Mitul copilului rasfatat
Autor: Alfie Kohn
Editura: HERALD
Potrivit lui Alfie Kohn “important este nu cum şi cât ne iubim copiii, ci cum percep ei iubirea pe care le-o purtăm”. În Mitul copilului răsfăţat, autorul analizează în detaliu tocmai această percepţie şi efectele condiţionărilor, prin câteva concepte definitorii pentru personalitatea copiilor mici sau a tinerilor: stimă de sine, tărie de caracter, autodisciplină, autocontrol sau autoreglare. Pedepsele şi recompensele, notele şi premiile, altă direcţie de studiu a lucrărilor lui Alfie Kohn, se subordonează aici imaginii pe care şi-o creează copiii asupra propriei persoane, în urma relaţiei cu părinţii şi a interacţiunilor din instituţiile de educaţie. De aceea, Mitul copilului răsfăţat oferă atât o revizuire istorică a metodelor de creştere a copiilor bazate pe control psihologic şi a sistemului educaţional axat pe note şi competiţie, cât şi o evaluare a ultimelor studii şi publicaţii în domeniu, permiţând o mai bună înţelegere a teoriilor expuse.
Astfel, primele capitole au în centru perspectiva părinţilor şi a profesioniştilor în educaţie, printr-o analiză critică a stereotipurilor despre părinţii “permisivi” sau “elicopter”, iar ultimele abordează aceleaşi teorii din perspectiva influenţei pe care aceste practici o au asupra copiilor.
Mitul copilului răsfăţat extinde viziunea dincolo de familie sau de instituţia educaţională, plasând fiecare enunţ în context socio-cultural, economic şi politic. Critica socială prezentă în toate lucrările lui Alfie Kohn creează, în Mitul copilului răsfăţat, un nou concept şi un nou deziderat: să creştem rebeli! Copii care vor avea capacitatea nu doar de a le răspunde părinţilor, ci de a regândi lumea, nu doar de a ajuta la strânsul mesei, ci de a reconstrui societatea, nu doar oameni mai buni, ci şi cetăţeni mai capabili.
Fragment din carte:
Pedagogii progresişti încearcă să pledeze pentru o materie şcolară mai angajantă sau pentru implicarea copiilor în procesul decizional, dar singurul răspuns pe care îl primesc cu ţâfnă este informaţia că viaţa nu va fi mereu interesantă (sau atentă Ia preferinţele copiilor) şi că elevii trebuie să se deprindă cu această realitate, fie că le place sau nu.
“Fie că le place sau nu” este, de fapt, propoziţia preferată a oamenilor care gândesc astfel. O alta este cea care începe cu “este momentul să înveţe că”…, sugerându-se că trebuie numaidecât să îi învăţăm pe copii cu neplăcerile şi nefericirea. Avem treabă de făcut! Viaţa nu trebuie să fie amuzantă şi jucăuşă! Autonegarea, ai cărei adepţi consideră necesar, în general, să îi nege şi pe ceilalţi, este îndeaproape asociată cu teama de plăcere, expiaţia prin suferinţă şi furie la adresa oricui răsfaţă copiii sau este prea indulgent cu ei. Definiţia pe care H. L Mencken o dă puritanismului este potrivită aici: “teama chinuitoare că cineva, undeva ar putea fi fericit”.
Uneori îţi vine să crezi că mesajul tacit al acestor tradiţionalişti este: “Dacă eu nu primesc tot ceea ce vreau, de ce ei să primească?” Pedagogul John Hoit spunea cândva că dacă oamenii chiar simt că viaţa nu este “altceva decât o corvoadă, o listă nesfârşită de îndatoriri terne”, ar trebui să sperăm ca aceştia “să ajungă până la urmă să spună: «Cumva, am pierdut ocazia de a mă bucura de viaţă şi de a-i da un sens, vă rog să îmi educaţi copilul de o aşa manieră încât să se descurce mai bine la capitolul ăsta»”. Cea mai mare datorie pe care o avem este de a ajuta copiii să se bucure de învăţare sau de a-i instrui să facă ce li se spune, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) ceea ce li se cere să facă este neplăcut?
Poate că atitudinea de tipul “ia-ţi medicamentul” (sau apa de gură amară) nu este altceva decât un mod de a spune: “Ah, nu te mai plânge atâta, nu-i chiar aşa rău”. Unii adulţi par nerăbdători să recomande neplăceri de “întărire a caracterului” pentru copii, în funcţie de ce îşi amintesc sau de concluziile trase din propria copilărie. “Hei, eu am luat nota 1 şi-am plecat adesea fără premiu, dar uite, am crescut şi n-am nicio problemă!” Şi poate este chiar adevărat. Pe de altă parte, poate că vorbitorul (1) presupune în mod incorect că propria experienţă dă măsura pentru cât de rău poate fi, ori (2) rememorează evenimentele trecute ca fiind mai nefaste decât au fost, de fapt, sau (3) subestimează impactul acelor evenimente printr-o evaluare cam optimistă a propriei sănătăţi psihice (deoarece insistenţa defensivă că “am crescut şi n-am nimic” nu poate fi întotdeauna crezută pe cuvânt) ori (4) nu înţelege legăturile cauzale. Chiar şi atunci când cineva are o evoluţie înfloritoare la maturitate, în ciuda greutăţilor din copilărie, este posibil ca norocul să fi jucat un rol important în acest sens. în acest caz, ar fi nesăbuit, dacă nu chiar obtuz, să decretăm că toţi copiii trebuie să treacă prin greutăţi asemănătoare.
Indiferent de experienţele prin care au trecut anumite persoane, să militezi pentru filosofia că trebuie să ne obişnuim cu durerea este ca şi cum am spune unui copil: “Obiecţiile tale nu contează. Nefericirea ta nu contează. Rabdă!”