Titlu: Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand. Recunoasterea, Analiza , Revolutia

Autor: Brene Brown

Editura: Adevar Divin .  Colectia: Dezvoltare personala

Cercetătoarea în domeniul sociologiei Brené Brown a declanşat o conversaţie la nivel global referitoare la curaj, vulnerabilitate, ruşine şi preţuirea de sine. Munca ei de pionierat a scos la lumină un adevăr profund: vulnerabilitatea – adică dorinţa de a te exprima şi de a te lăsa văzut, fără a şti ce se va întâmpla în continuare – este singura cale care poate conduce la o iubire mai mare, la apartenenţă, creativitate şi bucurie. O viaţă trăită cu curaj nu este însă uşoară. Mai devreme sau mai târziu, noi ne vom împiedica cu siguranţă şi vom cădea.

Subiectul cărţii Ridică-te din propria ta cenuşă, mai puternic ca oricând, se referă exact la aceste momente. Cercetătoare adeptă a metodei calitative, Brown a intervievat un număr mare de subiecţi, de la lideri ai unor companii prezentate în Fortune 500 la militari, artişti, cupluri aflate în relaţii de lungă durată, profesori şi părinţi, aflând poveştile acestora legate de curaj, de căzături şi de ridicarea din propria lor cenuşă. Ea şi-a pus întrebarea: „Ce au în comun toţi aceşti oameni care au relaţii de lungă durată bazate pe iubire, lideri care cultivă creativitatea, artişti inovatori şi clerici care îi ajută pe oameni să îşi păstreze credinţa în mister?” În urma studiului ei, răspunsul i-a devenit clar: ei recunosc puterea emoţiilor lor şi nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Analizarea poveştilor noastre legate de durerea sufletească poate părea periculoasă, dar procesul de redresare este exact cel în care ne este testat curajul şi care ne modelează valorile. Poveştile noastre legate de diferite dificultăţi pot fi majore, precum pierderea slujbei sau încheierea unei relaţii, dar pot fi inclusiv minore, cum ar fi o ceartă cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstanţe, procesul ridicării din propria noastră cenuşă, mai puternici ca oricând, este întotdeauna acelaşi: noi trebuie să ne recunoaştem emoţiile şi să fim curioşi în privinţa lor; să ne analizăm poveştile pe care ni le spunem până când descoperim adevărul; şi să trăim zi de zi acest proces, până când se transformă într-o practică şi ajunge să genereze o revoluţie în viaţa noastră. Ridicarea din propria cenuşă după o prăbuşire este procesul prin care ne putem cultiva o viaţă trăită plenar, din toată inima. Acesta este procesul care ne învaţă cele mai multe lucruri în legătură cu noi înşine, scrie Brown.

Fragmente din carte:

Există o serie de afirmaţii de bază referitoare la curaj, la asumarea riscului de a fi vulnerabil şi la depăşirea adversităţii, pe care merită să le înţelegem înainte de a porni la drum. Personal, îmi place să mă gândesc la ele ca la nişte legi fundamentale ale fizicii emoţionale, ca la nişte adevăruri simple, dar profunde, care ne ajută să înţelegem de ce este atât de rar curajul şi de ce are el o putere transformatoare atât de mare. Acestea sunt regulile jocului pentru ridicarea din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.

1. Dacă suntem suficient de curajoşi suficient de frecvent, vom cădea cu siguranţă; aceasta este o lege fizică a vulnerabilităţii. Atunci când ne angajăm să ne afirmăm principiile în care credem şi ne asumăm riscul de a cădea, noi ne angajăm practic să cădem efectiv. îndrăzneala nu înseamnă să îţi spui: „Doresc să îmi asum riscul de a da greş”, ci „Ştiu că voi da greş, dar acest lucru nu mă împiedică să continui.” Nu numai norocul îi favorizează pe cei îndrăzneţi, ci si eşecul.
2. Odată angajaţi să fim curajoşi, noi nu mai putem da vreodată înapoi. Ne putem ridica de jos atunci când cădem, când dăm greş şi când ratăm, dar nu ne mai putem întoarce vreodată în punctul de plecare de dinainte de a ne asuma curajul şi de a cădea. Curajul transformă însăşi structura noastră emoţională. Această schimbare este similară de multe ori cu un sentiment profund de pierdere. în timpul procesului de ridicare din propria cenuşă, nouă ni se face uneori dor de casă, dar această casă nu mai există. Ne dorim să ne întoarcem la momentul de dinainte de intrarea în arenă, dar nu mai putem face acest lucru. Problema este îngreunată de faptul că acum avem un nivel de conştiinţă nou, care integrează conceptul de curaj. De aceea, nu mai putem mima acest lucru. Acum ştim ce înseamnă să îţi afirmi principiile şi să trăieşti la înălţimea lor, dar şi ce înseamnă să nu o faci. Din fericire, noua noastră conştiinţă poate fi foarte revigorantă, reamintindu-ne de menirea noastră şi de angajamentul nostru faţă de o viaţă trăită plenar, din toată inima. Gestionarea tensiunii generate de oscilaţia între dorinţa de a ne întoarce la momentul de dinaintea asumării de riscuri şi de căzătură, pe de o parte, şi dorinţa de a merge mai departe, cu un curaj încă şi mai mare, pe de altă parte, face parte integrantă din procesul ridicării din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.
3. Această călătorie nu poate fi făcută decât de tine; pe de altă parte, nimeni nu o poate face de unul singur. încă de la începuturile istoriei, oamenii au găsit modalităţi de a se ridica de jos după ce cad, dar asta nu înseamnă că există o cale bătătorită pentru a face acest lucru. Cu toţii trebuie să ne găsim propria cale, explorând experienţele cele mai universale, dar şi navigând într-o solitudine care ne face să credem că suntem primii care au pus piciorul în această regiune necartografiată. Ca şi cum situaţia nu ar fi suficient de complexă în sine, în locul siguranţei de pe o cale bătătorită sau generată de un tovarăş constant de călătorie, noi trebuie să învăţăm să depindem doar pentru câteva momente scurte de tovarăşii noştri, care fie ne oferă un adăpost sau un sprijin, fie ne însoţesc câţiva paşi, dar nu mai mult.

[…]

Analiza începe prin activarea curiozităţii şi prin conştientizarea poveştii pe care ne-o spunem despre rana noastră sufletească, despre mânia, frustrarea sau durerea pe care o simţim. în clipa în care ne trezim cu faţa în jos în interiorul arenei, mintea noastră încearcă să analizeze ce se întâmplă. Povestea pe care o creează ea se bazează pe emoţii şi pe nevoia imediată de protecţie. De aceea, cel mai probabil ea nu este corectă, bine gândită sau chiar raţională. De fapt, ea reprezintă fie o minciună absolută, fie o versiune nu foarte onestă a poveştii reale.
Iţi mai aminteşti de citatul din Thompson: „Civilizaţia încetează la graniţa cu apa”? Ei bine, analiza începe atunci când avem curajul, capacitatea şi dorinţa de a trece de această graniţă, adică de a ne aventura în acea primă poveste pe care ne-o spunem, nu foarte realistă. Acesta este începutul Actului 2.
De ce este necesar să devenim conştienţi de această poveste necenzurată? Deoarece ea conţine răspunsurile la trei întrebări de o importanţă critică. De aceste răspunsuri depinde cultivarea unei vieţi trăite plenar, din toată inima, dar şi a curajului, compasiunii şi conexiunii cu propria noastră viaţă:
1. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg din această situaţie?
2. Ce mai trebuie să ştiu şi să înţeleg în legătură cu oamenii implicaţi în această poveste?
3. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg despre mine însumi?
In absenţa datelor reale, noi inventăm întotdeauna poveşti. Aşa suntem setaţi. De fapt, nevoia de a inventa o poveste, mai ales atunci când ne simţim răniţi, face parte integrantă din cel mai primitiv instinct de supravieţuire. Găsirea de semnificaţii este setată în ADN-ul nostru, acesta cerându-ne să creăm o poveste care să aibă sens pentru noi, să ni se pară familiară şi să ne ajute să ne protejăm mai bine pe noi înşine. Procesul de analiză constă în optarea pentru incertitudine şi pentru vulnerabilitate, cu scopul de a afla care este adevărul, şi reprezintă o opţiune conştientă extrem de curajoasă.
Neurologul şi romancierul Robert Burton explică faptul că atunci când recunoaştem şi completăm un tipar, creierul nostru ne răsplăteşte printr-o secreţie de dopamină. Poveştile nu sunt altceva decât tipare. Creierul recunoaşte structura familiară de tip început-mijloc-sfârşit a unei poveşti şi ne răsplăteşte pentru eliminarea ambiguităţii. Din păcate, acest mecanism nu necesită acurateţe, ci doar certitudine.

Furia este un raspuns biologic si emotional la sentimental de neputinta, fiind un raspuns la o dorinta blocata, indiferent daca suntem sau nu constienti de acest lucru. Multi oameni nu sunt constienti,  in cele mai multe situatii, de faptul  ca se simt neputinciosi si sunt furiosi  ca reactie la aceasta neputinta. Cu toate acestea, ne simtim incordarea,stim  ca ceva ne deranjeaza, dar nu suntem siguri daca este vorba de neputinta sau de furie.

Atunci cand ne simtim neputinciosi, avem nevoie sa devenim din nou stapani pe situatie. Adevarul este ca nimeni nu vrea sa ramana intr-o stare de neputinta. Una dintre modalitatile la care apelam, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne recapata puterea este furia.

Furia este manifestarea unei pulsiuni agresive, fiind innascuta.  In cele mai multe cazuri, furia este reprimata, impinsa in inconstient. Furia poate fi inabusita in situatia in care simtim ca nu o putem provoca pe  cealalata persoana,  cea pe care suntem furiosi.  De exemplu, este posibil sa ne inabusim  furia fata de sef sau fata de alta autoritate cu care, daca ne-am confrunta, consideram ca am avea de suferit.

Exista in psihologie o lege fundamentala, care spune ca : “Atunci cand furia este inabusita, apare si simptomul.” Atunci cand furia fata de o anumita persoana este reprimata si impinsa in inconstient, apare si simptomul. Fiind o emotie puternica, furia isi va gasi cea mai buna modalitate de a tasni din adancurile inconstientului,  manifestandu-se, nu de putine ori, sub forma anxietatii sau depresiei. In situatiile in care furia este exprimata direct catre cineva anume – persoana careia ii si era adresata initial -, atunci probabilitatea aparitiei unui simptom psihic sau emotional este redusa.

Asadar, furia este reflexul emotional al sentimentului de pierdere a puterii.  Reactia de furie este indreptata intotdeauuna catre o anumita persoana. Aceasta emotie nu poate ramane suspendata in aer. Uneori, cand cealalta persoana este absenta sau, dintr-un motiv sau altul, nu este disponibila sau refuza o confruntare directa, atunci sinele devine tinta furiei.

In situatiile in care nu suntem constienti de propria noastra stare de furie, sentimentul de insatisfactie este un bun ghid care ne va duce la destinatie – sentimentul de furie si, mai ales, furia  fata de cineva anume.

Desi problema identificarii corecte a cauzei reale a starii noastre de furie pare a fi foarte complicata lucrurile nu stau chiar asa. De fapt, pot fi mai simple decat ne asteptam. Acei oameni care ne pot afecta starea de bine si ne provoaca tensiune emotionala si suferinta sunt in numar de maxim zece persoane. Acestia pot fi partenerul de cuplu sau de afaceri, copilul, un anumit coleg de munca, unul sau ambii parinti etc. Identificarea corecta a persoanei sau persoanelor al caror comportament genereaza starea de furie – stare pe care o constientizam mai mult sau mai putin – si care, la randul ei/ lor, determina aparitia simptomelor emotional-afective, de tipul anxietatii sau depresiei, este un prim pas spre rezolvarea starii de discofort pe care o simtim. Atunci cand tinta furiei este identificata, iar furia devine constienta, forta simptomului va scadea in intensitate, fiind posibil ca el sa dispara imediat.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU –

Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica. Link contact: aici

“Daca vreti sa distrugeti un lucru, tot ce trebuie sa faceti este sa-l  inconjurati cu ziduri groase. Se va usca din interior.”

Elif Shafak

Nevoile oamenilor sunt universale.  Avem  nevoie sa ne simtim in siguranta, sa ne simtim apreciati, respectati, incurajati si iubiti. Aceste nevoi  pot fi implinite in cadrul relatiilor familiale si este dureros atunci cand aceasta nu se intampla. Frecvent, auzim afirmatii de genul: “Comunicarea deschisa nu este niciodata usoara cu cei apropiati”, “Sotia mea nu impartaseste cu mine bucuria pe care mi-o produce fiecare pas inainte”, “Sunt mama singura si mereu mi-a fost greu sa asigur un stil de viata echilibrat si satisfacator pentru familia mea”, “Sotul meu nu este niciodata langa mine atunci cand am nevoie”, “Familia este foarte importanta pentru mine si cand exista tensiuni, totul in jur isi pierde echilibrul”.

Conflictele familiale poarta in ele foarte multa durere afectiva. Nicio pierdere nu este la fel de dureroasa si de profunda precum pierderea unui membru al familiei. Pentru unii, aceasta  durere intensa poate dura la nesfarsit.  Cu toate acesta, zilnic foarte multe personae isi irosesc, aproape inconstient, cel mai pretios dintre darurile oferite de viata: familia. Soti si sotii care se iubeau candva, devin distanti. Separarea emotionala si divortul sunt intalnite din ce in ce mai des. Copiii care provin din familii divortate sunt mai predispusi la probleme disciplinare, la afectiuni psihologice si o stare precara de sanatate.

Frecvent, divortul  porneste de la tradare, abuz fizic sau infidelitate, dragostea transformandu-se intr-o totala lipsa de respect. Membrii familiei devin ori buni, ori rai, familia devenind un veritabil camp de lupta – “tabara mea impotriva taberei tale”.  Se intampla de multe ori ca, in familiile aflate la limita, separarea sa genereze “jocuri psihologice” de tipul “desparte si cucereste”. Copiii sunt adesea pusi in situatia de a alege intre pozitiile de “copil bun” si “copil rau”.

In alte familii, abuzul emotional este mai putin evident.  Acestea exceleaza in ceea ce priveste cearta, cautatul nodului in papura sau calomnia. Exista un fel de competie pentru a vedea cine il poate face mai nefericit pe celalalt, pana cand, obosind, se instaleaza domnia tacerii.

Cele mai multe dintre conflictle familiale sunt, la baza, conflicte de identitate. Daca stima de sine ne este amenintata, raspundem atacand stima de sine a altora. Acest mod de a reactiona compenseaza, intr-o anumita masura, propriile noastre vulnerabilitati. In cazul abuzului emotional si fizic, majoritatea celor care abuzeaza au un simt fragil al sinelui. Membrii familiei devin agresivi cand se simt “nebagati in seama”, “acuzati”, “vinovati”, “nerespectati”, respinsi”, “inutili”, “inadecvati”, “lipsiti de orice putere”.

Prin comparatie, casniciile fericite iau nastere doar cand partenerii valorifica diferentele – care devin, astfel, surse de placere si de creativitate. Cand doi oameni formeaza un cuplu, acestia au ocazia de a crea o lume in miniatura, o lume care care nu a existat si nici nu va mai exista vreodata. Dincolo de calitatile individuale innascute, fiecare partener are propria cultura sociala si familial deja formata, valori, norme, reguli si traditii. Daca acestia vad diferentele ca fiind o amenintare, atunci au o problema. Daca se bucura de diferenetele dintre ei, pe de alta parte, pentru a invata unul despre celalalt si a explora ceea ce aduce nou fiecare in relatie, atunci vor progresa.  Iubirea nu inseamna numai un sentiment pentru cineva. Ea reprezinta, in acelasi timp, dorinta de a vedea o persoana asa cum este. A fi la fel nu inseamna acelasi lucru, iar uniformitatea nu inseamna unitate.

Familia reprezinta echipa complemtara ideala, unde unitatea este creata de oameni cu talente si istorii diferite, care sunt uniti prin iubire si care apreciaza rolul, capacitatea si perceptia fiecaruia.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Titlu: Cele opt deprinderi ale iubirii. Deschide-ti mintea, deschide-ti inima

Autor: Ed Bacon

Editura: For You

Esenţa cărţii lui Ed Bacon este aceasta: atunci când exersăm energia iubirii, reunţăm la frică și alegem să avem un nou scop măreț: o viață trăită cu inima deschisă. Iar pentru a reuşi să trăim astfel, autorul ne propune să ne însuşim opt deprinderi (sau, mai exact, să le conştientizăm, deoarece le avem cu toţii, şi să le dezvoltăm, pentru ca, prin exersarea lor repetată, acestea să devină deprinderi).

Cele opt deprinderi sunt: deprinderea generozităţii, deprinderea liniştii interioare, deprinderea adevărului, deprinderea sincerităţii, deprinderea jocului, deprinderea iertării, deprinderea compasiunii, deprinderea comuniunii.

Când sunt practicate în mod constant, deprinderile iubirii pot deveni, de fapt, ceva obişnuit, schimbând felul în care gândim și ne comportăm, transformând interacțiunile cu oamenii dragi din viața noastră, cu oamenii pe care îi cunoaștem și cu lumea, în general. Aceste deprinderi ne ajută să privim spre noi înșine și spre cei din jurul nostru, cu alți ochi. Când dragostea este țelul spre care ne îndreptăm, frica e cel mai mare obstacol al nostru. Dar când ne deschidem inimile pentru a iubi, ne deschidem totodată și mințile, alegând iubirea în defavoarea fricii, ca forță care să ne călăuzească. Indiferent câte cărţi, istorisiri, prelegeri sau predici excepționale primim, niciuna nu ne inspiră la fel de mult precum capacitatea de a descoperi bogățiile iubirii din noi înșine. Această forță din in­teriorul fiecăruia dintre noi este iubirea.

Fragment din carte:

Speranţa mea e că fiecare poate trăi frumuseţea şi cunoaşte puterea vindecătoare a comuniunii. Exersând voluntar iubirea, putem conspira să transformăm lumea într-o comunitate ancorată în iubire. Termenul a conspira înseamnă „a respira odată cu”; cu siguranţă, aceasta e o conspiraţie spre care toţi tindem.
• Fă o alegere conştientă de a petrece timp cu oameni a căror energie este iubitoare şi care poate constitui un sprijin, şi nu cu oameni care sunt orientaţi spre excluziune sau care sunt moralişti. Cu toţii avem prieteni care obişnuiesc mai mult să ia energie decât să ofere, care aduc nori în zilele noastre cu soare, care ne transmit nouă teama lor, oricât am încerca să ne împotrivim. Fii mai atent cum relaţionezi cu aceşti oameni şi oferă-le compasiune. Poate că deprinderea sincerităţii îţi poate veni în ajutor să ţii la distanţă relaţia ta faţă de negativism şi să o îndrepţi astfel spre atitudini pozitive.
• Devino conştient de oamenii din familia ta, de la muncă sau din cadrul reţelelor sociale care îi împart pe ceilalţi pe categorii şi tind să favorizeze un grup în detrimentul altuia. Invers, există persoane în viaţa ta care tind să scoată în evidenţă comuniunea de spirit existentă între toate fiinţele umane? Cum te simţi în prezenţa lor? Unii sau alţii dintre aceşti oameni au o tendinţă pronunţată spre a fi iubitori sau temători? La baza spiritului ubuntu, aloha sau al deprinderii comuniunii stă faptul că nu pu¬tem avea inimile deschise de unii singuri. Pe cine te poţi baza în cadrul familiei, grupului tău de prieteni, grupului de asociaţi, pentru a te simţi încurajat să exersezi deprinderea comuniunii? Asigură-te că îţi aloci timp pe care să-l petreci cu ei, fie pentru conversaţii, fie pentru a servi masa, fie pentru a merge chiar în vacanţe împreună.
• Dacă deocamdată cauţi un grup de oameni unde comuniunea adevărată este o stare de fapt ce duce la eliberarea de frică a propriei tale persoane şi a celorlalţi, descoperă-i şi învaţă de la ei ce rol are comuniunea sufletească cu oamenii din jur, în viaţa lor. Te simţi atras de acest tip de comuniune? Dacă nu, poate că eşti chemat să formezi un nou grup. Poţi folosi această carte ca punct de pornire în discuţiile pe care le porţi cu alţii, poate la bibliotecă, la biserică sau într-o cafenea. Citeşte şi alte cărţi sau ar¬ticole. Scopul este să-ţi aprofundezi înţelegerea asupra faptului că „eu sunt, deoarece noi suntem”.
• Pe unii, ideea de comuniune îi descurajează. Poate că îţi doreşti mai degrabă pacea şi liniştea propriilor tale gânduri, în acest caz, te încurajez să găseşti alte modalităţi de comuniune sufletească: vizitând galeriile de artă, citind cărţi, privind filme. Găseşte oportunităţi de a te deschide faţă de preocupările, visurile şi filosofiile de viaţă ale altora. Te vei îmbogăţi în plan spiritual şi vei reuşi să devii parte a unui flux sporit de gânduri şi idei. în plus, dacă alegi să faci parte dintr-o organizaţie sportivă, cum ar fi un club al drumeţilor sau al alergătorilor, vei avea prilejul să-ţi concentrezi atenţia şi pe ceva de făcut, nu doar pe conversaţiile conjuncturale. Ai putea descoperi că în jurul tău se formează o comuniune de spirit în mod natural, fără a fi nevoit să te străduieşti prea mult.
• Celor care vă doriţi să aveţi o comuniune mai puternică în plan fizic cu alţi oameni, dar vă simţiţi stingheri sau vă ruşinaţi în contexte sociale, vă recomand să exersaţi deprinderea liniştii si să vă permiteţi să simţiţi forţa interioară care există în voi. Aveţi încredere că iubirea din inima voastră vă poate da capacitatea de care aveţi nevoie pentru a intra cu uşurinţă în conexiunile personale cu alţi oameni.

Trăim într-o cultură a aruncării vinei pe alte persoane. Avem nevoie să știm cine poartă vina  şi cum va plăti persoana respectivă pentru ea. In lumea noastră personală, socială şi politică, noi ţipăm şi arătăm adeseori cu degetul, dar rareori insistăm asupra asumării consecinţelor de către cei care au greşit. Dar cum am putea să facem acesta, când suntem atât de obosiți de ţipete şi acuzaţii, încât nu mai avem energia necesară pentru a crea consecinţe semnificative ale acţiunilor şi pentru a le impune celorlalţi.

Ne este mult mai la îndemână să manifestăm  mânie moralistă şi să dăm dovadă de atât de puţină compasiune, când  ne-ar fi infinit mai bine dacă am fi mai amabili, dar mai fermi, dacă am da dovadă de mai puţină mânie şi de mai multă responsabilitate asumată. Viaţa noastră ar fi infinit mai frumoasă dacă am arunca mai puţin vina pe alţii, dar am avea un respect mai mare pentru granițele fiecăruia.

Esenţa compasiunii este acceptarea. Cu cât ne acceptăm într-o mai mare măsură pe noi înşine şi pe ceilalţi, cu atât mai uşor ne vine să fim plini de compasiune. Este dificil să îi accepţi pe oamenii care te rănesc, care profită de tine sau chiar te calcă în picioare. Dacă ne dorim cu adevărat să practicăm compasiunea, trebuie să începem întotdeauna prin a ne fixa granițe ferme şi prin a-i face pe oameni să se simtă responsabili pentru comportamentul lor. Una din cele mai mari bariere în calea practicării compasiunii este teama de a fixa granițe şi consecinţe pentru încălcarea lor.

Stabilirea granițelor şi a responsabilităţilor este cu mult mai eficienta decât ţipătul şi învinovăţirea. Atunci când dăm vina pe altcineva şi îl facem de ruşine, noi mutăm accentul de la comportamentul său la al nostru, ca în momentele în care țipăm la o altă persoană, dorind să o facem de râs în faţa celorlalți. În această situație, singurul comportament discutabil este al nostru. Dacă nu impunem consecinţe pentru comportamentele greşite, oamenii se învaţă să nu ţină cont de solicitările noastre, chiar dacă le rostim sub formă de ameninţare sau de ultimatum.

Este important să separăm oamenii de comportamentul lor, adresându-ne esenței lor umane, asumându-ne disconfortul rezultat din combinarea compasiunii cu stabilirea granițelor. De multe ori, evităm să confruntăm o persoană care ne-a rănit, fără să îi facem vizibil acesteia responsabilitatea pentru comportamentul său.  Această atitudine nu poate conduce decât la probleme. Atunci când ne convingem singuri că detestăm pe cineva astfel incat să ne simţim mai confortabil atunci cand dăm vina pe el, noi intrăm practic in jocul vinovăţiei şi al ruşini. Ne simțim folosiţi şi manipulaţi în momentele în care nu  stabilim granițe ferme şi nu le explicăm oamenilor consecinţele acţiunilor lor. Să ne protejăm propria stare de bine este responsabilitatea noastră și nu a celorlalți.  Este greu să practici compasiunea atunci cand eşti plin de resentimente. Dacă dorim să practicăm acceptarea şi compasiunea, este necesar să învățăm să stabilim granițe ferme şi consecinţe pentru comportamentele nedorite.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ostilitatea , asemenea unei monede, are doua fete:  dusmanul din celalalt si dusmanul din noi insine. Orice disconfort pe care il simtim fata de o persoana care nu ne trateaza asa cum avem nevoie sau nu ne iubeste conform conceptiei noastre despre iubire este insotit de un sentiment negativ fata de noi insine.

Nu ar exista ura impotriva celorlalti daca nu ar fi ura fata de sine. Cel mai distructiv element in relatiile umane este tendinta de a-i invinovati pe ceilalti si apoi de a-i judeca, respinge sau pedepsi pentru asta. Atunci cand alegem sa alimentam o ostilitate, de fapt comitem un act autodistructiv. Aceasta deoarece, in mod automat, dorind sa ranim sau sa respingem ceva sau pe cineva fata de care avem resentimente, ajungem sa ne ranim sau sa ne respingem pe noi insine.

Ostilitatea isi are radacinile in suferinta veche de a nu fi iubiti pe deplin. Durerea si frustrarea sunt atat de prezente in vietile noastre, ca un virus adormit in sistemul nostrum nervos gata sa izbucneasca in momentul in care apreciem ca suntem lezati, determinand descarcari emotionale ce inevitabil afecteaza relatiile. Fiind atat de profund legati de ostilitate, suntem dispusi sa aruncam in aer relatia si propria noastra fericire, pentru a demonstra ca avem dreptate si ca celalalt a gresit.

Simplul fapt de a-i judeca si a-i critica pe ceilalalti reprezinta un act de ostilitate. Ne este greu sa fim constienti de cit de mult ii judecam pe ceilalti daca nu ne linistim si nu ne observam mintea cu mai multa atentie. Judecandu-i pe ceilalti, perpetuam iluzia ca avem dreptate si ca suntem superiori, ceea ce ne va apara de respingerea si judecatile acestora. Consideram ca, procedand in acest mod, le neutralizam puterea asupra noastra, cand de fapt, prin judecarea si condamnarea acestora, incercam sa evitam durerea si teama de a nu ne simti iubiti si apreciati.

Exploziile de furie si invinuire se produc atunc cand, in constiinta noastra, apare dintr-o data imaginea “dusmanului” si asocierile sale dureroase, proiectandu-se asupra celuilalt. Este ca si cum santinela noastra interioara scaneaza in permamnenta mediul inconjurator in cautarea persoanelor al caror comportament se potriveste perfect imaginii pe care o avem despre “dusmanul din celalalt”. Asadar, de fiecare data cand cei cu care relationam actioneaza, vorbesc sau ne trateaza intr-un anumit fel care se potriveste profilului nostru despre “dusmanul din celalalt”, este declansat un semnal de alarma si trecem intr-o stare combativa. Dintr-o data, ii percepem ca fiind “dusmanii” nostri, proiectie vie a tuturor celor care ne-au ranit sau respins vreodata: “Stiam ca nu ar fi trebuit sa am incredere in tine. Esti ca toti ceilalti. Iti voi arata ca nu-ti permit sa te porti asa cu mine!”

Unul dintre lucrurile cele mai grave legate de ostilitate este ca aceasta otraveste totul, rupandu-ne de bucuria si frumusetea vietii. Ceea ce, initial, a pornit ca o suferinta specifica se transforma intr-o ura generalizata impotriva lumii.

Cu totii avem teama ca nu primim suficienta iubire. Cu totii avem propria poveste despre “dusmanul din celalalt” care ne-a nedreptatit si ne-a privat de ceea ce consideram ca e al nostru si ca meritam pe deplin. Aceasta rana de multe ori provoaca teama, suspiciune, resentimente, neincredere si agresivitate, sabotandu-ne relatiile si generand incontinuu dovezi noi ca lumea este un loc periculos si lipsit de iubire.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Timiditatea, ca forma de anxietate sociala, se poate manifesta diverse feluri, avand intesitati diferite. Cel mai frecvent apare dificultatea de a comunica cu ceilalti. Persoana timidă adopta o atitudine  rezervata, evitand conversaţiile cu strainii si simtindu-se confortabil  numai cu cei pe care ii cunoaşte foarte bine.  Oamenilor timizi le este frica de posibilele critici ale celorlaltiei, simtindu-se  vulnerabili si permanent ingrijorati sa nu faca greseli sau sa nu fie respinsi. Pentru a evita asemenea eventuale situatii percepute ca fiind umilitoare,  acestia incearca sa nu spuna si sa nu facă nimic, daca nu sunt foarte siguri că pot lasa o buna impresie.

Sentimentul de inferioritate este baza lipsei de incredere in sine care genereaza timiditatea. De altfel, un alt simptom al timiditatii poate fi o continua preocupare de sine. Persoanele timide pot fi atat de preocupate  de impresia produsa celorlalti  incat  le vine foarte greu sa fie relaxate si sa se poarte firesc si natural, aratand un interes real celolalti.  Cunoaştem cu toţii persoane care ne pun o intrebare, dar nu asteapta raspuns si revin din nou la propriile lor probleme.  Acest comportament reprezinta adesea un simptom al timiditatii, caci o persoana preocupata de sine se

teme de ceilalti si aceasta teama duce la izolare. Credinta care sta la baza timiditatii in aceste situatii este ca “Toata lumea trebuie sa ma aprecieze. Daca nu se intampla asta, inseamna ca nu am valoare”. Aceste personae dau dovada de un nivel ridicat de exigent personala, avand asteptari foarte inalte de la ele insele si autosabotandu-si, in acest mod, relatiile.  Aceasta autocritica permanenta este dublata de supraevaluarea celorlati. Acestia sunt perceputi ca fiind frumosi, inteligenti, cultivati, avand atuu-uri pe care o persoana cu problem legate de stima de sine  nu le va avea niciodata: reusita, noroc, prieteni, bani, o situatie sociala buna.

Exista si situatii cand complexele de inferioritate sunt mascate de tendinta de a  vorbi prea mult. O persoană poate fi excesiv de vorbareata, pentru a evita o conversatie serioasa ce ar putea trada anumite aspecte despre sine, pe care doreste sa le ascunda.

Un alt simptom al timiditatii il constituie permanenta atitudine defensiva in fata criticilor. Ea se poate datora unui complex de vinovatie dobandit in copilarie. De obicei din cauza severitatii sau cicalelilor  unuia dintre parinti.

Timiditatea presupune existenta unui sentiment de inferioritate in anumite privinte, iar tratamentul se bazează pe depasirea acestui sentiment si intarirea respectului de sine. Poate fi dificil  sa surprindem varietatea atitudinilor care ne provoaca stanjeneala atunci cand ne aflam in compania altora, dar, daca ne analizam cu sinceritate sentimentele, vom fi pe drumul cel bun pentru a ne simti confortabil in pielea noastra.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Autor: Alfie Kohn

Editura: HERALD

Potrivit lui Alfie Kohn „important este nu cum şi cât ne iubim copiii, ci cum percep ei iubirea pe care le-o purtăm”. În Mitul copilului răsfăţat, autorul analizează în detaliu tocmai această percepţie şi efectele condiţionărilor, prin câteva concepte definitorii pentru personalitatea copiilor mici sau a tinerilor: stimă de sine, tărie de caracter, autodisciplină, autocontrol sau autoreglare. Pedepsele şi recompensele, notele şi premiile, altă direcţie de studiu a lucrărilor lui Alfie Kohn, se subordonează aici imaginii pe care şi-o creează copiii asupra propriei persoane, în urma relaţiei cu părinţii şi a interacţiunilor din instituţiile de educaţie. De aceea, Mitul copilului răsfăţat oferă atât o revizuire istorică a metodelor de creştere a copiilor bazate pe control psihologic şi a sistemului educaţional axat pe note şi competiţie, cât şi o evaluare a ultimelor studii şi publicaţii în domeniu, permiţând o mai bună înţelegere a teoriilor expuse.
Astfel, primele capitole au în centru perspectiva părinţilor şi a profesioniştilor în educaţie, printr-o analiză critică a stereotipurilor despre părinţii „permisivi” sau „elicopter”, iar ultimele abordează aceleaşi teorii din perspectiva influenţei pe care aceste practici o au asupra copiilor.
Mitul copilului răsfăţat extinde viziunea dincolo de familie sau de instituţia educaţională, plasând fiecare enunţ în context socio-cultural, economic şi politic. Critica socială prezentă în toate lucrările lui Alfie Kohn creează, în Mitul copilului răsfăţat, un nou concept şi un nou deziderat: să creştem rebeli! Copii care vor avea capacitatea nu doar de a le răspunde părinţilor, ci de a regândi lumea, nu doar de a ajuta la strânsul mesei, ci de a reconstrui societatea, nu doar oameni mai buni, ci şi cetăţeni mai capabili.

Fragment din carte:

Pedagogii progresişti încearcă să pledeze pentru o materie şcolară mai angajantă sau pentru implicarea copiilor în procesul decizional, dar singurul răspuns pe care îl primesc cu ţâfnă este informaţia că viaţa nu va fi mereu interesantă (sau atentă Ia preferinţele copiilor) şi că elevii trebuie să se deprindă cu această realitate, fie că le place sau nu.
„Fie că le place sau nu” este, de fapt, propoziţia preferată a oamenilor care gândesc astfel. O alta este cea care începe cu „este momentul să înveţe că”…, sugerându-se că trebuie numaidecât să îi învăţăm pe copii cu neplăcerile şi nefericirea. Avem treabă de făcut! Viaţa nu trebuie să fie amuzantă şi jucăuşă! Autonegarea, ai cărei adepţi consideră necesar, în general, să îi nege şi pe ceilalţi, este îndeaproape asociată cu teama de plăcere, expiaţia prin suferinţă şi furie la adresa oricui răsfaţă copiii sau este prea indulgent cu ei. Definiţia pe care H. L Mencken o dă puritanismului este potrivită aici: „teama chinuitoare că cineva, undeva ar putea fi fericit”.
Uneori îţi vine să crezi că mesajul tacit al acestor tradiţionalişti este: „Dacă eu nu primesc tot ceea ce vreau, de ce ei să primească?” Pedagogul John Hoit spunea cândva că dacă oamenii chiar simt că viaţa nu este „altceva decât o corvoadă, o listă nesfârşită de îndatoriri terne”, ar trebui să sperăm ca aceştia „să ajungă până la urmă să spună: «Cumva, am pierdut ocazia de a mă bucura de viaţă şi de a-i da un sens, vă rog să îmi educaţi copilul de o aşa manieră încât să se descurce mai bine la capitolul ăsta»”. Cea mai mare datorie pe care o avem este de a ajuta copiii să se bucure de învăţare sau de a-i instrui să facă ce li se spune, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) ceea ce li se cere să facă este neplăcut?
Poate că atitudinea de tipul „ia-ţi medicamentul” (sau apa de gură amară) nu este altceva decât un mod de a spune: „Ah, nu te mai plânge atâta, nu-i chiar aşa rău”. Unii adulţi par nerăbdători să recomande neplăceri de „întărire a caracterului” pentru copii, în funcţie de ce îşi amintesc sau de concluziile trase din propria copilărie. „Hei, eu am luat nota 1 şi-am plecat adesea fără premiu, dar uite, am crescut şi n-am nicio problemă!” Şi poate este chiar adevărat. Pe de altă parte, poate că vorbitorul (1) presupune în mod incorect că propria experienţă dă măsura pentru cât de rău poate fi, ori (2) rememorează evenimentele trecute ca fiind mai nefaste decât au fost, de fapt, sau (3) subestimează impactul acelor evenimente printr-o evaluare cam optimistă a propriei sănătăţi psihice (deoarece insistenţa defensivă că „am crescut şi n-am nimic” nu poate fi întotdeauna crezută pe cuvânt) ori (4) nu înţelege legăturile cauzale. Chiar şi atunci când cineva are o evoluţie înfloritoare la maturitate, în ciuda greutăţilor din copilărie, este posibil ca norocul să fi jucat un rol important în acest sens. în acest caz, ar fi nesăbuit, dacă nu chiar obtuz, să decretăm că toţi copiii trebuie să treacă prin greutăţi asemănătoare.
Indiferent de experienţele prin care au trecut anumite persoane, să militezi pentru filosofia că trebuie să ne obişnuim cu durerea este ca şi cum am spune unui copil: „Obiecţiile tale nu contează. Nefericirea ta nu contează. Rabdă!”

Viaţa oricărei persoane  este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sunt tot atâtea surse de suferinţă. Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute în rutina zilnică a vieții, provocate de absențe scurte, întârzieri  ale persoanelor semnificative.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru unii dintre noi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața noastră și care va deschide poarta către neîncrederea în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri. Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în  memoria trupului. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atât de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon,  trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea unui loc de muncă, despărțirea de un partener, înmormântarea unui părinte sau pierderea unui animal ne fac să trăim frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care ni le oferim noi înșine sau  alte persoane din anturajul nostru. Echilibrul nostru interior este influențat de modul în care am învățat să ne separăm rămânând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului AICI

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Partenerii unei relații de cuplu fericite au învățat să echilibreze nevoia de fuziune emoţională şi dorinţa de autonomie. Acestea fiind bine delimitate, ei sunt capabili să trăiască o intimitate adevărată. Aceștia au înţeles că intimitatea nu este sinonimă cu fuziunea, însă pentru a exista o relație este nevoie de doi oameni și de schimbul dintre aceștia. Echilibrul și stabilitatea  individuală a partenerilor este piatra de temelie a fericirii din cadrul relației acestora.

Modul în care cuplurile fac față momentelor tensionate este unul dintre aspectele care relevă maturitatea acestora, şi nu felul în care trăiesc pe timp de pace. Aceștia știu că problemele care au generat criza trebuie să fie discutate imediat ce au apărut, deoarece percepţia evenimentelor şi a consecinţelor evoluează.

Partenerii cuplurilor fericite au hotărât mai degrabă să fie fericiţi decât să încerce să afle cine are dreptate şi cine greşeşte. Ei nu vor să obţină aprobarea partenerului, însă ştiu să o aprecieze atunci când o au.  Aceștia au  un raport de forţe de la egal la egal, împărțind puterea, fiind exigenţi în ceea ce priveşte cuplul lor și organizându-se în aşa fel încât să existe doi câştigători.
Fundamentul cuplurilor fericite pe termen lung nu este pasiunea, așa cum este considerat de cele mai multe ori. Pasiunea poate să fi fost la originea atracţiei lor, însă ea s-a transformat încet-încet în iubire mai liniştită, mai stabilă La baza relațiilor fericite de cuplu se află iubirea şi prietenia, adică un sentiment bazat pe cunoaşterea adevărată a celuilalt şi nu pe intensitatea senzaţiilor şi a emoţiilor.

Longevitatea unui cuplu fericit nu este o întâmplare. Ei sunt dovada elementului-cheie care face ca mariajul să dureze: afecţiunea zilnică, trăită cu simplitate. Aceștia își oferă zilnic dovezi de afecțiune, fără ca aceasta să fie obligatoriu de natură sexuală. O mângâiere uşoară a mâinii în timpul discuţiei poate însemna înţelegere; o îmbrăţişare poate genera sentimentul de comuniune, un mic gest fizic îi poate aminti celuilalt că este apreciat sau că nu este singur.

Un cuplu fericit este format din două persoane care, din amanţi pasionali, au devenit doi îndrăgostiţi, doi părinţi, doi asociaţi, doi prieteni care continuă să facă dragoste împreună şi să-şi împlinească proiectele pe termen scurt, mediu şi lung. Ei pun accentul pe ceea ce au în comun, mai mult decât pe ceea ce-i deosebeşte.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici