Psihoterapeut Iași

Nu există relaţie insignifiantă sau fortuită. Fiecare întâlnire, fiecare schimb –  de la relaţia de dragoste până la dialogul anonim cu o operatoare -, fie că este scurt sau profund, pozitiv, neutru sau dureros, este plin de sens. Şi, în schema cea mare a universului, fiecare relaţie este potenţial importantă, căci, chiar şi legătura cea mai superficială cu un necunoscut ne poate dezvălui multe lucruri despre noi înşine. Fiecare persoană pe care o întâlnim poate să ne aducă o fărâmă de fericire, să ne facă descoperim iubirea care se află în noi înşine, sau, invers, să ne plonjeze în tristeţe şi conflicte interioare. Putem găsi valuri de iubire şi de prietenie acolo unde ne aşteptăm mai puţin.

Noi aşteptăm mult de la relaţiile noastre de dragoste: vindecare, fericire, siguranţă, prietenie, recunoaştere (recunoştinţă). Am dori, de asemenea, ca celălalt să ne „repare” viaţa, să ne scoată din depresie, să ne aducă bucurii de nespus. Noi toţi avem dorinţa arzătoare de a trăi cu speranţa nebună că celălalt ne va face fericiţi din plin. Nu este vorba întotdeauna de o dorinţă conştientă, dar dacă ne examinăm sistemul de credinţe, ne dăm seama că această dorinţă este foarte prezentă. Nu v-a trecut niciodată prin minte gândul următor: „Măcar dacă aş fi fost căsătorit, nu aş fi avut nici o problemă”?

Este legitim să considerăm relaţiile de dragoste ca pe o experienţă minunată, de multe ori dificilă, dar întrutotul de dorit. Acestea ne amintesc caracterul unic şi perfect al fiinţei noastre profunde, ca şi unitatea ei. Problemele apar atunci când suntem convinşi, din greşeală, că celălalt va putea să ne „repare”. Este o iluzie deşartă care provine din gândirea magică. Totuşi, nu este deloc de mirare că atâţia oameni cred în poveştile cu zâne. Nu am crescut noi în acest univers? Nu am fost noi încurajaţi să credem că numai un prinţ fermecător sau o Cenuşăreasă ar putea să ne aducă echilibrul şi fericirea? Cu alte cuvinte, noi credem că rămânem neterminaţi atât timp cât nu am găsit iubirea vieţii noastre, aidoma unui puzzle căruia îi lipseşte o piesă esenţială.

A crede în poveştile cu zâne este încântător, amuzant şi, într-o anumită măsură, indispensabil. Dar a crede prea mult în ele ne privează de posibilitatea de a ne face noi pe noi înşine fericiţi sau, mai mult, de a rezolva prin propriile mijloace problemele noastre profesionale, familiale sau altele. Această credinţă ne leagănă cu iluzia că persoana iubită ne va ajuta să găsim echilibrul, plenitudinea şi soluţia tuturor problemelor noastre.

Jackson, un lucrător în construcţii înalt şi slab, trăia cât de bine putea după ce aflase că era atins de leucemie. La puţin timp după acest diagnostic, el a întâlnit-o pe Anne de care s-a îndrăgostit. După un timp, ei s-au căsătorit şi ea a avut mare grijă de el, convinsă fiind că el nu avea mai mult de câteva luni de trăit. Anne era foarte mândră de cei doi ani pe care i-au petrecut împreună:

– Niciodată nu aş fi crezut că pot iubi pe cineva atât de profund. Îmi era atât de frică să mă angajez, dar, astăzi, ştiu că eram capabilă să mă angajez la modul cel mai absolut. Până să-l întâlnesc pe Jackson, poveştile mele de iubire nu durau niciodată mai mult de un an. Boala lui m-a împins să-mi depăşesc toate limitele. Iubirea mea pentru Jackson mi-a dat un sentiment de plenitudine.

Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce a fost cel mai bun şi, totodată, cel mai rău dintre lucruri. După eşecul a numeroase tratamente, Jackson a trebuit să se hotărască pentru o grefă de măduvă osoasă. Operaţia a fost un succes. El a trecut subit de la starea de condamnat la moarte la cea de persoană în perfectă sănătate. Şase luni mai târziu, nimeni n-ar mai fi crezut că el a avut leucemie. Dar în prezent, cea care suferea era chiar relaţia lor. Anne avea impresia că se sufocă. Se plângea că nu mai simte pasiune. Această experienţă este obişnuită în sânul acestui tip de cuplu – în care unul dintre parteneri este foarte bolnav, poate la final de viaţă.

Înţelegând că Anne nu mai era aceeaşi, Jackson a vrut să pună lucrurile la punct:

– Tu erai gata să mă iubeşti până ce moartea ne va despărţi, dar era ceva, se pare, cu sens unic. Bine, eu nu am murit şi acum, suntem angajaţi într-o relaţie veritabilă, o unire pe viaţă. Acum, cum cuţitul nu mai ameninţă să se abată asupra mea, suntem confruntaţi cu problemele din cotidian, ca toată lumea. Eu sunt fericit pentru acest dar de viaţă care mi s-a făcut, dar tu, tu reacţionezi ca şi cum ai fi condamnată la perpetuitate. Povestea cu zâne a avut concluzia ei tradiţională. Eu voi continua să trăiesc, dar mariajul nu constituie în nici un caz o soluţie magică. Noi trebuie să facem faţă problemelor noastre şi să ne confruntăm cu realitatea vieţii de cuplu. Este mult mai dificil să ne asumăm rutina cotidiană atunci când „până ce moarte ne va despărţi” ar putea să însemne cincizeci de ani de viaţă comună.

După o perioadă de mare confuzie, Anne s-a decis să întreprindă o terapie pentru a încerca să aducă lucrurile la lumină. Şi astfel ea a descoperit că este mult mai uşor să te angajezi într-o relaţie în care există riscul să-l pierzi pe celălalt:

– Jackson avea dreptate. Încă o dată mă înşelasem greu. Angajamentul meu a fost încă o dată de scurtă durată. Am înţeles că a mă juca de-a eroinele, a fi cea care îngrijeşte un om în faza terminală era un lucru, şi a fi soţia lui pe termen lung era un cu totul alt lucru. Mi-am dat seama că eu foloseam această relaţie pentru a-mi rezolva propriile probleme, pentru a avea în sfârşit o poveste care să ţină. Datorită curajului lui Jackson care a ştiut să rămână el însuşi şi să-mi spună adevărul, am învăţat că magia se va construi zi de zi în cursul acestui lung voiaj pe care îl vom face împreună. Boala lui Jackson m-a făcut să descopăr sensul profund al angajării. După toate încercările pe care le-am traversat, am descoperit că îl iubeam cu adevărat. Mi-am regăsit pasiunea, dar fără dramatizarea vieţii şi a morţii.

Legătura strânsă pe care Anne a stabilit-o cu Jackson a împins-o să privească mai profund în ea însăşi. Aceasta a fost o lecţie extraordinară pentru ea, care i-a ajutat să descopere şi să vindece unele aspecte obscure din fiinţa ei – o experienţă tumultuoasă a ceea ce este adevărata viaţă. Ea a putut astfel să înlocuiască o existenţă iluzorie de poveşti cu zâne cu o viaţă adevărată şi cu o iubire veritabilă.

Numai în interiorul vostru veţi găsi echilibrul şi plenitudinea. Faptul de a găsi bărbatul sau femeia vieţii voastre nu va rezolva problemele voastre relaţionale. Aceasta nu vă va face mai fericiţi în munca voastră, nu vă va asigura nici mărirea salariului, nici promovarea şi nici nu va face ca vecinii voştri să fie mai amabili, nici administraţia mai conciliantă. Dacă sunteţi singuri şi nefericiţi, veţi fi nefericiţi şi în cuplul vostru. Dacă sunteţi incapabili să vă stabilizaţi pe plan profesional, faptul de a fi găsit sufletul pereche nu va schimba nimic. Dacă sunteţi un tată rău – sau o mamă rea -, veţi continua să fiţi aşa şi în noua relaţie, sau dacă aveţi sentimentul că nu sunteţi nimic fără bărbatul sau femeia ideal (ă), acest sentiment de inutilitate va reieşi la suprafaţă odată şi odată. Echilibrul şi plenitudinea pe care le căutaţi sunt în voi şi nu cer altceva decât să fie descoperite.

Incompletudinea, incapacitatea de a vă exprima iubirea, de a găsi fericirea în viaţa voastră personala sunt la originea acestor aşteptări iluzorii. Adevărata soluţie constă în descoperirea echilibrului în voi înşivă. În loc să căutaţi pe cineva de iubit, trebuie să vă străduiţi să fiţi demni de a fi iubiţi. Dacă aveţi pe cineva în viaţa voastră trebuie să faceţi aşa încât să-i meritaţi iubirea  şi nu să cereţi mai multă.

(va urma)

Sursa: Elisabeth Kubler-Ross, David Kessler LECONS DE VIETraducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Un indian american era impreuna cu prietenul sau in centrul New York-ului.
Era ora amiezii iar strazile erau pline de oameni. Masini claxonand, taximetre ce
luau curbele cu viteza, sirene ce se apropiau sau se departau, toate aceste
sunete ale orasului parca te asurzeau.
Dintr-o data indianul a spus:
– Am auzit un greiere.
– N-ai cum sa auzi un greiere in tot vacarmul asta! i-a spus prietenul lui.
– Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
– Asta-i o nebunie! a raspuns prietenul.
Indianul a ascultat cu atentie un moment dupa care a trecut strada spre o zona
unde se aflau cativa copaci. A cautat imprejur, sub ramuri si a gasit micul
greiere. Prietenul sau a ramas uimit…
– E incredibil! Trebuie sa ai un auz supraomenesc!
– Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde
de ce asculti cu ele.
– Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere in acest
zgomot!
– Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul.
Da-mi voie sa-ti arat.
A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede pe care le-a lasat sa cada
discret pe asfaltul trotuarului.
Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al orasului, au remarcat ca toti oamenii de pe o raza de 5 metri au intors capul privind in jur daca nu cumva banii cazuti erau ai lor.
– Intelegi ce am vrut sa spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce
este important pentru tine.

Autor necunoscut

O femeie în vârstă de patruzeci şi unu de ani evocă o seară în aparenţă liniştită pe care ea şi soţul ei au petrecut-o cu câteva luni în urmă. După ce au degustat cina pe care a pregătit-o ea s-au uitat la televizor. În jur de orele 21, soţul s-a plâns de dureri gastrice şi a luat un medicament anti-acid. Câteva minute mai târziu a anunţat-o că merge să se culce. Ea l-a îmbrăţişat şi i-a urat noapte bună, spunându-i că o să-l urmeze şi ea mai târziu şi că spera ca el să se simtă mai bine a doua zi. O oră şi jumătate mai târziu, când s-a aşezat în pat, soţul ei dormea adânc.

De cum s-a trezit, a doua zi dimineaţa, ea a înţeles că ceva nu era în ordine. „Era un presentiment intens. Am aruncat o privire spre Kevin şi am înţeles că era mort. Murise în timpul somnului în urma unei crize cardiace, la vârsta de patruzeci şi patru de ani.”

Această teribilă experienţă a învăţat-o că nimic nu este definitiv – nici relaţiile, nici oamenii:

„După moartea lui Kevin, am revăzut filmul vieţii noastre şi totul mi-a apărut complet diferit. Am revăzut ultimele noastre momente bune. Am înţeles că niciodată nu putem şti dinainte care va fi ultimă cină în oraş, ultimul Thanksgiving. Şi aceasta este valabil pentru toate tipurile de relaţii. Mă străduiesc să revin asupra acestor evenimente şi să cred că am făcut tot ce a depins de mine pentru a fi pe deplin prezentă. Am înţeles că Kevin a fost un dar al cerului care mi-a fost acordat doar pentru un timp, la fel ca toate persoanele pe care le întâlnesc. Ştiind aceasta, eu trăiesc mai intens momentele petrecute cu ceilalti.”

Noi avem multe întâlniri de-a lungul existenţei noastre. Unele persoane ni le alegem noi – soţ/soţie, prieteni… – în timp ce altele – părinţi, fraţi şi surori … – ne sunt „impuse”.

Relaţia cu celălalt ne oferă ocazii formidabile de a descoperi adevăruri esenţiale, personalitatea noastră profundă, fricile noastre, natura puterii noastre şi sensul iubirii autentice. Această idee poate părea bizară la prima vedere, pentru că ştim că relaţiile sunt adesea făcute din frustrări, din dificultăţi şi chiar din rupturi. Dar ele pot, de asemenea, să fie şi – şi cel mai adesea aşa sunt – ocazii minunate de a învăţa, de a creşte, de a iubi şi de a fi iubit.

Cercul apropiaţilor noştri este relativ îngust: soţul sau soţia, câţiva prieteni intimi, membrii familiei noastre. Cel puţin aceasta este impresia noastră. În realitate, noi întreţinem relaţii cu fiecare persoană pe care o întâlnim, fie că este vorba de prieteni, părinţi, colegi, profesori sau comercianţi. Noi avem relaţii cu medicul pe care îl vizităm o dată pe an şi cu aceşti vecini agasanţi pe care îi evităm pe cât posibil. Este vorba, în realitate, de legături care au fiecare caracteristicele lor proprii, dar care au şi multe în comun, pentru că sunt umane. Voi sunteţi numitorul comun, de la cea mai intimă relaţie şi cea mai intensă relaţie până la cea mai distantă. Atitudinea voastră – pozitivă sau negativă, plină de speranţă sau duşmănoasă – se va regăsi în toate celelalte. Voi puteţi alege să introduceţi un pic sau mai multă iubire în fiecare dintre ele.

Unii dintre noi nu vor găsi poate niciodată pe alesul (aleasa) inimii lor, dar aceasta nu înseamnă că existenţa lor este lipsită de iubire. Este important să înţelegem că, dacă nu totdeauna găsim iubirea, este aşa pentru că îi lipim o etichetă, crezând că singura iubire „autentică” este romantică. Cu toate acestea, există atâta iubire împrejurul nostru, atâtea legături de înnodat.

Sursa: Elisabeth Kubler-Ross, David Kessler LECONS DE VIE

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Asia Mica. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

– Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul il privi lung si ii raspunse printr-o intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul oftand…

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

– Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru ii raspunse dupa o clipa de tacere, cu aceeasi intrebare:

– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

– Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.

– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul zambind….

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:

– Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

– Fiule, ii raspunse batranul punandu-i o mana prieteneste pe umar, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut, nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni, va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.

Autor necunoscut

Intrebările de calitate creează o viaţă de calitate

Alegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de semn opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă – în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului.

Intrebarile potrivite…

Această alegere mă va împinge către un viitor fericit sau mă va ţine blocat în trecut?

Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung  sau va constitui doar o satisfacţie de moment?

Sunt stăpân pe propria mea putere  sau încerc să mulţumesc pe altcineva?

Mă gândesc la ce este bine  sau la ce este rãu?

Această alegere îmi va aduce mai multă energie vitală  sau îmi va fura energia?

Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea  sau o voi folosi pentru a mă pedepsi?

Această alegere îmi sporeşte puterea  sau mi-o slăbeşte?

Este acesta un act de iubire de sine  sau un act de autosabotaj?

Este acesta un act de credinţă  sau un act caracterizat de frică?

Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem limpede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat daca decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a Părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient. Astfel, veti fi  in masura sa faceti  alegeri cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient.

„Fiecare lucru trebuie să se transforme în ceva mai bun si să dobândească un nou destin”, scrie Paulo Coelho în romanul său „Alchimistul”.  Coelho descrie lumea ca fiind doar partea vizibilă a lui Dumnezeu, în timp ce forţele spirituale invizibile puse în joc ne rămân în mare parte necunoscute. Procesul alchimic are loc atunci când planul spiritual intră în contact cu planul material.

Cartea lui Coelho mi-a fost oferită de un pacient; el mi-a spus: „Asta îmi aminteşte de ceea ce am făcut la şedinţele noastre.” Intr-adevăr, alchimia oferă o metaforă potrivită pentru procesul pe care îl voi descrie.

Legenda spune că alchimiştii căutau o piatră filozofală magică pentru a transforma plumbul în aur. Dar plumbul şi aurul, în doctrina filozofică a alchimiei, erau metafore pentru anumite stări interioare: disciplina alchimistului era una a transformării psi­hologice şi spirituale. Alchimiştii au înţeles că misterul pe care încercau să-l rezolve nu se găsea în afara, ci în interiorul sufletului.

Unele scoli de alchimie asemănau starea de spirit normală cu un cărbune, iar clarviziunea, luciditatea, cu diamantul. Se pare că în lumea materială nu există contrast mai mare decât acela dintre cărbune şi diamant, însă cu toate acestea cele două nu sunt decât aranjamente diferite ale unor molecule identice, de carbon. Aşa cum diamantul este un cărbune transformat, tot aşa claritatea se poate naşte din confuzie.

In metafora alchimiei, nu aurul este cel ce-mi trezeşte interesul — un obiectiv grandios — ci mai curând importanţa acordată procesului transformării. Un pacient, care studiase medicina chineză şi practica acupunctura, mi-a spus că acest cuvânt, „alchimie”, descrie mai bine decât oricare altul asocierea contemplaţiei cu procesul emoţional: „Alchimia înseamnă a amesteca totul la un loc, fără a încerca să respingi sau să corectezi ceva — înţelegând că până şi ceea ce e negativ face parte din procesul de învăţare şi de vindecare.”

Prin contemplaţie vedem lucrurile aşa cum sunt, fără a încerca să le schimbăm. Ideea este să dizolvăm reacţia pe care o avem atunci când trăim emoţii care ne tulbură, având grijă să nu respingem şi acea emoţie. Contemplaţia poate schimba modul în care ne raportăm la stările emoţionale şi maniera în care le percepem; asta nu înseamnă şi eliminarea acestor stări.

Căldura soarelui care evaporă umiditatea norilor — alchimia naturii — e la fel ca flacăra blândă a contemplaţiei care împrăştie norii emoţionali ce umbresc natura noastră interioară. Efectele unor astfel de perioade de claritate pătrunzătoare pot fi efemere, pot dura doar până la formarea următorilor nori emoţionali. Dar aprinzând iar si iar flacăra clarităţii — îndreptând-o către aceşti nori interiori, lăsând-o să penetreze şi să dizolve ceaţa din minţile noastre — vom intra în miezul acestei practici, pe care o putem deprinde.

Având instrumentele adecvate pentru conştientizare, cu toţii dispunem de potenţialul de a practica alchimia interioară. Avem abilitatea naturală de a transforma momentele de confuzie în clarviziune, în timp, pe măsură ce facem acest exerciţiu cu sentimentele care ne tulbură, putem începe să înţelegem care sunt cauzele lor.

In cea mai mare parte, această înţelegere este de natură psihologică, mai ales la început. Dar dacă vom continua acest exerciţiu, vom putea înţelege şi modul în care se desfăşoară procesele minţii noastre, lucru care ne poate aduce eliberarea spirituală. E ca şi cum în viaţa noastră ar exista două niveluri ale realităţii: unul dominat de tiparele emoţionale adânc înrădăcinate, şi altul care este liber de astfel de tipare determinate. Con­templaţia ne oferă spaţiu de manifestare în absenţa unei astfel de condiţionări.

Alchimia emoţională face posibilă transformarea tulburării şi a confuziei noastre în claritate pătrunzătoare. „Aproape în orice situaţie nefericită”, spune Nyanaponika Thera, un călugăr budist, „există posibilitatea transformării, prin care indezirabilul se poate schimba într-un fenomen benefic.”

Există în alchimia emoţională o manevră de judo simplă, dar ingenioasă: îmbrăţişarea tuturor experienţelor ca părţi ale unui proces de transformare, făcând din ele obiectul asupra căruia se concentrează contemplaţia, în loc să vedem în tulburare şi confuzie stări care ne distrag, ne dăm seama că şi ele pot deveni ţinta atenţiei noastre. „Astfel”, spune Nyanaponika, „duşmanii se transformă în prieteni, pentru că toate aceste tulburări si forţe antagonice ne-au devenit învăţători.”

Adaptare dupa Tara Bennet-Goleman –  “Alchimia emoţionala”, Curtea Veche Publishing

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Să zicem că şoferul unei alte maşini vă taie calea în mod periculos în timp ce vă aflaţi la volan pe o autostradă. Dacă automat gândiţi: „Nenorocitul naibii!” — asta înseamnă enorm pentru traiectoria pe care o va lua mânia în cazul în care acest gând va fi urmat de altele de revoltă şi răzbunare: „Nenorocitul naibii, putea să intre în mine — nu-l las eu să scape aşa uşor!”

Degetele vi se albesc de cât de tare strângeţi volanul, când de fapt aţi vrea să îl strângeţi pe celălalt de gât. Intreg trupul se mobilizează pentru luptă, şi nu pentru fugă — făcându-vă să tremuraţi, să transpiraţi, inima bate mai tare, iar muşchii feţei se încordează la rândul lor. Aţi vrea să-l omorâţi pe individul acela.

După care vă claxonează o maşină din spate pentru că aţi încetinit în urma a ceea ce era cât pe-aci să vi se întâmple — şi sunteţi în stare să explodaţi de furie şi faţă de şoferul acesta. Aşa se ajunge la hipertensiune, conducere neatentă şi chiar la focuri de armă pe autostradă.

Să comparăm această secvenţă a mâniei care creşte cu un gând mai îngăduitor faţă de şoferul care v-a tăiat calea: „Poate că nu m-a văzut. Sau poate că a avut un motiv serios să şofeze aşa de neatent, de exemplu, o urgenţă medicală.” Această frază ar putea să tempereze mânia şi să introducă elementul de compasiune, sau măcar să vă facă să aveţi o minte mai deschisă, scurtcircuitând mânia, care altfel ar lua proporţii.

Problema este, aşa cum propunea Aristotel, să ne amintim să avem doar o mânie potrivită, pentru că de multe ori mânia ne face să ne pierdem controlul. Benjamin Franklin spunea foarte înţelept: „Mânia nu apare niciodată fără motiv. Dar rareori apare pentru unul care să merite.”

Există, desigur, diverse tipuri de mânie. Nucleul amigdalian poate fi sursa principală a scânteii de furie pe care o simtim atunci când un şofer neatent ne pune în pericol. Dar la celălalt capăt al circuitului emoţional, neocortexul probabil că îndeamnă la un alt tip de mânie, calculată, cum ar fi o răzbunare cu sânge rece sau o revoltă faţă de o nedreptate de orice tip. O asemenea mânie gândită are mai mult ca sigur, aşa cum spunea Franklin, „un motiv întemeiat”, sau cel putin aşa pare.

Dintre toate proastele dispoziţii de care oamenii vor să scape, mânia pare să fie cea mai intransigentă; Tice a descoperit că mânia este dispoziţia pe care oamenii reuşesc cel mai greu s-o controleze. Intr-adevăr, mânia este cea mai seducătoare atunci când este vorba de emotii negative; acel monolog interior de a-ti da singur dreptate pe care fl propagă umple mintea cu argumente dintre cele mai convingătoare pentru a-ti vărsa furia. Spre deosebire de tristeţe, mânia dă energie, chiar o stare de euforie. Puterea de seducţie şi de convingere a mâniei poate explica prin sine de ce anumite puncte de vedere în ceea ce o priveşte sunt atât de comune: că mânia este incontrolabilă sau, oricum, că n-ar trebui să fie controlată şi că, de fapt, vărsarea furiei este o formă de catharsis, deci este bună. Un alt punct de vedere complet opus, o reacţie împotriva imaginii sumbre de până acum, sustine că mânia ar putea fi complet prevenită. Dar o lectură atentă a descoperirilor ştiinţifice sugerează că toate aceste atitudini comune faţă de mânie sunt prost direcţionale, ajungând chiar un fel de mituri.

Cursul gândurilor mânioase care adună furia este în mod potenţial cheia uneia dintre cele mai eficiente căi de a găsi o supapă împotriva mâniei: subminarea de la bun început a convingerilor care alimentează mânia. Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim „motive mai întemeiate” şi justificări pentru faptul că ne-am mâniat. Dacă ne concentrăm prea mult asupra unui lucru care ne-a mâniat îi dăm apă la moară. In schimb, dacă încercăm să privim lucrurile şi din altă perspectivă, totul se calmează. Tice a descoperit că regândirea unei situaţii în mod pozitiv este una dintre cele mai eficiente căi de a potoli mânia.

Fragment din cartea “Inteligenta emotionala” (autor Daniel Goleman), editura Curtea Veche Publishing, www.curteaveche.ro

Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane. Si ii spunea asa:

„Exista in fiecare dintre noi doi lupi.

Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..

Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.

Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:

” Bunicule si care lup castiga? ”

La care batranul ii raspunde simplu:

,, Cel pe care îl hrăneşti! ”

Autor necunoscut

Eforturile pentru a găsi un sens vieţii constituie o motivaţie fundamentală a fiinţei umane. Raţiunea ei de a trăi este unică pentru că nu-i este revelată decât numai ei însăşi: numai atunci capătă ea un sens care poate să satisfacă nevoia ei existenţială.

Căutarea unui sens pentru viaţă creează, desigur, mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor cele mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare. Alţi scriitori au tras aceeaşi concluzie în operele lor cu privire la lagărele de concentrare, iar anchetele desfăşurate în lagărele de prizonieri de război din Japonia, Coreea de Nord sau in Vietnamul de Nord confirmă această teorie. Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a-l rescrie m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoidă, într-un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m-ar fi ajutat să-mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le-am desfăşurat în barăcile sumbre dintr-un lagăr de concentrare din bavarez m-au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane, şi deci, indispensabilă sănătăţii ei mintale, n-ar trebuie să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. După părerea mea, este riscant să credem că sănătatea mentală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trăi fără tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasă. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degrabă de a se simţi chemat să îndeplinească ceva.

După ce am arătat avantajele unei reorientări în acest sens, vreau să mă aplec asupra sentimentului care-i afectează astăzi pe mulţi: sentimentul că viaţa nu are nici un sens. Ei nu au raţiune de a trăi conştientă. Sunt chinuiţi de un sentiment de vid interior, „vidul existenţial”.

Vidul existenţial este foarte răspândit în epoca noastră şi am putea să-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinţă umană adevărată. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentală care conduc şi apără comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna această siguranţă paradisiacă. Acum el trebuie să facă alegeri. Mai mult, în cursul evoluţiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recentă: tradiţiile pe care se baza comportamentul lui au dispărut cu repeziciune. De acum, nici instinctul şi nici tradiţia nu-i mai dictează conduita; ba i se întâmplă chiar să nu ştie ce vrea. Ori caută să-i imite pe alţii (conformism), ori se pliază conform dorinţelor lor (totalitarism).

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Înţelegem acum de ce spunea Schopenhauer că umanitatea pare a fi condamnată să oscileze la nesfârşit între cele două extreme: angoasa(neliniştea n.t.) şi plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacienţii lor le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema riscă să se agraveze pe măsură ce automatizarea măreşte orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Mulţi dintre ei, din nefericire, nu ştiu cum să utilizeze acest timp liber nou dobândit.

Să luăm de exemplu „nevroza de duminică”, acest fel de depresie care afectează unele persoane atunci când îşi dau seama, odată încheiată săptămâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauză acest vid existenţial. Fenomene atât de răspândite ca depresia, agresivitatea şi toxicomania provin din vidul existenţial care le stă la bază. Aceasta este adevărat şi în cazul crizelor pe care le suferă pensionarii şi cei care se tem să îmbătrânească.

Vidul existenţial poate căpăta mai multe aspecte. Căutarea unui sens pentru viaţă este de multe ori înlocuită prin căutarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitivă, fie dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani. În alte cazuri căutarea plăcerii este cea care înlocuieşte căutarea de sens. De aceea persoana care suferă de frustrare existenţială încearcă adesea să compenseze vidul pe care-l simte căutând plăcerile sexuale.

Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacienţii suferind de vid existenţial.

Să vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreabă care este sensul vieţii lui.

Mă îndoiesc că un terapeut ar putea să răspundă în termeni generali acestei chestiuni. Raţiunea de a trăi variază, în realitate, funcţie de indivizi, de situaţia şi de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care contează, ci cel pe care o persoană îl atribuie la un moment dat vieţii sale. […] Este inutil să căutăm un sens abstract al vieţii. Fiecare are drept misiune să ducă la bun sfârşit o sarcină concretă unică pentru el şi, din această cauză, el nu poate fi înlocuit, tot aşa cum viaţa lui nu poate reînnoită. Vocaţia fiecăruia deci este unică, ca şi maniera de a o realiza

Cum fiecare situaţie reprezintă o provocare pentru fiecare persoană, chestiunea sensului vieţii poate fi pusă, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui să întrebe care este raţiunea ei de a trăi, ci să recunoască că ei îi este pusă această întrebare. Mai exact, fiecare persoană este pusă în faţa unei întrebări pe care existenţa i-o pune şi nu-i poate răspunde decât luându-şi propria viaţă în mâini. De aceea logoterapia consideră responsabilitatea ca însăşi esenţa existenţei umane.

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a psihoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile. Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea(persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

Sursa: Dr. Viktor E. Frankl – „Decouvrir un sens a sa vie,avec la logothérapie”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

A NE SALVA VIAŢA: este o formă de datorie pe care o avem fiecare faţă de noi înşine. Mai degrabă decât să ne închidem în depresie sau, şi mai frecvent, în automistificarea şi negarea suferinţelor care ne-au fost aplicate pe durata copilăriei noastre, ne revine să căutăm să ne scoatem de acolo înţelegând care sunt adevăratele noastre nevoi.

A accepta să ne confesăm unui martor empatic, a învăţa să iubim copilul care am fost, a ridica refularea şi a ne trăi emoţiile (frică, indignare, mânie) îngropate, aceasta este calea prin care trece adevărata libertate interioară.

Această negare, atât de larg răspândită, a suferinţelor îndurate la începutul vieţii noastre are consecinţe funeste. Imaginaţi-vă că aţi vrea să întreprindeţi o excursie şi că faceţi o entorsă după câţiva paşi. Chiar dacă încercaţi să ignoraţi durerea şi să continuaţi, pentru că vă bucuraţi la ideea acestei plimbări, tovarăşii dumneavoastră îşi vor da seama mai devreme sau mai târziu că şchiopătaţi. Dumneavoastră le veţi povesti ce s-a întâmplat, ei vor înţelege de ce şchiopătaţi şi vă vor sfătui să vă trataţi.

Cu totul altfel se întâmplă cu rănile din copilărie, care joacă în viaţa unei fiinţe umane acelaşi rol ca şi entorsa de la începutul plimbării. Nu le putem alunga „luându-le cu filosofia”, ele vor determina tot mersul nostru, cu diferenţa, totuşi, că în general nimeni nu le va acorda atenţie. Societatea întreagă acţionează, oarecum, la unison cu cel care suferă şi nu poate povesti ce i s-a întâmplat. Cel care a fost rănit în integritatea lui nu are pe de altă parte, foarte probabil, amintiri. Dacă se află toată viaţa lui printre oameni care nu acordă nici o importanţă traumatismelor copilăriei, el va juca jocul. Viaţa lui se va desfăşura aproape ca plimbarea unui excursionist care şi-a făcut o entorsă încă de la primii paşi, dar nu vrea să o sesizeze şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă, totuşi, el întâlneşte pe cineva care are cunoştinţă de efectele pe termen lung ale traumatismelor survenite în primii ani, el va avea şansa să renunţe la negarea lor şi, astfel, să-şi poată cicatriza rănile.

Mulţi oameni nu au avut niciodată această şansă. Celebrităţile, mal ales, au fost adesea înconjurate de admiratori care nu se îndoiau de nimic, şi dintre care nimeni nu decela, nu voia să deceleze chiar, deznădejdea interioară a idolului lor. Mulţi dintre ei visau să cunoască ei înşişi un astfel de succes şi nu înţelegeau de ce idolul lor nu părea să-şi savureze propriul succes. Un individ deosebit de dotat poate de asemenea să-şi utilizeze talentul pentru a-şi consolida sistemele de apărare contra adevărului şi a-l îndepărta de sine şi de ceilalţi. Există multe cazuri de acestea. să ne gândim la destinul fermecătoarei Marilyn Monroe, plasată de către mama sa într-o instituţie, violată la vârsta de nouă ani, apoi, de la reîntoarcerea în familie, hărţuită sexual de către tatăl ei vitreg. De-a lungul întregii ei vieţi ea nu a avut încredere decât în farmecul ei, aşa încât depresia şi drogurile au ajuns să o târască spre moarte. Vorbind despre copilăria ei, ea a spus următoarele, cuvinte mult citate pe Internet: „Eu nu eram o orfelină. Un orfelin nu are părinţi. La orfelinat toţi ceilalţi copii nu mai aveau părinţi. Eu încă aveam o mamă. Dar ea nu mă voia. Îmi era ruşine să spun asta celorlalţi copii…”

De acest angrenaj fatal sunt scutiţi cei care, în copilăria lor, au îndurat un traumatism non cauzat de părinţi. Ei au mai multe şanse să găsească empatie la cineva, pentru că fiecare îşi poate imagina ce înseamnă să fii ostatic în mâna teroriştilor, redus la o terifiantă neputinţă, sau încă să fii crescut într-un lagăr. Pentru ca sechelele unei astfel de trăiri să poată fi vindecate, trebuie ca societatea să ne ofere „martori lucizi”.

Un copil maltratat de părinţii lui, în schimb, va rămâne în general, la vârsta adultă, lipsit de martor şi, din această cauză, izolat: nu numai de ceilalţi, ci şi de el însuşi căci a refulat adevărul şi nimeni nu-l ajută să perceapă realitatea din copilăria lui. Societatea se instalează, de fapt, de partea părinţilor. Fiecare ştie că aşa este şi, prin urmare, nu va îndrăzni să abordeze adevărul lui. Dacă totuşi o terapie reuşeşte să-i permită să trăiască şi să-şi exprime mânia, el se va afla, în multe cazuri, confruntat cu ostilitatea întregii lui familii şi a prietenilor lui, pentru că a spart un tabu, şi pentru că această transgresiune îi înspăimântă pe ceilalţi. Adesea, anturajul va lupta prin toate mijloacele împotriva celui în cauză pentru a-şi păstra intactă propria lui refulare.

Puţini foşti copii maltrataţi sunt în stare să suporte aceste agresiuni şi să se resemneze cu o dezaprobare mai degrabă decât să-şi trădeze propriul adevăr. Cu toate acestea, cum dinamica emoţională a acestor procese este astăzi mai bine cunoscută, ne este permis să sperăm că lucrurile se vor schimba, şi că, datorită constituirii de grupuri mai bine informate, oamenii vor avea mai puţin să se teamă de o solitudine totală.

La drept vorbind, oamenii conştienţi de aceste mecanisme sunt încă puţini, inclusiv printre profesionişti. Dacă, de exemplu, cineva se interesează de viaţa Virginiei Woolf şi caută informaţii pe Internet, psihiatri renumiţi îi vor spune că ea era „bolnavă mintal” şi că tulburările ei nu aveau nici o legătură cu abuzurile sexuale ale fraţilor ei vitregi, pe care le-a îndurat, ani întregi, când era copil. Deşi, în scrierile ei autobiografice, Virginia Woolf a descris de o manieră impresionantă ororile din copilăria ei ([…]), astăzi încă se neagă relaţia dintre aceste teribile traumatisme şi stările depresive ulterioare.

Ea era de aceea ignorată, cu atât mai mult, încă din timpul vieţii. Scriitoarea îşi citea textele în cercurile literare pe care le frecventa, dar solitudinea ei a rămas întreagă, căci nici ea, nici anturajul ei, nici măcar soţul ei Leonard (aşa cum o atestă amintirile soţiei lui), nu sesizau greutatea rănilor primite în copilăria ei. Ea era înconjurată de oameni care îi împărtăşeau vederile artistice şi le susţineau, şi nu îşi înţelegea ea însăşi sentimentul de profundă solitudine. Această situaţie poate duce la suicid, căci solitudinea actuală face constant să reapară starea de abandonare, sinonimă cu pericolul de moarte, trăit de către micul copilaş.

Acum câţiva ani a apărut, sub formă romanţată, o exhaustivă biografie a lui Jean Seberg (Alain Absire, Jean S., Fayard, 2004), actriţă care a jucat rolul principal în multe filme, adesea foarte cunoscute, ca Bonjur Tristesse sau Au bout de souffle. Pasionată de teatru încă din copilăria ei, Jean Seberg a suferit mult din cauza atitudinii rigide şi moralizatoare a tatălui ei, protestant luteran, pe care mai târziu îl va idealiza. Atunci când, liceană fiind, a fost aleasă, dintre miile de candidate, pentru primul ei film, Sainte Jeanne, el a copleşit-o cu admonestări în loc să-i împărtăşească bucuria. Îi ţinea predici, în numele iubirii părinteşti, de fiecare dată când ea avea un succes. Ea nu a recunoscut niciodată în sinea ei cât de mult o rănea atitudinea tatălui ei, dar suferea din cauza supărărilor pe care i le provocau bărbaţii de care îşi lega viaţa şi care corespundeau întotdeauna unui anumit model.

Bineînţeles, nu se poate spune că Jean Seberg şi-a ratat viaţa din cauza caracterului tatălui ei. Ci negarea suferinţei provocate de acest tată a antrenat depresiile grave care au atins-o în repetate rânduri. Această negare i-a dominat viaţa şi a împins-o să se ataşeze în continuu de tipul de bărbaţi care nu o înţelegeau şi nu o respectau. Repeta compulsiv alegerile ei autodistructive pentru că nu voia să ia cunoştinţă de sentimentele pe care i le provoca atitudinea tatălui. De îndată ce un bărbat se comporta faţă de ea într-un mod nedistructiv, ea îl părăsea. Ea aspira din toată fiinţa ei ca într-o zi tatăl ei să-i arate stimă pentru toate succesele ei. Dar el nu avea pentru ea decât critici.

Jean Seberg era vizibil total inconştientă de tragedia din copilăria ei, altfel nu ar fi devenit sclava alcoolului şi a tutunului şi nu s-ar fi sinucis. Multe staruri au cunoscut acelaşi destin, au sperat să scape, de adevăratele lor sentimente, pentru a sfârşi prin a se suprima sau a muri din cauza unei supradoze. Am putea cita nume ca Elvis Presley, Jimi Hendrix sau Janis Joplin.

Viaţa (şi moartea) acestor idoli ai vremii lor atestă că depresia nu este o suferinţă legată de prezent, în care s-au împlinit toate visele lor, ci că ea se datorează ruperii de propriul Sine, care a fost abandonat foarte devreme, fără să fi fost niciodată jelit, care nu avea dreptul să trăiască. Totul se petrece ca şi cum, prin intermediul depresiei, corpul ar protesta contra acestei infidelităţi faţă de sine, contra minciunilor, a deconectării de adevăratele lui sentimente, căci el nu poate trăi fără sentimente autentice. El are nevoie de libera circulaţie a emoţiilor, în continuă schimbare: mânie, tristeţe, bucurie… Când acestea sunt blocate în depresie, corpul nu mai poate funcţiona normal.

Pentru a-l obliga totuşi să funcţioneze, se recurge la tot felul de mijloace: drog, alcool, produse farmaceutice, refugiul în muncă. Totul şi orice pentru a nu avea de înţeles revolta corpului, pentru a evita să aflăm că sentimentele nu ne omoară, ci, dimpotrivă, ar putea să ne elibereze din închisoarea numită depresie. Ar putea, desigur, să existe riscul ca aceasta din urmă să revină dacă reîncepem să ignorăm sentimentele şi nevoile noastre, dar cu timpul vom şti din ce în ce mai bine cum să ne comportăm în privinţa lor. Pentru că sentimentele ne învaţă istoria copilăriei noastre, ele ne devin comprehensibile, nu mai avem a ne teme de ele aşa ca în trecut, frica se diminuează şi noi suntem mai bine înarmaţi contra unei noi faze depresive. Dar pentru a putea accepta ca aceste sentimente să iasă la iveală, trebuie să încetăm să ne temem de părinţii noştri interiorizaţi.

Sursa: Alice Miller – „Ta vie sauvée enfin”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici