Psihoterapeut Iasi

Mindfulness reprezintă un tip special de prezenţă conştientă care ne poate menţine ancoraţi în siguranţă în corpurile noastre atunci când lucrurile merg prost. Poate deveni un mod de viaţă care ne protejează de suferinţa inutilă. Când aplicăm mindfulness, avem mai puţină nevoie să fugim de experienţele neplăcute – ne bucurăm de un pic de libertate de mişcare.

Multora dintre noi, mindfulness-ul ne sugerează o calitate cognitivă, ceva care are legătură cu gânditul şi cu creierul. Dar asta este doar o parte a povestirii. Nu existăm doar de la gât în sus; suntem de asemenea şi corpuri şi, recunoscând şi acordând atenţie senzaţiilor fizice, putem să intrăm în legătură cu câmpuri de intuiţie.
În povestea cu călăreţul şi calul, cu cine te identifici mai mult, cu călăreţul sau cu calul? Mulţi oameni cred că ei sunt călăreţul, care încearcă să controleze un animal îndărătnic. In realitate, însă, suntem călăreţ şi cal, care reprezintă calităţi ale minţii şi corpului. Iar calul nu este îndărătnic, ci pur şi simplu nu este mânat cu grijă. În realitate, calul este cel mai bun prieten al călăreţului – capabil să ducă poveri grele şi să se descurce pe teren anevoios cu agilitate şi îndemânare. Când se apropie pericolul, calul este adesea cel care îl simte primul.
Deschizându-ne percepţia spre şi dinspre corp, putem să fim conştienţi de minunea formei fizice. Putem aprecia respiraţia şi sângele şi organele care ne ţin în viaţă – precum şi să auzim, şi să răspundem la mesajele care vin din senzaţiile corpului. Corpul este casa simţurilor, care ne oferă o fereastră către experienţa directă. Găsind echilibrul dintre minte şi corp, ne aflăm în şaua vieţii.

Descoperirile făcute în urma numeroaselor studii din ultimii zeci de ani arată că bolile pot fi cauzate în egală măsură de factori mentali şi de factori fizici. Stresul, singurătatea şi pesimismul sunt câţiva dintre factorii pe care i-am analizat, însă există şi alţii pe lângă ei: relaţiile toxice şi grijile financiare.
Dacă cea mai bună cale de a face faţă unei boli este, în primul rând, să nu o ai, atunci pe lângă minimalizarea riscurilor externe, cum ar fi o dietă nesănătoasă şi o viaţă sedentară, este nevoie să reducem şi riscurile sănătăţii noastre mentale. O parte din această stare mentală o reprezintă relaţiile pozitive şi sănătoase cu prietenii, familia, colegii şi chiar cu animalele de casă. Studiul Roseto demonstrează uriaşa putere a sentimentului de apartenenţă şi de conexiune.

Atunci când avem disponibile zece minute dimineaţa ca să ne putem calma mintea, când ne bucurăm mindful de fiecare ceaşcă de cafea pe care o bem şi de fiecare masă pe care o mâncăm, atunci când zilele noastre sunt marcate de momente în care acordăm atenţie prezentului în mod voit şi fără simţ critic, ne simţim mai puţin stresaţi.

Mai mult, pe măsură ce devenim mai conştienţi de ceea ce se petrece în mintea noastră, devenim mai capabili să ne descurcăm cu propriile noastre gânduri. Interpretările negative sau cauzatoare de stres privind ceea ce se petrece pot apărea în continuare, însă acum avem capacitatea de a le contracara, de a recunoaşte negativitatea iraţională şi de a trece la o poziţie de calm, de stăpânire de sine.

Un dascăl înţelept a fost întrebat odată: “Care este secretul fericirii tale?” Replica a venit: “O cooperare din toată inima cu inevitabilul.” Când momentul prezent este plictisitor, iritant, înfricoşător sau dureros, e posibil să nu vrem sa cooperăm. S-ar putea să ne temem ca am putea să o simţim ca pe o resemnare sau o trădare de sine, că nu reuşim să ne opunem unei situaţii nedrepte sau că vom fi copleşiţi.

Se poate să nu fim capabili să schimbăm situaţia în care suntem, dar ne putem schimba pe noi înşine. Cuvântul “a coopera” înseamnă “să lucrezi împreună”: iar să lucrăm cu situaţia noastră cere o aliniere. Putem să renunţăm să ne străduim ca lucrurile să fie diferite. Putem să nu mai încercăm să ne îndreptăm luptându-ne cu durerea, depresia, anxietatea sau orice altceva ne afectează.

Putem renunţa să mai alergăm după plăceri viitoare într-un mod care ne orbeşte faţă de bucuria din momentul prezent. încetând să ne chinuim să ajungem altundeva, începem treptat să simţim unde suntem. Putem începe să ne relaxăm, chiar dacă ceea ce experimentăm ne este incomod.

Când ne confruntăm cu circumstanţe dificile, putem deveni foarte critici cu noi înşine, pretinzând să rezolvăm lucrurile fără ajutorul nimănui. Am putea să demarăm tot felul de planuri dure de dezvoltare personală, care în realitate nu fac decât să tragă tolbe întregi de “săgeţi numărul doi” în propria noastră direcţie. Putem deveni obsedaţi de noi înşine, împotmoliţi în ceea ce e în neregulă cu noi, lucru care ar putea chiar să ne sporească nefericirea: s-a demonstrat că oamenii care folosesc mai des cuvintele “eu” sau “mine” în sesiunile de terapie au mai multe şanse să fie deprimaţi.

Şi deşi încercăm cu disperare să ne schimbăm, ipoteza permanenţei, a sinelui ca identitate solidă ar părea să excludă posibilitatea de schimbare. Dacă gândurile, senzaţiile, diagnosticele sau comportamentele curente reprezintă cine suntem noi în esenţă, atunci în mod sigur există slabe speranţe, sau deloc, pentru schimbare – suntem blocaţi. În cazul acesta, de ce să ne mai străduim să ne transformăm? Este un scenariu destul de sumbru.

Aşa că ar putea părea supărător că nu există un “eu” în centrul fiiinţei noastre, dar în realitate este chiar o veste foarte bună. După cum a spus filosoful taoist Wu Wei Wu: “De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9% din ceea ce crezi şi teea ce faci este pentru tine însuţi – şi nu există aşa ceva.” Nu suntem indivizi separaţi, rigizi în obiceiuri şi opinii, iar această realizare poate deveni o uriaşă uşurare.

Schimbările şi dezamăgirile sunt obstacole în calea menţinerii echilibrului emoţional. Depăşirea lor şi adaptarea la împrejurări neprevăzute, cu uşurinţă şi chiar cu graţie, constituie o parte din secretul fericirii. Thich Nhat Hanh rezumă cu eleganţă învăţăturile budiste despre efemeritate şi suferinţă, punând accent pe aşteptări: „Nu nepermanenţa ne face să suferim, ci dorinţa noastră ca lucrurile să dureze veşnic, deşi asta nu este posibil.” Aşteptările şi dezamăgirile sunt precum ziua şi noaptea – contrarii care se întâlnesc.

Toţi ne confruntăm cu dezamăgiri din când în când, oricât am fi de fericiţi sau de optimişti. Ceea ce contează este cât de puternic reacţionăm şi cât timp ne ia ca să ne revenim de pe urma lor.

Dacă putem accepta că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, şi că nu suntem identităţi singulare, independente, invariabile, care sunt implicaţiile? în primul rând, acest lucru înseamnă că nu deţinem complet controlul – oricât de mult ne-am strădui, nu le putem ordona corpurilor noastre să nu îmbătrânească sau să nu se îmbolnăvească, şi nu putem decide pur şi simplu să fim fericiţi în orice împrejurare ori preveni gânduri sau senzaţii nedorite.
Nu deţinem complet controlul nici asupra mediului nostru înconjurător: de la vremea neplăcută la oamenii pe care îi găsim dificili, există aspecte din lumea noastră, fie ea internă sau externă, pe care nu avem puterea să le transformăm. Există o şansă pentru practicarea cooperării: acceptând lucrul acesta, ne putem opri în parte conflictul interior cu părţile inevitabile din viaţa noastră pe care nu le agreăm prea mult. Putem înceta să le mai luăm aşa de mult în serios.
Este, de asemenea, o oportunitate şi pentru compasiune: putem accepta că nu suntem singurii responsabili pentru gândurile, sentimentele sau comportamentul nostru, care sunt, fiecare, rezultatul a mii de cauze şi condiţii din corpul nostru, din creier, minte şi din mediul inconjurator.

Să renunţăm la nevoia unui anumit rezultat – chiar şi exprienţa unei stări de bine – poate părea dificil la început, dat fiind că presupune să renunţăm la control. Dar dacă suntem dispuşi să acceptăm nesiguranţa, am putea descoperi că starea de bine ne găseşte pe noi fără să fim nevoiţi să ne străduim să o obţinem. O stare de bine care poate fi resimţită necondiţionat – nu e asta oare fericirea? Mergând contra curentului automatismului, începem să ne înfruntăm direct soarta şi să ne trăim viaţa mai conştient.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Dacă nu punem capăt unei relaţii „şchioape”, este pentru două motive: pentru că sperăm că celălalt se va schimba sau pentru că avem credinta că timpul va rezolva toate problemele. Se ştie bine că, de multe ori, oamenii reiau o relaţie care a eşuat. Este ca şi cum am vrea să scoatem apă dintr-o fântână [...]

Calmul este un sentiment de autocontrol, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre. Este starea ideală a creierului, susținută de un corp aliat întru totul cu acest creier hotărât, ceea ce ne permite să ne valorificăm puterile cognitive, menținând, în același timp, un echilibru perfect cu emoțiile noastre, într-o bună stare de sănătate fizică și mentală..

Pentru a descoperi explicația stării de calm, este necesar să înțelegem modul de funcționare al creierului și al sistemului nervos.

Echilibrul dintre calm și anxietate este controlat de sistemul de relaxare parasimpatic și de sistemul de alarmare simpatic. Creierul nostru mijlociu interpretează rumoarea și vuietul, atacurile intermitente asupra atenției noastre ca și cum ar fi niște tigri înfometați, care ne blochează calea și ne arată colții lor ascuțiți. Creierele noastre, evaluate în așa fel încât să lupte cu amenințările reale, cum ar fi tigrii adevărați, nu pot face distincția dintre o fiară gata să atace și un raport trimestrial întârziat cu două săptămâni. În aceeastă situație, ne vom activa sistemul simpatic, la fel cum o făceau și strămoșii noștri în situații de pericol. Sistemul excitant al creierului nostru rațional ne poate ajuta să finalizăm acel raport, ba chiar să ducem la bun sfârșit alte zece sarcini în același timp. Pe parcurs, uităm să închidem acest sistem de alarmă, care este mereu vigilent.

Atunci când vorbim despre stres, este important să reținem următorul aspect: ceea ce face diferența între stresul inofensiv și cel nociv este durata. Avem resurse să facem faţă unei scurte perioade de stres, atâta timp cât nu este prea traumatizant sau copleşitor. Problemele apar când rămânem stresaţi lungi perioade de timp, pentru că nu aşa am fost proiectaţi.

Hormonul numit adrenalină a apărut pentru a genera o serie de modificări foarte rapide în organism atunci când apare nevoia de a ne proteja. Adrenalina este extraordinar de eficientă, transformându-ne în maşini subtil adaptabile, capabile de luptă sau de fugă la cel mai înalt nivel al capacităţilor organismului nostru. În câteva clipite, adrenalina, secretată de organism ca reacţie la ameninţarea percepută, afectează aproape fiecare funcţie a organismului. Inima ne bate mai repede, pentru a pompa mai mult sânge în corp, ni se taie respiraţia, astfel încât să ne încărcăm cu mai mult oxigen, vasele de sânge din muşchi şi din piele se dilată, pentru a permite o activitate musculară mai intensă şi pentru a elimina căldura pe care sigur o vom genera atunci când fugim de bestia care ne urmăreşte, iar toţi nervii noştri devin supersensibili, pentru că vom avea nevoie de toată acuitatea disponibilă în lupta pe viaţă şi pe moarte care va urma. În plus, intestinele vor avea tendinţa să se deschidă la ambele capete, acest lucru permiţând o eliminare rapidă a câtorva kilograme din greutatea corporală, ceea ce ne va ajuta să alergăm mai repede şi va lăsa o urmă cu miros puternic. Dat fiind că cea mai mare parte a prădătorilor noştri din acele timpuri se bazau în special pe simţul mirosului, iar noi nu, confuzia astfel creată ne oferă câteva secunde să găsim o crevasă în care să ne strecurăm pentru a evita să fim mâncaţi.

Toate sunt adaptări bune, dacă eşti urmărit de un tigru cu dinţi sabie, dar nu îţi sunt de mare ajutor dacă te afli la birou, la restaurant sau acasă.

Alimentat de temerile lobilor frontali, care echivalează ratarea unui termen limită cu pierderea unui loc de muncă sau a prestigiului, sistemul simpatic stârnește, în corpurile și creierele noastre, un cod portocaliu de alertă, o permanentă stare de anxietate.

Conflictul tensionat dintre creierul mijlociu primitiv și creierul rațional, mult mai evoluat, este acela care dă naștere anxietatății și neliniștii, devenind incapabili să ne calmăm pe noi înșine. Nu putem dormi noaptea și suntem tensionați și nervoși în timpul zilei. Nu ne putem concentra și nu ne putem relaxa.

Când nu ne activăm mecanismul parasimpatic de liniștire a corpului, sistemul nostru simpatic de fugă poate mări șansele de a face un atac de cord sau o comoție cerebrală. Și aceasta în timp ce, paradoxal, ne ajută să respectăm termenele-limită care ni se impun zilnic.

Pentru oricare dintre bolile care ne-au afectat din cauza stresului, aspectul esenţial este acelaşi. Am funcţionat prea mult timp la viteză maximă. Acest lucru a fost parţial determinat sau cauzat de anumite situaţii. Devenim o tornadă, care se acumulează încontinuu, indiferent de cât de mult rău ne-ar făcut acest lucru.

Nu mai faceţi ceea ce făceaţi. Dacă munca, parţial sau în întregime, v-a făcut să vă îmbolnăviţi, mergeţi la medicul vostru şi luaţi-vă un concediu medical. Dacă v-aţi epuizat pentru a răspunde cerinţelor celorlalţi, stabiliţi diagnosticul şi spuneţi-le că sunteţi bolnav. Nu puteţi face ceea ce aţi făcut întotdeauna pentru ei, cel puţin nu deocamdată. Dacă v-aţi îmbolnăvit urmărind obiective personale, trebuie să luaţi o pauză pentru o vreme. Exact ca un sportiv care se accidentează pentru că s-a antrenat prea serios, trebuie să vă odihniţi pentru a-i da timp rănii să se vindece. Aveţi o boală reală, cu o bază fizică. Nu este doar în mintea voastră şi nu puteţi ieşi din această situaţie prin efort sau hotărâre. Cu cât încercaţi mai mult, cu atât va fi mai rău.

Dacă simţiţi că vă aflaţi pe marginea prăpastiei, este pentru că aşa se şi întâmplă… deci faceţi un pas înapoi. Este în interesul tuturor să faceţi asta, chiar dacă cei din jurul vostru (şef, soţ, prieteni, copii) se plâng de asta acum. Ei nu înţeleg bolile legate de stres şi nu există nici un motiv pentru care ar trebui să le înţeleagă; este posibil să nu le fi trăit niciodată. Dacă încetaţi să vă mai duceţi la fund, măcar lucrurile nu se vor agrava, iar dacă vă acordaţi timp pentru a vă odihni, veţi începe să vă vindecaţi. Apoi, unele tratamente specifice vă pot ajuta să vă recuperaţi.
Odată obţinut acest lucru, putem ajunge la partea cea mai satisfăcătoare: aceea de a fi bine. Dar dacă nu opriţi, în primul rând, ceea ce v-a făcut rău, nimic altceva nu va funcţiona. Nu uitaţi, nu stresul v-a făcut să vă îmbolnăviţi, voi sunteţi cel care a făcut acest lucru

În concluzie, vă invit să reflectați la următoarea întrebare: Ce s-ar intâmpla dacă, în loc să alegeți constant sistemul simpatic stimulat de sarcini, ați crea deprinderea de a apela, periodic, la sistemul de relaxare parasimpatic? În mod paradoxal, această alegere poate să vă sporească, de fapt, șansele de a face față rutinei, permițându-vă să respectați termenele și să fiți sănatoși. Deprinderea de a face această alegere ar putea să vă țină în viață liniștiți și fără sedative.

Eliminarea răspunsului la stres nu este posibilă, nu e nici măcar de dorit, nefiind compatibilă cu viața. Poate că ar fi util ca în loc să ne intrebăm “Cum să fac să nu mai fiu stresat?“, să schimbăm abordarea folosind întrebarea “Cum aș putea să-mi reglez termostatul apărării, astfel încât aceasta să nu comute pe viteză mare atunci când mă confront cu o amenințare ușoară? Cum pot închide rapid și efficient reacția la stress, atunci când nu mai este nevoie de ea?“

Amintirile ne sunt necesare pentru a ne găsi mai ușor calea în lume, pentru a ne organiza într-un mod ordonat ceea ce pare necunoscut în experiențele de zi cu zi. Problemele şi dificultăţile care apar când intrăm în contact cu oameni necunoscuţi şi când înţelegem noi concepte pot fi direct corelate cu lipsa de şabloane [...]

Titlu: Confesiunile unei calugarite budiste Autor: ANI CHÖYING DROLMA Editura: Humanitas ANI CHÖYING DROLMA s-a născut pe 4 iunie 1971 la Kathmandu, din părinți tibetani refugiați în Nepal din China comunistă. S-a călugărit la numai 13 ani pentru a scăpa de un tată abuziv, fiind primită la mânăstirea Nagi Gompa sub oblăduirea maestrului budist Tulku [...]

Titlu: Iubirea nu este de ajuns. Cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive Autor: Aaron T. Beck Editura: TREI După zeci de ani de cercetări clinice dedicate “cogniţiilor automate negative” care subîntind anxietatea, depresia ori tulburările de alimentaţie, părintele psihoterapiei cognitive atacă un nou domeniu: cel al relaţiilor de cuplu. Psihiatrul şi psihoterapeutul [...]

Autor: Brebe Brown Editura: Curtea Veche Vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cunoşti victoria sau înfrângerea, ci să înţelegi că ambele sunt necesare; înseamnă să te implici cu toată fiinţa ta în ceea ce faci. Profesoară universitară, autoare de cărţi şi articole şi vorbitoare în public din Statele Unite, Brené Brown este actualmente cercetătoare la Colegiul [...]

Cele mai multe dureri si cele mai multe bucurii provin din interactiunea cu ceilalti. Putem gasi modalitati prin care sa ne incurajam unii pe ceilalti in drumul nostru prin viata. Nimeni nu detine raspunsuri pentru viata altei persoane. Poate ca, uneori, cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este sa facem o pauza [...]

Titlu: Cand mancarea tine loc de dragoste Autor: Geneen Roth Editura: TREI Ţi se întâmplă des ca atunci când eşti supărat şi dezamăgit să te năpusteşti către frigider? Sau, din contră, te supui unor diete draconice sperând că dacă vei arăta mai bine, vei scăpa de problemele afective din prezent? Atât regimul pentru slăbit, cât [...]

Cu trei mii de ani m urmă, exista un om la fel ca noi toţi care trăia în apropierea unui oraş înconjurat de munţi. Omul a studiat pentru a deveni doctor, dar nu era complet de acord cu tot ceea ce învăţa. In inima sa simţea că trebuie să existe ceva mai mult decât era [...]

A deveni oameni inseamna sa ne descoperim plenitudinea si sa invatam sa traim in ea. Asta inseamna sa manifestam tot mai mult din ceea ce suntem cu adevarat si sa devenim mai disponibili fata de ceea ce ne ofera viata. Ca sa traim pe deplin, trebuie sa avem acces la gama completa a capacitatilor umane. [...]

Felul in care vedem ceea ce este linga noi, depinde de lentilele mentale pe care le folosim. Pentru a intelege realitatea in care traim, fiecare folosim o serie de filtre sau tipare prestabilite. Rolul acestora este de a ne ajuta sa gasim un sens experientelor pe care le traversam , astfel incat sa ne mentinem [...]

“Cand cineva te asculta cu adevarat, fara sa te judece, fara sa incerce sa te modeleze, te simti al naibii de bine… Atunci cand sunt ascultat si auzit, sunt capabil sa percep lumea intr-un fel nou si sa merg mai departe. E uimitor cum problemele care par nerezolvabile devin rezolvabile daca cineva asculta; cum confuzii [...]

Exista o veche istorisire a indienilor Cherokee despre capetenia unui sat. Intr-o zi, acest conducator se hotaraste ca venise ziua sa-l invete pe nepotul   sau  preferat ce inseamna viata. Il duce in padure, il aseaza sub un arbore batran si ii explica: “ Fiule, in mintea si in inima fiecarui om s-a dus o lupta [...]

Marele paradox al iubirii este ca ne invita sa fim pe deplin noi insine si sa ne onoram adevarul individual si, in acelasi timp, sa renuntam la egocentrism si  sa daruim fara retineri. Daca iesim prea mult din noi catre celalalt, incepem sa ne pierdem, iar daca ne retinem si ramanem inchisi in noi insine [...]

Autor: Richard Moss Editura: Elena Francisc Publishing Nu există decât un singur fel de vindecare: aceea care vine din interior şi care presupune o transformare a conştiinţei. Un alt cuvânt pentru “vindecare” ar putea fi “intregire”. Presupune a deveni conştienţi de integralitatea Fiinţei noastre. De aceea cheile adevăratei vindecări sunt întotdeauna la noi înşine. Orice [...]

Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute in rutina zilnică a vieții unui bebeluș, provocate de absențe scurte, întârzieri prelungite sau momentane ale persoanelor semnificative pentru acesta. Tocmai pentru că adulții din viața unui copil sunt implicați în mai multe tipuri de relații, disponibilitatea acestora este uneori conflictuală sau ambivalentă.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața sa și care va deschide poarta către neîncrederea bebelușului în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri (inclusiv situațiile în care mama este prezentă fizic, dar absentă emoțional-afectiv din relația cu copilul), lasând o amprentă dureroasă. Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în memoria trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive și neconsolabile care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon, trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrânirea lui mai rapidă decât a noastră ne fac să trăim iar și iar frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care fie ni le oferim noi înșine, fie alte persoane din anturajul nostru.

Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de iubire ne macină certitudinile, ne anihilieaza entuziasmul, ne poluează relațiile și ne disimulează așteptările, reprezentand unele dintre cele mai abordate teme de discutie si reflectie in cadrul sedintelor de psihoterapie, in cabinetul psihologic.

Maturizarea sănătoasă ânseamnă să învățăm să ne despărțim rămând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre. Cu timpul, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă și dispar, uneori. Si este natural și firesc să fie așa!

Dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angajamentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.

Viaţa oricărei persoane este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sint tot atâtea surse de suferinţă.

Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii proprii sau nu, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare ori ne este impusă, prin abandon, pierdere sau doliu, aceasta are caracteristici proprii si ascunde un sens.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Sfaturi pentru fiica mea – o carte mică despre marile evenimente ale vieţii Autor: Alexandra Stoddard Editura: Humanitas Puterea exemplului este elementul-cheie al cărţii de faţă: autoarea este nu doar mamă şi bunică, ci şi o scriitoare de succes, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea cu talent şi umor. Fiecare sfat din această colecţie personală este preţios pentru [...]

Carte: Am nevoie de iubirea ta Autor: Katie Byron Editura:Elena Francisc Publishing Viaţa este relaţie. Ne definim pe noi înşine în funcţie de felul în care ceilalţi ne oglindesc. Apoi, o enormă maşinărie a gândirii este pusă în funcţiune, iar imaginea pe care o primim despre noi înşine de la ceilalţi este analizată, disecată, tragem [...]

Carte: Codul vindecarii Autor: Alexander Loyd, Ben Johnson Editura: TREI Fiecare om dispune de un sistem de vindecare miraculos, care poate trata orice problema de natura fizica sau de alt fel. Este vorba de sistemul imunitar. Ne nastem cu un program de autovindecare proiectat sa rezolve tot ceea ce ar putea deveni o problema. Nu [...]