo.

Iubirea pe care o cautam cu totii se afla în interiorul nostru, dar este o prada greu de cucerit. Este atât de dificil sa vânezi în interiorul tau pentru a scoate la lumina iubirea care exista acolo. Pentru aceasta, trebuie sa fii foarte rapid, la fel de rapid ca si Hermes, caci daca nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tau. Tot ceea ce îti capteaza atentia te împiedica sa îti atingi scopul: sa vânezi prada, adica iubirea din interiorul tau. Cine reuseste sa o captureze îsi da însa seama ca iubirea din interiorul lui creste din ce în ce mai puternica, împlinindu-i toate nevoile. El descopera astfel fericirea.

De regula, oamenii intra într-o relatie în calitate de vânatori. Ei cauta ceea ce cred ei ca au nevoie, sperând ca vor gasi toate acele lucruri la cealalta persoana, dar descopera inevitabil ca ceea ce cauta ei nu se afla acolo. Cei care intra într-o relatie fara aceasta nevoie traiesc însa cu totul altceva. Cum poti vâna în interiorul tau? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar sa te abandonezi tie însuti, deopotriva în calitate de vânator si de prada. Atât vânatorul cât si prada se afla în interiorul mintii. Cine este unul si cine este celalalt? La oamenii obisnuiti, vânatorul este Parazitul. Parazitul stie totul despre dumneavoastra si se hraneste cu emotiile nascute din teama. La fel ca si în natura, Parazitul se hraneste cu gunoaie. El adora teama si drama, se hraneste cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emotii care ne fac sa suferim. Parazitul este cel care doreste razbunare, iar placerea lui cea mai mare este sa detina întotdeauna controlul.

Când Hercule a plecat în padure în cautarea Artemisei, el nu a stiut ce sa faca pentru a o captura. Când a ajuns însa la Hermes, maestrul suprem, el a învatat cum poate deveni un vânator mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemisa, el trebuia sa devina un vânator mai bun decât ea.

Pentru a te vâna pe tine însuti, trebuie sa devii un vânator mai bun decât Parazitul. Acesta din urma lucreaza 24 de ore din 24; de aceea, va trebui sa lucram si noi tot atâta timp, daca dorim sa devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaste foarte bine. Noi nu avem cum sa ne ascundem de el. Asa se explica de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezinta acea parte din fiinta noastra care încearca sa ne justifice comportamentul în fata altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecator. El nu stie sa faca altceva decât sa judece, sa condamne si sa ne faca sa ne simtim vinovati.

Într-o relatie obisnuita din iad, Parazitul partenerului nostru se aliaza cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie sa luptam numai cu propriul nostru Parazit, ci si cu cel al partenerului nostru, care concura cu cel personal pentru a ne face viata un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât daca devenim constienti de mecanismul prin care actioneaza el. De pilda, putem manifesta mai multa compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l sa se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuseste sa mai faca un pas catre eliberare. Putem întelege ca atunci când se înfurie, când se întristeaza sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeste, ci cu Parazitul sau.

De îndata ce întelegem ca Parazitul exista, noi îi putem da partenerului nostru spatiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumatate din relatia noastra, îi putem permite celuilalt sa îsi traiasca visul personal asa cum considera necesar. În acest fel, va fi mai usor pentru noi sa nu interpretam la modul personal ceea ce face partenerul nostru.

Aceasta atitudine va schimba complet relatia noastra, caci într-adevar, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotatii personale. El/ea trebuie sa îsi curete propriile deseuri. Daca nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai usor sa construim o relatie frumoasa cu altcineva.

Don Miguel Ruiz

PsihoterapieIasi.Ro

Nu exista nici un drum prea lung pentru omul  care avanseaza constient si fara graba; nu exista onoruri imposibil de obtinut pentru omul care se pregateste pentru ele cu rabdare.

Jean de la Bruyere

Suntem un ocean de resurse care asteapta sa fie explorat si cucerit. Avem puteri mentale incredibile, pe care, in mod obisnuit, nu reusim sa le folosim in intregime.  Ceea ce face diferenta intre cei care folosesc resursele cu care au fost inzestrati si cei care stau pe margine si se lamenteza de dificultatea vietii este data tocmai de directia spre care fiecare priveste. Ce vezi dincolo de linia orizontului? Ce lume minunata te anima sa mergi mai departe, zi dupa zi, pas cu pas? Care este cea mai buna versiune a ta la a carei devenire contribui in fiecare zi, cu fiecare alegere?

A avea succes inseamna a face un efort constient de stabilire a telurilor . Toti oamenii de succes sunt  extrem de bine orientati la acest capitol. Obiectivele puternice descatuseaza energia creatoare si dau nastere fortei  necesare pentru atingerea lor.

Noi toti avem modalitati variate de a ne orienta in realitatea in care traim. Traim intr-un ocean informational. Avem acces la resurse nelimitate, pentru care avem nevoie de “privirea” potrivita, data tocmai de telurile noastre. Vedeam doar ceea ce suntem pregatiti si avem nevoie sa vedem, la un moment dat, in timpul prezent.

Gandirea constienta este “seful de birou” al vietii noastre. Rolul ei este de a decela informatiile provenite din mediul inconjurator , de a le identifica, analiza si compara cu alte informatii, iar apoi de a decide care sunt actiuniule ce trebuie intreprinse.  Gandirea subconstienta este cea care detine forte uriase pentru a realiza mai mult decat am crezut ca suntem in stare sa realizam vreodata. Puterile noastre se afla dincolo de suprafata. Cel putin 90% dintre acestea. Gandirea subconstienta functioneaza cel mai bine atunci cand ne stabilim teluri clare, sarcini specifice, actiuni deliberate si limite ferme pentru indeplinirea sarcinilor sau atingerea telurilor.

Este esential sa descoperim  ce conteaza cu adevarat pentru noi insine. Pentru aceasta, este suficient sa coboram in inima noastra si sa citim acolo cine suntem si cine ar trebui sa fim.

Telul este un vis cu termen limita. Pentru a avea forta necesara atingerii telurilor pe care ni le propunem, este important  sa le plasam pe linia timpului, sa le dam un termen limita de realizare. Termenul-limita al visului nostru il scoate din zona cenusie a lui “intr-o buna zi”. Mintea noastra poate sa-si imagineze implinirea lui, felul in care ne vom simti si ce se va schimba in viata noastra dupa ce anumite obiective au fost puse in practica.

De foarte multe ori, se intampla sa sarim o etapa extrem de importanta pentru atingerea obiectivelor si obtinerea rezultatelor aferente telului nostru.  Graba, presiunea de a incepe procesul  face sa ratam o buna planificare a cursului ce il avem de urmat.  Ratand planificarea, nu facem decat sa ne planificam ratarea.

Planificarea inseamna stabilirea cursului evenimentelor – ceea ce va trebui sa se intample pentru a obtine rezultatul dorit. Orice lucru trebuie creat, mai intai, in minte – fie ca este vorba de solutia unei probleme, rezolvarea unor tensiuni relationale, crearea unei afaceri de succes. Dupa ce am facut acest lucru si am obtinut imaginea a ceea ce trebuie creat, putem sa trecem la pasul urmator si anume la transpunerea in planul fizic, in completarea realitatii nascute in mintea noastra.

A planifica inseamna sa privim prin trei lentile. Voi folosi, ca exemplu, metafora data de Hyrum Smith, vicepresedintele Franklin Covey Co. Cand vom incepe sa ne elaboram planurile, poate ne va fi util sa asociem procesul de planificare cu un aparat de fotografiat cu trei tipuri de setari pentru obiectiv.

La un aparat foto instantaneu cu transfocator reglabil, obiectivul pentru planul indepartat ofera imaginea de ansamblu, cea mai mare cantitate de informatii vizuale cu privire la peisajul pe care dorim sa-l fotografiem. Obiectivul pentru prim-plan merge la cealalta extrema, aratand de aproape detaliile peisajului. Obiectivul  pentru distanta medie ofera o imagine plasata undeva intre cele doua. Fiecare tip de obiectiv isi are scopul si avantajele sale si ofera o perspectiva proprie specifica.

In procesul de elaborare a planului, este esential sa asezam  pe hartie toti pasii care ne vin in minte. Nu conteaza ordinea. De aceasta ne vom  ocupa mai tarziu. Ceea ce este cel mai important este sa lasam mintea libera sa aduca la suprafata gandirii constiente a ceea ce deja stim ca avem de facut pentru a ne  atinge telul. Da, deja cunoastem  ce avem de facut, numai ca inca este posibil sa nu stim asta. Asadar, este important sa notam pe hartie toti pasii, chiar si pe aceea care ni se par deplasati sau ciudati. Intr-o etapa urmatoare a procesului de planificare, vom putea exclude tot ceea ce ni se pare deplasat sau nepotrivit ca actiune.

Dupa ce am identificat toate activitatile intermediare necesare, putem trece la etapa  pozitionarii acestora pe linia timpului, a ordinii in care trebuie realizate in intervalul de timp pe care ni l-am stabilit pentru atingerea telului nostru. Pentru fiecare actiune din planul nostrum este important sa stabilim un termen limita de realizare. Este necesar sa evaluam  in mod realist durata necesara  pentru realizarea activitatilor – mai ales atunci cand, pentru buna desfasurare a acestora, sunt implicate si alte persoane care, la randul lor, au propria agenda de activitati.

Unul dintre motivele pentru care evitam sa planificam este dat de teama de angajare intr-un proiect si, implicit, de teama de esec.  In acest caz, tocmai planul scris al proiectului devine forta motivatoare pentru atingerea telului propus.

Daca pe fata monedei succesului  este abilitatea de a stabili teluri clare, pe reversul ei este abilitatea de a ne organiza si de a lucre la cele mai importante sarcini in fiecare clipa. Trebuie sa ne fie absolut clar, in orice clipa, ce este important pentru noi insine fie ca este vorba de un plan de cariera, de afacere sau relational.

Realizarea unui plan, atingerea unui tel inseamna autodisciplina, autocontrol si autoperfectionare. “Care este cea mai valoroasa utilizare a timpului meu in acest moment?”  Atunci cand ne disciplinam sa ne adresam aceasta intrebare in mod repetat si suntem siguri ca ceea ce facem este raspunsul cautat, incepem sa vedem efectele in viata noastra, devenind mai productivi si mai eficienti in ceea ce ne-am propus sa realizam. Cea mai valoroasa intrebuintare a timpului inseamna sa devenim tot mai buni in indeplinirea celor cateva sarcini de care depinde majoritatea rezultatelor. Tot ce e mai putin decat un angajament constient fata de un lucru important, este un angajament inconstient fata de un lucru neimportant.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

In foarte multe circumstante si contexte din viata noastra, ne confruntam cu starea de manie. Aceasta poate rezulta din lucruri marunte, de zi cu zi, care ne irita: poate un coleg de birou care vorbeste prea tare, prietenul sau partenerul de viata care nu si-a respectat angajamentul declarat, colaboratorul care si-a insusit initiativa unei activitati care ne apartinea, comentariile vanzatoarei sau ale unei persoane de pe strada si asa mai departe. Exemplele sunt numeroase si ne confruntam, zilnic, cu aceasta stare, la nivele variate de intensitate.

Traim mania ca pe un sentiment profund de nemultumire fata de ceva, care apare atunci cand o asteptare sau o nevoie nu a fost satisfacuta. Mania ne este provocata in acele momente in care gandim ca suntem nedreptatiti, ca suntem tratati cu dispret intentionat. De asemenea, putem trece pe lista momentele in care ne simtim amenintati sau cind consideram ca ne sunt fortate limitele psihice.

Multi dintre noi avem atat de multa manie reprimata, atat de multa furie care fierbe in interiorul nostru sub atitudinea afisata, astfel incat mici incidente nesemnficative, fara importanta, pot declansa o adevarata rabufnire.

Atunci cand suntem imbibati de manie, este realist sa ne asteptam la consecinte. Mania poate lua diverse forme. Daca este reprimata, se poate transforma in depresie si poate determina somatizari de genul eruptiilor cutanate, hipertensiunii, migrenelor, sindromului colonului iritabil. Sau se poate manifesta sub forma pasiv-agresiva, prin dispret fata de ceilalti, interiorizare, atitudine rautacioasa sau barfa, avand drept consecinta tensionarea relatiilor.

Practic, atunci cand simtim ca suntem nervosi, este necesar sa  luam o pauza.  Ideea este sa evitam sa reactionam sub influenta primului impuls, atunci cand valul de adrenalina care ne inunda corpul este mare. Este indicat sa folosim aceste momente ca sa incercam sa ne linistim pentru a fi in masura sa luam o decizie legat de ceea ce avem de facut mai departe. De un foarte mare ajutor, pot fi exercitiile constiente de respiratie.  In cazul in care este posibil, este indicat sa ne retragem intr-un loc linistit, reducand expunerea la stimuli externi –  micsorand intensitatea luminii, ascultand o muzica relaxanta si meditand.

Nu este indicat sa analizam cauzele maniei atunci cand  suntem obositi sau inainte de culcare. Intrucat mania este o emotie intensa care ne afecteaza functionarea organismului, aceasta poate determina insomnia sau probleme cu somnul. Mintea va continua sa rumege situatiile care ne-au declansat starea de manie, fiind blocati intr-un carusel al gandurilor. Este de preferat sa incercam sa obtinem starea de relaxare si sa alegem constient sa analizam situatia atunci cand suntem odihniti si putem sa reflectam la aceasta fara sa fim perturbati de intensitatea emotiilor.

Dupa ce am linistit furtuna emotionala din interiorul nostru, ne putem gandi la o modalitate prin care, asertiv, sa ii facem cunoscut ceea ce simtim celuilalt si, astfel, sa incercam o ameliorare a relatiei.

Urmatorul exercitiu ar putea fi util pentru reconectarea la asertivitate, atunci cand suntem raniti si ne confruntam cu starea de manie. Sunt pasi pe care fiecare dintre noi ii poate folosi pentru a mentine canalele de comunicare deschise, valorizand relatia.

1. Alege un loc adecvat daca doresti o discutie de la suflet la suflet.

2. Nu incepe o conversatie “profunda si plina de semnificatie” cand cealalta persoana se grabeste sau este stresata si nu se poate concentra.

3. Exprima-ti sentimentele cu calm. Inainte de a initia comunicarea, este necesar sa-ti clarifici urmatoarele aspecte: “De ce am acest sentiment? Ce anume, concret, l-a declansat?”, “Ce anume vreau sa schimb?”, “Ce trebuie sa fac pentru a transforma acest sentiment?”, “cat de multi mi apartine aceasta problema si cat de mult ii apartine celuilalt?”, “Ce mesaj implicit receptez eu din situatie?”

4. Pune-te in pielea persoanei respective si incearca sa intelegi, empatic, ce simte. Intreaba-te: “Ce suferinta sau lipsa il face pe omul acesta sa reactioneze cu atata manie, sa se comporte in acest mod?”

5. Spune clar de ce esti manios, concentrandu-te asupra fiecarui motiv in parte. Atat timp cat celalalt nu stie ce simti, el nu poate colabora cu tine in vederea imbunatatirii situatiei si ameliorarii problemei care a scurtcircuitat relatia.

6. Asculta argumentele celuilalt fara sa te pozitionezi defensiv fata de acesta. Fii pregatit sa asculti si punctual de vedere al acestuia.

7. Gandeste-te la un compromis sau o solutie. Nu ramane fixat pe idea ca ai dreptate. Discuta despre nevoile tale si care sunt asteptarile pe care le ai de la colaborarea cu cealalta persoana

8. Identifica, impreuna cu cealalta persoana, cea mai buna modalitate de colaborare, pe viitor, astfel incat nevoile si asteptarile voastre sa-si gaseasca implinirea prin relationare.

9. Nu te implica in lupta pentru putere. Oamenii folosesc deseori puterea pentru a-si construi stima de sine. Retrage-te din acest gen de confruntare de forte imediat ce ai recunoscut-o.

1o. Daca o persoana nu este deschisa sa asculte si punctual tau de vedere, poti fie sa accepti situatia si sa incerci sa te detasezi emotional, fie sa reduci contactul cu aceasta.

O buna rezolvare a conflictelor inseamna sa avem capacitatea de a ne expune cazul fara a determina reactia de aparare din partea celeilalte persoane. Sa explicam cum stau lucrurile in ceea ce ne priveste, fara sa indicam ce ar trebui sa faca sau sa spuna celalalt, aceasta fiind alegerea sa libera. Daca ii tratam pe ceilalti cu dispret sau suspiciune, ca atitudini generate de mania noastra reprimata, cu siguranta aceeasta va fi ceea ce vom primi la randul nostru, conform pricipiului bumerangului emotional. Reactia lor ostila va perpetua atitudinea noastra dusmanoasa si ne va consolida convingerea ca lumea ne este potrivnica. Daca ne vom trata semenii cu respect, ei vor actiona in consecinta. Reactia lor prietenoasa ne va consilida convingerea ca lumea este un loc al armoniei.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

PsihoterapieIasi.Ro

Titlu: Cand mancarea tine loc de dragoste

Autor: Geneen Roth

Editura: TREI

Ţi se întâmplă des ca atunci când eşti supărat şi dezamăgit să te năpusteşti către frigider? Sau, din contră, te supui unor diete draconice sperând că dacă vei arăta mai bine, vei scăpa de problemele afective din prezent?

Atât regimul pentru slăbit, cât şi mâncatul pe fond emoţional nu sunt decât nişte substitute pentru relaţiile intime autentice, observă scriitoarea nord-americană Geneen Roth. Condimentată cu autoironie şi cu elemente autobiografice, cartea analizează dificultăţile din jurul alimentaţiei compulsive: nevoia de control, dependenţa afectivă, tendinţa de a dramatiza şi dorinţa de a avea ceea ce ne este interzis.

Folosindu-se de propria-i experienţă, dar şi de cazurile discutate la atelierele motivaţionale pe care le coordonează, Roth deschide drumul către eliberarea de obiceiurile alimentare şi relaţionale inadecvate, învăţându-te cum poţi să-ţi satisfaci în mod sănătos foamea fizică şi afectivă.

Geneen Roth, scriitoare din California de Nord, este autoarea a opt cărţi dedicate tulburărilor de alimentaţie. Organizează, de asemenea, ateliere motivaţionale pentru persoanele care suferă de comportamente alimentare compulsive.

Fragmente:

Am pierdut ceva ce este ireparabil: am pierdut şansa de-a trece prin viaţă ştiind că putem fi iubiţi. Acesta era dreptul nostru dobândit la naştere şi nu l-am primit niciodată. Acum trebuie să facem eforturi ca să obţinem ceea ce alţii au primit de la sine numai fiindcă au avut altfel de părinţi.

Părinţii noştri erau răspunzători de noi când eram copii, dar nimeni nu este răspunzător de noi când suntem adulţi. Dacă nu au fost prezenţi în primul moment, nimeni nu le poate lua locul. Niciun iubit, niciun prieten foarte bun, niciun profesor, niciun terapeut, niciun grup de sprijin, nimeni. Numai tu. Tu eşti singurul care îţi poţi oferi dragoste necondiţionată, siguranţă şi atenţie constantă. Numai tu.

Când mama mea l-a întâlnit pe Dick, bărbatul cu care a fost căsătorită ultimii optsprezece ani, viaţa ei a căpătat culori pastelate. În loc să năvălească într-o cameră, intra fără zgomot. În loc să mârâie la fericirea altora, se bucura de a ei. Şi cu toate că aveam nouăsprezece ani şi locuiam la New Orleans, îmi amintesc de uşurarea pe care o simţeam la gândul că acum o să am în sfârşit mama pe care mi-o dorisem dintotdeauna. Acum, că este fericită, o să fie acolo pentru mine. Am aşteptat multă vreme acest lucru. Am aşteptat şi acum aşteptarea mea a luat sfârşit.

Dar nu a fost aşa. De fiecare dată când o vedeam, continuam să aştept ca ea să spună şi să facă ceea ce mama visurilor mele spunea şi făcea: să îmi pună întrebări, să îmi asculte răspunsurile, să îi pese de ceea ce îmi păsa mie, să nu uite ce îi spusesem ultima oară când vorbiserăm. Să fie implicată în viaţa mea.

Uneori o făcea. Alteori nu. Şi de fiecare dată când nu o făcea, mă înfuriam iarăşi. Nu ai fost aici, mămico, şi aveam nevoie de tine. Mai am şi acum nevoie. Nu e cinstit. Mama lui Matt îi făcea ghete speciale.

Mâncăcioşii compulsivi îşi petrec viaţa aşteptând. Noi spunem că aşteptăm să slăbim şi să ajungem zvelţi. Nu aşteptăm să ajungem zvelţi. Aşteptăm ca dorinţa noastră să se potolească. Aşteptăm să scăpăm de povara propriului nostru eu. Aşteptăm să ne simţim întregi. Copilul rănit e tot rănit, aşteptând ceea ce nu a primit niciodată. Şi în indisponibilitatea noastră de a-l asculta, exact aşa cum părinţii noştri nu erau dispuşi să ne asculte, confundăm dorinţa de-a fi iubiţi cu dorinţa de-a fi slabi. Este o confuzie enormă, care schimbă întreaga viaţă.

Când relaţiile nu mergeau, nu le băgăm în seamă, punându-le pe socoteala ghinionului sau a faptului că eram grasă şi că niciun om de calitate nu m-ar fi vrut.

Până acum doi ani, când l-am întâlnit pe Matt, nu mi-am dat seama că aşa cum mâncam compulsiv din motive întemeiate, îmi alegeam parteneri nepotriviţi tot din motive întemeiate. Felul cum mâncam şi felul cum iubeam proveneau din aceeaşi sursă: modelele de dragoste pe care le asimilasem de la părinţii mei şi imaginea de sine pe care o construisem pe baza dragostei respective.

Timp de şaptesprezece ani, am mâncat compulsiv. Timp de douăzeci şi doi de ani, m-am implicat în relaţii care mă făceau să mă simt la fel ca atunci când mâneam compulsiv: mereu sătulă şi mereu goală pe dinăuntru. Habar nu aveam cum să am grijă de mine altfel decât prin mâncare sau prin ceilalţi. Faptul că mă îmbolnăveam mâncând prea multă ciocolată nu era diferit de alegerea unor parteneri pentru care nu aş fi putut fi niciodată mai mult decât glazura de pe prăjitura vieţii lor.

Nu ştiam că mâncatul este un gest de afecţiune şi că îi dădea corpului meu carburantul de care avea nevoie ca să gândească limpede, ca să se mişte graţios. Credeam că era un act teribilist şi deci pasionant să mănânci gogoşi cu zahăr la micul dejun. Nu ştiam că alegerea unui partener afectuos, cumsecade era un act de afecţiune. Credeam că este deocheat şi palpitant să îmi aleg parteneri pentru care trebuia să trăiesc la limită, făcând echilibristică între dezastru şi pasiune. Amanţi cu care nu puteam să rămân.

Am mâncat ca să îmi alung sentimentele. Am mâncat ca să mă fac să dispar. Nu ştiam că valorez ceva. Şi dacă n-o ştiam, cu siguranţă că nu îmi puteam găsi iubiţi care să o ştie.

Geneen Roth

PsihoterapieIasi.Ro

Indoielile noastre sunt tradatori, si ne fac sa pierdem binele pe care l-am putea obtine adesea, prin teama de a incerca. William Shakespeare

Cu totii avem vise pe care dorim sa le indeplinim. La unele dintre ele, se intampla sa le dam  termene limita de finalizare si sa le transformam in obiective cu potential de realizare. Se intampla, insa, uneori sa amanam sau sa renuntam trecerea la actiune si, astfel, obiectivele noastre sa fie inchise in cufarul  multor altor vise la care am renuntat prematur din frica de a incerca.

Teama de esec este ceea ceea ce ne tine legati de rampele de lansare si ne impiedica sa ne realizam visele, fiind un lant care de multe ori poate fi destul de greu de taiat. In timp, teama de esec este vocea care ne invata sa nu mai visam.  “La ce bun sa mai visez, daca oricum nu voi putea sa obtin ceea ce imi doresc?” este o intrebare des auzita la persoanele care fie imi calca pragul cabinetului, ca si clienti, fie la prietenii apropiati. Ceea ce pot sa remarc, totusi, este faptul ca, in ciuda tuturor fricilor, in fiecare dintre cei atinsi de teama de esec  exista un rezervor urias de resurse care asteapta sa fie explorat.

Frica de esec  ne determina sa ne concentram asupra unor lucruri care nu sunt reale, care sunt plasate intr-un viitor iluzoriu, facandu-ne prizonieri  intr-o lume virtuala. Ne opreste sa facem ceea ce stim ca ar aduce mai multa bucurie si armonie in viata noastra, pur si simplu pentru ca alegem sa privim la ceea ce ne sperie in loc sa ne concentram pe pasii pe care ii avem de urmat pentru a ne urma visele.

Iata un exercitiu ce ar putea sa-ti fie util pentru identificarea temerilor care-ti submineaza   procesul de atingere a rezultatelor pe care ai decis ca doresti sa le atingi.

Ce doresti sa obtii de fapt? Fie ca este vorba de o marire de salariu, un job mai bun, o noua relatie sau sa pornesti propria afacere, fa o lista cu ceea ce doresti si apoi noteaza obstacolele care ar putea sa ingreuneze drumul pe care il ai de parcurs pentru a-ti atinge obiectivul. In spatele fiecarui obstacol identificat, sta o temere convertita intr-o convingere de genul “Eu niciodata….”, “Sigur el/ea nu ma va asculta….”, “Poate ca este prea tarziu ca sa ….”, “Sigur unul/una ca mine nu poate sa ….”, “Dar daca….”. Aceste convingeri  dau glas temerilor  noastre de a incerca sa ne atingem visele. Si ca orice convingere, sta in puterea noastra sa le schimbam cu altele care sa ne ajute sa obtinem rezultatele dorite.

O data teama identificata, pasul urmator este atenuarea si anularea ei. Sa atenuam o teama este ca si cum am dezamorsa o bomba; devine total inofensiva si lipsita de putere de a ne afecta in vreun fel oarecare. Deseori apreciem in mod exagerat temerile, acordandu-le mai multa putere decat ar avea ele insele ca potential de materializare. De aceea, este important sa le vedem dintr-o perspectiva corecta, folosind urmatoarele trei intrebari:

1. Daca se va petrece ceea ce ma temca s-ar putea intampla, care ar fi cele mai rele consecinte?
2. Ce este cel mai probabil sa se intample daca aceasta temere s-ar adeveri?
3. Care este cel mai bun rezultat posibil pentru mine si pentru ceilalti daca as actiona contrar fricii?

Acest exercitiu te va ajuta sa privesti  frica dintr-o perspectiva potrivita, apreciind obiectiv riscurile si beneficiile.

Daca teama este o emotie, esecul este o intamplare. Nu exista esec, exista doar rezultate.  Cei mai multi dintre noi am fost educati sa ne temem de ceea ce se numeste esec. Cu toate acestea, cu totii am avut momente cand ne doream sa realizam ceva  si obtineam cu totul altceva altceva. Poate ca este vorba de un examen ratat, de o suferinta provocata de o relatie de dragoste care nu a mers sau un interviu pentru un job pe care nu l-am trecut. Acestea sunt doar rezultate, intamplari asupra carora putem sa ne formam o imagine si din care sa invatam. Cele mai importante succese din societatea noastra nu apartin unor oameni care nu au pierdut niciodata, ci unor oameni care au stiut ca daca vor incerca ceva  care daca nu va da rezultatele asteptate, cel putin vor castiga o experienta   din care vor avea cu siguranta de invatat.  Acestia vor folosi ceea ce au invatat, dupa care vor incerca sa faca ceva diferit. Vor intreprinde alte actiuni si vor obtine rezultate diferite.

Va este teama de esec? sau …Ce-ati zice daca ati invata ceva nou dintr-o noua experinta de viata? Putem invatata din orice experienta pe care o avem. Pentru a obtine alte rezultate, este nevoie sa actionam diferit. Tocmai in aceasta consta secretul succesului. Sa putem sa trecem peste disconfortul de moment, sa ramanem cu privirea atintita spre ceea ce dorim sa obtinem si sa continuam sa mergem.

Haideti sa ne oprim putin si sa reflectam asupra celor mai mari asa-zise esecuri din viata noastra. Ce am invatat din aceste experinte? S-ar putea sa fie cateva dintre cele mai pretioase lectii de viata pe care le-am avut si care ne-au sprijinit in devenirea a ceea ce suntem acum, cu toate potentialitatile noastre. Asadar, exista doar rezultate si lectii de invatat. Intotdeauna, fie ca vrem, fie ca nu, obtinem un rezultat. Daca nu este cel pe care ni-l dorim, putem schimba felul de a actiona si, astfel, sa obtinem rezultate diferite.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Evoluția personală depinde într-o mare măsură de curajul de a ne separa de  ceilalți  în procesul afirmării propriei noastre individualități.  Metaforic vorbind, viața reprezintă o succesiune de nașteri. Copii fiind trebuie să ne diferențiem de imaginile ideale ale părinților despre ceea ce înseamnă un “copil bun” – să ieșim din temerile, din dorințele, din percepțiile și mitologiile lor personale. Mai târziu în viață efortul nostru de a ne asuma și de a ne trăi propria identitate continuă cu persoanele importante pentru noi.

Multe dintre dificultățile relaționale apar când acceptăm să fim definiți de celălalt și atunci când trăim cu iluzia că deținem adevărul despre acesta când de fapt îl privim prin lentilele propriilor noastre frici și file de istorie personală.

Diferențierea reprezintă rezultatul oricărui efort de a ne afirma ca ființe umane distincte, având curajul confruntării asertive a propriilor nevoi, concepții, emoții cu ale celorlalți.  Este nevoie de responsabilitate și tenacitate pentru a ne asuma și afirma alegerile; de a rezista tentativelor celuilalt de a ne defini, de a ne închide în propriile  sale  percepții.

Fiecare are dreptul la propriile decizii, în condițiile asumării consecințelor acestora. Terorismul relațional nu ar apărea dacă ne-am trăi viața  după propriile alegeri și așteptări. Sincopele în comunicare iau naștere dintr-o sensibilitate prea mare la reacțiile celuilalt, din intoleranța la suferință, la dezamăgire sau la mânia celuilalt.

Procesul de maturizare înseamnă eliberarea de nevoia de a fi iubiți pentru ceea ce nu suntem. O modalitate sănătoasă de a dezvolta o relație este să rămânem fideli nouă înșine, să ne respectăm profund și să fim autentici atunci când ne răspundem la întrebarea: „Sunt de acord cu ceea ce reprezint eu dacă procedez în acest mod?” La un anumit nivel, cu toții avem lecții de viață pe care este necesar să le parcurgem în propriul ritm și manieră personală.

“Libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt” spunea filosoful John Stuart Mill. Un concept de bun simț, natural și firesc.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei “Evenimentul” Aici

Autor: Sidney Rosen

Editura: Curtea Veche

“Vreau acum să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mic. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va preschimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală, tovarăşilor de joacă, profesorilor tăi.” (Milton H. Erickson)

Sidney Rosen adună în acest volum peste o sută de povestiri relatate de “părintele” hipnozei clinice, Milton H. Erickson. Caracterul didactic al acestora este dat de faptul că au fost audiate de studenţii săi de-a lungul anilor, dar sunt, în acelaşi timp, compoziţii unice dedicate unor cazuri specifice: pacienţii trataţi prin intermediul lor. Este uimitor modul în care schimbările spectaculoase din gândirea şi comportamentul pacienţilor sunt provocate doar prin construcţii de limbaj ingenioase. Erickson foloseşte limbajul pentru a-i permite pacientului să facă aceste modificări ce conduc, în cele din urmă, la vindecare.

Fragment din carte:

În opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea şi deschiderea către schimbare au cele mai mari şanse să se producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă indusă. Pacienţii nu sunt “anesteziaţi” de către terapeut, nici nu sunt privaţi de capacitatea de autocontrol şi conduşi de voinţa altei persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale noastre survin atunci când visăm cu ochii deschişi, dar stări de transă pot să apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau practicăm anumite exerciţii – ca joggingul, de pildă, care a fost numit şi “meditaţie în mişcare”. în astfel de situaţii, suntem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi senzoriale, iar stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea, sunt mai puţin importanţi.
În transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, semnificaţia viselor, a simbolurilor şi a altor forme de exprimare a inconştientului. Ei se apropie mai mult de ceea ce Erickson a numit “învăţare inconştientă”, care se ocupă în mai mică măsură de gânduri şi preocupări. Ei pot să accepte sugestiile hipnoterapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste sugestii intră în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu se va produce sau va fi una temporară. Amnezia poate să fie prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei.
Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează atenţia şi i-o direcţionează în interior, conducându-l către autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndrumarea terapeutului, derivă din “vastul bagaj de învăţături” al pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile terapeutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obişnuită sau într-o povestire interesantă.

Cartea poate fi citita: Aici

Una dintre provocările lansate de orice relaționare este stabilirea unui climat de interdependență. A relaționa interdependent înseamnă a pune în comun resursele noastre, fiecare fiind conștient de propria putere și experiență  de viață. Interdepența are de-a face cu capacitatea de a face alegeri conștient, pentru sine și a-l lăsa pe colaboratorul tău să facă propriile alegeri, în funcție de propria viziune, având un scop comun.

Cu siguranță cu toții am avut momente în care ne-am întrebat “De ce să intru în acest parteneriat, când mă pot descurca și singur?”. Adevărul este că numai prin intermediul creării interdependenței putem să construim ceva mai mare decât noi înșine, alăturându-ne altora pentru a produce ceva mai mult decât o simpla sumă a indivizilor.

Dincolo de aspectele pragmatice, interdependența reprezintă un tip special de relaționare care ne ajută să ne păstrăm sănătatea emoțională, să recâștigam bătăliile cu noi înșine și să accesăm acele zone din interiorul nostru responsabile de creativitate, bună-dispoziție, bucurie si împlinire.

Interdependența se regăsește la un nivel profund de conexiune, nivel la care știm cine suntem  și ne oferim libertatea de a ne manifesta așa cum ne simțim confortabil, fără a trăi permanent cu teama de a-i răni pe ceilalți. Dorind să înțelegem care sunt motivele și emoțiile din spatele cuvintelor și faptelor celorlalți, deschidem poarta către o relaționare profundă, autentică și reală.

În acest mod, aceștia vor fi deschiși să aibă încredere în noi și vor dori să ne cunoască mai bine.  De asemenea,  vom ști că ceea ce spun sau modul în care se manifestă ceilalți oferă o imagine despre ei inșiși. Aceasta înseamnă că ne vom fi eliberat de tendința de a lua prea personal cuvintele altora, implicându-ne cu curiozitate în relații.

Interdependenta, dincolo de limitările pe care le oferă codependența și izolarea, reprezintă un mod de a ne păstra sănătatea  emoțională și de a câștiga respect de sine, oferind plus valoare celorlalți.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU -  Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei  ”Evenimentul” Aici

Sunt momente în viață când simțim că drumul nostru alături de o altă persoană s-a încheiat. În dorința de a ieși dintr-o relație de cuplu, unii pot căuta o altă persoană care să-i determine să iasă din relația actuală. Există șanse destul de mari ca această nouă relație să eșueze, pentru că are ca fundament răni nevindecate din vechea relație. Este o relație tampon al cărui unic scop este de a ușura tranziția către o altă etapă de viață.

Finalizarea unei relații este o responsbilitate personala. Baza deciziei nu ar trebui să fie că vrei sa fii cu altcineva decât cu partenerul actual, ci pentru că tu consideri că îți este mai bine  să fii singur decât în relația actuală. Din respect pentru o eventuală nouă relație și un nou partner, decizia de a fi cu acesta ar trebui să fie independentă de frustrările unei vechi relații – mai ales dacă descoperi, ulterior, că iarba nu este mai verde în cealaltă curte.

Indiferent cum, această etapă de tranziție este necesar să fie realizată în mod sănatos. Să ne luăm rămas-bun cu adevărat înainte să pășim în alte contexte relaționale. O relație apropiată înseamnă o etapă de viață. Este important să tragem o linie pentru a marca finalul acesteia înainte de a începe un nou capitol; să lăsăm de-o parte bagajele fostelor relații – furie, vină, rușine, remușcăre, dezamagire, neîncredere – fiind liberi să îmbrățișăm noul partener, cu toata inima .

De multe ori, a ieși dintr-o relație cu o persoană apropiată înseamnă un proces de analiză și reconstrucție personală, de vindecare a vechilor răni. Este important să învățăm să trăim independent, de pe o poziție stabilă și puternică, înainte de a ne angaja într-o călătorie alături de un alt partener.

Poate fi benefic să ne acordăm timp pentru a afla cine suntem cu adevarat, ce nevoi și ce așteptări avem, ce putem oferi și abia apoi să cautăm o relație serioasă cu altcineva. Dacă suntem nefericiți cu noi înșine, sunt slabe șanse ca altcineva să fie fericit alături de noi. O relație împlinită și împlinitoare poate fi construită doar atunci când suntem, implicit, buni parteneri pentru noi înșine.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei “Evenimentul” Aici

Declaratia Mea de Autoestimare AICI

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când suntem autentici la un nivel profund. Aceasta înseamnă că gândurile, emoțiile și comportamentele noastre sunt într-o strânsă legătură, fără a se contrazice în vreun fel. Nu simulam aparențe, din dorința de a controla, a placea sau a manipula. Vorbele și faptele noastre se potrivesc cu valorile care reprezintă cel mai bun mod de a trăi și de a exista pe care îl știm.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când învățăm din experiențele noastre. Nu există eșec; doar consecințe ale acțiunilor noastre. Putem să alegem în fiecare moment, chiar dacă aceasta ar însemna să pierdem aprobarea celorlalți. Orice schimbare personală are un preţ pe care ni-l asumam, sub aspectul exigențelor, al rigorii, al renunțărilor, al separării. Avem curajul să trecem dincolo de zona de confort și să ne asumăm riscuri, manifestând încredere că deja deținem resursele de care avem nevoie.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când alegem să comunicăm celorlalți experiențele, trăirile și nevoile noastre, respectând-le nevoile, trăirile și experiențele, oferindu-ne reciproc spațiu pentru a evolua.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când dezvoltăm  arta de a trăi, de a ne bucura de existență și de a deveni. Știm că parcurgem un drum al evoluției personale. Fiecare experiență pe care o trăim reprezintă un mod de a ne apropia sau de a ne îndepărta de la destinație. Noi singuri alegem și sunt responsabili de ceea decidem că este destinația noastră.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când ieșim din situațiile de viață pe care le considerăm traumatizante. Știm că nimeni nu ne poate forța să rămânem acolo dincolo de voința noastră. Dacă rămânem, este alegerea noastră și suntem responsabili pentru asta.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când suntem blânzi și alegem să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți. Știm că alegerile pe care le facem sunt cele mai potrivite în contextul posibilităților, capacităților și nevoilor percepute în acel moment. Noi suntem mai mult decât suma comportamentelor noastre.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Vă aflați în mijlocul unei conversații și interlocutorul vă adresează o serie de cuvinte care vă deranjează. Vă blocați, fără a mai ști ce să spuneți mai departe. În primul rând, este foarte important să vă clarificați ce să nu spuneți. Încercările de apărare gen “Nu este adevărat” sau “Nu sunt de acord cu tine” vor întări convingerea acestuia că are dreptate. De ce? Pentru că mintea umana percepe cuvintele așa cum sunt ele, fiindu-i greu să se concentreze pe sensul contrar al unei afirmații. Ea percepe exact ceea ce aude. În consecință, celălalt își va întări convingerea că are dreptate.

Cum este cel mai potrivit să răspundeți atunci când cineva vă adresează cuvinte despre dumneavoastra cu care nu sunteți de acord? Ați putea încerca să răspundeți cu întrebarea “Ce vrei să spui cu asta?”

În acest mod, veți avea un interval de timp în care vă veți tempera furia și veți fi pregătit să ascultați punctual de vedere al celuilalt, fără a spune ceva ce ați putea regret  mai târziu.

De asemenea, veți înțelege care sunt intențiile celeilalte persoane. Veți căuta sursa, fără să reacționați doar la suprafață. De multe ori, reacționam la cuvintele pe care le auzim, fără a încerca să înțelegem punctul de vedere al celuilalt. În spatele cuvintelor acestuia, se află nevoi și dorințe care așteaptă să fie explorate și comunicate. Poate că rolul nostru este ca prin întrebările pe care le adresăm să îl ajutăm să-și clarifice intențiile și, astfel, răspunsul nostru să fie mai apropiat de sentimentele și nevoile acestuia.

“Ce vrei să spui cu asta?” deschide drumul către o comunicare plină de semnificație, în care sunteți atent la observațiile, sentimentele și nevoile celuilalt. Iar când acesta se va simți ascultat și înțeles, există o șansă mult mai mare de a vă oferi, la rândul său, atenția și înțelegerea sa. Exprimarea onestă și ascultarea empatică reprezintă modalități de a traversa momentele dificile ale comunicarii.

“Tactul este, la urma urmei, un proces de sondare a minții omenești.” Sarah Orne Jewett

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

PsihoterapieIasi.ro

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Să intri într-o relație intimă poate fi înfricoșător. Înseamnă, de multe ori, provocarea propriilor granițe și renunțarea la fanteziile despre cum ar trebui să fie un barbat sau o femeie. A fi într-o relație reprezintă, de multe ori, o pendulare între contopirea cu altul și menținerea integrității noastre ca indivizi, între dorința de a ne deschide către celălalt și teama de a fi răniți.

“Pot să-mi permit să fiu atât de deschis? Ce se va întâmpla dacă ma las dus de val? Îmi va satisfice nevoile? Și dacă mă va părăsi? Dacă voi eșua ca în celelalte relații pe care le-am avut? Poate să mă accepte așa cum sunt?” sunt întrebări care apăr frecvent atât la începutul, cât și de-a lungul unei  relații de iubire.

Pare mult  mai usor sa fim precauți, concentrându-ne asupra faptului că ceilalți nu ne oferă ceea ce vrem chiar în momentul în care avem nevoie.  Deseori,  ne prefacem în fața celorlalți – sau a noastră înșine – că nu dorim ceea ce dorim, fiindu-ne greu să exprimăm clar ceea ce simțim.

O cale de a ieși din această situație ar putea fi să învățăm să lăsăm să coexiste iubirea și frica, fără ca una sa o nege pe cealaltă. Când ne așezăm și privim frica în față, fără sa luptăm cu ea și fără să o lăsăm să ne invadeze, iubirea devine o provocare și o invitație, devenind mai prezenți în relația noastră.

Din această tensiune între cunoscut și necunoscut, frică și dorință de deschidere, se hrănește însăși iubirea, chiar dacă uneori o percepem ca fiind incomodă. Momentele de criza reprezintă porți deschise către sine și către celălalt, îndreptându-ne firesc către găsirea unui punct de echilibru al relației. Prin tatonări, comunicare deschisă și blândețe, aducem viață și căldura în relațiile noastre.

Poate că ar fi bine să ne amintim că purtăm cu noi atât dorințe, temeri și nevoi, cât și resurse, intuiție și o mare capacitate de a improviza. Magia puterii noastre stă tocmai în faptul că avem posibilitatea de a face ca relațiile noastre de iubire să vibreze, fiind spontani și curioși în ceea ce privește persoana noastră, a celuilalt și asupra a ceea ce putem crea împreună ca relație.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Discuțiile dificile se referă la orice lucru despre care ne este greu să vorbim. Mai ales atunci cand intră în prim plan stima de sine, un rezultat dorit, o persoană semnificativă sau o relație importantă. Conversații care par a avea gustul unui medicament amar.

Acestea se referă la ceea ce este important și mai puțin la ceea ce este adevarat, implicând percepții, interpretări și valori conflictuale. Este indicat să explorăm modul în care perspectiva noastră este percepută de cealălalt și să  renunțăm la poziția în care noi credem că deținem adevărul absolut. Presupunem că știm  intențiile celuilalt când, de fapt, nu este așa. De multe ori, atunci când suntem nesiguri cu privire la intențiile cuiva, se întamplă să decidem că acea persoană este „problema”. În acest context, a face presupuneri nefondate poate genera un dezastru relațional.

Abordarea eficientă a discuțiilor dificile presupune deschidere spre compromis. Este nevoie de doi pentru a cădea la un acord. Adesea considerăm ca trebuie fie să acceptăm, fie să respingem versiunea celuilalt. Poate ar fi util să pornim de la premisa ca ambele versiuni contează și sunt îndreptățite. Întrebarea cu sens nu este: Cine are dreptate?, ci Care este modalitatea cea mai potrivită de a gestiona această neînțelegere?. Intenția clară de a acorda atenție ambelor puncte de vedere.

Am putea sa reflectăm la următoarele întrebări: Care este contribuția mea la apariția și menținerea problemei?, Care este contribuția celuilalt?, Mai este și altcineva implicat?. Răspunsul la aceste întrebări ne va ajuta să avem o imagine clară despre ceea ce se întâmplă la nivel relațional. Astfel, vom aborda problema într-un mod mai puțin ultimativ emoțional-afectiv.

Devenim astfel capabili să înțelegem complexitatea percepțiilor, realitatea contribuțiilor comune și impactul „problemei” asupra respectului de sine și a identității fiecăruia. Descoperim că ceea ce dorim să transmitem este de fapt o informație despre ceea ce am observat și ca avem nevoie doar de câteva răspunsuri. Aceasta ar trebui să ne ajute să ne relaxăm și să găsim curajul și deschiderea de a iniția o discuție ce pare a fi dificilă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Succesul în domeniile relevante ale vieții noastre este strâns legat de o atentă și minuțioasă activitate de planificare. Orice efort încununat de succes este rezultatul unei foarte atente planificări ce are la bază următoarele întrebări: Către ce mă îndrept?, Care este drumul cel mai potrivit pentru a ajunge la destinație?, Care sunt resursele de care am nevoie pentru  a-mi atinge obiectivele?,  Care sunt potențialele obstacole și cum pot să le depașesc?, Cine îmi va fi alături?, Cum voi ști că am ajuns la destinație?

Un prim pas în activitatea de planificare îl reprezintă stabilirea unor obiective realiste. Foarte multe persoane aleg obiective generale, cu o largă aplicabilitate, impersonale și fără o limită de timp clară. Pentru ca obiectivele noastre să aibă suficientă forță pentru a ajunge la succes, trebuie să ne asigurăm că acestea sunt: concrete, măsurabile, realizabile, clare, relevante pentru direcția spre care ne îndreptăm și bine delimitate în timp.

O altă etapă importantă a planificării este cea a organizării sarcinilor și activităților în funcție de succesiune, prioritate și relevanță, de la cele mai importante la cele mai puțin importante, determinând care activități trebuie făcute înaintea altora, menționând resursele (abilități personale, timp, bani, experință) de care considerăm că avem nevoie pentru fiecare activitate în parte. Este indicat, de asemenea, să stabilim indicatorii realizării fiecărui obiectiv în parte. Cunoașterea acestora ne va ajuta să știm din timp când anume putem să trecem la o altă etapă către destinația noastră, având rolul unor borne care marchează evoluția noastră către țelul pe care ni l-am stabilit.

Realizarea unui plan, atingerea unui țel înseamnă autodisciplină, autocontrol și autoperfecționare. “Care este cea mai valoroasă utilizare a timpului meu în acest moment?” Atunci când ne disciplinăm sa ne adresam această întrebare, începem să vedem efectele în viața noastră, devenind mai productivi și mai eficienți în ceea ce ne-am propus să realizăm.

Tot ce este mai puțin decât un angajament conștient față de un lucru important, este un angajament inconștient față de un lucru neimportant.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Munca este spațiul în care ne petrecem o bună parte a timpului. Slujbele noastre sunt mai mult decât ceea ce facem efectiv ca activități menționate sau nu în fișa postului. Ele sunt relații – cu noi și cu colegii noștri, cu clienții sau cu beneficiarii serviciilor noastre, cu ceea ce creăm sau vindem, cu mediul în care trăim și cu modul în care ceea ce facem are un impact asupra celorlalți.

De multe ori, prinși în caruselul urgențelor, ne lăsăm purtați spre zone în care devenim anxioși, supuși presiunilor interioare și, mai ales, exterioare. Termene limită ale unor rezultate care, în majoritatea situațiilor,  țin de scenariul de viață al altora. Tocmai în aceste momente, poate fi înțelept să luăm o pauză și să privim, din poziția de observator, întreaga țesătură de circumstanțe și persoane. Am fi uimiți să descoperim că relațiile au de suferit atunci când ne concentrăm prea intens asupra a ceea ce dorim să obținem.

Concentrarea excesivă asupra rezultatelor în detrimentul procesului poate fi o barieră în obținerea unui rezultat de succes. Anxietatea, propria tensiune interioară și nerăbdarea care ne însoțesc atunci când vrem să facem lucrurile “cum trebuie” ne împiedică să obținem ceea ce am intenționat inițial. Cu cât sunt mai mari așteptările noastre, cu atât ne îndepărtăm mai mult de realizarea efectivă și suntem tot mai puțin capabili să fim eficienți ținând cont de contextul în care ne desfășurăm activitatea.

Relațiile sunt parte din proces. Neglijarea acestora în favoarea fricii de eșec pune bazele a ceva ce va ajunge, într-adevăr, să meargă prost. Neglijăm propriul sens, sensul celorlalți și sensul procesului. A acorda atenție relațiilor cu ceilalți înseamnă a oferi respect. Atunci când le oferim încredere și respect, creăm împreună un mediu în care fiecare își găsește locul și sensul, un mediu în care fiecare devine capabil să ofere sieși și celorlalți valoare.

Demnitatea omului îi interzice să fie el însuși o unealtă, să devină un simplu intrument în procesul muncii, să fie degradat la un mijloc de producție. Capacitatea de muncă nu este totul; nu este o baza nici suficientă, nici esențială pentru o viata plină de sens. Un om poate  să fie capabil de muncă și totuși să nu ducă o viață cu sens; altul poate fi incapabil de muncă și cu toate acestea să dea un sens vieții sale. - Viktor Frankl

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Viața fiecăruia dintre noi este presărată cu întâlniri și despărțiri, cu diverse forme de pierderi și abandonuri. Dintre acestea, moartea unei ființe dragi reprezintă una dintre cele mai dureroase experiențe umane.

Moartea poate fi imprevizibilă, bruscă, brutală sau lentă și traumatizantă, fiind percepută de cei rămași în viață, atât ca pierdere, cât și ca abandon sau trădare. Când această pierdere este resimțită ca abandon sau trădare, doliul va fi trăit de cel care rămâne fie sub formă de resentimente, violențe ascunse sau agresiune negată, fie ca tristețe, regrete amarnice, neputință de a înțelege sau revoltă.

Un mod sănătos emoțional de a ține doliu este să acceptăm și să exprimăm atât sentimentele pozitive, cât și cele negative pe care le avem față de persoana decedată. Pentru a ușura modul în care ne luăm rămas-bun, am putea să rememorăm momentele importante ale relației, așa cum au fost ele în fiecare etapă a vieții noastre, fie că au fost momente fericite, împlinitoare, fie că au fost dificile și conflictuale. Acesta este un efort conștient de a privi dincolo de perdeaua iluziilor despre ceea ce am crezut că este relația cu acea persoană, pășind dincolo de propria definire a relației, prin prisma propriilor nevoi și atașamente.

Reflectând asupra naturii reale a unei relații, durerea și suferința vor începe încet să se disipe. Vom fi în măsură să ne luăm rămas bun cu adevărat, fără să simțim vinovăție sau furie, fiind recunoscători pentru ceea ce a adus în existența noastră persoana care a plecat ca lecții de viață și amintiri frumoase. Ne vom oferi libertatea de a ne ierta propriile absențe și tăceri. Vom deveni conștienți de ceea ce am oferit și de ceea ce am primit, îmbogățindu-ne percepția asupra modului în care ne-am influențat reciproc, fiind recunoscători pentru timpul petrecut împreună.

Travaliul doliului este una dintre cele mai dificile lecții de viață. A ne lua rămas bun de la o persoană decedată ne pune în contact cu propria angoasă față de moarte. Naște în noi întrebări existențiale ale căror răspunsuri nu mai pot fi evitate. Reconcilierea cu moartea unei persoane apropiate se regăsește în trăirea cu sens a relațiilor în care suntem implicați, apreciindu-le la justa lor valoare și exprimându-ne trăirile în prezentul acestora.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Suntem implicați într-o varietate de relații profesionale și personale. Măsura în care suntem capabili să construim relații, să dezvoltăm încredere și să realizăm obiective predeterminate prin asociere cu cineva reflectă nivelul nostru de inteligență partenerială. Elementele definitorii ale inteligenței parteneriale se regăsesc în ușurința noastră de a ne adapta la schimbări, în capacitatea de a crea și de a avea încredere, în orientarea câștig – câștig atunci când apar conflicte, în abordarea transparentă a relației și solicitarea relaxată a feedback-ului partenerului cu privire la parteneriat.

Un parteneriat funcțional presupune existența unui angajament, a unor obiective comune, a unor limite și delimitări clare a rolurilor și atribuțiilor partenerilor, prin promovarea încrederii și a beneficiilor reciproce.

Este important ca intenția de implicare într-un parteneriat să fie liber aleasă si asumată voluntar. Dacă unul dintre parteneri domină procesul, echilibrul relației poate fi afectat. Accesul egal la informații este important pentru asigurarea transparenței și a încrederii că toți partenerii joacă pe același teren. De asemenea, este importantă delimitarea clară a limitelor parteneriatului. Aceste limite se referă la ceea ce am convenit să facem împreună ca rezultate directe ale parteneriatului și la durata în timp a angajamentului pe care ni l-am asumat. Cu cât limita de timp este mai mare, cu atât crește riscul să nu realizăm obiectivele planificate. Fixarea termenelor limită ne ajută să urmărim probleme ce țin de responsabilități și de relație.

Un parteneriat de succes se bazează pe comunicare deschisă și pe disponibilitatea celor implicați de a face mai mult decât minimul la care se așteaptă partenerul. Respectarea promisiunilor consolidează încrederea în timp, iar a face mai mult decât minimul asumat inițial reflectă faptul că suntem entuziasmați de colaborare, relația de parteneriat fiind importantă pentru noi.

Secretul care permite realizarea acestor avantaje este crearea unui mediu care să stimuleze creativitatea și asumarea riscurilor. Un mediu în care să fim liberi să experimentăm idei noi, beneficiind din plin de vitalitatea, creativitatea, diversitatea și sinergia pe care parteneriatele sunt capabile să le realizeze.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei  EVENIMENTUL  Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Autor: Karen Horney

Editura: TREI

Este posibilă o autoanaliză? Dacă da, când, în ce măsură şi cu ce limite? Putem utiliza tehnicile psihanalitice pe cont propriu, pentru a ne rezolva problemele? Este introspecţia constructivă sau mai degrabă inutilă? Acestea sunt întrebările pe care le abordează, în cartea sa, Karen Horney, alături de prezentarea a numeroase studii de caz. Argumente sunt destule, atât pro, cât şi contra: noi ne cunoaştem cel mai bine pe noi înşine, introspecţia este constructivă în momentul în care o utilizăm în slujba dorinţei de a deveni o fiinţă mai bună, mai înzestrată şi mai puternică, iar insighturile obţinute prin autoanaliză sunt mai bine primite; pe de altă parte, factorii emoţionali şi rezistenţele constituie o dificultate importantă în acest demers. Astfel, autoanaliza este, în viziunea autoarei, o încercare de a fi pacient şi analist în acelaşi timp, metoda de bază rămânând aceeaşi ca la orice psihanaliză: asocierile libere. Dincolo de tehnici şi metode, mesajul este simplu şi percutant: pentru că viaţa ta este cel mai bun psihoterapeut, crede în tine însuţi!
Fiecare autoanaliză reuşită sporeşte încrederea în sine, dar există şi un alt câştig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin iniţiativă proprie, perseverenţă şi curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca şi în alte aspecte ale vieţii. Să găseşti de unul singur o cărare pe munte îţi dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deşi efortul şi rezultatul sunt aceleaşi. O astfel de realizare nu-ţi insuflă numai o mândrie justificată, ci şi un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situaţii grele şi de a nu te simţi pierdut în lipsa îndrumării.
Autoanaliza este o încercare de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului şi cel al pacientului, dar şi o relaţie umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influenţă considerabilă asupra contribuţiei fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet şi sincer cu putinţă. A doua este să devină conştient de forţele pulsionale inconştiente şi influenţa lor asupra vieţii sale. Iar a treia e să-şi dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relaţiile cu sine însuşi şi cu lumea din jurul lui. [...] Dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluţia la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată?

Fragment din carte:

Sentimentele refulate pot ieşi la iveală sub forma unei amintiri aparent îndepărtate, ca în seria de asocieri deja descrise. In acel caz, mânia pacientei s-a revărsat asupra mea pentru că îi deteriorasem părerea exagerat de bună despre sine; doar pe ocolite mi-a putut spune că sunt un criminal josnic care profanase tabuuri sacre şi furase lucruri de preţ pentru alţii.
Asocierile libere nu fac minuni, dar, dacă sunt făcute în spiritul adecvat, ne arată felul în care funcţionează mintea, aşa cum razele X arată funcţionarea, altminteri invizibilă, a plămânilor sau intestinelor. Şi o fac folosind un limbaj mai mult sau mai puţin criptic.
Oricui îi e greu să facă asocieri libere. Acest proces nu numai că se deosebeşte radical de obiceiurile noastre de comunicare şi de manierele convenţionale, ci şi determină dificultăţi care diferă la fiecare pacient. Acestea se pot încadra în diverse categorii, deşi se întrepătrund în mod inevitabil. In primul rând, există pacienţi la care întregul proces de asociere trezeşte temeri sau inhibiţii, pentru că, dacă ar permite liberă trecere oricăror gânduri şi sentimente, ar pătrunde pe un teritoriu interzis. Temerile ce vor ieşi la iveală depind esenţialmente de tendinţele nevrotice existente. Câteva exemple ar fi edificatoare în acest sens.

O persoană anxioasă, copleşită încă din copilărie de ameninţarea pericolelor imprevizibile ale vieţii, este inconştient hotărâtă să evite riscurile. Se agaţă de falsa convingere că va reuşi să deţină controlul asupra vieţii sale dacă se străduieşte la maximum să facă previziuni, în consecinţă, evită să facă orice pas ale cărui urmări nu le “vede” dinainte; suprema sa lege este să nu fie prinsă niciodată cu garda jos. Pentru o astfel de persoană, asocierea liberă înseamnă cea mai mare nesăbuinţă, deoarece chintesenţa acestui proces este de a permite oricărui lucru să iasă la suprafaţă, fără să ştii dinainte ce anume va apărea şi unde va duce.
Dificultatea este de altă natură la o persoană extrem de retrasă care se simte în siguranţă numai atunci când poartă o mască şi care respinge automat orice intruziune în viaţa personală. Un asemenea om trăieşte în turnul său de fildeş si se simte ameninţat de orice încercare de a i se încălca teritoriul. Pentru el, asocierea liberă reprezintă o intruziune insuportabilă şi un pericol pentru izolarea sa.
Iar altei persoane îi lipseşte autonomia morală şi nu îndrăzneşte să-şi formeze propriile opinii. Nu este obişnuită să gândească, să simtă şi să acţioneze din proprie iniţiativă, dar, ca o insectă care îşi întinde antenele să testeze o situaţie, examinează automat mediul, ca să vadă ce se aşteaptă de la ea. Gândurile sale sunt bune sau corecte când sunt aprobate de alţii şi greşite când nu sunt. Şi aceasta se simte ameninţată de ideea de a exprima tot ce-i trece prin minte, dar într-un mod cu totul diferit de ceilalţi: ştiind doar cum să reacţioneze, dar nu şi cum să se exprime spontan, se simte în încurcătură. La ce se aşteaptă analistul de la o astfel de persoană? Oare ar trebui să vorbească fără încetare? îl interesează pe analist visele sale? Sau viaţa sa sexuală? Oare se va îndrăgosti de analist? Şi ce aprobă sau dezaprobă cel din urmă? Pentru acest gen de persoană, ideea de a se exprima evocă nu numai toate aceste îndoieli neliniştitoare, ci şi pericolul de a se expune la dezaprobare.
Şi, în cele din urmă, o persoană prinsă în capcana propriilor conflicte a devenit inertă şi nu mai are capacitatea de a fi o forţă mobilizatoare. Nu poate continua un efort decât atunci când iniţiativa vine din afară.

O alta limitare a muncii analitice o constituie predominanţa tendinţelor distructive, fie îndreptate spre sine, fie către alţii. Trebuie subliniat faptul că aceste tendinţe nu sunt neapărat distructive în sens propriu, cum ar fi, de exemplu, o tendinţă spre suicid. Mai frecvent îmbracă forma ostilităţii sau a dispreţului, ori a unei atitudini general negative. Pulsiunile distructive se manifestă în orice nevroză gravă. în mai mică sau mai mare măsură, se află la baza oricărei evoluţii nevrotice şi se intensifică prin conflictul între pretenţiile egocentrice rigide şi iluziile în privinţa lumii exterioare. Orice formă severă de nevroză este ca o armură strâmtă care te împiedică să duci o viaţă activă şi satisfăcătoare alături de ceilalţi. Generează obligatoriu un resentiment faţă de viaţă, un resentiment profund că eşti exclus, pe care Nietzsche l-a denumit Lebensneid. Din multe motive, ostilitatea şi dispreţul atât faţă de sine, cât şi de alţii pot fi atât de puternice, încât să te distrugi ţi se pare un mod ademenitor de a te răzbuna. Să spui “nu” la tot ce îţi oferă viaţa rămâne singura modalitate de manifestare a sinelui. Hedda Gabler, eroina lui Ibsen, de care am adus vorba când am discutat despre resemnare, este un exemplu concludent de persoană la care predomină tendinţa de a se distruge pe sine şi pe alţii.
Cât de prohibitivă este o asemenea tendinţă spre distrugere depinde, ca întotdeauna, de gradul ei de gravitate. De exemplu, dacă o persoană simte că triumful ei asupra altora este mult mai important decât să facă orice lucru constructiv cu propria sa viaţă, probabil că nu va beneficia prea mult de pe urma analizei. In mintea ei, bucuria, fericirea şi afecţiunea s-au prefăcut în indicii ale unei slăbiciuni demne de dispreţ sau denotă mediocritate. Poate va fi imposibil atât pentru ea, cât şi pentru altcineva să străpungă această armură rigidă.

Sursa Aici

A face diferența între iubirea sănătoasă, matură, interdendentă și cea adictivă, imatură, obsesivă este un pas esențial către construirea unor relații împlinitoare.  Nevoia de iubire este fundamentală și rămâne prezentă, chiar dacă am fost răniți.  Am fost educați să căutăm iubirea și fericirea mai degrabă în afara noastră. Cultura în care trăim idealizează dragostea, promovând ideea că nu suntem capabili să trăim fără persoana iubită. Iubirea adictivă este aceea în care o persoană se pierde pe sine în fața obiectului iubirii. În iubirea adictivă, experimentăm trăiri ca anxietate, depresie, obsesie față de obiectul iubirii. Ne pierdem interesul față de orice altceva care este dincolo de decât persoana iubită – muncă, prieteni, familie, propria dezvoltare personală.

Nevoia de reciprocitate în iubire este firească și are sens. Este sănătos ca romantismul să fie temperat de independență, autorealizare și stimă de sine.  Una dintre caracteristicile iubirii adictive se regăsește în următoarea formulare:  “Tu ești responsabil de fericirea mea și eu voi face același lucru pentru tine. Tu ai grijă ca nevoile mele să fie împlinite și eu voi avea grijă să îți împlinesc nevoile“. Presupunem că știm care sunt nevoile celuilalt, chiar dacă acesta nu le-a formulat clar. La fel, aștepăm, nerealist, ca celălalt să ne ghicească gândurile și nevoile, iar când acest lucru nu se întâmplă așa cum am vrea noi, prespunem că nu suntem iubiți. Astfel, apare evidentă o altă trăsătură a iubirii adictive  – aceea în care unul dintre parteneri are iluzia controlului asupra celuilalt, având un comportament manipulativ  și dominator.

Dacă în iubirea adictivă ne simțim mistuiți, în cea matură partenerii trăiesc un sentiment de contopire, dar și de separare de celălalt, fără ca acestea să fie contradictorii. Ei percep relația ca fiind un spațiu în care pot “respira”, existând un permanent schimb de libertate, putere și tandrețe. În relația sănătoasă de iubire, este încurajată și stimulată dezvoltarea partenerului și a altor relații sociale importante pentru acesta, fără ca aceasta să nască sentimente de invidie sau gelozie.

Intimitatea se naște într-o atmosferă de încredere. Persoana implicată într-o relație de iubire sănătoasă știe că poate conta pe prezența celuilalt, se simte în siguranță și acceptată; poate să vorbească deschis despre propriile sentimente, emoții și opinii. Iubirea adevărată înseamnă libertatea de a cere și de a primi, dar și capacitatea de a accepta refuzul.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

În mitologia greacă, este povestit mitul lui Pygmalion, sculptorul care nemaiavând încredere în femei a meșteșugit o statuie și s-a îndrăgostit de propria creație. Ulteriori, la rugămințile sale și văzându-i suferința, zeii s-au îndurat și au dat viață femeii de fildeș de care acesta se îndrăgostise. Perpetuăm mitul lui Pygamalion, atunci când suntem îndrăgostiți de o imagine idealizată a propriei creații, care are foarte puțin de-a face cu persoana cu care  interacționăm. Având foarte puține informații despre celălalt așa cum se manifestă în diverse contexte de viață dincolo de cele virtuale, construim o fantezie care să vină în întâmpinarea nevoilor noastre și care de puține ori are de-a face cu adevărata cunoaștere a acestuia.

În cazul dragostei virtuale, în cele mai multe dintre situații întâlnim fenomenul de “dragoste la distanță”, în care persoanele implicate locuiesc în orașe diferite. La începutul relației, abundă momentele plăcute și discuțiile interesante, iar eventualele întâlniri sporadice pot fi pasionale.

Pe măsură ce relația avansează, pot să apară întrebări de genul “Cine se mută? Ar trebui să locuim împreună? Ce fac dacă renunț la slujbă? Oare îi voi displace pentru că i-am cerut să renunțe la atât de multe pentru a fi cu mine?” Sunt întrebări a căror răspuns îl vom afla numai după ce vom face pasul către marea mutare. Această etapă poate merge doar dacă ambii parteneri își asumă relația și își iau un angajament unul față de celălalt. Realitatea relațiilor virtuale arată, însă, că oamenii sunt tentați mai degrabă să caute dovezi dacă relația va merge, decât să-și asume un astfel de angajament.

Problema, de multe ori, nu este distanța geografică, ci faptul că ne folosim de celălalt pentru a evita să ne confruntăm cu propriile anxietăți, frici și frustrări. Ne-am folosit de o imagine idealizată cu intenția de a ne simți mai puțin singuri și de a găsi un substitut pentru propria nevoie de evadare dintr-o realitatate ce poate fi percepută uneori ca fiind frustrantă. Pe măsură ce marea mutare se apropie, sentimentele de incertitudine, încep să pigmenteze momentele de intimitate, iar căutarea de indicii dacă relația va fi împlinitoare sau nu, devine o cursă cu obstacole. În acest context, este important să ne asumăm propria ambivalență, să fim onești cu privire la motivele pentru care am intrat în relație și să privim la celălalt dincolo de perdeaua propriilor iluzii și fantezii.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Calitatea vieţilor noastre este determinată, în mare parte, de deciziile pe care le luăm. Alegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de sens opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă – în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului.

Interogându-ne în legătură cu toate variantele de răspuns posibile, devenim conştienţi de eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Iată o serie de întrebări la care am putea să reflectăm atunci când ne aflăm în situația de a lua o decizie:

Prin această alegere, mă voi îndrepta către ceea ce doresc sa realizez sau aceasta mă va ţine blocat în trecut?

Decizia mea va conduce  la o viaţă  împlinită pe termen lung  sau va constitui doar o satisfacţie de moment?

Care sunt nevoile, dorințele și așteptările mele pe termen scurt și pe termen lung?

Această decizie reflectă dorințele și nevoile mele sau încerc să mulţumesc pe altcineva? Dacă da, pe cine și cum?

Care sunt emoțiile mele în legătură cu rezultatul deciziei mele – frică, rușine, entuziasm, bucurie?

Voi folosi această decizie ca pe o modalitate de a evolua personal  sau o voi folosi pentru a mă pedepsi?

Este acesta un act de iubire de sine  sau un act de autosabotaj?

Răspunzând onest la aceste întrebări, pe parcursul procesului decizional, ne vom da seama  dacă decizia pe care suntem pe cale să o luăm provine din speranţele şi visele voastre sau din temeri şi îndoieli. În acest mod, vom fi în măsură să facem alegeri cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştienți.

Suntem liberi în măsura în care avem alternative bine definite.  Într-o vreme a schimbărilor rapide, este important să știm să facem alegeri și să fim flexibili. Și chiar dacă evenimentele nu se produc așa cum ne-am așteptat, este important să înaintăm cu încredere, având certitudinea că în fiecare moment putem să alegem.

Frica de a lua o decizie poate proveni din ignoranță. Atunci când avem informații limitate, este posibil să ne simțim tensionați și nesiguri de rezultatul alegerilor noastre. Ignoranța provoacă frica de schimbare, frica de necunoscut și evitarea de a lua decizii.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Suntem, uneori, suspicioși cu privire la intenția pe care o are celălalt atunci când ni se adresează.  Mă refer la acele situații comune când ni se pare că citim dincolo de cuvintele interlocutorului nostru anumite motivații care nu au fost declarate direct. Aceste momente delicate din cadrul procesului comunicării, dacă nu sunt dezamorsate la timp prin întrebări de clarificare, reprezintă veritabile bombe cu ceas pentru buna relaționare.

Deși par reale presupunerile noastre în legătură cu intențiile celorlalți, ele sunt adesea hazardate. De obicei, atribuim intenții altor persoane pe baza impactului pe care îl au acțiunile lor asupra noastră.  Atunci când intră în acțiune gândirea automată și mai puțin cea reflexivă, ne putem simți răniți sau desconsiderați, deși ceilalți nu au avut intenția să ne rănească.

Un prim pas în remedierea acestor situații comune este de a separa intenția celuilalt de impactul cuvintelor sau acțiunilor sale asupra noastră. Putem realiza aceasta, reflectând la următoarele întrebări: Ce a spus sau a făcut, de fapt, cealaltă persoană? Care a fost impactul acțiunilor acesteia asupra noastră? Pornind de la acest impact, care este presupunerea mea legată de intenția celeilalte persoane?

Pe tot parcursul demersului de a răspunde la aceste întrebări, este esențial să păstrăm în minte că presupunerile noastre legate de intențiile celuilalt sunt doar ipoteze ce au nevoie de validare de către interlocutorul nostru.

Reacția noastră la cuvintele sau acțiunile altei persoane spune ceva despre noi și nicidecum despre cealaltă persoană. Este vorba despre semnificația pe care noi o atribuim anumitor evenimente de viață, semnificație impregnată de emoțiile noastre dominante și de interpretările pe care le facem cu privire la înțelesul situațiilor pe care le trăim. Realitatea se naște din comunicare, prin punerea în comun a modului în care percepem experiențele noastre individuale. Tocmai de aceea, este important ca atunci când avem o neclaritate cu privire la intențiile altei persoane să-i comunicăm acesteia impactul faptelor sale asupra noastră și să-i facem cunoscută presupunerea noastră cu privire la intențiile sale, concentrându-ne asupra sentimentelor și lăsând deoparte acuzațiile.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Un vechi proverb spune că “În măsura în care  lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai neschimbate”. Schimbările contează doar dacă sunt realizate tranzițiile de rigoare. În procesul schimbării, tranziția este pe cât de importantă, pe atât de dificil de realizat.

Schimbarea este contextuală și externă – un nou loc de muncă, un nou șef, o nouă relație, un alt domiciliu. Tranziția, pe de altă parte, reprezintă procesul psihologic prin care noi ne luăm rămas-bun de la vechea experiență, pentru a putea intra deplin în noua realitate, fiind eminamente internă. Aceasta începe cu momentul în care încheiem un capitol din viața noastră. Gândiți-vă la o schimbare majoră intervenită în viața dumneavoastră – căsătoria, nașterea primului copil sau mutarea într-o nouă casă. Toate acestea sunt schimbări pozitive, însă – din punctual de vedere al tranziției – toate încep cu sfârșitul.

Un prim pas în gestionarea procesului tranziției este să prevedem la cine și la ce va trebui să renunțăm în momentul schimbării. Al doilea constă în a înțelege ce urmează după această renunțare: terenul neutru. Între vechea și noua realitate este țara nimănui, fiind pragul dintre fosta și noua realitate – o perioada în care vechile rutine nu mai funcționează, iar cele noi încă nu au devenit obișnuință.

Este necesar să avem o bună înțelegere a ceea ce înseamnă terenul neutru. Dacă nu suntem conștienți de ceea ce înseamnă parcurgerea unui astfel de teritoriu și nu înțelegem de ce se află acolo, există posibilitatea să ne grăbim să-l traversăm. În absența unei astfel de înțelegeri, momentele dificile din cadrul procesului pot fi descurajante, iar noi să concluzionăm că ceea ce se întâmplă poate fi un indiciu că ceva nu este în regulă. Este posibil să ne cuprindă frica și să încercăm să evadăm. A abandona în această etapă echivalează cu anularea tranziției și suprimarea schimbării, anulând oportunitățile aferente acesteia. Chiar dacă adesea este un spațiu al suferinței, terenul neutru reprezintă o șansă la creativitate, inovare și dezvoltare.

Terenul neutru este miezul procesului de tranziție. Este locul si timpul în care vechile obiceiuri ineficiente situației in fapt sunt eradicate, iar noile tipare adaptate realității încep să prindă contur. Este iarna în care plantele crescute peste vară se întorc în pământ sub forma materiilor descompuse, în vreme ce lăstarii noului an încep să prindă rădăcini în același loc.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

A fi vulnerabil înseamnă a fi deschis la realitate și a avea curajul sa îți lași inima expusă. Împrietenindu-ne cu vulnerabilitatea noastră descoperim un nou tip de flexibilitate și putere.

Momentele noastre cele mai întunecate și sentimentele cele mai dureroase sunt  o oportunitate de a fi mai conștienți de noi înșine. Nu de puține ori, avem nevoie de mult curaj pentru a parcurge teritoriul necunoscut al stărilor noastre emoționale. În acest sens, acceptarea  reprezintă un exercițiu util pentru a calma stările emoționale puternice, precum angoasa, neliniștea, teama, frustrarea și mânia. Calea către vindecarea emoțională  presupune  hotărâre susținută și sinceritate față de sine fără compromisuri.

În cultura noastră, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, promovând imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. Este o iluzie faptul ca noi deținem controlul în permanență. Situațiile în care avem cele mai mari rezerve în a ne exprima vulnerabilitatea sunt adesea acelea în care dorim să afișăm o “imagine dură” din teama de a nu pierde autoritatea sau controlul.

Cea mai dureroasa luptă este cea interioara, ce are loc între minte și inimă, în momentele în care ne considerăm răi sau nepotriviți. Rana care determină cele mai puternice sentimente de ostilitate și ura de sine este durerea fundamentală că “Tu nu mă iubești așa cum sunt”. Nu vom putea să obținem confirmarea faptului că suntem demni de a fi iubiți, încercând să ne demonstrăm valoarea sau să ne ascundem defectele.  Atunci când vom vedea că suntem frumoși prin noi înșine, exact așa cum suntem, ne vom elibera de calvarul imaginii dușmanului din celălalt sau din noi înșine.

Legenda spune ca alchimiștii căutau o piatră filosofală care să determine preschimbarea cărbunelui   în diamant. Acestea reprezintă metafore ale unei vieți interioare spirituale, în care disciplina și clarviziunea alchimistului realizează trecerea de la o stare la alta. Așa cum diamantul este un cărbune transformat, tot așa claritatea se poate naște din confuzie.

Există un rost al experiențelor prin care trecem pentru procesul de învățare si vindecare, cu condiția de a vrea sa privim dincolo de aparențe, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat, asumându-ne vulnerabilitatea și înțelegând propria noastră contribuție la perpetuarea acestora.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL  Aici

Cu toții ne dorim să ne bucurăm de atenția concentrată a interlocutorilor noștri, de bunăvoința și acceptarea acestora, mai ales în momentele în care avem nevoie de susținerea acestora pentru a realiza anumite obiective. De cele mai multe ori, a-i  face cunoscute celuilalt nevoile noastre echivalează, cu situațiile în care ne expunem latura noastră cea mai vulnerabilă. Frica de refuz. Frica de respingere. Frica de eșec.  O modalitate de a da la pace cu propria noastră frica este să știm ceea ce dorim să obținem în urma discuției, să ne cunoaștem clar intențiile și să fim deschiși la maniera în care, prin oferta noastră, putem veni în întâmpinarea  realizării nevoilor celuilalt.

Unul dintre motivele pentru care nu avem încredere atunci când îi abordăm pe  ceilalți este pentru ca nu avem o imagine clară asupra intențiilor noastre, asupra modului de comunicare a acestora și asupra posibilelor răspunsuri  pe care am putea sa le primim.  Înainte de a începe orice fel de discuție, poate ar fi indicat să reflectați la următoarele întrebări: Ce doresc de fapt să obțin?, Care este rezultatul la care vreau să ajung? , Ce pot să ofer ?.

Atunci când abordați o altă persoană, ați putea să luați în considerare faptul că noi, ca oameni, suntem în mod natural egocentrici. Suntem mult mai interesați de propria noastră persoană. Avem dorința vie de a fi apreciați, acceptați și aprobați de ceilalți. Avem nevoie să știm că suntem vizibili, dacă nu chiar remarcabili într-un fel sau altul. Orice persoană este însetată de ceva, fie că este vorba despre recunoaștere, înțelegere sau iubire. Există un lucru care nu lipsește niciodată de pe lista nevoilor unui om, și aceasta este dorința de a se simți valoros.

Astfel, poate că ar fi eficient să manifestați curiozitate față de celălalt – cu privire la nevoile, plăcerile, preferințele și realizările acestuia – , făcându-i vizibile aprecierile dumneavoastră  și ascultându-l înainte de a formula orice cerere.

Suntem învățați ce să spunem și cum să spunem celorlalți pentru a comunica de pe o poziție în care avem încredere în capacitatea noastră de influențare a celuilalt. Esența celei mai bune abordări rămâne dincolo de toate autenticitatea. A fi autentic înseamnă a acorda atenție celuilalt pentru că îți pasă cu adevărat de el și pentru că ești curios, nu doar pentru că se presupune că asta ar trebui să faci. Dacă atitudinea noastră nu este autentică, cuvintele nu mai au importanță. Pentru că orice cuvânt al nostru, pentru a fi credibil,  are nevoie de susținerea dată de atitudinea și faptele noastre.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL , Rubrica Sfatul psihologului –  Aici

Se întâmplă uneori ca  părinţii să  rostească din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Adresarea de critici repetate  referitoare la aspectul fizic al copilului sau  a capacităţilor lui intelectuale, a competenţei sau a valorii lui ca fiinţă umană reprezintă o formă de abuz verbal. Insultele și criticile umilitoare au un impact negativ asupra stimei de sine a copiilor, afectând într-o măsură ridicată dezvoltarea lor afectiv-emoțională ca viitori adulți.

Abuzul verbal al părinților dominatori poate fi de două tipuri. Fie aceștia  îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi; fie  pot să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Există și forme de abuz verbal indirect, cum ar fi persiflarea constană, sarcasmul,  poreclele insultătoare şi remarcile subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi ascund adesea  agresiunea asupra copilului sub masca umorului. Frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

În acest mod, transmit copilului, ca mesaj relațional mai mult sau mai puțin direct,  că sentimentele acestuia nu au importanță, că el, ca persoană distinctă și autonomă în devenire, nu există, fiind afectată major imaginea de sine a acestuia.

Centrul universului copilului sunt părinţii, iar afirmațiile acestora reprezintă adevăruri indubitabile mai ales în perioada în care copilul încă nu  are formată o imagine coerentă și unitară asupra lumii sale interioare și exterioare. Dacă părinții spun tot timpul: „Tu eşti prost” sau  „Tu nu eşti bun de nimic”,  copilul va crede aceste afirmații ca făcând parte din identitatea sa. Un copil nu are încă la ce se raporta ca experiență de viață pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Abuzurile verbale alterează imaginea de sine a copiilor  ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire. În plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa acestora în lume.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Ceea ce, inițial,  începe ca uniune naturală și simplă între un bărbat și o femeie,  de multe ori se transformă  într-o legătură percepută ca fiind dominată de incompatibilitate și insatisfacție.  Iubirea, dincolo de latura ei misterioasă și fascinantă, se supune, totuși, anumitor reguli. Ea are rațiunile ei de care însăsi rațiunea trebuie să țină cont.  Se poate întâmpla ca anumite cupluri să se căsătorească după mulți ani de concubinaj, motivați nu de dorința de a trece  la un alt nivel de angajament, ci mai mult din nevoia de a vindeca o relație  care nu mai merge,  ca ultimă încercare de salvare a acesteia.

Acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă timpului. Astfel de uniri terapeutice sunt dictate de  nevoia de  consolare, de diminuare a senzației de gol interior, şi nu de dorinţă, iubire, schimb, alianţă și reciprocitate. Partenerii nu se percep ca fiind tovarăşi de drum,  ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de  a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubiti, recunoscuti şi vii.

Acesta este motivul pentru care aceste  uniuni  nu pot produce fericire, fiind impregnate de o puternică idealizare.  Tocmai din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Fiecare speră să găsească, în celălalt,  un paradis maternal călduros și securizant.

Atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămâne prizonier al nevoii infantile de  a avea grijă sau de a fi îngrijit. De multe ori, va iniția noi relații afective, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte sau de copil, dar rareori rolul său – de adult, viu şi autonom.

Această constantă idealizare a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează un anumit climat nesănătos, încărcat de aşteptări, de revendicări și de exigenţe, cea mai mică critică sau neînțelegere transformându-se în dramă, luând proporţii exagerate.

Cu cât cineva a dus lipsă de iubire în relațiile familiale inițiale, cu atât va avea tendinţa să idealizeze cuplul, devenind foarte exigent şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se într-o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul. Iubirea nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Trăim într-un spațiu temporal ce are prea puțin de-a face cu prezentul. Acasă, suntem preocupați de munca noastră. La muncă, ne gândim la problemele de acasă sau  visăm la week-end şi la vacanţe.  Mintea noastră este mereu atrasă de altceva, de altcineva, altundeva sau mai târziu. Când nu suntem prinși de trecut, de regrete sau de nostalgie, ne proiectăm în viitor, într-un tărâm de utopie şi de miraje.

Atunci când suntem prezenți în Aici și Acum-ul existenței noastre, când suntem conștienți de ceea ce ne înconjoară, suntem în măsură să trăim diversele forme de schimburi pe care le stabilim cu ceilalți, în alianță și reciprocitate. A fi prezent față de sine este, pentru majoritatea oamenilor, reprezintă o necunoscută.

Absenţa faţă de sine – fizic suntem prezenți, însă emoțional și afectiv suntem în altă parte – se manifestă, de multe ori, sub forma instabilității, nerăbdării, grabei. Ea se exprimă şi prin ambivalenţă, ezitare, indecizie, prin extrema dificultate de a alege, de a  decide, de a ne accepta aşa cum suntem.

Absenţa faţă de sine poate determina lipsă de iubire şi de stimă de sine, având o imagine depreciată, depresivă, devalorizată şi culpabilă despre noi înșine. Poate exista reținerea de a ne consacra timp și bani, de a accepta faptul că suntem îndrăgiți pentru ceea ce suntem, tocmai pentru că ne comparăm cu o imagine a noastră plasată în trecut sau în viitor. Fiind separați de noi înșine, în forul nostru interior, îi vedem pe ceilalți cu ambivalență. Ei sunt cei care trebuie să ne ajute să existăm, însă, în același timp, tot ei ne pot limita libertatea.

Prezența față de sine înseamnă să simţim, să gândim, să alegem, și să ne exprimăm  în nume propriu, fiind conştienți de mizele şi de responsabilităţi noastre. Fiind în Aici și Acum-ul existenței noastre, vom accepta fericirea, convinși că suntem demni și că merităm să ne bucurăm de ceea ce ne provoacă plăcere, fără să ne mai aflăm în situații expiatorii și masochiste de eșec și autopedeapsă. Vom trăi dincolo de nevoia de a câștiga recunoașterea, atenția și validarea celorlalți, prin seducție exhibiționistă sau prin imitație.

Nu putem trăi gândindu-ne la beneficiile pe care le putem obține, pentru simplul fapt că aceasta ar însemna să trăim în viitor. În mod paradoxal, doar renunțând la ideea recompensei o vom putea obține. Fiind mai puțini atașați de rezultat și, deci, cu un nivel de anxietate anticipatorie redus, vom fi în măsură să ne direcționăm atenția spre ceea ce contează cu adevărat pentru a ajunge unde avem nevoie să fim.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Una dintre provocările relației de cuplu este gelozia, o veritabilă “sabie a lui Damocles”, mai ales atunci când acest sentiment devine mistuitor și obsesiv. Gelozia  afectează atât dinamica echilibrată a relației, cât și viețile partenerilor implicați.

Într-o relație de cuplu,  tendința spre gelozie a partenerilor este influențată de gradul de angajare al acestora din punct de vedere afectiv în relație, de insecuritatea percepută de partenerul gelos, precum și de emotivitatea acestuia, în sensul capacității de a resimți cu intensitate emoțiile.

Strategiile cel mai des folosite de persoanele afectate de gelozie cronică sunt: supravegherea strictă (vor sa știe în detaliu care este activitatea zilnică a celuilalt), restricționarea contactelor (au nevoie să controleze și să limiteze situațiile sociale ale partenerului, să îi selecteze “la sânge ” prietenii ), devalorizarea (se străduiesc să-l facă să se simtă neputincios, inutil și incapabil, putând ajunge la insulte și amenințări).

O persoană geloasă trăiește cu intensitate emoții precum teamă și neliniște, fiind într-o permanentă agitație. Pentru persoanele geloase important nu e să iubească, ci, mai ales, să fie iubite în forma imaginată de acestea. Eforturile făcute înainte pentru binele comun se pot transforma în poveri greu de dus, foarte des persoana geloasă făcând reproșuri de genul “Eu fac totul pentru noi, pentru relația noastră și tu…?”, considerându-se neîndreptățită și umilită de presupusa absență afectivă a partenerului din relație. Paradoxal, dacă la rândul lor provoacă gelozia, ei resping deseori sentimentul de culpabilitate, fiind adesea convinși că ar fi vorba de ceva complet diferit de ceea ce îi reproșează partenerului.

Gelozia poate fi favorizată de probleme legate de stima de sine. În alegerea partnerului de cuplu, majoritatea se va orienta către persoane care nu depășesc propriul nivel de atractivitate. Pentru unii, însă, instabilitatea stimei de sine determină sentimente de inferioritate față de orice partener, generând spaima de a nu fi înșelați cu altcineva mai seducător. Persoanele geloase nu sunt numai suspicioase, cât mai ales excesiv de dependete afectiv de partenerul de cuplu, dezvoltând o mistuitoare teamă de a nu fi părăsite de acesta. Împiedicându-l pe celălalt să respire, închizându-l în colivia propriilor frici și amenințări, va accentua un risc pe care persoana geloasă crede că îl diminuează prin supraveghere constantă și strictă. Tocmai pentru că în spatele sentimentului înșelător de gelozie, se ascund multiple angoase și conflicte interioare, ce au nevoie să fie explorate și înțelese.

Pentru a trece la un nou nivel al relației, este necesar ca persoana geloasă să capete un nou înțeles cu privire la semnificația propriei istorii de viață și a modului în care a făcut față momentelor de abandon și de trădare a încrederii în trecut.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Suntem deschiși să facem complimente în următoarele situații: atunci când apreciem sincer pe cineva, când dorim să certificăm solidaritatea noastră, când inițiem o discuție, când ne interesează determinarea unui anumit comportament sau pentru că pur și simplu dorim să mulțumim celuilalt.

Un compliment reușit reprezintă o modalitate plăcută de a crea buna-dispoziție și apropiere, relaxând relațiile pe care le avem cu ceilați. Un compliment nu ne aparține niciodată nouă. El aparține, în esență, celuilalt. De obicei, nu ne uităm în oglindă atunci când oferim flori. Dorim să vedem, în schimb, daca darul nostru este primit și, dacă da, care este efectul lui asupra celuilalt. Bucuria celuilalt la primirea darului nostru ne face să ne simțim apreciați și acceptați. La fel, în cazul complimentelor importantă este emoția născută la auzirea acestuia de către persoana căreia i-a fost adresat.

A face un compliment înseamnă a-l situa întotdeauna pe celălalt în prim plan și nu pe noi înșine. De aceea, este important să alegem cu grijă când facem un compliment. Dacă dorim să mărim probabilitatea reușitei unui compliment, este indicat să așteptăm momentul în care adresantul are stări afective intense. La fel cum, contextul, persoana careia îi este destinat și personalitatea celui care-l emite reprezinta tot atâția factori de care este important sa tinem cont atunci cand intentionam sa adresam un compliment celuilalt.

A face complimente reprezintă un schimb social. Probabil că va fi dificil ca cineva să se simtă motivat să fie amabil prea mult timp, atunci când nu i se oferă în schimb ceva asemănător. Cu cât ne dorim mai mult ca un compliment să fie adevărat, cu atât mai adevărat este faptul că el însuși reprezintă o mărturisire. Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare om are interese, probleme și preferințe. Conținuturile pe care le avem la îndemână pentru a face un compliment reușit, sunt cele legate de realizări și succese. Este indicat să complimentăm o persoană pentru ceea ce face și mai puțin pentru ceea ce este. Complimentul nostru va fi mult mai sincer și va fi acceptat mai ușor de persoana căreia i-a fost adresat.

Pentru a fi eficient, este necesar ca un compliment să fie credibil și sincer. Nu folosește la nimic rostirea unor cuvinte măgulitoare care nu sunt, apoi, luate în serios. Prin compliementele sincere pe care le facem celorlalți, îi ajutăm să-și sporească valoarea, simțindu-se apreciați și acceptați.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Copiii au nevoie să fie încurajați să acționeze, să descopere lumea în care trăiesc, cu curiozitate și încredere.  Cea mai sigură cale de a dezvolta în copil anxietatea și teama este de a ne manifesta noi înșine, ca părinți, în acest mod. Ceea ce îi motivează pe unii părinți să devină dominatori în relația cu copiii lor este nevoia de  a umple un gol din viața lor prin autoritate și control excesiv. În multe situații, părintele dominator se simte abandonat și trădat atunci când copilul său devine independent.

Creșterea sănătoasă a unui copil înseamnă ca părinții să satisfacă nevoile materiale ale acestuia, să-l protejeze de vătămări fizice, să răspundă nevoilor acestuia în materie de iubire și de atenție, să-l protejeze de vătămare emoțională și să-i ofere îndrumări de ordin moral. Această listă ar putea fi mai lungă, însă aceste cinci responsabilități stau la baza educației competente. Părinții dominatori se rezumă, de cele mai multe ori, la primul punct. Aceștia nu pot răspunde nevoile afective ale copiilor, pentru că ei înșiși trebuie să găsească în interiorul lor o bază de securitate, siguranță și dragoste. De cele mai multe ori, ei contează pe copiii lor să aibă grijă de împlinirea acestor nevoi.  Când un copil este forțat să preia responsabilități care revin părinților lui, rolurile familiale devin neclare și  inversate. Un copil nevoit să devină părinte pentru el însuși sau pentru propriul lui părinte, nu mai are un model de adult necesar dezvoltării sale emoționale sănătoase.

Părinții care își cresc într-un mod sănătos copiii răspund cu bucurie progresului copilului lor, fiind alături de aceștia și oferindu-le sprijin și încredere pentru a face față provocărilor inerente parcursului lor în viață. Părinții care stimulează rivalitatea, din contra, se simt adesea anxioși și speriați de progresele copiilor lor. Ei încearcă să acopere frustrarea cu privire la  propria incapabilitate, străduindu-se să păstreze copilul într-o profundă relație de dependență.

Copiii care provin din familii ce au la bază relații de dominare dezvoltă un grad ridicat de fuziune cu proprii părinți, fapt ce îi împiedică să se dezvolte în adulți capabili să-și cunoască nevoile individuale și să lupte pentru îndeplinirea acestora. Dacă sunt întrebaţi, ca adulți: „ Ești capabili să ai propriile  gânduri, să întreprinzi propriile acţiuni, să simţiţi propriile sentimente fără a lua în considerare speranţele şi ambiţiile părinţilor tăi?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

De multe ori, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, fiind confundata cu  imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. A fi vulnerabili înseamnă, de fapt,  să fim deschiși la realitate și să avem curajul să ne lăsăm inima expusă. Capacitatea de a empatiza are strânsă legătura cu libertatea pe care ne-o oferim de a ne exprima sentimentele și nevoile cele mai profunde. Acest lucru poate fi dificil uneori, mai ales atunci când considerăm că suntem datori să ne purtăm poverile emoționale.  Cu cat empatizam mai mult cu ceilalți, cu atât ne simțim mai în siguranță, auto-exprimarea devenind mai ușoară, deoarece intrăm în contact cu umanitatea lor și devenim conștienți de ceea ce avem în comun.  O legătură profundă în care intrăm în contact cu sentimentele și nevoile celor cu care interacționăm are menirea de a ne elibera de frica de deschidere.

De multe ori, daca avem  impresia ca suntem  umiliți și se abuzează de noi, putem sa fim  prea răniți, prea furioși sau prea speriați ca sa mai putem empatiza. Există  situații în care ne simțim respinși atunci când ni se spune “nu” sau “nu vreau să…”. Mai ales in acele momente, este important să răspundem cu empatie. Empatizând cu refuzul celuilalt, ne protejăm de tendința de a interpreta situația ca un afront personal. Atunci când ne concentram atenția asupra sentimentelor și nevoilor din spatele refuzului celuilalt, aflăm ceea ce dorește acea persoană să evite  sau de unde vine nevoia de auto-protejare.

Unul dintre mesajele cu care ne este greu sa empatizam este tăcerea. Atunci când ne blocăm în propriile noastre temeri, este dificil sa fim atenți la sentimentele și nevoile exprimate de tăcere. Poate fi de ajutor să  reflectăm la emoțiile și sentimentele celeilalte persoane și  să facem vizibil ceea ce înțelegem, cu blândețe și atenție. Uneori, dacă recunoaștem deschis că starea noastră de disconfort ne împiedică să răspundem empatic, celălalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.  Dacă  celălalt trăiește și el sentimente intense și nu ne poate asculta chiar  atunci, poate este util să ne îndepărtăm fizic de situația respectivă. În acest mod, ne oferim o pauză și posibilitatea de a ne întoarce într-o dispoziție diferită, în care să fim în măsură să oferim empatie.

“Fii răbdător cu tot ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul e să trăiești totul. Traiește  acum întrebările. Poate că într-o zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile”. – Rainer Maria Rilke

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Cu toții suntem purtătorii unui anumit „bagaj emoţional“ format din emoții nerezolvate captive, de intensități variate. Marea majoritate preferă să le dea uitării pe cele mai puțin confortabile, mai ales când sunt dureroase. Efectul ascuns al acestora se face simțit, însă, sub forma emoțiilor nerezolvate captive. Energia emoţiei nerezolvate devine „captivă” în corpul nostru, producând efecte fizice semnificative.

Ni se întâmplă uneori să simțim că purtăm pe umeri o povară care ne apasă, dar pe care nu o putem defini. Iată cele mai comune circumstanţe în care emoţiile devin adeseori captive: pierderea unei persoane dragi, divorţul sau problemele în cadrul relaţiei de cuplu, dificultăţile financiare, stresul acasă sau la locul de muncă, pierderea unei sarcini sau avortul,  abuzurile fizice, mentale, verbale sau sexuale, stresul pe termen lung, bolile fizice, respingerea, neglijarea sau abandonul, interiorizarea sentimentelor.

Timpul nu vindecă întotdeauna rănile emoționale. Acesta este doar un mit. De multe ori, ne autosabotăm negând emoțiile nerezolvate. Cea mai veche idee care stă la baza artei vindecării este aceea că boala este cauzată de un dezechilibru la nivelul corpului fizic. Emoţiile nerezolvate captive sunt poate cel mai comun tip de dezechilibru de care suferă oamenii. Acestea slăbesc funcţia sistemului imunitar şi fac ca organismul să fie mai vulnerabil la boală. Ele pot distorsiona ţesuturile corporale şi pot împiedica funcţionarea normală a organelor şi a glandelor. Se ştie că anumite zone cerebrale sunt activate atunci când simţim diferite emoţii şi că există anumite componente biochimice ale emoţiilor.

În unele situații, putem să fugim de suferința emoțională, pentru o anumită perioadă, cu ajutorul  negării,  a diferitelor forme de dependență și a medicamentelor. Trupul va observa acest lucru mai devreme sau mai târziu și nici cele mai frumoase vorbe nu-l vor mai putea induce în eroare, cel puțin nu pe termen lung. Înstrăinarea de sine  determină, de multe ori, revolta trupului. Mesajele trupului pot fi ignorate sau pot fi luate în derâdere, dar revolta lui nu poate să nu fie simțită. Limba lui este tocmai expresia autentică a sinelui nostru adevărat și a forței noastre vitale.

Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ce facem înainte de a pleca într-o călătorie? De multe ori, planificăm traseul, consultând hărți rutiere. Dincolo de nevoia noastră de certitudine, acestea nu ne vor oferi niciodată o descriere exactă a drumului până la destinație. Numai experienţa noastră poate face acest lucru.

În orice situaţie de viață, apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştim că ne-am pregătit bine, ne poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când ne bizuim pe noi înșine. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbări de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă. Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale.

Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină.

Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa. Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul ne arată cum să procedăm, aici şi acum. Fiecare dintre noi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vom fi  împreună” cu experienţa noastră, vom simţi indicatoarele care apar. Ele ne vor spune simplu: „asta e în regulă” sau “nu e bine ce faci” .

A încerca să-ne ghidăm doar după harta mentală care ne arată „cum să ajungem acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu putem ști dinainte. Atunci când vom fi în interiorul experienţei, dacă suntem suficient de prezenți și de atenți, indicatoarele vor apare şi vom ști cum să ajungem acolo unde trebuie să ajungem. Este util să ne facem planuri, însă nu întotdeauna suficient pentru a ajunge la destinație. Viața se întâmplă și ne oferă întotdeauna provocări şi daruri neașteptate. Important este să fim atenți pentru a le vedea la timpul potrivit.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Ca psihoterapeut, am fost alături de multe persoane care-și mărturiseau  disperarea, cu franchețe și onestitate, aflându-se  pe drumul vindecării emoționale. Depresia a fost numită “boala invizibilă”, pentru că foarte mulți dintre noi am devenit experți  în a o ascunde, în a  suferi în tăcere și  în a ne  blama  pentru tristețea persistentă pe care o simțim, atunci când, în jurul nostru, ceilalți par să se bucure de viață.

Pentru a vindeca depresia, este nevoie de  întelegere plină de compasiune și speranță – acea încredere că ne  putem ridica deasupra întunericului, chiar și în momentele  în care acesta pare copleșitor. Indiferent de forma de tratament pe care o urmăm în lupta contra depresiei,  speranța îi amplifică acestuia efectul , prin simplul fapt că ridica nivelul de serotonină și reduce  nivelul hormonilor stresului.  Speranța acționează ca un reductor natural al stresului,  relaxând stomacul,  vasele sanguine și bronhiolele. Aceasta influențează  modul  în care percepem senzația de durere,  mărind nivelul de endorfine – substanțe chimice răspunzătoare de starea de bine.

Din perspectivă spirituală,  Sfântul Ioan al Crucii,  numea  depresia ca fiind “noaptea întunecată a sufletului”,  descriind călătoria prin disperare ca o modalitate de întregire spirituală o ocazie de transformare. Depresia poate fi un modalitate prin care deschidem ochii în călătoria noastră  spre conștiință și auto-descoperire.

Vindecarea  este o provocare a timpului prezent.  Așa cum am avut ocazia să observ, multe persoane petrec timp studiind modalități variate de tratare a depresiei fără a  face ceva în legătură cu starea lor, alegând să creadă că se afla în mijlocul unui coșmar din care se vor trezi miraculos. Amânarea deciziei de a face schimbări în viața personală, poate îngreuna vindecarea. Este mult mai înțelept să începem de undeva, decât să nu facem nimic. Un pas nou sau o schimbare nu trebuie să fie radicale pentru a fi eficiente.

Mai presus de toate, este important să ne amintim că nu ne putem permite să cădem în capcana modului de gândire de tipul “Voi începe mâine”. Atunci când ne aflăm în iarna vieții noastre, s-ar putea să simțim că ciclicitatea anotimpurilor nu va mai reveni niciodată la vara, dar tocmai atunci este momentul în care este esențial să ne disciplinăm gândirea.

Vindecarea este, în mare măsură, o experiență de învățare, iar una dintre lecțiile ei cele mai prețioase este ca nimic nu este permanent, ci totul e curgere, transformare.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului AICI

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Chiar dacă dispunem de un vocabular vast pentru a descrie multe dintre emoţiile care ne afectează de-a lungul existenţei, există două sentimente fundamentale care ne influențează major și anume iubirea şi frica. Iubirea generează fericirea, satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea. Aceste două emoții sunt opuse și nu le putem trăi pe amândouă în acelaşi timp. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers.

Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică, chiar dacă majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă niciodată. În anumite contexte, frica este un semnal de alarmă indispensabil – acele momente în care siguranța și securitatea noastră sunt în pericol de a fi lezate. În aceste situații, teama este un semn de sănătate, având rolul de a ne proteja. Mult mai des trăim, însă, un tip de frică  artificială activă chiar și în momentele în care nici un pericol nu ne ameninţă. Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este străduința de a trece dincolo de temerile noastre false. Frica artificială este întotdeauna fondată pe un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul.

Aceste panici inventate, au totuşi o raţiune de a fi, aceea de a fi „purtătorul de cuvânt” al sufletului nostru care reclamă cu insistenţă să creştem şi să ne vindecăm. Ele ne dau ocazia de a ne modifica comportamentele, de a prefera realitatea în locul iluziilor, prezentul în locul trecutului. Poate că cea mai mare frică pe care o avem este să ne asumăm riscul de a trăi, riscul de a fi vii şi de a exprima ceea ce suntem cu adevărat. Cel mai bun mod de a depăşi frica este să o confruntăm. Acest proces se numeşte terapia prin expunere. Vocea fricii insistă că încercările prin care am trecut ne-au marcat pe viaţă. Preţul faptului că ne ascultăm frica reiese cel mai bine din tiparele care ne bântuie – fie că sunt cicluri repetitive de autosabotare, dependenţă sau conflicte în relaţiile cu partenerii, prietenii, colegii sau rudele. Dar cel mai mare preţ constă în faptul că ne subminează curajul şi încrederea în noi înșine.

Prin expunerea la frica pe care o avem, ne desensibilizăm. Nu putem învăţa decât în momentul în care ne aflăm efectiv în situaţia de confruntare. La fel cum nu putem învăţa să înotăm decât în apă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de dezvoltare personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Trăim într-o societate în care manifestarea emoțiilor nu este întotdeauna încurajată. Pentru unii, ascunderea agresivității a devenit o obișnuință. Auzim frecvent expresii precum “Nu m-am supărat”,  ”Credeam că ştii”, “Glumeam doar”, “Te-ai descurcat bine pentru cineva ca tine” de la persoane la care observăm ca fiind evidentă starea  tensionată de opoziție.

Agresivitatea pasivă nu înseamnă doar suprimarea furiei, ci manifestarea ei pe căi ocolite, având forma unei lovituri sub centură. Aceasta este subtilă și voalată, fără a fi ușor de remarcat, fiind ambiguă și paradoxală ca mesaj.  Atunci când suntem pasiv agresivi, se întâmplă să nu facem un lucru necesar sau care știm că ar putea fi de folos altcuiva, folosind scuze de genul „Am uitat” sau „ Nu credeam că este așa de important”.

Forme des întâlnite de pasivitate agresivă se regăsesc în următoarele situații: uităm să ajungem la o anumită oră, întârziem până în ultima clipă cu materialul de predat sau păstrăm tăcerea atunci când știm că celălalt așteaptă un răspuns din partea noastră. Cei care îşi ascund mânia manifestă o rezistenţă pasivă atunci când se pune problema să îndeplinească sarcini de rutină într-un anumit context social sau ocupaţional. Aceștia găsesc tot timpul câte ceva de reproşat, chiar şi nejustificat, fiindu-le greu să respecte autoritatea conferită de o anumită poziție socială, nesocotind deliberat instrucţiunile, sfaturile şi influența, fiind într-o permanentă opoziție.

Un pasiv-agresiv îmbracă deseori haina de victimă, considerând că “Nimeni nu mă înţelege. Nimeni nu mă apreciază. Nu degeaba port eu pică şi îi invidiez pe cei care prosperă pe lumea asta, ei sunt mai norocoşi!”. Aceasta va respinge, se va supăra şi va căuta să se răzbune în situaţii în care altora nici prin cap nu le-ar trece, de regulă, să gândească sau să acţioneze în acest fel, sabotând activitățile și demersurile celorlalți.

Comportamentul pasiv-agresiv are la bază dificultatea persoanei de a-şi exprima furia și nemulţumirea într-un mod sănătos, direct şi deschis. Aceasta a devenit expertă în reprimarea mâniei și negarea a ceea ce simte. Persoana cu un comportament pasiv-agresiv este caracterizată de o discrepanţă între ceea ce spune şi ceea ce face, manifestând un tip special de ostilitate paradoxală care subminează propria stimă de sine și a celorlalți, fiind o adevărată bombă cu ceas pentru sănătatea unei relații.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, psiho-sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Pentru a fi în măsură să ne  gestionăm optim emoțiile de anxietate, este indicat să facem diferențierea între acestea și frică. Frica este direcţionată spre o situaţie concretă și externă – că nu vom respecta un termen-limită, că nu vom trece un examen sau că vom fi respinşi de cineva de a cărui aprobare avem nevoie. Obiectul anxietăţii este dificil de identificat. Aceasta pot fi provocată de imaginea unui viitor incert, de grija pentru siguranţa și securitatea personală, de necesitatea de a continua o activitate, în absența certitudinilor. Simțim anxietate atunci când avem o emoție de nesiguranţă atunci când ne gândim ce ni se poate întâmpla atunci când ne-am confrunta cu o situație specifică.

Există două tipuri de anxietate – spontană si, respectiv, anticipativă. Dacă ne este exagerat de teamă să mergem la doctor sau să socializăm, starea s-ar putea încadra la anxietate situaţională, devenită fobică atunci când în mod constant evităm situațiile cu potențial anxiogen. Atunci când ne blocăm gândindu-ne la posibilele consecințe ale unor situații relaționate cu fobiile noastre, experimentăm anxietate anticipativă. In formele sale mai uşoare, aceasta nu se deosebeşte de grija obişnuită. Uneori, însă, anxietatea anticipativă poate fi suficient de intensă, astfel încât se transformă într-o veritabilă panică anticipativă. Anxietatea spontană poate apărea din senin, creşte repede în intensitate şi apoi cedează treptat, pe parcursul unei ore sau chiar mai lent. Anxietatea anticipativă se intensifică gradat, ca răspuns la faptul că ne gândim la o situaţie ameninţătoare, având o durată mai mare de manifestare.

Efectele anxietății sunt resimțite nivel fiziologic, fiind vizibile și în plan comportamental. La nivel fiziologic, anxietatea poate provoca un ritm cardiac accelerat, tensiune musculară, greaţă, senzaţie de uscăciune a gurii sau transpiraţie. In plan comportamental, ne poate paraliza capacitatea de a acţiona, de a ne exprima sau de a ne confrunta cu anumite situaţii cotidiene.

Dincolo de toate acestea, anxietatea nu este o emoție pe care ar trebui să o eliminăm complet din viața noastră, din teama că ar putea indica o problemă iminentă de sănătate mintală. Înainte de a vorbi despre anxietate ca problemă mentală,  este indicat să facem diferențierea între anxietatea normală și anxietatea patologică, apelând la ajutorul unui specialist.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU  – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Adevăratul motiv pentru care ne educăm copiii nu este doar acela de a realiza un transfer de cunoștințe și deprinderi pentru ca aceștia să înregistreze succese pe plan economic și satisfacții personale. Este important să-i sprijinim să intre în contact cu propria umanitate. Să fie capabili să fie empatici, să-și susțină punctul de vedere în orice împrejurări și să se comporte în acord cu propriile convingeri.

Inteligența emoțională a copiilor se dezvoltă într-un mediu plin de afecțiune. Pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărui copil este esențial ca acesta să simtă că este susținut. Copiii care au relații bazate pe afecțiune și încredere cu părinții lor se simt, de cele mai multe ori, în siguranță. Fără acest sentiment de încredere, este greu pentru un copil să devină autonom, iar autonomia dobândită poate fi limitată de un sentiment puternic de rușine și îndoială. Atunci când nu se bucură de îngrijire adecvată, ei ies din copilărie cu un sentiment de neîncredere în lumea din jur.

Un părinte inteligent emoțional va cunoaște, în majoritatea situațiilor, care sunt sentimentele sale, pe care le va împărtăși celorlalți, încercând să le cunoască punctul de vedere și având o atitudine optimistă și plină de speranță. Va ști să asculte cu atenție și să analizeze mai multe variante atunci când va lua o decizie. Un copil inteligent emoțional cunoaște multe cuvinte necesare exprimării emoțiilor și sentimentelor și vorbește cu ușurință despre propriile emoții, implicându-se și arătând înțelegere față de cei din jur. De asemenea, are răbdare pentru a obține ceea ce-și dorește cu adevărat, având idealuri rezonabile pentru vârsta sa.

Obligația principală a unui părinte este să ofere oportunități de explorare copiilor. Sarcina unui părinte este de a-și ajuta copiii să învețe cum anume pot găsi singuri răspunsuri, într-o manieră proprie.

Este bine de știut că toți copii au nevoie de limite clare și de disciplină pentru că așa se simt în siguranță. Deși majoritatea copiilor nu ar recunoaște acest lucru, libertatea îi sperie. În societatea noastră complexă și tensionată, este de datoria părinților să mențină un echilibru între diversele posibilități și responsabilități și să evite suprasolicitarea copiilor. Cuvintele care descriu cel mai bine relația dintre un părinte și copilul său se referă la afecțiune, inspirație, imaginație, bucurie, optimism, umor, sprijin, fermitate, siguranță, valori clare și respect.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului  AICI

Mulți dintre noi suntem compulsivi fără a fi conștienți de asta, chetuind prea mult, mâncând prea mult, făcându-ne griji prea mult, muncind prea mult… și lista poate continua, în funcție de fiecare. Ne dăm seama cât de mult ne controlează viața o anumită activitate fie atunci când medicul ne sugerează să renunțăm la un anumit tip de alimente, fie când am rămas fără resurse financiare sau fie când este necesar să ne schimbăm stilul de viață pentru a ne menține sănătatea.

Compulsivitatea înseamnă angajarea în orice activitate recurentă prin care încercăm să ne ascundem de ceea ce simțim – activitate care sfârșește prin a pune stăpânire pe noi. De fapt, principala noastră compulsiune este lupta continuă.

Dacă, în mijlocul unei zile aglomerate, am evada din mintea orientată spre acțiune, am deveni mai conectați la înțelepciunea existenței conștiente. De exemplu, stăm la coadă la un ghișeu, frustrați de faptul că vom avea de aşteptat atât de mult, şi brusc ne amintim să ne conectăm la noi înșine. Închidem ochii, respirăm adânc de câteva ori şi lasăm tensiunea să se risipească, în timp ce devenim conştienți de propriul corp. Dacă suntem în cadă, putem închide ochii şi ne putem lasă în voia apei. Putem mişca picioarele, pentru ca apa să se onduleze în jurul nostru, şi deschizându-ne experienţei îmbrăţişării ei liniştitoare, în timpul exerciţiului, putem să îndreaptăm întreaga atenţie asupra a ceea ce se întâmplă în corpul nostru.

Aceste pauze reprezintă momente de trăire pură. Dincolo de dorinţele şi temerile noastre, de străduinţele şi solicitările la care ne supunem încontinuu se află setea de a trăi din plin momentul prezent. La început, atunci când facem o pauză, vom recunoaşte în special tensiunea cronică şi împotrivirea faţă de viaţă. Este bine să nu opunem rezistenţă. Pentru a părăsi starea de reacţie,  folosind întrebarea: “Pot oare, în acest moment, să accept asta în viaţa mea?”

Trăim în mintea noastră, într-o poveste care încearcă să ne convingă să ne construim viața, fără a trăi în prezent, ci într-un posibil iluzoriu – în funcție de care ne acordăm permisiunea de a ne bucura și de a avea încredere în noi înșine. Recurgem la compulsiuni pentru a deveni imuni la propriile lupte, sfârșind prin a ne lupta cu propriile compulsiuni.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Suntem un ocean de resurse care așteaptă să fie explorat și cucerit. Diferența între cei care folosesc resursele cu care au fost înzestrați și cei care stau pe margine și se lamentează de dificultatea vieții este dată de direcția spre care fiecare privește. Ce vezi dincolo de linia orizontului? Ce lume minunata te anima sa mergi mai departe, zi după zi, pas cu pas? Care este cea mai bună versiune a ta la a cărei devenire contribui în fiecare zi, cu fiecare alegere?

A avea succes înseamnă a face un efort conștient de stabilire a țelurilor. Obiectivele puternice descătușează energia creatoare și dau naștere forței  necesare pentru atingerea lor.

Noi toți avem modalități variate de a ne orienta în realitatea în care trăim. Avem acces la resurse nelimitate, pentru care avem nevoie de “privirea” potrivită, data tocmai de țelurile noastre. Vedeam doar ceea ce suntem pregătiți și avem nevoie să vedem, la un moment dat.

Gândirea conștientă este “șeful de birou” al vieții noastre. Rolul ei este de a decela informațiile provenite din mediul înconjurător, de a le identifica, analiza și compara cu alte informații, iar apoi de a decide care sunt acțiunile ce trebuie întreprinse.  Gândirea subconștientă este cea care deține forțe uriașe pentru a realiza mai mult decât am crezut că suntem în stare să realizăm vreodată. Gândirea subconștientă funcționează cel mai bine atunci când ne stabilim țeluri clare, sarcini specifice, acțiuni deliberate și limite ferme pentru atingerea obiectivelor.

Daca pe fața monedei succesului  este abilitatea de a stabili țeluri clare, pe reversul ei este abilitatea de a ne organiza și de a lucra la cele mai importante sarcini în fiecare clipă. Trebuie să ne fie absolut clar ce este important pentru noi înșine fie ca este vorba de un plan de carieră, de afacere sau relațional.

Realizarea unui plan, atingerea unui țel înseamnă autodisciplina, autocontrol și autoperfecționare. Cea mai valoroasă întrebuințare a timpului înseamnă să devenim tot mai buni în îndeplinirea celor câteva sarcini de care depinde majoritatea rezultatelor. Tot ce e mai puțin decât un angajament conștient față de un lucru important, este un angajament inconștient față de un lucru neimportant.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Cea mai mare parte a comunicării dintre doi oameni este fără cuvinte. Ceea ce comunicăm prin intermediul cuvintelor reprezintă, de multe ori, mai puțin de zece la sută din mesajul pe care îl transmitem. Modurile în care preluăm, stocăm şi codăm informaţiile senzoriale pe plan mental poartă numele de sisteme reprezentaţionale. Fiecare dintre noi are un sistem de reprezentare preferat, pe baza căruia se orientează în realitatea în care trăieste.

Oamenii foarte vizuali sunt deosebit de preocupaţi de cum arată lucrurile, fiind atenţi la culori, forme şi lumini. Caracteristic unei persoane vizuale este ritmul alert. Are o voce clară şi destul de puternică. Ritmul alert cu care vorbeşte o face să respire mai repede, din capul pieptului, pentru că nu are timp să se odihnească aşa cum trebuie. Limbajul corpului urmează ritmul cuvintelor şi este rapid şi agitat. Dat fiind că memoria vizuală este activată prin ridicarea privirii, persoanele vizuale au adesea ochii în acea poziţie, deşi de obicei au grijă să păstreze contactul vizual cu persoana cu care vorbesc.

O persoană auditivă gândeşte în acelaşi ritm în care vorbeşte. Acest lucru înseamnă că are un tempo mai lent decât o persoană vizuală. Mişcările sale sunt concentrate, dar într-un mod relaxat, şi adesea face gesturi în zona mediană, fiind  uşor distrasă de zgomote. Dacă începeţi să vorbiţi cu o persoană auditivă, care încearcă să priceapă ceva, aceasta îşi pierde şirul gândurilor. O persoană auditivă îşi înclină capul când se gândeşte, de parcă ar asculta ceva. Respiră din diafragmă şi vorbeşte melodic, cu o voce ritmică, variată.

O persoană chinestezică este foarte conştientă de senzaţiile pe care i le provoacă lucrurile, atât la interior, cât şi la exterior. Aceasta are un tempo lent. Înainte să spună ceva, trebuie să fie sigură că este bine. Vorbeşte lent, încet şi profund, sau cu o voce subţire şi înaltă. În cazul său, limbajul trupului este minim şi orice gesturi ar face, acestea sunt încete şi se concentrează în zona stomacului. O persoană chinestezică respiră abdominal, aşa cum ar trebui să facă toată lumea. Contactul vizual nu este aşa de important pentru a comunica cu alţi oameni, ci atingerea este mai importantă.

Înțelegerea sistemelor noastre de reprezentare ne ajută să comunicăm mai bine unii cu alții, eliminând eventualele blocaje, acceptându-ne și valorizându-ne diversitatea.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Partenerii unei relații de cuplu fericite au învățat să echilibreze nevoia de fuziune emoţională şi dorinţa de autonomie. Acestea fiind bine delimitate, ei sunt capabili să trăiască o intimitate adevărată. Aceștia au înţeles că intimitatea nu este sinonimă cu fuziunea, însă pentru a exista o relație este nevoie de doi oameni și de schimbul dintre aceștia. Echilibrul și stabilitatea  individuală a partenerilor este piatra de temelie a fericirii din cadrul relației acestora.

Modul în care cuplurile fac față momentelor tensionate este unul dintre aspectele care relevă maturitatea acestora, şi nu felul în care trăiesc pe timp de pace. Aceștia știu că problemele care au generat criza trebuie să fie discutate imediat ce au apărut, deoarece percepţia evenimentelor şi a consecinţelor evoluează.

Partenerii cuplurilor fericite au hotărât mai degrabă să fie fericiţi decât să încerce să afle cine are dreptate şi cine greşeşte. Ei nu vor să obţină aprobarea partenerului, însă ştiu să o aprecieze atunci când o au.  Aceștia au  un raport de forţe de la egal la egal, împărțind puterea, fiind exigenţi în ceea ce priveşte cuplul lor și organizându-se în aşa fel încât să existe doi câştigători.
Fundamentul cuplurilor fericite pe termen lung nu este pasiunea, așa cum este considerat de cele mai multe ori. Pasiunea poate să fi fost la originea atracţiei lor, însă ea s-a transformat încet-încet în iubire mai liniştită, mai stabilă La baza relațiilor fericite de cuplu se află iubirea şi prietenia, adică un sentiment bazat pe cunoaşterea adevărată a celuilalt şi nu pe intensitatea senzaţiilor şi a emoţiilor.

Longevitatea unui cuplu fericit nu este o întâmplare. Ei sunt dovada elementului-cheie care face ca mariajul să dureze: afecţiunea zilnică, trăită cu simplitate. Aceștia își oferă zilnic dovezi de afecțiune, fără ca aceasta să fie obligatoriu de natură sexuală. O mângâiere uşoară a mâinii în timpul discuţiei poate însemna înţelegere; o îmbrăţişare poate genera sentimentul de comuniune, un mic gest fizic îi poate aminti celuilalt că este apreciat sau că nu este singur.

Un cuplu fericit este format din două persoane care, din amanţi pasionali, au devenit doi îndrăgostiţi, doi părinţi, doi asociaţi, doi prieteni care continuă să facă dragoste împreună şi să-şi împlinească proiectele pe termen scurt, mediu şi lung. Ei pun accentul pe ceea ce au în comun, mai mult decât pe ceea ce-i deosebeşte.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Viaţa oricărei persoane  este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sunt tot atâtea surse de suferinţă. Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute în rutina zilnică a vieții, provocate de absențe scurte, întârzieri  ale persoanelor semnificative.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru unii dintre noi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața noastră și care va deschide poarta către neîncrederea în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri. Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în  memoria trupului. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atât de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon,  trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea unui loc de muncă, despărțirea de un partener, înmormântarea unui părinte sau pierderea unui animal ne fac să trăim frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care ni le oferim noi înșine sau  alte persoane din anturajul nostru. Echilibrul nostru interior este influențat de modul în care am învățat să ne separăm rămânând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului AICI

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Autor: Alfie Kohn

Editura: HERALD

Potrivit lui Alfie Kohn “important este nu cum şi cât ne iubim copiii, ci cum percep ei iubirea pe care le-o purtăm”. În Mitul copilului răsfăţat, autorul analizează în detaliu tocmai această percepţie şi efectele condiţionărilor, prin câteva concepte definitorii pentru personalitatea copiilor mici sau a tinerilor: stimă de sine, tărie de caracter, autodisciplină, autocontrol sau autoreglare. Pedepsele şi recompensele, notele şi premiile, altă direcţie de studiu a lucrărilor lui Alfie Kohn, se subordonează aici imaginii pe care şi-o creează copiii asupra propriei persoane, în urma relaţiei cu părinţii şi a interacţiunilor din instituţiile de educaţie. De aceea, Mitul copilului răsfăţat oferă atât o revizuire istorică a metodelor de creştere a copiilor bazate pe control psihologic şi a sistemului educaţional axat pe note şi competiţie, cât şi o evaluare a ultimelor studii şi publicaţii în domeniu, permiţând o mai bună înţelegere a teoriilor expuse.
Astfel, primele capitole au în centru perspectiva părinţilor şi a profesioniştilor în educaţie, printr-o analiză critică a stereotipurilor despre părinţii “permisivi” sau “elicopter”, iar ultimele abordează aceleaşi teorii din perspectiva influenţei pe care aceste practici o au asupra copiilor.
Mitul copilului răsfăţat extinde viziunea dincolo de familie sau de instituţia educaţională, plasând fiecare enunţ în context socio-cultural, economic şi politic. Critica socială prezentă în toate lucrările lui Alfie Kohn creează, în Mitul copilului răsfăţat, un nou concept şi un nou deziderat: să creştem rebeli! Copii care vor avea capacitatea nu doar de a le răspunde părinţilor, ci de a regândi lumea, nu doar de a ajuta la strânsul mesei, ci de a reconstrui societatea, nu doar oameni mai buni, ci şi cetăţeni mai capabili.

Fragment din carte:

Pedagogii progresişti încearcă să pledeze pentru o materie şcolară mai angajantă sau pentru implicarea copiilor în procesul decizional, dar singurul răspuns pe care îl primesc cu ţâfnă este informaţia că viaţa nu va fi mereu interesantă (sau atentă Ia preferinţele copiilor) şi că elevii trebuie să se deprindă cu această realitate, fie că le place sau nu.
“Fie că le place sau nu” este, de fapt, propoziţia preferată a oamenilor care gândesc astfel. O alta este cea care începe cu “este momentul să înveţe că”…, sugerându-se că trebuie numaidecât să îi învăţăm pe copii cu neplăcerile şi nefericirea. Avem treabă de făcut! Viaţa nu trebuie să fie amuzantă şi jucăuşă! Autonegarea, ai cărei adepţi consideră necesar, în general, să îi nege şi pe ceilalţi, este îndeaproape asociată cu teama de plăcere, expiaţia prin suferinţă şi furie la adresa oricui răsfaţă copiii sau este prea indulgent cu ei. Definiţia pe care H. L Mencken o dă puritanismului este potrivită aici: “teama chinuitoare că cineva, undeva ar putea fi fericit”.
Uneori îţi vine să crezi că mesajul tacit al acestor tradiţionalişti este: “Dacă eu nu primesc tot ceea ce vreau, de ce ei să primească?” Pedagogul John Hoit spunea cândva că dacă oamenii chiar simt că viaţa nu este “altceva decât o corvoadă, o listă nesfârşită de îndatoriri terne”, ar trebui să sperăm ca aceştia “să ajungă până la urmă să spună: «Cumva, am pierdut ocazia de a mă bucura de viaţă şi de a-i da un sens, vă rog să îmi educaţi copilul de o aşa manieră încât să se descurce mai bine la capitolul ăsta»”. Cea mai mare datorie pe care o avem este de a ajuta copiii să se bucure de învăţare sau de a-i instrui să facă ce li se spune, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) ceea ce li se cere să facă este neplăcut?
Poate că atitudinea de tipul “ia-ţi medicamentul” (sau apa de gură amară) nu este altceva decât un mod de a spune: “Ah, nu te mai plânge atâta, nu-i chiar aşa rău”. Unii adulţi par nerăbdători să recomande neplăceri de “întărire a caracterului” pentru copii, în funcţie de ce îşi amintesc sau de concluziile trase din propria copilărie. “Hei, eu am luat nota 1 şi-am plecat adesea fără premiu, dar uite, am crescut şi n-am nicio problemă!” Şi poate este chiar adevărat. Pe de altă parte, poate că vorbitorul (1) presupune în mod incorect că propria experienţă dă măsura pentru cât de rău poate fi, ori (2) rememorează evenimentele trecute ca fiind mai nefaste decât au fost, de fapt, sau (3) subestimează impactul acelor evenimente printr-o evaluare cam optimistă a propriei sănătăţi psihice (deoarece insistenţa defensivă că “am crescut şi n-am nimic” nu poate fi întotdeauna crezută pe cuvânt) ori (4) nu înţelege legăturile cauzale. Chiar şi atunci când cineva are o evoluţie înfloritoare la maturitate, în ciuda greutăţilor din copilărie, este posibil ca norocul să fi jucat un rol important în acest sens. în acest caz, ar fi nesăbuit, dacă nu chiar obtuz, să decretăm că toţi copiii trebuie să treacă prin greutăţi asemănătoare.
Indiferent de experienţele prin care au trecut anumite persoane, să militezi pentru filosofia că trebuie să ne obişnuim cu durerea este ca şi cum am spune unui copil: “Obiecţiile tale nu contează. Nefericirea ta nu contează. Rabdă!”

Timiditatea, ca forma de anxietate sociala, se poate manifesta diverse feluri, avand intesitati diferite. Cel mai frecvent apare dificultatea de a comunica cu ceilalti. Persoana timidă adopta o atitudine  rezervata, evitand conversaţiile cu strainii si simtindu-se confortabil  numai cu cei pe care ii cunoaşte foarte bine.  Oamenilor timizi le este frica de posibilele critici ale celorlaltiei, simtindu-se  vulnerabili si permanent ingrijorati sa nu faca greseli sau sa nu fie respinsi. Pentru a evita asemenea eventuale situatii percepute ca fiind umilitoare,  acestia incearca sa nu spuna si sa nu facă nimic, daca nu sunt foarte siguri că pot lasa o buna impresie.

Sentimentul de inferioritate este baza lipsei de incredere in sine care genereaza timiditatea. De altfel, un alt simptom al timiditatii poate fi o continua preocupare de sine. Persoanele timide pot fi atat de preocupate  de impresia produsa celorlalti  incat  le vine foarte greu sa fie relaxate si sa se poarte firesc si natural, aratand un interes real celolalti.  Cunoaştem cu toţii persoane care ne pun o intrebare, dar nu asteapta raspuns si revin din nou la propriile lor probleme.  Acest comportament reprezinta adesea un simptom al timiditatii, caci o persoana preocupata de sine se

teme de ceilalti si aceasta teama duce la izolare. Credinta care sta la baza timiditatii in aceste situatii este ca “Toata lumea trebuie sa ma aprecieze. Daca nu se intampla asta, inseamna ca nu am valoare”. Aceste personae dau dovada de un nivel ridicat de exigent personala, avand asteptari foarte inalte de la ele insele si autosabotandu-si, in acest mod, relatiile.  Aceasta autocritica permanenta este dublata de supraevaluarea celorlati. Acestia sunt perceputi ca fiind frumosi, inteligenti, cultivati, avand atuu-uri pe care o persoana cu problem legate de stima de sine  nu le va avea niciodata: reusita, noroc, prieteni, bani, o situatie sociala buna.

Exista si situatii cand complexele de inferioritate sunt mascate de tendinta de a  vorbi prea mult. O persoană poate fi excesiv de vorbareata, pentru a evita o conversatie serioasa ce ar putea trada anumite aspecte despre sine, pe care doreste sa le ascunda.

Un alt simptom al timiditatii il constituie permanenta atitudine defensiva in fata criticilor. Ea se poate datora unui complex de vinovatie dobandit in copilarie. De obicei din cauza severitatii sau cicalelilor  unuia dintre parinti.

Timiditatea presupune existenta unui sentiment de inferioritate in anumite privinte, iar tratamentul se bazează pe depasirea acestui sentiment si intarirea respectului de sine. Poate fi dificil  sa surprindem varietatea atitudinilor care ne provoaca stanjeneala atunci cand ne aflam in compania altora, dar, daca ne analizam cu sinceritate sentimentele, vom fi pe drumul cel bun pentru a ne simti confortabil in pielea noastra.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Ostilitatea , asemenea unei monede, are doua fete:  dusmanul din celalalt si dusmanul din noi insine. Orice disconfort pe care il simtim fata de o persoana care nu ne trateaza asa cum avem nevoie sau nu ne iubeste conform conceptiei noastre despre iubire este insotit de un sentiment negativ fata de noi insine.

Nu ar exista ura impotriva celorlalti daca nu ar fi ura fata de sine. Cel mai distructiv element in relatiile umane este tendinta de a-i invinovati pe ceilalti si apoi de a-i judeca, respinge sau pedepsi pentru asta. Atunci cand alegem sa alimentam o ostilitate, de fapt comitem un act autodistructiv. Aceasta deoarece, in mod automat, dorind sa ranim sau sa respingem ceva sau pe cineva fata de care avem resentimente, ajungem sa ne ranim sau sa ne respingem pe noi insine.

Ostilitatea isi are radacinile in suferinta veche de a nu fi iubiti pe deplin. Durerea si frustrarea sunt atat de prezente in vietile noastre, ca un virus adormit in sistemul nostrum nervos gata sa izbucneasca in momentul in care apreciem ca suntem lezati, determinand descarcari emotionale ce inevitabil afecteaza relatiile. Fiind atat de profund legati de ostilitate, suntem dispusi sa aruncam in aer relatia si propria noastra fericire, pentru a demonstra ca avem dreptate si ca celalalt a gresit.

Simplul fapt de a-i judeca si a-i critica pe ceilalalti reprezinta un act de ostilitate. Ne este greu sa fim constienti de cit de mult ii judecam pe ceilalti daca nu ne linistim si nu ne observam mintea cu mai multa atentie. Judecandu-i pe ceilalti, perpetuam iluzia ca avem dreptate si ca suntem superiori, ceea ce ne va apara de respingerea si judecatile acestora. Consideram ca, procedand in acest mod, le neutralizam puterea asupra noastra, cand de fapt, prin judecarea si condamnarea acestora, incercam sa evitam durerea si teama de a nu ne simti iubiti si apreciati.

Exploziile de furie si invinuire se produc atunc cand, in constiinta noastra, apare dintr-o data imaginea “dusmanului” si asocierile sale dureroase, proiectandu-se asupra celuilalt. Este ca si cum santinela noastra interioara scaneaza in permamnenta mediul inconjurator in cautarea persoanelor al caror comportament se potriveste perfect imaginii pe care o avem despre “dusmanul din celalalt”. Asadar, de fiecare data cand cei cu care relationam actioneaza, vorbesc sau ne trateaza intr-un anumit fel care se potriveste profilului nostru despre “dusmanul din celalalt”, este declansat un semnal de alarma si trecem intr-o stare combativa. Dintr-o data, ii percepem ca fiind “dusmanii” nostri, proiectie vie a tuturor celor care ne-au ranit sau respins vreodata: “Stiam ca nu ar fi trebuit sa am incredere in tine. Esti ca toti ceilalti. Iti voi arata ca nu-ti permit sa te porti asa cu mine!”

Unul dintre lucrurile cele mai grave legate de ostilitate este ca aceasta otraveste totul, rupandu-ne de bucuria si frumusetea vietii. Ceea ce, initial, a pornit ca o suferinta specifica se transforma intr-o ura generalizata impotriva lumii.

Cu totii avem teama ca nu primim suficienta iubire. Cu totii avem propria poveste despre “dusmanul din celalalt” care ne-a nedreptatit si ne-a privat de ceea ce consideram ca e al nostru si ca meritam pe deplin. Aceasta rana de multe ori provoaca teama, suspiciune, resentimente, neincredere si agresivitate, sabotandu-ne relatiile si generand incontinuu dovezi noi ca lumea este un loc periculos si lipsit de iubire.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Trăim într-o cultură a aruncării vinei pe alte persoane. Avem nevoie să știm cine poartă vina  şi cum va plăti persoana respectivă pentru ea. In lumea noastră personală, socială şi politică, noi ţipăm şi arătăm adeseori cu degetul, dar rareori insistăm asupra asumării consecinţelor de către cei care au greşit. Dar cum am putea să facem acesta, când suntem atât de obosiți de ţipete şi acuzaţii, încât nu mai avem energia necesară pentru a crea consecinţe semnificative ale acţiunilor şi pentru a le impune celorlalţi.

Ne este mult mai la îndemână să manifestăm  mânie moralistă şi să dăm dovadă de atât de puţină compasiune, când  ne-ar fi infinit mai bine dacă am fi mai amabili, dar mai fermi, dacă am da dovadă de mai puţină mânie şi de mai multă responsabilitate asumată. Viaţa noastră ar fi infinit mai frumoasă dacă am arunca mai puţin vina pe alţii, dar am avea un respect mai mare pentru granițele fiecăruia.

Esenţa compasiunii este acceptarea. Cu cât ne acceptăm într-o mai mare măsură pe noi înşine şi pe ceilalţi, cu atât mai uşor ne vine să fim plini de compasiune. Este dificil să îi accepţi pe oamenii care te rănesc, care profită de tine sau chiar te calcă în picioare. Dacă ne dorim cu adevărat să practicăm compasiunea, trebuie să începem întotdeauna prin a ne fixa granițe ferme şi prin a-i face pe oameni să se simtă responsabili pentru comportamentul lor. Una din cele mai mari bariere în calea practicării compasiunii este teama de a fixa granițe şi consecinţe pentru încălcarea lor.

Stabilirea granițelor şi a responsabilităţilor este cu mult mai eficienta decât ţipătul şi învinovăţirea. Atunci când dăm vina pe altcineva şi îl facem de ruşine, noi mutăm accentul de la comportamentul său la al nostru, ca în momentele în care țipăm la o altă persoană, dorind să o facem de râs în faţa celorlalți. În această situație, singurul comportament discutabil este al nostru. Dacă nu impunem consecinţe pentru comportamentele greşite, oamenii se învaţă să nu ţină cont de solicitările noastre, chiar dacă le rostim sub formă de ameninţare sau de ultimatum.

Este important să separăm oamenii de comportamentul lor, adresându-ne esenței lor umane, asumându-ne disconfortul rezultat din combinarea compasiunii cu stabilirea granițelor. De multe ori, evităm să confruntăm o persoană care ne-a rănit, fără să îi facem vizibil acesteia responsabilitatea pentru comportamentul său.  Această atitudine nu poate conduce decât la probleme. Atunci când ne convingem singuri că detestăm pe cineva astfel incat să ne simţim mai confortabil atunci cand dăm vina pe el, noi intrăm practic in jocul vinovăţiei şi al ruşini. Ne simțim folosiţi şi manipulaţi în momentele în care nu  stabilim granițe ferme şi nu le explicăm oamenilor consecinţele acţiunilor lor. Să ne protejăm propria stare de bine este responsabilitatea noastră și nu a celorlalți.  Este greu să practici compasiunea atunci cand eşti plin de resentimente. Dacă dorim să practicăm acceptarea şi compasiunea, este necesar să învățăm să stabilim granițe ferme şi consecinţe pentru comportamentele nedorite.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Titlu: Cele opt deprinderi ale iubirii. Deschide-ti mintea, deschide-ti inima

Autor: Ed Bacon

Editura: For You

Esenţa cărţii lui Ed Bacon este aceasta: atunci când exersăm energia iubirii, reunţăm la frică și alegem să avem un nou scop măreț: o viață trăită cu inima deschisă. Iar pentru a reuşi să trăim astfel, autorul ne propune să ne însuşim opt deprinderi (sau, mai exact, să le conştientizăm, deoarece le avem cu toţii, şi să le dezvoltăm, pentru ca, prin exersarea lor repetată, acestea să devină deprinderi).

Cele opt deprinderi sunt: deprinderea generozităţii, deprinderea liniştii interioare, deprinderea adevărului, deprinderea sincerităţii, deprinderea jocului, deprinderea iertării, deprinderea compasiunii, deprinderea comuniunii.

Când sunt practicate în mod constant, deprinderile iubirii pot deveni, de fapt, ceva obişnuit, schimbând felul în care gândim și ne comportăm, transformând interacțiunile cu oamenii dragi din viața noastră, cu oamenii pe care îi cunoaștem și cu lumea, în general. Aceste deprinderi ne ajută să privim spre noi înșine și spre cei din jurul nostru, cu alți ochi. Când dragostea este țelul spre care ne îndreptăm, frica e cel mai mare obstacol al nostru. Dar când ne deschidem inimile pentru a iubi, ne deschidem totodată și mințile, alegând iubirea în defavoarea fricii, ca forță care să ne călăuzească. Indiferent câte cărţi, istorisiri, prelegeri sau predici excepționale primim, niciuna nu ne inspiră la fel de mult precum capacitatea de a descoperi bogățiile iubirii din noi înșine. Această forță din in­teriorul fiecăruia dintre noi este iubirea.

Fragment din carte:

Speranţa mea e că fiecare poate trăi frumuseţea şi cunoaşte puterea vindecătoare a comuniunii. Exersând voluntar iubirea, putem conspira să transformăm lumea într-o comunitate ancorată în iubire. Termenul a conspira înseamnă “a respira odată cu”; cu siguranţă, aceasta e o conspiraţie spre care toţi tindem.
• Fă o alegere conştientă de a petrece timp cu oameni a căror energie este iubitoare şi care poate constitui un sprijin, şi nu cu oameni care sunt orientaţi spre excluziune sau care sunt moralişti. Cu toţii avem prieteni care obişnuiesc mai mult să ia energie decât să ofere, care aduc nori în zilele noastre cu soare, care ne transmit nouă teama lor, oricât am încerca să ne împotrivim. Fii mai atent cum relaţionezi cu aceşti oameni şi oferă-le compasiune. Poate că deprinderea sincerităţii îţi poate veni în ajutor să ţii la distanţă relaţia ta faţă de negativism şi să o îndrepţi astfel spre atitudini pozitive.
• Devino conştient de oamenii din familia ta, de la muncă sau din cadrul reţelelor sociale care îi împart pe ceilalţi pe categorii şi tind să favorizeze un grup în detrimentul altuia. Invers, există persoane în viaţa ta care tind să scoată în evidenţă comuniunea de spirit existentă între toate fiinţele umane? Cum te simţi în prezenţa lor? Unii sau alţii dintre aceşti oameni au o tendinţă pronunţată spre a fi iubitori sau temători? La baza spiritului ubuntu, aloha sau al deprinderii comuniunii stă faptul că nu pu¬tem avea inimile deschise de unii singuri. Pe cine te poţi baza în cadrul familiei, grupului tău de prieteni, grupului de asociaţi, pentru a te simţi încurajat să exersezi deprinderea comuniunii? Asigură-te că îţi aloci timp pe care să-l petreci cu ei, fie pentru conversaţii, fie pentru a servi masa, fie pentru a merge chiar în vacanţe împreună.
• Dacă deocamdată cauţi un grup de oameni unde comuniunea adevărată este o stare de fapt ce duce la eliberarea de frică a propriei tale persoane şi a celorlalţi, descoperă-i şi învaţă de la ei ce rol are comuniunea sufletească cu oamenii din jur, în viaţa lor. Te simţi atras de acest tip de comuniune? Dacă nu, poate că eşti chemat să formezi un nou grup. Poţi folosi această carte ca punct de pornire în discuţiile pe care le porţi cu alţii, poate la bibliotecă, la biserică sau într-o cafenea. Citeşte şi alte cărţi sau ar¬ticole. Scopul este să-ţi aprofundezi înţelegerea asupra faptului că “eu sunt, deoarece noi suntem”.
• Pe unii, ideea de comuniune îi descurajează. Poate că îţi doreşti mai degrabă pacea şi liniştea propriilor tale gânduri, în acest caz, te încurajez să găseşti alte modalităţi de comuniune sufletească: vizitând galeriile de artă, citind cărţi, privind filme. Găseşte oportunităţi de a te deschide faţă de preocupările, visurile şi filosofiile de viaţă ale altora. Te vei îmbogăţi în plan spiritual şi vei reuşi să devii parte a unui flux sporit de gânduri şi idei. în plus, dacă alegi să faci parte dintr-o organizaţie sportivă, cum ar fi un club al drumeţilor sau al alergătorilor, vei avea prilejul să-ţi concentrezi atenţia şi pe ceva de făcut, nu doar pe conversaţiile conjuncturale. Ai putea descoperi că în jurul tău se formează o comuniune de spirit în mod natural, fără a fi nevoit să te străduieşti prea mult.
• Celor care vă doriţi să aveţi o comuniune mai puternică în plan fizic cu alţi oameni, dar vă simţiţi stingheri sau vă ruşinaţi în contexte sociale, vă recomand să exersaţi deprinderea liniştii si să vă permiteţi să simţiţi forţa interioară care există în voi. Aveţi încredere că iubirea din inima voastră vă poate da capacitatea de care aveţi nevoie pentru a intra cu uşurinţă în conexiunile personale cu alţi oameni.

“Daca vreti sa distrugeti un lucru, tot ce trebuie sa faceti este sa-l  inconjurati cu ziduri groase. Se va usca din interior.”

Elif Shafak

Nevoile oamenilor sunt universale.  Avem  nevoie sa ne simtim in siguranta, sa ne simtim apreciati, respectati, incurajati si iubiti. Aceste nevoi  pot fi implinite in cadrul relatiilor familiale si este dureros atunci cand aceasta nu se intampla. Frecvent, auzim afirmatii de genul: “Comunicarea deschisa nu este niciodata usoara cu cei apropiati”, “Sotia mea nu impartaseste cu mine bucuria pe care mi-o produce fiecare pas inainte”, “Sunt mama singura si mereu mi-a fost greu sa asigur un stil de viata echilibrat si satisfacator pentru familia mea”, “Sotul meu nu este niciodata langa mine atunci cand am nevoie”, “Familia este foarte importanta pentru mine si cand exista tensiuni, totul in jur isi pierde echilibrul”.

Conflictele familiale poarta in ele foarte multa durere afectiva. Nicio pierdere nu este la fel de dureroasa si de profunda precum pierderea unui membru al familiei. Pentru unii, aceasta  durere intensa poate dura la nesfarsit.  Cu toate acesta, zilnic foarte multe personae isi irosesc, aproape inconstient, cel mai pretios dintre darurile oferite de viata: familia. Soti si sotii care se iubeau candva, devin distanti. Separarea emotionala si divortul sunt intalnite din ce in ce mai des. Copiii care provin din familii divortate sunt mai predispusi la probleme disciplinare, la afectiuni psihologice si o stare precara de sanatate.

Frecvent, divortul  porneste de la tradare, abuz fizic sau infidelitate, dragostea transformandu-se intr-o totala lipsa de respect. Membrii familiei devin ori buni, ori rai, familia devenind un veritabil camp de lupta – “tabara mea impotriva taberei tale”.  Se intampla de multe ori ca, in familiile aflate la limita, separarea sa genereze “jocuri psihologice” de tipul “desparte si cucereste”. Copiii sunt adesea pusi in situatia de a alege intre pozitiile de “copil bun” si “copil rau”.

In alte familii, abuzul emotional este mai putin evident.  Acestea exceleaza in ceea ce priveste cearta, cautatul nodului in papura sau calomnia. Exista un fel de competie pentru a vedea cine il poate face mai nefericit pe celalalt, pana cand, obosind, se instaleaza domnia tacerii.

Cele mai multe dintre conflictle familiale sunt, la baza, conflicte de identitate. Daca stima de sine ne este amenintata, raspundem atacand stima de sine a altora. Acest mod de a reactiona compenseaza, intr-o anumita masura, propriile noastre vulnerabilitati. In cazul abuzului emotional si fizic, majoritatea celor care abuzeaza au un simt fragil al sinelui. Membrii familiei devin agresivi cand se simt “nebagati in seama”, “acuzati”, “vinovati”, “nerespectati”, respinsi”, “inutili”, “inadecvati”, “lipsiti de orice putere”.

Prin comparatie, casniciile fericite iau nastere doar cand partenerii valorifica diferentele – care devin, astfel, surse de placere si de creativitate. Cand doi oameni formeaza un cuplu, acestia au ocazia de a crea o lume in miniatura, o lume care care nu a existat si nici nu va mai exista vreodata. Dincolo de calitatile individuale innascute, fiecare partener are propria cultura sociala si familial deja formata, valori, norme, reguli si traditii. Daca acestia vad diferentele ca fiind o amenintare, atunci au o problema. Daca se bucura de diferenetele dintre ei, pe de alta parte, pentru a invata unul despre celalalt si a explora ceea ce aduce nou fiecare in relatie, atunci vor progresa.  Iubirea nu inseamna numai un sentiment pentru cineva. Ea reprezinta, in acelasi timp, dorinta de a vedea o persoana asa cum este. A fi la fel nu inseamna acelasi lucru, iar uniformitatea nu inseamna unitate.

Familia reprezinta echipa complemtara ideala, unde unitatea este creata de oameni cu talente si istorii diferite, care sunt uniti prin iubire si care apreciaza rolul, capacitatea si perceptia fiecaruia.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Furia este un raspuns biologic si emotional la sentimental de neputinta, fiind un raspuns la o dorinta blocata, indiferent daca suntem sau nu constienti de acest lucru. Multi oameni nu sunt constienti,  in cele mai multe situatii, de faptul  ca se simt neputinciosi si sunt furiosi  ca reactie la aceasta neputinta. Cu toate acestea, ne simtim incordarea,stim  ca ceva ne deranjeaza, dar nu suntem siguri daca este vorba de neputinta sau de furie.

Atunci cand ne simtim neputinciosi, avem nevoie sa devenim din nou stapani pe situatie. Adevarul este ca nimeni nu vrea sa ramana intr-o stare de neputinta. Una dintre modalitatile la care apelam, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne recapata puterea este furia.

Furia este manifestarea unei pulsiuni agresive, fiind innascuta.  In cele mai multe cazuri, furia este reprimata, impinsa in inconstient. Furia poate fi inabusita in situatia in care simtim ca nu o putem provoca pe  cealalata persoana,  cea pe care suntem furiosi.  De exemplu, este posibil sa ne inabusim  furia fata de sef sau fata de alta autoritate cu care, daca ne-am confrunta, consideram ca am avea de suferit.

Exista in psihologie o lege fundamentala, care spune ca : “Atunci cand furia este inabusita, apare si simptomul.” Atunci cand furia fata de o anumita persoana este reprimata si impinsa in inconstient, apare si simptomul. Fiind o emotie puternica, furia isi va gasi cea mai buna modalitate de a tasni din adancurile inconstientului,  manifestandu-se, nu de putine ori, sub forma anxietatii sau depresiei. In situatiile in care furia este exprimata direct catre cineva anume – persoana careia ii si era adresata initial -, atunci probabilitatea aparitiei unui simptom psihic sau emotional este redusa.

Asadar, furia este reflexul emotional al sentimentului de pierdere a puterii.  Reactia de furie este indreptata intotdeauuna catre o anumita persoana. Aceasta emotie nu poate ramane suspendata in aer. Uneori, cand cealalta persoana este absenta sau, dintr-un motiv sau altul, nu este disponibila sau refuza o confruntare directa, atunci sinele devine tinta furiei.

In situatiile in care nu suntem constienti de propria noastra stare de furie, sentimentul de insatisfactie este un bun ghid care ne va duce la destinatie – sentimentul de furie si, mai ales, furia  fata de cineva anume.

Desi problema identificarii corecte a cauzei reale a starii noastre de furie pare a fi foarte complicata lucrurile nu stau chiar asa. De fapt, pot fi mai simple decat ne asteptam. Acei oameni care ne pot afecta starea de bine si ne provoaca tensiune emotionala si suferinta sunt in numar de maxim zece persoane. Acestia pot fi partenerul de cuplu sau de afaceri, copilul, un anumit coleg de munca, unul sau ambii parinti etc. Identificarea corecta a persoanei sau persoanelor al caror comportament genereaza starea de furie – stare pe care o constientizam mai mult sau mai putin – si care, la randul ei/ lor, determina aparitia simptomelor emotional-afective, de tipul anxietatii sau depresiei, este un prim pas spre rezolvarea starii de discofort pe care o simtim. Atunci cand tinta furiei este identificata, iar furia devine constienta, forta simptomului va scadea in intensitate, fiind posibil ca el sa dispara imediat.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU –

Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica. Link contact: aici

Titlu: Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand. Recunoasterea, Analiza , Revolutia

Autor: Brene Brown

Editura: Adevar Divin .  Colectia: Dezvoltare personala

Cercetătoarea în domeniul sociologiei Brené Brown a declanşat o conversaţie la nivel global referitoare la curaj, vulnerabilitate, ruşine şi preţuirea de sine. Munca ei de pionierat a scos la lumină un adevăr profund: vulnerabilitatea – adică dorinţa de a te exprima şi de a te lăsa văzut, fără a şti ce se va întâmpla în continuare – este singura cale care poate conduce la o iubire mai mare, la apartenenţă, creativitate şi bucurie. O viaţă trăită cu curaj nu este însă uşoară. Mai devreme sau mai târziu, noi ne vom împiedica cu siguranţă şi vom cădea.

Subiectul cărţii Ridică-te din propria ta cenuşă, mai puternic ca oricând, se referă exact la aceste momente. Cercetătoare adeptă a metodei calitative, Brown a intervievat un număr mare de subiecţi, de la lideri ai unor companii prezentate în Fortune 500 la militari, artişti, cupluri aflate în relaţii de lungă durată, profesori şi părinţi, aflând poveştile acestora legate de curaj, de căzături şi de ridicarea din propria lor cenuşă. Ea şi-a pus întrebarea: “Ce au în comun toţi aceşti oameni care au relaţii de lungă durată bazate pe iubire, lideri care cultivă creativitatea, artişti inovatori şi clerici care îi ajută pe oameni să îşi păstreze credinţa în mister?” În urma studiului ei, răspunsul i-a devenit clar: ei recunosc puterea emoţiilor lor şi nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Analizarea poveştilor noastre legate de durerea sufletească poate părea periculoasă, dar procesul de redresare este exact cel în care ne este testat curajul şi care ne modelează valorile. Poveştile noastre legate de diferite dificultăţi pot fi majore, precum pierderea slujbei sau încheierea unei relaţii, dar pot fi inclusiv minore, cum ar fi o ceartă cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstanţe, procesul ridicării din propria noastră cenuşă, mai puternici ca oricând, este întotdeauna acelaşi: noi trebuie să ne recunoaştem emoţiile şi să fim curioşi în privinţa lor; să ne analizăm poveştile pe care ni le spunem până când descoperim adevărul; şi să trăim zi de zi acest proces, până când se transformă într-o practică şi ajunge să genereze o revoluţie în viaţa noastră. Ridicarea din propria cenuşă după o prăbuşire este procesul prin care ne putem cultiva o viaţă trăită plenar, din toată inima. Acesta este procesul care ne învaţă cele mai multe lucruri în legătură cu noi înşine, scrie Brown.

Fragmente din carte:

Există o serie de afirmaţii de bază referitoare la curaj, la asumarea riscului de a fi vulnerabil şi la depăşirea adversităţii, pe care merită să le înţelegem înainte de a porni la drum. Personal, îmi place să mă gândesc la ele ca la nişte legi fundamentale ale fizicii emoţionale, ca la nişte adevăruri simple, dar profunde, care ne ajută să înţelegem de ce este atât de rar curajul şi de ce are el o putere transformatoare atât de mare. Acestea sunt regulile jocului pentru ridicarea din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.

1. Dacă suntem suficient de curajoşi suficient de frecvent, vom cădea cu siguranţă; aceasta este o lege fizică a vulnerabilităţii. Atunci când ne angajăm să ne afirmăm principiile în care credem şi ne asumăm riscul de a cădea, noi ne angajăm practic să cădem efectiv. îndrăzneala nu înseamnă să îţi spui: “Doresc să îmi asum riscul de a da greş”, ci “Ştiu că voi da greş, dar acest lucru nu mă împiedică să continui.” Nu numai norocul îi favorizează pe cei îndrăzneţi, ci si eşecul.
2. Odată angajaţi să fim curajoşi, noi nu mai putem da vreodată înapoi. Ne putem ridica de jos atunci când cădem, când dăm greş şi când ratăm, dar nu ne mai putem întoarce vreodată în punctul de plecare de dinainte de a ne asuma curajul şi de a cădea. Curajul transformă însăşi structura noastră emoţională. Această schimbare este similară de multe ori cu un sentiment profund de pierdere. în timpul procesului de ridicare din propria cenuşă, nouă ni se face uneori dor de casă, dar această casă nu mai există. Ne dorim să ne întoarcem la momentul de dinainte de intrarea în arenă, dar nu mai putem face acest lucru. Problema este îngreunată de faptul că acum avem un nivel de conştiinţă nou, care integrează conceptul de curaj. De aceea, nu mai putem mima acest lucru. Acum ştim ce înseamnă să îţi afirmi principiile şi să trăieşti la înălţimea lor, dar şi ce înseamnă să nu o faci. Din fericire, noua noastră conştiinţă poate fi foarte revigorantă, reamintindu-ne de menirea noastră şi de angajamentul nostru faţă de o viaţă trăită plenar, din toată inima. Gestionarea tensiunii generate de oscilaţia între dorinţa de a ne întoarce la momentul de dinaintea asumării de riscuri şi de căzătură, pe de o parte, şi dorinţa de a merge mai departe, cu un curaj încă şi mai mare, pe de altă parte, face parte integrantă din procesul ridicării din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.
3. Această călătorie nu poate fi făcută decât de tine; pe de altă parte, nimeni nu o poate face de unul singur. încă de la începuturile istoriei, oamenii au găsit modalităţi de a se ridica de jos după ce cad, dar asta nu înseamnă că există o cale bătătorită pentru a face acest lucru. Cu toţii trebuie să ne găsim propria cale, explorând experienţele cele mai universale, dar şi navigând într-o solitudine care ne face să credem că suntem primii care au pus piciorul în această regiune necartografiată. Ca şi cum situaţia nu ar fi suficient de complexă în sine, în locul siguranţei de pe o cale bătătorită sau generată de un tovarăş constant de călătorie, noi trebuie să învăţăm să depindem doar pentru câteva momente scurte de tovarăşii noştri, care fie ne oferă un adăpost sau un sprijin, fie ne însoţesc câţiva paşi, dar nu mai mult.

[...]

Analiza începe prin activarea curiozităţii şi prin conştientizarea poveştii pe care ne-o spunem despre rana noastră sufletească, despre mânia, frustrarea sau durerea pe care o simţim. în clipa în care ne trezim cu faţa în jos în interiorul arenei, mintea noastră încearcă să analizeze ce se întâmplă. Povestea pe care o creează ea se bazează pe emoţii şi pe nevoia imediată de protecţie. De aceea, cel mai probabil ea nu este corectă, bine gândită sau chiar raţională. De fapt, ea reprezintă fie o minciună absolută, fie o versiune nu foarte onestă a poveştii reale.
Iţi mai aminteşti de citatul din Thompson: “Civilizaţia încetează la graniţa cu apa”? Ei bine, analiza începe atunci când avem curajul, capacitatea şi dorinţa de a trece de această graniţă, adică de a ne aventura în acea primă poveste pe care ne-o spunem, nu foarte realistă. Acesta este începutul Actului 2.
De ce este necesar să devenim conştienţi de această poveste necenzurată? Deoarece ea conţine răspunsurile la trei întrebări de o importanţă critică. De aceste răspunsuri depinde cultivarea unei vieţi trăite plenar, din toată inima, dar şi a curajului, compasiunii şi conexiunii cu propria noastră viaţă:
1. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg din această situaţie?
2. Ce mai trebuie să ştiu şi să înţeleg în legătură cu oamenii implicaţi în această poveste?
3. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg despre mine însumi?
In absenţa datelor reale, noi inventăm întotdeauna poveşti. Aşa suntem setaţi. De fapt, nevoia de a inventa o poveste, mai ales atunci când ne simţim răniţi, face parte integrantă din cel mai primitiv instinct de supravieţuire. Găsirea de semnificaţii este setată în ADN-ul nostru, acesta cerându-ne să creăm o poveste care să aibă sens pentru noi, să ni se pară familiară şi să ne ajute să ne protejăm mai bine pe noi înşine. Procesul de analiză constă în optarea pentru incertitudine şi pentru vulnerabilitate, cu scopul de a afla care este adevărul, şi reprezintă o opţiune conştientă extrem de curajoasă.
Neurologul şi romancierul Robert Burton explică faptul că atunci când recunoaştem şi completăm un tipar, creierul nostru ne răsplăteşte printr-o secreţie de dopamină. Poveştile nu sunt altceva decât tipare. Creierul recunoaşte structura familiară de tip început-mijloc-sfârşit a unei poveşti şi ne răsplăteşte pentru eliminarea ambiguităţii. Din păcate, acest mecanism nu necesită acurateţe, ci doar certitudine.

Cele mai multe dureri si cele mai multe bucurii provin din interactiunea cu ceilalti. Putem gasi modalitati prin care sa ne incurajam unii pe ceilalti in drumul nostru prin viata. Nimeni nu detine raspunsuri pentru viata altei persoane. Poate ca, uneori, cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este sa facem o pauza din cand in cand, sa ne pansam ranile unii altora, sa ne incurajam si, apoi, sa intram din nou in joc.

Cu totii ne dorim sa avem capacitate de influentare a celorlalti, fiind mai mult sau mai putin constienti de responsabilitatea  implicata. Principiile noastre creeaza lumea in care traim. Puterea adevarata si durabila nu vine din tactici si manevre, negociere sau intimidare. Procesul puterii incepe cu noi insine, cu cresterea gradului de constientizare asupra modului in care ne traim viata si ii influentam sau ne lasam influentati de ceilalti. Daca traim dominati de teama, atunci optiunile noastre vor fi bazate pe ceea ce dorim sa evitam. Daca traim cu onoare, vom face optiuni bazate pe ceea ce noi pretuim mai mult, stiind cat de important este sa-i  imputernicim pe ceilalti, renuntand sa-i mai controlam. A influenta cu onoare, inseamna, de fapt, a invata sa manifestam in relatiile noastre  rabdarea, blandetea, capacitatea de a invatata de la ceilalti, acceptarea, bunatatea, cunoasterea, disciplina, consecventa si integritatea.

Unul dintre lucrurile pe care le putem face atunci cand incercam sa-i influentam pe ceilalti este sa impartasim motivele si rationamentele din spatele hotararilor si cererilor noastre. In timp ce sustinem pozitia sau actiunea pe care o propunem, este necesar sa pastram respectul autentic pentru ideile si perspectivele celorlalti. Puterea de convingere incepe ca un tipar mental. Ea presupune ca, de la inceput, atunci cand vorbim altei persoane, sa incercam sa-i castigam increderea, intr-un mod sincer si onest.  Presupune ca ne vom asuma partea noastra de responsabilitate, in cazul in care vom obtine participarea si implicarea celuilalt. Presupune ca el merita acest efort.

Cand oamenilor li se cere sa faca ceva si nu li se explica de ce, ei pot considera ca nu sunt respectati. Cand apar schimbari de ritm, de directie sau de prioritati si nu li explica motivul profund si realist pentru care se intampla acest fapt, ei pot deveni sceptici. In absenta claritatii, fiecare aduce intr-o situatie data propria intelegere a semnificatiei si a scopului. Atunci cand oamenii nu sunt informati cu privire la adevaratele motive care stau la baza schimbarilor, acestia furnizeaza semnificatii sau motive care pot fi incorecte si, in cel mai rau caz, destructive, abatand atentia de la directia spre care dorim sa ne indreptam. Un om asupra careia s-a manifestat coercitia impotriva propriei vointe, nu va adera la schimbarile pe care le propunem. Daca, in schimb, se simte respectat si stie ca ne pasa, sunt sanse mult mai mari sa fie deschis propunerilor pe care i le facem. Uneori, este necesar sa le acordam celolrlalti privilegiul indoielii, sa le oferim ocazia de a-si exprima opiniile inainte de a ne stradui sa ii castigam de partea noastra. Aceasta este puterea de influentare cu onoare.

Se intampla sa fim  toxici unii pentru altii. Fiecare dintre noi a fost ranit intr-un anume mod de catre ceilalti. Daca nu suntem atenti, putem rani parti vulnerabile ale celor cu care traim si muncim. Cele mai multe bucurii si cele mai mari dureri ale noastre au aparut in legatura cu implicarea noastra in vietile altor oameni. Din cauza unor relatii care au esuat, avem domenii in care suntem vulnerabili. Oamenii care realmente au importanta pozitiva fata de noi par sa simta acest lucru. Ei nu au intrat calcand ca elefantii peste toate acele puncte sensibile pe care le avem fiecare. Ei le-au simtit. Ei au fost blanzi in acele domenii in care noi aveam nevoie de blandete.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Autor: Brebe Brown

Editura: Curtea Veche

Vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cunoşti victoria sau înfrângerea, ci să înţelegi că ambele sunt necesare; înseamnă să te implici cu toată fiinţa ta în ceea ce faci.
Profesoară universitară, autoare de cărţi şi articole şi vorbitoare în public din Statele Unite, Brené Brown este actualmente cercetătoare la Colegiul Postuniversitar de Asistenţă Socială de la Universitatea din Houston, Texas. În ultimii doisprezece ani, s-a ocupat de cercetare într-o arie largă de subiecte, care include vulnerabilitatea, curajul, sentimentul valorii personale şi cel al ruşinii, şi a ţinut conferinţe pe aceste teme, vizionate pe Internet în toată lumea.

Dr. Brene Brown (n. 1965) este profesoara si cercetatoare la Colegiul Postuniversitar de Asistenta Sociala de la Universitatea din Houston, Texas. In ultimii treisprezece ani, a studiat vulnerabilitatea, curajul, sentimentul valorii personale si cel al rusinii. Este autoarea a trei carti care au ajuns nr. 1 pe lista celor mai bine vandute titluri a cotidianului The New York Times: The Gifts of Imperfection (Darurile imperfectiunii) in 2010, Daring Greatly (textual: Indrazneste mult) in 2012 si Rising Strong (Ridica-te puternic) in 2015. Este fondatoarea si directoarea comunitatilor de invatare online The Daring Way („Calea indrazneata“) si Courage Works („Curajul functioneaza“), care ofera e-cursuri, ateliere si subiecte de interviuri pentru persoanele private si organizatiile pregatite pentru o viata mai curajoasa, pentru a iubi si conduce. Conferinta ei din 2010, „Puterea vulnerabilitatii“, din seria TEDx Houston, se numara printre primele cinci conferinte TED tinute in lumea intreaga si a fost vizualizata online de peste 25 de milioane de utilizatori.

Fragmente din carte:

Dacă te hotărăşti să cobori în arenă şi să îndrăzneşti cu orice preţ, te poţi aştepta s-o şi încasezi. Nu contează dacă “arena” este o campanie pentru postul de guvernator sau pentru cel de şef al asociaţiei de părinţi de la şcoala copiilor tăi. Sau dacă marea ta îndrăzneală reprezintă un articol pentru revista şcolii, o promovare sau vinderea unei oale de ceramică pe e-bay. În toate aceste cazuri, vei avea parte, aproape sigur, de reacţii cinice sau de critici. Se prea poate să te confrunţi chiar şi cu demonstraţii de răutate şi meschinărie. De ce? Pentru că cinismul, criticile cu orice preţ, cruzimea şi aroganţa sunt mai bune decât orice armură — poţi să faci chiar şi arme din ele, cu care nu numai să ţii vulnerabilitatea la distanţare tine, dar să-i şi răneşti pe cei care sunt vulnerabili şi, prin asta, ne fac să ne simţim inconfortabil.
Dacă eşti genul de persoană care “n-are nici o treabă cu vulnerabilitatea”, nu există situaţie în care să te simţi mai ameninţat şi mai incitat să-l ataci şi să-l faci de ruşine pe celălalt, decât atunci când îl vezi că îndrăzneşte cu orice preţ. Îndrăzneala celuilalt este precum o oglindă în care se reflectă, într-o manieră neplăcută, propriile temeri în legătură cu felul în care ne arătăm celorlalţi şi în cafe ne lăsăm văzuţi. Asta-i face pe unii să se comporte agresiv. Aşadar, când vedem acte de cruzime, foarte probabil vulnerabilitatea este ceea ce stă la baza lor, în ultimă instanţă.
Când vorbesc despre critică, nu mă refer la nişte reacţii constructive, la dezbaterile şi neînţelegerile cu privire la valoarea sau importanţa unei contribuţii. Ci la atacul personal, remarcile umilitoare şi afirmaţiile nejustificate despre motivaţiile şi intenţiile cuiva.
Când vorbesc despre cinism, nu mă refer la scepticismul sănătos. Ci la cinismul intrat în reflex, care duce la comentarii stupide, genul: “Ce spui e o tâmpenie”, sau: “Ce idee cretină!” Atitudinile “şmechere” sunt forma de cinism întâlnită cel mai frecvent. “Ce plictisitor şi banal. Cui îi pasă de ce crezi tu?” Este ca şi cum, pentru mulţi oameni, entuziasmul şi implicarea au devenit semne de naivitate. Dacă eşti prea încântat de un lucru sau prea ataşat de ceea ce faci, eşti “banal” pentru ei. Am interzis folosirea acestui cuvânt la noi în casă, alături de ratat şi prost.
Adolescenţa este linia de start în cursa înarmărilor cu strategii de apărare. în gimnaziu şi liceu, cinismul şi atitudinile “şmechere” sunt la ele acasă. Toţi colegii de clasă ai fiicei mele — care acum este în gimnaziu — poartă hanorace în fiecare zi (chiar şi când afară sunt 35 de grade Celsius). Fiind accesorii vestimentare “şmechere”, hanoracele sunt, bineînţeles, mijloace de apărare împotriva vulnerabilităţii; sunt aproape sigură că, pentru acei copii care le poartă, sunt ca nişte mantii care te fac invizibil. Ei dispar, literalmente, când sunt îmbrăcaţi cu ele. Sunt ca o ascunzătoare. Cu gluga pe cap şi mâinile băgate în buzunare, un astfel de adolescent este o imagine a detaşării emoţionale. E prea “tare”, ca să-i pese de ceva.
Nu doar adolescenţii se apără de vulnerabilitate prin atitudini de “şmecheri”, ci şi adulţii. Avem grijă să nu vadă cineva că râdem prea tare, că suntem prea creduli, că ne pasă prea mult de cineva sau că suntem prea entuziasmaţi. Nu mai purtăm hanorace atât de des, dar ne folosim titlurile uzuale, educaţia, originea şi poziţia socială, ca pretexte care justifică cinismul, criticile răuvoitoare, cruzimea şi aroganţa: “Pot să-ţi vorbesc în felul ăsta sau să mă răstesc la tine, pentru că sunt cine sunt şi fac ceea ce fac”. Şi poţi fi sigur că asemenea justificări sunt formulate dintr-o perspectivă nonconformistă, de respingere.

[...]

Experienţa de înfruntare a adversităţii, tenacitatea şi tăria de caracter sunt calităţi importante ale celor care îşi trăiesc viaţa din plin — după cum arată cercetările mele. Am fost foarte bucuroasă de această constatare, fiindcă erau printre puţinele calităţi ale unei vieţi trăite din plin, pe care le aveam şi eu, în acel moment (îţi aminteşti, probabil, că în introducere am spus că aveam doar două calităţi din cele zece necesare unei vieţii trăite din plin). Căutând în literatura de specialitate un concept care să cuprindă cele trei calităţi amintite mai sus, am dat peste un studiu întreprins de C.R. Snyder pe tema speranţei. Am fost uimită. În primul rând, credeam că speranţa este o emoţie caldă, difuză — sentimentul că un lucru este cu putinţă. în al doilea rând, ceea ce căutam eu era o combinaţie de capacităţi, pe care am etichetat-o drept “Planul B”: oamenii care posedau aceste calităţi aveau întotdeauna un “Plan B”, când Planul A nu dădea rezultate.
După cum am constatat mai târziu, ceea ce credeam despre speranţă era greşit, dar aveam dreptate în tot ce credeam despre “Planul B”. Potrivit lui Snyder, care şi-a dedicat cariera studierii acestui subiect, speranţa nu este o emoţie; e un mod de a gândi sau un proces cognitiv. Emoţiile joacă un rol de sprijin, dar speranţa, în sine, este un proces de gândire constituit din ceea ce Snyder consideră o combinaţie de scopuri, de modalităţi de a le atinge şi de acţiuni întreprinse de individ.

Am intalnit  numeroase persoane care isi fac un titlu, de glorie din a actiona conform principiului “mai repede, mai mult, mai bine”. Aceasta, pina la un moment dat, cand, suprinzator, nimic nu mai functioneaza. Cei care se concentreaza foarte greu, nu se pot odihni suficient noaptea si au mari dificultati sa se recreeze chiar si in concediu, prezinta deja simptome ale burnout-ului.

Simptomatologia sindromului de burnout este diversa, situandu-se la nivel emotional, cognitiv, muscular si vegetativ-hormonal. Printre cele mai commune simptome ale epuizarii profesionale, mentionam: nervozitate si iritare, teama si nesiguranta, stare depresiva, furie si agresivitate, modificari ale sentimentului propriei valori, senzatie de neajutorare, apatie, dificultati de memorare si problem la gasirea cuvintelor potrivite, blackout, blocaje in gandire, tulburari de concentrare, instalarea insomniilor si a cosmarurilor, senzatie de rau in zona stomacului, mergand pina la greata insotita de voma si diaree, gastrita, palpitatii si tulburari ale ritmului cardiac, hipertensiune, stari de ameteala, bruxism, rigidizari ale zonei cervicale, dureri de spate, dureri acute la nivelul capului.

Suprasolicitarea cronica si stresul de durata la nivel ridicat pot determina epuizarea profesionala sau, altfel spus, sindromul burnout. Multe dintre persoanele care prezenta simptome de epuizare profesionala sunt, initial, dedicate  trup si suflet proiectelor in care sunt implicate u placere si mult entuziasm. Mai tarziu, se confrunta cu limitele personale si cu cele impuse din exterior, ceea ce conduce la dezamagiri si la o aplatizare a curbei energiei. Fara vlaga si epuizate dupa o zi de munca, acestea nu mai gasesc energia necesara pentru a face ceva in timpul liber impreuna cu familia sau cu prietenii, fiecare apel telefonic sau email primit, calcandu-le pe nervi. Cei care isi iau acasa surplusul de munca sau grijile de la serviciu sunt in pericol de ardere interioara. Dupa ce ard ca un foc, implicandu-se intr-un proiect, in urma parjolului, ramane un mare gol interior.

Oamenii care sunt la risc de a dezvolta sindromul burnout pot avea urmatoarele trasaturi:

• Perfectionismul si faptul ca isi propun mai mult decat pot realiza;
• Au  asteptari prea mari de la ei insisi si de la ceilalti;
• Executa orice activitate intr-o stare de tensiune emotionala la intensitate ridicata;
• Nu pot spune “nu” si au tendinta de a se  “sacrifica” pentru ceilalti;
• Vor sa faca totul ei insisi si au dificultati in a delega sarcinile de realizat celorlalti;
• Se definesc prin munca lor si considera pozitia profesionala ca fiind o satisfactie compensatorie;
• Se grabesc si subestimeaza eforturile necesare pentru realizarea proiectelor, fixeaza termene limita prea stranse, imposibil de respectat;
• Privsc cu prea mult optimism in viitor, supraestimand sansele de success, fara a lua in calcul, realist, riscurile.

Exista si o serie de factorii organizationali care favorizeaza instalarea burnout-ului si carora companiile ar fi necesar sa le acorde atentia meritata. Dintre acesti factori, mentionam:

• Suprasolicitarile de la locul de munca (supranorma, conflictul de rol, birocratia excesiva);
• Activitatea de rutina fara perscpectiva evolutiei profesionale;
• Unilateralitatea contactelor;
• Controlul exagerat din partea sefilor;
• Lipsa claritatii obiectivelor propriei munci;
• Munca de rutina, cu posibilitati creative reduse;
• Sprijin insificient din partea colegilor;
• Fenomenul “bully” la locul de munca.

Munca si surmenajul, asteptarile prea mari, dorintele neimplinite, suprasolicitarea propriei energii sunt pilonii de baza ai epuizarii profesionale. Suprasolicitarea pe termen lung , agitatia, stresul sporit, teama si dezorientaream au un impact major asupra calitatii muncii si a sentimentului de satisfactie profesionala. Persoanele care lucreaza mult timp sub presiune puternica, reactioneaza prin cresterea tensiunii sanguine. Stresul are efecte negative asupra tractului intestinal, iar starea de incordare din timpul desfasurarii activitatilor poate determina dureri greu de suportat in zona cefei si a spatelui. In cadrul sedintelor de psihoterapie, sunt tot mai multe persoane care vorbesc despre insomnie, tulburari de concentrare, anxietate si atacuri de panica, precum si despre stari depresive. Problema este ca durerile de cap, de stomac, carceii din zona cervical sau agresivitatea nu sunt luate in serios de cei vizati si nu sunt considerate drept semnale ale corpului expus la cantitati crescute de stres. Ca urmare, multi oameni, merg saptamanal la masaj sau iau medicamente pentru gastrita sau dureri de cap, dar nu schimba nimic la situatia care a declansat burnout-ul.

Burnout-ul nu este un esec, ci reprezinta un semnal de alarma pentru noi insine ca  ne-am indepartat de nevoile noastre si ne-am depasit propriile resurse energetice. Sindromul de epuizare profesionala nu se instaleaza subit, cu toata gama de simptome prezentate anterior. De aceea, este responsabilitatea noastra ca, atunci cand simtim ca oboseala sau sentimentele de fustrare legate de serviciu devin coplesitoare, sa reactionam si sa cautam cele mai potrivite solutii pentru noi insine in vederea reinstalarii starii de sanatate si de bucurie de a trai.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Titlu: Iubirea nu este de ajuns. Cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive

Autor: Aaron T. Beck

Editura: TREI

După zeci de ani de cercetări clinice dedicate “cogniţiilor automate negative” care subîntind anxietatea, depresia ori tulburările de alimentaţie, părintele psihoterapiei cognitive atacă un nou domeniu: cel al relaţiilor de cuplu. Psihiatrul şi psihoterapeutul Aaron T. Beck demonstrează într-un stil limpede şi convingător că neînţelegerile conjugale se datorează aproape întotdeauna unor aşteptări nerealiste sau unor proiecţii exagerate, rupte de realitate. În această carte, la fel de utilă pentru consilierii maritali, ca şi pentru parteneri, Beck arată în ce fel lipsa de comunicare şi nefericirea pot fi combătute apelând la tehnicile accesibile ale terapiei cognitive, precum reîncadrarea, dialogul interior, umorul sau respingerea mecanismelor disfuncţionale, precum personalizarea, gândirea în alb şi negru ori “catastrofarea”.
Deşi iubirea este o forţă puternică, ea în sine nu asigură substanţa unei relaţii. Calităţile personale speciale sunt esenţiale pentru o relaţie fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia şi să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi şi iertători, să-şi tolereze reciproc greşelile, imperfecţiunile şi ciudăţeniile. Cultivarea în timp a acestor “virtuţi” duce la dezvoltarea şi maturizarea căsniciei.

Aaron T. Beck este considerat parintele psihoterapiei cognitive. Nascut in 1921, profesorul emerit al Universitatii din Pennsylvania a publicat peste 20 de carti si a adus contributii insemnate in tratamentul si evaluarea anxietatii si depresiei. Este presedintele Institutului Beck de Cercetare si Terapie Cognitiva si presedinte de onoare al Academiei de Terapie Cognitiva.

Fragment din carte:

Onestitatea totală nu este doar dificilă într-o relație, este de-a dreptul imposibilă. Afirmația poate părea paradoxală, din moment ce căsătoria este exact tipul de relație care, pentru a fi reușită, presupune onestitate totală. Însă există mai multe motive pentru care acest lucru nu funcționează. Fără ocolișuri, sinceritatea totală poate fi la fel de devastatoare ca o palmă peste față. O convingere înșelătoare despre relație este aceea că oamenii ar trebui să fie mereu direcți și întru totul onești. Adevărul are numeroase fețe și nuanțe care nu pot fi analizate, nici exprimate cu ușurință, iar adevărul gol-goluț poate fi distructiv. Atunci când se află pe culmile furiei, oamenii sunt de multe ori foarte direcși în a spune ce gândesc; după ce se calmează, văd lucrurile destul de diferit. Este una dintre cele mai încâlcite probleme în ceea ce privește exprimarea fără inhibiții – mitul că sentimentele exprimate într-o stare emoțională intensă sunt  întru câtva mai autentice decât cele exprimate în alte momente. Realitatea este că în momentele de emoție crescută oamenii au cele mai reduse șanse să-și exprime gândurile adevărate; ceea ce transmit sunt adesea gânduri generate de un program primitiv de gândire deformat de distorsiuni și generalizări excesive, care nu este deloc similar cu ceea ce gândesc într-o stare calmă.

Este ușor de confundat faptul de a fi sincer cu cel de a fi direct. De exemplu, puteți răspunde în mod direct fără a scoate la iveală cele mai intime gânduri și sentimente cu privire la subiectul respectiv. Astfel, dacă cineva vă întreabă despre starea familiei, puteți răspunde sincer că este bună (vorbind despre sănătatea ei), fără să mai adăugați că mariajul scârțâie sau că cei doi copii nu se descurcă suficient la școală. Răspunsurile simple și directe sunt suficiente în majoritatea conversațiilor și nu necesită o destăinuire totală.

Pentru majoritatea oamenilor, a fi evaziv oferă o modalitate de autoprotejare. În loc de a spune ceea ce vor, aceștia adresează o întrebare sau fac o afirmație pe ocolite sau ambiguă, lăsând la latitudinea ascultătorului să descifreze ceea ce vor să audă. Deoarece multe persoane se plâmg că partenerii lor sunt prea evazivi, merită să înțelegem motivele acestei abordări.

Fiind evazivi, putem încerca apa cu degetul înainte de a ne arunca și de a ne lua vreun angajament. Apoi, în funcție de receptivitatea partenerului, putem fie să avansăm, fie să ne retragem. În loc să ne lăsăm ideile să zboare pur si simplu, lansăm sonde ca mod de a observa reacțiile și mai apoi dăm formă gândurilor ăn funcție de acestea.

Astfel de diplomație conversațională este comună în viața socială obișnuită, dar eșuează ăn relațiile conjugale. Unii dintre cei mai eficienți lideri în domeniul afacerilor, de exemplu, par să aibă o iscusință în a ști când să urmeze o linie de acțiune, când să să facă o pauză și când să pună în scenă o retragere strategică. Totuși, când acești manageri au de-a face cu partenerii de viață, tehnicile lor bine puse la punct și trucurile de conversație par sa dispară brusc.

În căsnicie, oamenii se așteaptă să-și spună oful celălalt în mod deschis, lucru care funcționează în multe relații. Pe de altă parte, dacă subiectul de discuție este sensibil, când există un conflict de opinie sau de interes, sau când unul dintre partneri este obosit sau stresat, abordarea directă poate avea efect de bumerang.

Atunci când ne confruntăm cu circumstanţe dificile, avem tendința să devenim foarte critici cu noi înşine. Pretindem ca putem să ne rezolvăm problemele fără ajutorul nimănui. Am putea să demarăm tot felul de planuri dure de dezvoltare personală, care în realitate nu fac decât să tragă tolbe întregi de “săgeţi numărul doi” în propria noastră direcţie. Putem deveni obsedaţi de noi înşine, împotmoliţi în ceea ce e în neregulă cu noi. După cum a spus filosoful taoist Wu Wei Wu: “De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9% din ceea ce crezi şi ceea ce faci este pentru tine însuţi – şi nu există aşa ceva.” Nu suntem indivizi separaţi, rigizi în obiceiuri şi opinii. Intelegerea acestui fapt poate aduce cu sine o uriaşă uşurare.

Si deşi încercăm cu disperare să ne schimbăm, ipoteza permanenţei, a sinelui ca identitate solidă ar părea să excludă posibilitatea de schimbare. Dacă gândurile, senzaţiile, diagnosticele sau comportamentele curente reprezintă cine suntem noi în esenţă, atunci în mod sigur există slabe speranţe, sau deloc, pentru schimbare – suntem blocaţi. În cazul acesta, de ce să ne mai străduim să ne transformăm? Pare a fi  un scenariu destul de sumbru.

Dacă putem accepta că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, şi că nu suntem identităţi singulare, independente, invariabile, care sunt implicaţiile? În primul rând, acest lucru înseamnă că nu deţinem complet controlul – oricât de mult ne-am strădui. Nu le putem ordona corpurilor noastre să nu îmbătrânească sau să nu se îmbolnăvească, şi nu putem decide pur şi simplu să fim fericiţi în orice împrejurare ori preveni gânduri sau senzaţii nedorite. Nu deţinem complet controlul nici asupra mediului nostru înconjurător: de la vremea neplăcută la oamenii pe care îi găsim dificili, există aspecte din lumea noastră, fie ea internă sau externă, pe care nu avem puterea să le transformăm. Există o şansă pentru practicarea cooperării: acceptând lucrul acesta, ne putem opri în parte conflictul interior cu părţile inevitabile din viaţa noastră pe care nu le agreăm prea mult. Putem înceta să le mai luăm aşa de mult în serios. Este, de asemenea, o oportunitate şi pentru compasiune: putem accepta că nu suntem singurii responsabili pentru gândurile, sentimentele sau comportamentul nostru, care sunt, fiecare, rezultatul a mii de cauze şi condiţii din corpul nostru, din creier, minte şi din mediul înconjurător.

Un dascăl înţelept a fost întrebat odată: “Care este secretul fericirii tale?” Replica a venit: “O cooperare din toată inima cu inevitabilul.” Când momentul prezent este plictisitor, iritant, înfricoşător sau dureros, e posibil să nu vrem sa cooperăm. S-ar putea să ne temem ca am putea să o simţim ca pe o resemnare sau o trădare de sine, că nu reuşim să ne opunem unei situaţii nedrepte sau că vom fi copleşiţi.

Se poate să nu fim capabili să schimbăm situaţia în care suntem, dar ne putem schimba pe noi înşine. Cuvântul “a coopera” înseamnă “să lucrezi împreună”: iar să lucrăm cu situaţia noastră cere o aliniere. Putem să renunţăm să ne străduim ca lucrurile să fie diferite. Putem să nu mai încercăm să ne îndreptăm luptându-ne cu durerea, depresia, anxietatea sau orice altceva ne afectează.
Putem renunţa să mai alergăm după plăceri viitoare într-un mod care ne orbeşte faţă de bucuria din momentul prezent. Încetând să ne chinuim să ajungem altundeva, începem treptat să simţim unde suntem.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU –

Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Autor: Adam Grant

Editura: Publica

ADAM GRANT a absolvit Universitatea Harvard și a obținut doctoratul în psihologie organizațională la Universitatea din Michigan. Este profesor la Colegiul Wharton al Universității din Pennsylvania. A fost recunoscut drept unul dintre cei mai influenți gânditori de talie mondială din domeniul resurselor umane și unul dintre profesorii favoriți ai BusinessWeek. Revista Poets and Quants l-a numit unul dintre cei mai buni 40 de profesori de business sub 40 de ani. Grant a devenit profesor titular la Wharton pe când nu împlinise încă 30 de ani și a primit distincția Excellence in Teaching pentru fiecare dintre cursurile pe care le-a ținut.

Folosind studii și istorii surprinzătoare, din domenii variate precum afacerile, politica, sportul și divertismentul, Grant explorează în cartea sa, Originalii, modul în care poți recunoaște o idee bună și în care poți vorbi deschis fără să fii redus la tăcere. Autorul analizează metodele prin care se alcătuiește o coaliție, prin care se alege momentul potrivit pentru acțiune și prin care se pot controla frica și îndoiala.

Intelepciunea populara sustine ca unii oameni sunt din nastere creativi, in vreme ce majoritatea au putine idei originale. Unii se nasc lideri, iar restul sa-i urmeze.  Unii oameni pot avea un impact real, dar majoritatea nu sunt capabili de asa ceva. In “Originalii”, Adam Grant spulbera toate aceste presupozitii. El demonstreaza ca oricare dintre noi isi poate spori creativitatea. El dezvaluie modul in care putem sa identificam ideile cu adevarat originale si sa prevedem care dintre ele vor da rezultate. El ne spune cand sa ne incredem in instinctul nostru si cand sa ne bizium pe altii. ne arata cum putem sa devenim niste parinti mai buni, cultivand originalitatea in copiii nostri, si niste manageri mai buni, incurajand diversitatea gandirii, si nu conformismul. Grant sustine ca marii creatori nu au neaparat cea mai inalta expertiza, ci cauta, mnai degraba, perspectivele cele mai largi. Succesul nu se obtine, de obicei, luand-o inaintea celorlalti, ci asteptand cu rabdare momentul potrivit sa actionezi.

Autorul arată cum se poate ajunge la idei inovatoare și pătrunzătoare prin simpla respingere a conformismului și prin îmbunătățirea statu-quoului. În acest sens, Adam Grant dă o serie de exemple care, la prima vedere, par greu de crezut: o angajată de la Apple care l-a sfidat pe Steve Jobs deși se afla cu trei trepte ierarhice mai jos decât el; o analistă care a desființat secretomania din cadrul CIA; un miliardar magician al finanțelor, care îi concediază pe angajați dacă nu sunt în stare să-l critice; un director executiv al unui post de televiziune care nici măcar nu a lucrat în domeniul serialelor de comedie, dar a salvat serialul Seinfeld de la a fi expediat la magazia de rebuturi.

Fragment din carte:

Daca esti nemultumit de jobul tau, de casnicia ta sau de guvern, decenii de cercetari arata ca ai de ales intre plecare, protest, loialitate si desconsiderare.

Plecarea inseamnna sa te sustragi cu totul din situatia neconvenavila: sa demisionezi, dintr-o slujba mizerabila, sa pui capat unei casnicii abuzive ori sa parasesti o tara opresiva.

Protestul implica incercarea activa de a imbunatati situatia: sa-l abordezi pe sef cu idei noi, sa-ti incurajezi sotul/ sotia sa participe la sedinte de consiliere maritala ori sa sa devii un activist politic, luptand pentru alegerea unui guvern mai putin corupt.

Loialitatea inseamna sa strangi din dinti si sa rabzi: sa muncesti din greu, chiar daca jobul tau te sufoca, sa ramai alaturi de sot/ sotie ori sa sustii guvernul, chiar daca nu esti de acord cu politica sa.

Desconsiderarea presupune sa ramai in situatia curenta, reducand eforturile pe care le depui: sa faci la serviciu strictul necesar pentru a nu fi concediat, sa-ti gasesti niste hobby-uri noi, care te tin departe de sot/ sotie, ori sa refuzi sa mergi la vot.

In esenta, aceste optiuni se bazeaza pe sentimentele de control si devotament. Crezi ca poti sa determini schimbarea si iti pasa indeajuns ca sa incerci? Daca simti ca esti blocat in statu-quo, alegi desconsiderarea atunci cand nu esti devotat si loialitatea atunci cand esti. Daca simti ca poti face o diferenta, in cazul in care nu esti devotat persoanei, tarii sau organizatiei, vei pleca. Numai atunci cand iti pasa profund si crezi ca actiunile tale conteaza te vei gandi sa-ti sustiii ideile.

Autor: Robert Neuburger

Editura: Curtea veche

Să-l culpabilizezi pe altul – o artă? Dar cum am învăţat să culpabilizăm? Prin intermediul căror tehnici? Şi cum ne folosim de culpabilizare, mai ales în cuplu?
Întrucât, în prezent, aceasta e maniera cea mai răspândită de a exprima o nemulţumire, Robert Neuburger ne propune aici reperarea fiecărei tentative de culpabilizare, înainte de a ajunge să-i suportăm efectele. El arată, de asemenea, că supravieţuirea unui cuplu ţine mai mult de capacitatea sa de a genera compromisuri, de a fi tolerant, de a păstra un sens al relativităţii, al autoderiziunii, al umorului.

Unul dintre motivele majore pentru care oamenii vin la terapie, este ca se simt prinsi intr-un lant de invinuiri si culpabilitati care slabeste cuplul. Ei intra intr-o spirala infernala de culpabilizare reciproca, de genul „imi reprosezi ca te invinovatesc pentru a ma invinovati mai mult pe mine“. De exemplu, „trebuia sa fii mai atenta“, „sa mananci mai putin“, „te-ai ingrasat“, „crezi ca daca ma invinovatesti ma vei ajuta?“, „daca mananc, este pentru ca nu-mi e bine…“ Cu subintelesul: „din cauza ta“. Aceste cupluri nu mai gasesc nicio iesire pentru ca orice cuvant este interpretat ca o tentativa de repros. Acel „da-mi sarea“ devine imediat „consideri ca nu am facut supa buna?“. Dar sarea si supa sunt departe de a fi miezul problemei. Este important de stiut cum sa iesim din automatismele reprosurilor si cum sa devenim constienti de atitudinile automate. Este un pas imens! Apoi, singurul secret este sa privim lucrurile cu umor.

ROBERT NEUBURGER este un cunoscut psihiatru, psihanalist şi terapeut francez, specializat în probleme de cuplu şi familie. E autorul unei întregi serii de cărţi, care abordează subiecte precum intimitatea, ritualurile în cuplu, teritoriul personal, sentimentele de vinovăţie şi învinovăţire, miturile familiale, traumele suferite, comportamentul iraţional, cuplurile noi şi, de asemenea, despărţirile cu efectele lor. Îndelungata experienţă profesională a autorului se reflectă  în paginile cărţilor sale, care includ atât analize competente asupra cauzelor ce provoacă anumite conflicte, cât şi eventuale soluţii prin care cuplul sau familia să depăşească fiecare impas.

Fragmente din carte:

Astăzi, înainte de toate, ceea ce fiecare pare să caute în cuplul său este ca acesta să fie suportul identităţii sale în calitate de fiinţă sexuată. Se spune că iubirea celuilalt ne face să ne simţim bărbat sau femeie, graţie privirii sale, graţie atitudinilor sale, graţie dorinţei sale, nu doar pornind de la o activitate sexuală ce poate fi trăită pur mecanic. Aşteptarea primordială a cuplurilor presupune ca persoana de lângă noi să ne facă să existăm în calitate de bărbat sau de femeie. Se pare că au fost subestimate această nevoie a fiecăruia de a exista în identitatea sa sexuală şi daunele pe care le pot provoca lipsurile la acest nivel. Ceea ce numim depresie, după o metaforă de origine meteorologică dragă laboratoarelor farmaceutice, pentru anumite persoane, este adesea faptul că nu se mai simt femeie sau bărbat în cuplurile lor.
Frecvenţa acestor problematici este, fără îndoială, legată de un alt element considerat astăzi important în cuplu: noţiunea de solidaritate şi, mai ales, de partaj, în sens de comunicare, dar, în egală măsură, partaj la nivelul sarcinilor. Dacă, în absolut, acest partaj este de dorit, el având adesea efectul de a fraterniza cuplul, riscă, în schimb, să aşeze greşit dimensiunea erotică a relaţiei. Poate că aici rezidă contradicţia inerentă a cuplurilor actuale care trebuie să fie în acelaşi timp şi amanţi, şi asociaţi!
Datoria de iubire va fi în mod logic amintită când comportamentele vor fi resimţite ca fiind vătămătoare, întrucât sunt mărturia unei banalizări a relaţiei, a unei camaraderii, a unei lipse de respect, de consideraţie.

NOTĂ DE INFORMARE CU PRIVIRE LA PRELUCRAREA DATELOR CU CARACTER PERSONAL (GDPR)
DE CĂTRE DASCALU CATALINA IOANA – CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE

1. Detalii despre această notă de informare

DASCALU CATALINA IOANA  – Cabinet Individual de Psihologie este denumirea formală, din acte, pentru cabinetul de psihoterapie administrat de mine, Catalina Ioana DASCALU.

Sunt psihoterapeut treapta de specializare AUTONOM acreditat de Colegiul Psihologilor din România (cod de parafă: 07803), iar cabinetul reprezintă entitatea legată prin intermediul căreia îmi desfășor activitatea.

În această notă de informare vă explic modul în care are loc prelucrarea datelor dumneavoastră cu caracter personal de către mine, ca reprezentant al Cabinetului, și în care mă asigur că datele dumneavoastră cu caracter personal sunt prelucrate responsabil și în conformitate cu legislația aplicabilă privind protecția datelor cu caracter personal.

Iau foarte în serios respectul față de datele dumneavoastră. Conformarea cu legislația privind protecția datelor cu caracter personal și bunele practici în domeniu, precum și asigurarea unui climat de transparență, siguranță și încredere pentru clienții mei este o prioritate pentru mine.

Această notă de informare conține detalii importante. Așadar, vă încurajez să acordați timpul necesar pentru a o citi în întregime, cu atenție și să vă asigurați că o înțelegeți pe deplin. Nu ezitați să mă contactați pentru a clarifica orice nelămuriri ați avea. Doresc să fie clar pentru dumneavoastră cum sunt folosite informațiile personale.

2. Cine reprezintă cabinetul

Pentru scopurile acestei note de informare, DASCALU CATALINA IOANA – Cabinet Individual de Psihologie este operator de date cu caracter personal. Vă las mai jos informațiile complete despre identitatea și datele mele de contact:

Denumire completă: DASCALU CATALINA IOANA  -  CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE
Cod de înregistrare fiscală: 31700179
Reprezentant: Catalina Ioana DASCALU
Număr de telefon: 0745003609
E-mail: catalina.dascalu@gmail.com

Dacă aveți orice comentarii, sugestii, întrebări sau preocupări cu privire la orice informații din această notă sau cu privire la orice alte aspecte referitoare la prelucrarea datelor pe care o realizez, vă rog să nu ezitați să mă contactați. În funcție de preferințele dumneavoastră, mă puteți contacta prin oricare dintre canalele de comunicare de mai sus.

3. Ce date ale dumneavoastră prelucrez

Datele cu caracter personal referitoare la dumneavoastră pe care le vom prelucra sunt datele obținute direct de la dumneavoastră sau rezultate în urma prestării serviciilor de către mine. Acestea includ următoarele categorii de date:

• Detalii personale, cum ar fi: nume, prenume, sex, data nașterii/vârsta, cetățenie, cod numeric personal (CNP), restul informațiilor din actul dumneavoastră de identitate.
• Detalii de contact, cum ar fi: adresă de domiciliu sau reședință, număr de telefon, adresă de e-mail.
• Detalii de plată, cum ar fi: adresă de facturare, numărul contului bancar sau al cardului bancar, codul IBAN, numele și prenumele titularului contului bancar sau al cardului bancar (poate fi altul decât dumneavoastră dacă altcineva a efectuat plata unei facturi în numele și pentru dumneavoastră), data de la care cardul bancar este valabil, data expirării cardului bancar.
• Detalii profesionale, cum ar fi: angajator, funcție.
• Opinii, viziuni și informații despre istoricul de viață (pot include date sensibile), cum ar fi: orice opinii și viziuni pe care mi le transmiteți, povestea vieții dumneavoastră, experiențele prin care ați trecut și le considerați semnificative, istoric medical, istoric relațional etc.
• Date referitoare la prestări servicii și interacțiunea cu mine, cum ar fi: evidențe ale interacțiunilor cu mine, detalii referitoare la istoricul prestărilor serviciilor psihologice.

După cum reiese din lista de mai sus, este posibil să îmi furnizați informații cu privire la alte persoane – de exemplu, istoricul relației dumneavoastră cu un membru al familiei. Atunci când acestea se referă la persoane identificate sau pe care le pot identifica, voi trata aceste informații drept date cu caracter personal ale acelor persoane și le voi acorda și lor protecția necesară. Voi respecta însă cu strictețe obligația de păstrare a secretului profesional pe care o am față de dumneavoastră și nu voi informa aceste persoane despre această procesare.

4. Sursa din care primesc datele dumneavoastră

Sursa din care primesc informațiile de mai sus sunteți dumneavoastră. Sau, în cazul în care beneficiarul prestării serviciilor psihologice este minor, o parte din informații provine de la părinte/tutorele legal, iar restul provin de la minor. Scenariile prin care dumneavoastră îmi furnizați aceste date pot fi (dar nu sunt limitate la acestea):

• Încheierea unui contract de prestări servicii;
• Conversații telefonice;
• Conversații printr-o modalitate scrisă (mesaje SMS, whatsapp, e-mail, Skype etc.);
• Discuții în cadrul ședințelor;
• Efectuarea plăților pentru ședințele prestate.

5. Scopurile pentru care prelucrez datele dumneavoastră

Scopurile pentru care prelucrez datele dumneavoastră cu caracter personal (altele decât datele sensibile):

• Pentru a putea încheia sau executa un contract cu dumneavoastră, la cererea dumneavoastră. Pentru a încheia contractul, sunt necesare o serie de date personale. Similar și pentru a-l executa, adică pentru a presta efectiv serviciile psihologice și a face încasarea banilor pentru aceste servicii.
• Pentru a-mi putea îndeplini obligațiile legale, precum cele de arhivare sau comunicare cu autoritățile publice.
• În ceea ce privește comunicările de marketing, datele personale sunt prelucrate în baza consimțământului pentru acest scop specific. De exemplu, in cazul abonarii la un newsletter vă voi cere să semnați un formular sau să bifați o căsuță (pentru abonarea electronică), menționând clar motivul pentru care vă cer asta.

Scopul pentru care prelucrez datele dumneavoastră sensibile cu caracter personal: pentru a putea desfășura activitatea de psihoterapie, în cadrul căreia anumite informații sensibile pot fi relevante (de exemplu, istoricul medical sau istoricul relațional). Aceste informații (și obligația mea de a le păstra confidențiale) sunt protejate legal de mai multe documente:

• Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, din 27 aprilie 2016, privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal;
• Legea 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică;
• Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică.

6. Cui și în ce condiții voi divulga datele dumneavoastră

Pentru a putea desfășura activitatea, Cabinetul poate utiliza serviciile mai multor parteneri contractuali. Aceștia au calitatea de persoane împuternicite, cum ar fi furnizorii de servicii de contabilitate. Datele cu caracter personal pe care le divulg către persoanele împuternicite sunt limitate la informațiile cu caracter personal minime care sunt necesare pentru prestarea respectivelor servicii și solicit acestora să nu utilizeze datele cu caracter personal în niciun alt scop. Depun toate eforturile pentru a mă asigura că toate entitățile cu care lucrez stochează datele dumneavoastră cu caracter personal în condiții de siguranță și securitate. Datele cu caracter personal indicate mai sus pot fi puse la dispoziție sau transmite către terți și în următoarele situații:

1. Autorități publice, auditori sau instituții cu competențe în realizarea de inspecții și controale asupra activității și activelor Cabinetului, care solicită Cabinetului să furnizeze informații, în virtutea obligațiilor legale ale acesteia din urmă. Aceste autorități publice sau instituții pot fi Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, Inspecția Muncii, organele de poliție, Autoritatea pentru Protecția Consumatorului, Agenția Națională pentru Administrare Fiscală;
2. Pentru respectarea unei cerințe legale sau pentru protejarea drepturilor și activelor Cabinetului sau alte entități sau persoane, precum instanțe de judecată;
3. Împuterniciților – societatea de contabilitate, societatea care facturează – în cazul datelor de facturare.

7. Cât timp stochez datele dumneavoastră cu caracter personal

Voi stoca datele dumneavoastră cu caracter personal doar pe perioada de timp necesară pentru atingerea scopurilor de prelucrare, cu respectarea în același timp a cerințelor legale în vigoare. În cazul în care, după expirarea duratei stabilite, Cabinetul va stabili că are un interes legitim sau o obligație legală de a prelucra în continuare datele dumneavoastră cu caracter personal în alte scopuri, vă voi informa în mod corespunzător în acest sens. Estimez că activitățile de prelucrare vor necesita stocarea datelor cu caracter personal fie pentru:

• perioada prevăzută de lege;

sau

• o perioadă nedeterminată, dacă legile și regulamentele aplicabile o permit. Cu toate acestea, în acest caz, vă informam că orice prelucrare a datelor va înceta după primirea solicitării dvs., că anumite date sau toate datele dumneavoastră vor fi eliminate; sau
• până la încetarea existenței scopului relevant aplicabil anumitor date.

Odată ce perioada de prelucrare indicată mai sus expiră, iar Cabinetul nu mai are motive legale sau legitime de a prelucra datele dumneavoastră cu caracter personal, datele vor fi șterse în conformitate cu procedurile acesteia, care pot implica arhivarea, anonimizarea sau distrugerea acestora.

8. Care sunt drepturile dumneavoastră și cum le puteți exercita

Conform Regulamentului UE2016/679, indiferent de temeiul prelucrărilor de date cu caracter personal, persoanelor vizate au următoarele drepturi în legătură prelucrările efectuate:

• Dreptul de a fi informat;
• Dreptul de acces la datele cu caracter personal;
• Dreptul de a rectifica sau actualiza datele cu caracter personal când acestea sunt inexacte sau incomplete;
• Dreptul de a cere ștergerea datelor cu caracter personal în anumite circumstanțe (când datele personale nu mai sunt necesare în raport cu scopul menționat);
• Dreptul de a cere restricționarea prelucrării datelor cu caracter personal;
• Dreptul de a-și porta datele cu caracter personal;
• Dreptul de a se opune prelucrării datelor cu caracter personal;
• Drepturi cu privire la procesarea automată a datelor cu caracter personal;
• Dreptul de a retrage consimțământul, în orice moment, pentru prelucrarea datelor personale la care s-a consimțit anterior;
• Dreptul de a fi notificat în caz de încălcări privind securitatea datelor.

Pentru a exercita unul sau mai multe dintre aceste drepturi sau pentru a adresa orice întrebare despre ele, vă rog să folosiți detaliile de contact din secțiunea 2 de mai sus. Voi încerca să răspund cât mai rapid și complet tuturor întrebărilor și preocupărilor dumneavoastră.

9. Ce se poate întâmpla dacă nu îmi furnizați datele

Nu aveți o obligație pentru a îmi furniza datele dumneavoastră cu caracter personal pe care le-am menționat în acest document. Cu toate acestea, fără aceste date personale nu va fi posibil să vă prestez serviciile pe care le solicitați.

10. Modificările acestei note de informare

Este posibil să modific această notă din când în când. În astfel de cazuri, vă voi informa în avans și nu voi reduce drepturile pe care le aveți cu privire la datele dumneavoastră prin modificările pe care le-aș putea aduce acestei note.

11. Incidente de securitate

În cazul existenței unui incident de securitate a datelor dumneavoastră cu caracter personal, vă voi informa cu privire la apariția acestuia. Voi căuta cauzele incidentului, voi lua măsuri rezonabile pentru a diminua efectele și a micșora orice daună care rezultă din acel incident, precum și măsuri rezonabile pentru a împiedica reapariția unei încălcări similare a securității datelor.

12. Glosar, sau termeni relevanți pentru această notă

Autoritatea de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal: o autoritate publică independentă care, potrivit legii, are atribuții referitoare la supravegherea respectării legislației protecției datelor cu caracter personal. În România, această autoritatea de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal este Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP).

Categorii speciale de date cu caracter personal (date cu caracter personal sensibile/date sensibile): datele cu caracter personal care: dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate; datele genetice; datele biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice; datele privind sănătatea, viața sexuală sau orientarea sexuală a unei persoane fizice.

Date cu caracter personal: orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă (denumită „persoană vizată”). O persoană fizică este identificabilă dacă poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, de exemplu: nume, număr de identificare, date de localizare, identificator online, unul/mai multe elemente specifice, proprii identității fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale a respectivei persoane. Astfel, de exemplu, în noțiunea de date cu caracter personal sunt incluse următoarele: numele și prenumele; adresa de domiciliu sau de reședință; adresa de email; numărul de telefon; codul numeric personal (CNP); diagnostice stabilite (sunt date sensibile); date genetice (sunt date sensibile); date biometrice (sunt date sensibile); date de geolocație.

Împuternicit: înseamnă persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism care prelucrează datele cu caracter personal în numele operatorului (de exemplu, furnizori servicii IT, furnizori servicii de contabilitate și/sau /aplicații online facturare, etc).

Operator: persoana fizică sau juridică care decide de ce (în ce scop) și cum (prin ce mijloace) sunt prelucrate datele cu caracter personal. Potrivit legii, răspunderea pentru respectarea legislației referitoare la datele cu caracter personal revine în primul rând operatorului. În relația cu dumneavoastră, eu sunt operatorul, iar dumneavoastră sunteți persoana vizată.

Persoană vizată: persoana fizică la care se referă (căreia îi „aparțin”) anumite date cu caracter personal. În relația cu mine (operatorul), dumneavoastră sunteți persoana vizată.

Prelucrare a datelor cu caracter personal: orice operațiune/set de operațiuni efectuată/efectuate asupra datelor cu caracter personal sau asupra seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea mijloacelor automatizate; de exemplu: colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea la dispoziție în orice alt mod, alinierea sau combinarea, restricționarea, ștergerea sau distrugerea respectivelor date cu caracter personal/seturi de date cu caracter personal. Acestea sunt doar exemple. Practic, prelucrarea înseamnă orice operațiune asupra datelor cu caracter personal, indiferent dacă prin mijloace automate sau manuale.

Titlu: Paradoxul puterii. Cum castigam si pierdem influenta

Autor: Dacher KELTNER

Editura: Curtea Veche

Scopul sesiunilor de psihoterapie online este regăsirea unei  stări de bine și de echilibru în momente de suferință emoțională, atunci când nu vă puteți deplasa la cabinetul de psihoterapie, pentru a discuta despre problemele cu care vă confruntați. Ca psihoterapeut online, vă voi însoți în timpul sesiunilor noastre de terapie pentru a  identifica cele mai potrivite soluții pentru remedierea dificultăților de viață cu care vă confruntați.

Avantajele psihoterapiei online se regăsesc în comoditate și eficacitate. Începerea acestui tip de terapie vă va permite să lucrați în colaborare cu psihoterapeutul online într-un mediu de susținere, unde puteți să vorbiți deschis și onest despre ceea ce vă frământă. Psihoterapia online poate fi potrivită pentru dumneavoastră dacă descoperiți că vă confruntați cu stări frecvente de tristețe și dezamăgire, de anxietate și atacuri de panică, precum și stări de  îngrijorare constantă ș nefericire. Sau, pur si simplu, doriți să vă îmbunătățiți abilitatea de a vă gestiona emoțiile și  de a comunica și relaționa cu persoanele semnificative din mediul personal sau profesional. Veți deveni mai conștient/ă de ceea ce este cu adevărat important pentru dumneavoastră, precum și de cele mai potrivite metode și tehnici de a obține ceea ce aveți nevoie, în termeni de creștere a calității vieții.

Din experiența profesională, am observat că persoanele plecate în străinătate, sezonier sau permanent, se simt mult mai confortabil să comunice despre stările de disconfort de natură emoțională sau afectivă cu care se confruntă la un moment dat în viață cu un psihoterapeut având aceeași naționalitate, provenind din aceeași cultură și vorbind aceeași limbă maternă.

Sunt frecvente situațiile în care serviciile de psihoterapie online sunt solicitate de clienții care și-au schimbat reședința, locuind în alt oraș sau în altă țară, și care au ales să continue sesiune de psihoterapie începute  împreună.

Serviciile de psihoterapie și consiliere psihologică online se desfășoară prin intermediul aplicației Skype.  Pentru o bună desfășurare a ședințelor de psihoterapie online, veți avea nevoie de un calculator sau un telefon, căști, microfon și un spațiu, unde timp de 50 de minute, vă veți simți confortabil să vorbiți despre gândurile, emoțiile și povestea dumneavoastră de viață.

Pentru a participa la  ședințele  de psihoterapie online, un prim pas este să sunați la numărul de telefon 0745 003 609 sau să trimiteți un mesaj la adresa de email catalina.dascalu@psihoterpieiasi.ro, în vederea stabilirii unei programări și discutării  despre detaliile unei posibile colaborări.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.