Despre apropiere si independenta in relatia de cuplu, cu echilibru
Multe sentimente lezate în cadrul relaţiilor de cuplu ţin de problematica apropierii şi a distanţării. Unul dintre parteneri se plânge de dorinţa prea mare de apropiere a celuilalt, iar acesta din urmă suferă ca urmare a detaşării celuilalt. Unul se retrage şi semnalează faptul că „Sufăr atunci când te apropii prea mult de mine”. Ceea ce înseamnă că acesta s-ar simţi mai confortabil dacă celălalt ar păstra mai multă distanţă. Responsabilitatea pentru o convieţuire de succes se află acum în terenul acestuia prin aceea că îi revine sarcina de a da măsura corectă a distanţei.
Dacă în viaţa de zi cu zi lucrurile ar funcţiona astfel, nu am avea nevoie decât de partenerul ideal (partenera ideală) care să nu se apropie niciodată prea mult, după cum să nici nu se îndepărteze prea mult. Însă nici acesta nu ne-ar putea ajuta cu adevărat, pentru că problema reală se află la noi înşine. De obicei, în cazul conflictului apropiere-distanţare există o ambivalenţă între dorinţa de apropiere, respectiv frica de dependenţ și, respectiv, dorinţa de autonomie, respectiv frica de abandon, ambivalenta care poate deveni vizibila in cadrul discutiei cu un psiholog, prin sedintele de psihoterapie individuala sau de cuplu.
De-a lungul copilăriei, ne luptăm să găsim echilibrul psihologic si emotional între dependența față de primii noștri protector și nevoia de a ne crea un spațiu de independență. Rolul psihoterapeutului este de a sprijini procesul psihologic prin care ne dam seama care este măsura în care relațiile din copilăria noastră hrănesc sau împiedică cele două seturi de nevoi va determina vulnerabilitățile pe care le aducem în relațiile noastre ca adulți – cele mai mari dorințe și cele mai puternice temeri.
De regulă, ne situăm numai la un singur pol, de exemplu la cel al dorinţei de apropiere, lăsând partenerul/partenera să se situeze la celălalt pol, care, în cazul de faţă, este frica de dependenţă. În acest caz, nu ne mai confruntăm cu a simţi frica de dependenţă, pentru că lăsăm aproape în totalitate trăirea acesteia în seama partenerului. Exact la fel stau lucrurile şi în privinţa autonomiei şi a abandonului. Unul trăieşte din plin sentimentul de autonomie, se comportă autonom şi independent, iar celălalt simte frica de abandon. Din afară pare că unul este responsabil cu munca de realizare a apropierii, celălalt cu cea de realizare a distanţei. Această diviziune a muncii duce însă automat la conflicte care pornesc de la sentimentul de ofensare, pentru că niciunul dintre cei doi nu-i poate fi pe plac celuilalt. Unul se apropie prea mult, celălalt este prea departe şi fiecare dintre cei doi nu reuşeşte să împlinească nevoile celuilalt prin comportamentul său unilateral.
O relație de dragoste poate da naștere unei apropieri care poate devein copleșitoare, stârnind o stare asemănătoare claustrofobiei. Ce a fost inițial o îngrădire protectoare, devine acum privare de libertate. Ne dorim apropierea, dar nu într-atât încât să ne simțim prinși în capcana ei.
De abia în momentul în care transformăm acest conflict exterior într-unul interior, ne apropiem de găsirea unei soluţii. În acest sens, este necesar să căutăm în noi înşine cealaltă faţetă, pe care în prezent o trăieşte partenerul nostru. Acest lucru înseamnă să devenim conştienţi de propria dorinţă de apropiere, dar şi de propria frică de dependenţă, precum şi de nevoia de autonomie, dar şi de frica de abandon.
Nu numai celălalt se teme de dependenţă şi caută distanţa prin intermediul independenţei, ci şi eu o fac. Nu numai eu caut apropiere pentru că îmi este frică să nu fiu abandonat, ci acest sentiment este, de asemenea, prezent şi în experienţa psihică a celuilalt. De abia acum dăm dovadă de înţelegere faţă de nevoile partenerului şi trăim „pe propria noastră piele” faptul că independenţa nu înseamnă nicidecum să-l părăsim pe celălalt, ci să transpunem în realitate propriile idei.
Cu toții oscilăm între nevoia de apropiere și cea de independență psihologica si emotionala. Intensitatea și prioritatea lor fluctează de-a lungul vieții. De multe ori, se întâmplă să alegem parteneri ale căror înclinații se potrivesc cu vulnerabilitățile noastre.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.