Lectia relatiei cu celalalt – partea a II-a
Nu există relaţie insignifiantă sau fortuită. Fiecare întâlnire, fiecare schimb - de la relaţia de dragoste până la dialogul anonim cu o operatoare -, fie că este scurt sau profund, pozitiv, neutru sau dureros, este plin de sens. Şi, în schema cea mare a universului, fiecare relaţie este potenţial importantă, căci, chiar şi legătura cea mai superficială cu un necunoscut ne poate dezvălui multe lucruri despre noi înşine. Fiecare persoană pe care o întâlnim poate să ne aducă o fărâmă de fericire, să ne facă descoperim iubirea care se află în noi înşine, sau, invers, să ne plonjeze în tristeţe şi conflicte interioare. Putem găsi valuri de iubire şi de prietenie acolo unde ne aşteptăm mai puţin.
Noi aşteptăm mult de la relaţiile noastre de dragoste: vindecare, fericire, siguranţă, prietenie, recunoaştere (recunoştinţă). Am dori, de asemenea, ca celălalt să ne „repare” viaţa, să ne scoată din depresie, să ne aducă bucurii de nespus. Noi toţi avem dorinţa arzătoare de a trăi cu speranţa nebună că celălalt ne va face fericiţi din plin. Nu este vorba întotdeauna de o dorinţă conştientă, dar dacă ne examinăm sistemul de credinţe, ne dăm seama că această dorinţă este foarte prezentă. Nu v-a trecut niciodată prin minte gândul următor: „Măcar dacă aş fi fost căsătorit, nu aş fi avut nici o problemă”?
Este legitim să considerăm relaţiile de dragoste ca pe o experienţă minunată, de multe ori dificilă, dar întrutotul de dorit. Acestea ne amintesc caracterul unic şi perfect al fiinţei noastre profunde, ca şi unitatea ei. Problemele apar atunci când suntem convinşi, din greşeală, că celălalt va putea să ne „repare”. Este o iluzie deşartă care provine din gândirea magică. Totuşi, nu este deloc de mirare că atâţia oameni cred în poveştile cu zâne. Nu am crescut noi în acest univers? Nu am fost noi încurajaţi să credem că numai un prinţ fermecător sau o Cenuşăreasă ar putea să ne aducă echilibrul şi fericirea? Cu alte cuvinte, noi credem că rămânem neterminaţi atât timp cât nu am găsit iubirea vieţii noastre, aidoma unui puzzle căruia îi lipseşte o piesă esenţială.
A crede în poveştile cu zâne este încântător, amuzant şi, într-o anumită măsură, indispensabil. Dar a crede prea mult în ele ne privează de posibilitatea de a ne face noi pe noi înşine fericiţi sau, mai mult, de a rezolva prin propriile mijloace problemele noastre profesionale, familiale sau altele. Această credinţă ne leagănă cu iluzia că persoana iubită ne va ajuta să găsim echilibrul, plenitudinea şi soluţia tuturor problemelor noastre.
Jackson, un lucrător în construcţii înalt şi slab, trăia cât de bine putea după ce aflase că era atins de leucemie. La puţin timp după acest diagnostic, el a întâlnit-o pe Anne de care s-a îndrăgostit. După un timp, ei s-au căsătorit şi ea a avut mare grijă de el, convinsă fiind că el nu avea mai mult de câteva luni de trăit. Anne era foarte mândră de cei doi ani pe care i-au petrecut împreună:
- Niciodată nu aş fi crezut că pot iubi pe cineva atât de profund. Îmi era atât de frică să mă angajez, dar, astăzi, ştiu că eram capabilă să mă angajez la modul cel mai absolut. Până să-l întâlnesc pe Jackson, poveştile mele de iubire nu durau niciodată mai mult de un an. Boala lui m-a împins să-mi depăşesc toate limitele. Iubirea mea pentru Jackson mi-a dat un sentiment de plenitudine.
Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce a fost cel mai bun şi, totodată, cel mai rău dintre lucruri. După eşecul a numeroase tratamente, Jackson a trebuit să se hotărască pentru o grefă de măduvă osoasă. Operaţia a fost un succes. El a trecut subit de la starea de condamnat la moarte la cea de persoană în perfectă sănătate. Şase luni mai târziu, nimeni n-ar mai fi crezut că el a avut leucemie. Dar în prezent, cea care suferea era chiar relaţia lor. Anne avea impresia că se sufocă. Se plângea că nu mai simte pasiune. Această experienţă este obişnuită în sânul acestui tip de cuplu – în care unul dintre parteneri este foarte bolnav, poate la final de viaţă.
Înţelegând că Anne nu mai era aceeaşi, Jackson a vrut să pună lucrurile la punct:
- Tu erai gata să mă iubeşti până ce moartea ne va despărţi, dar era ceva, se pare, cu sens unic. Bine, eu nu am murit şi acum, suntem angajaţi într-o relaţie veritabilă, o unire pe viaţă. Acum, cum cuţitul nu mai ameninţă să se abată asupra mea, suntem confruntaţi cu problemele din cotidian, ca toată lumea. Eu sunt fericit pentru acest dar de viaţă care mi s-a făcut, dar tu, tu reacţionezi ca şi cum ai fi condamnată la perpetuitate. Povestea cu zâne a avut concluzia ei tradiţională. Eu voi continua să trăiesc, dar mariajul nu constituie în nici un caz o soluţie magică. Noi trebuie să facem faţă problemelor noastre şi să ne confruntăm cu realitatea vieţii de cuplu. Este mult mai dificil să ne asumăm rutina cotidiană atunci când „până ce moarte ne va despărţi” ar putea să însemne cincizeci de ani de viaţă comună.
După o perioadă de mare confuzie, Anne s-a decis să întreprindă o terapie pentru a încerca să aducă lucrurile la lumină. Şi astfel ea a descoperit că este mult mai uşor să te angajezi într-o relaţie în care există riscul să-l pierzi pe celălalt:
- Jackson avea dreptate. Încă o dată mă înşelasem greu. Angajamentul meu a fost încă o dată de scurtă durată. Am înţeles că a mă juca de-a eroinele, a fi cea care îngrijeşte un om în faza terminală era un lucru, şi a fi soţia lui pe termen lung era un cu totul alt lucru. Mi-am dat seama că eu foloseam această relaţie pentru a-mi rezolva propriile probleme, pentru a avea în sfârşit o poveste care să ţină. Datorită curajului lui Jackson care a ştiut să rămână el însuşi şi să-mi spună adevărul, am învăţat că magia se va construi zi de zi în cursul acestui lung voiaj pe care îl vom face împreună. Boala lui Jackson m-a făcut să descopăr sensul profund al angajării. După toate încercările pe care le-am traversat, am descoperit că îl iubeam cu adevărat. Mi-am regăsit pasiunea, dar fără dramatizarea vieţii şi a morţii.
Legătura strânsă pe care Anne a stabilit-o cu Jackson a împins-o să privească mai profund în ea însăşi. Aceasta a fost o lecţie extraordinară pentru ea, care i-a ajutat să descopere şi să vindece unele aspecte obscure din fiinţa ei – o experienţă tumultuoasă a ceea ce este adevărata viaţă. Ea a putut astfel să înlocuiască o existenţă iluzorie de poveşti cu zâne cu o viaţă adevărată şi cu o iubire veritabilă.
Numai în interiorul vostru veţi găsi echilibrul şi plenitudinea. Faptul de a găsi bărbatul sau femeia vieţii voastre nu va rezolva problemele voastre relaţionale. Aceasta nu vă va face mai fericiţi în munca voastră, nu vă va asigura nici mărirea salariului, nici promovarea şi nici nu va face ca vecinii voştri să fie mai amabili, nici administraţia mai conciliantă. Dacă sunteţi singuri şi nefericiţi, veţi fi nefericiţi şi în cuplul vostru. Dacă sunteţi incapabili să vă stabilizaţi pe plan profesional, faptul de a fi găsit sufletul pereche nu va schimba nimic. Dacă sunteţi un tată rău – sau o mamă rea -, veţi continua să fiţi aşa şi în noua relaţie, sau dacă aveţi sentimentul că nu sunteţi nimic fără bărbatul sau femeia ideal (ă), acest sentiment de inutilitate va reieşi la suprafaţă odată şi odată. Echilibrul şi plenitudinea pe care le căutaţi sunt în voi şi nu cer altceva decât să fie descoperite.
Incompletudinea, incapacitatea de a vă exprima iubirea, de a găsi fericirea în viaţa voastră personala sunt la originea acestor aşteptări iluzorii. Adevărata soluţie constă în descoperirea echilibrului în voi înşivă. În loc să căutaţi pe cineva de iubit, trebuie să vă străduiţi să fiţi demni de a fi iubiţi. Dacă aveţi pe cineva în viaţa voastră trebuie să faceţi aşa încât să-i meritaţi iubirea şi nu să cereţi mai multă.
(va urma)
Sursa: Elisabeth Kubler-Ross, David Kessler LECONS DE VIETraducere: Viorica Juncan
Preluat cu permisiune de Aici