Psihoterapeut Iasi

În mitologia greacă, este povestit mitul lui Pygmalion, sculptorul care nemaiavând încredere în femei a meșteșugit o statuie și s-a îndrăgostit de propria creație. Ulteriori, la rugămințile sale și văzându-i suferința, zeii s-au îndurat și au dat viață femeii de fildeș de care acesta se îndrăgostise. Perpetuăm mitul lui Pygamalion, atunci când suntem îndrăgostiți de o imagine idealizată a propriei creații, care are foarte puțin de-a face cu persoana cu care  interacționăm. Având foarte puține informații despre celălalt așa cum se manifestă în diverse contexte de viață dincolo de cele virtuale, construim o fantezie care să vină în întâmpinarea nevoilor noastre și care de puține ori are de-a face cu adevărata cunoaștere a acestuia.

În cazul dragostei virtuale, în cele mai multe dintre situații întâlnim fenomenul de “dragoste la distanță”, în care persoanele implicate locuiesc în orașe diferite. La începutul relației, abundă momentele plăcute și discuțiile interesante, iar eventualele întâlniri sporadice pot fi pasionale.

Pe măsură ce relația avansează, pot să apară întrebări de genul “Cine se mută? Ar trebui să locuim împreună? Ce fac dacă renunț la slujbă? Oare îi voi displace pentru că i-am cerut să renunțe la atât de multe pentru a fi cu mine?” Sunt întrebări a căror răspuns îl vom afla numai după ce vom face pasul către marea mutare. Această etapă poate merge doar dacă ambii parteneri își asumă relația și își iau un angajament unul față de celălalt. Realitatea relațiilor virtuale arată, însă, că oamenii sunt tentați mai degrabă să caute dovezi dacă relația va merge, decât să-și asume un astfel de angajament.

Problema, de multe ori, nu este distanța geografică, ci faptul că ne folosim de celălalt pentru a evita să ne confruntăm cu propriile anxietăți, frici și frustrări. Ne-am folosit de o imagine idealizată cu intenția de a ne simți mai puțin singuri și de a găsi un substitut pentru propria nevoie de evadare dintr-o realitatate ce poate fi percepută uneori ca fiind frustrantă. Pe măsură ce marea mutare se apropie, sentimentele de incertitudine, încep să pigmenteze momentele de intimitate, iar căutarea de indicii dacă relația va fi împlinitoare sau nu, devine o cursă cu obstacole. În acest context, este important să ne asumăm propria ambivalență, să fim onești cu privire la motivele pentru care am intrat în relație și să privim la celălalt dincolo de perdeaua propriilor iluzii și fantezii.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

A face diferența între iubirea sănătoasă, matură, interdendentă și cea adictivă, imatură, obsesivă este un pas esențial către construirea unor relații împlinitoare.  Nevoia de iubire este fundamentală și rămâne prezentă, chiar dacă am fost răniți.  Am fost educați să căutăm iubirea și fericirea mai degrabă în afara noastră. Cultura în care trăim idealizează dragostea, promovând ideea că nu suntem capabili să trăim fără persoana iubită. Iubirea adictivă este aceea în care o persoană se pierde pe sine în fața obiectului iubirii. În iubirea adictivă, experimentăm trăiri ca anxietate, depresie, obsesie față de obiectul iubirii. Ne pierdem interesul față de orice altceva care este dincolo de decât persoana iubită – muncă, prieteni, familie, propria dezvoltare personală.

Nevoia de reciprocitate în iubire este firească și are sens. Este sănătos ca romantismul să fie temperat de independență, autorealizare și stimă de sine.  Una dintre caracteristicile iubirii adictive se regăsește în următoarea formulare:  “Tu ești responsabil de fericirea mea și eu voi face același lucru pentru tine. Tu ai grijă ca nevoile mele să fie împlinite și eu voi avea grijă să îți împlinesc nevoile“. Presupunem că știm care sunt nevoile celuilalt, chiar dacă acesta nu le-a formulat clar. La fel, aștepăm, nerealist, ca celălalt să ne ghicească gândurile și nevoile, iar când acest lucru nu se întâmplă așa cum am vrea noi, prespunem că nu suntem iubiți. Astfel, apare evidentă o altă trăsătură a iubirii adictive  – aceea în care unul dintre parteneri are iluzia controlului asupra celuilalt, având un comportament manipulativ  și dominator.

Dacă în iubirea adictivă ne simțim mistuiți, în cea matură partenerii trăiesc un sentiment de contopire, dar și de separare de celălalt, fără ca acestea să fie contradictorii. Ei percep relația ca fiind un spațiu în care pot “respira”, existând un permanent schimb de libertate, putere și tandrețe. În relația sănătoasă de iubire, este încurajată și stimulată dezvoltarea partenerului și a altor relații sociale importante pentru acesta, fără ca aceasta să nască sentimente de invidie sau gelozie.

Intimitatea se naște într-o atmosferă de încredere. Persoana implicată într-o relație de iubire sănătoasă știe că poate conta pe prezența celuilalt, se simte în siguranță și acceptată; poate să vorbească deschis despre propriile sentimente, emoții și opinii. Iubirea adevărată înseamnă libertatea de a cere și de a primi, dar și capacitatea de a accepta refuzul.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Autor: Karen Horney

Editura: TREI

Este posibilă o autoanaliză? Dacă da, când, în ce măsură şi cu ce limite? Putem utiliza tehnicile psihanalitice pe cont propriu, pentru a ne rezolva problemele? Este introspecţia constructivă sau mai degrabă inutilă? Acestea sunt întrebările pe care le abordează, în cartea sa, Karen Horney, alături de prezentarea a numeroase studii de caz. Argumente sunt destule, atât pro, cât şi contra: noi ne cunoaştem cel mai bine pe noi înşine, introspecţia este constructivă în momentul în care o utilizăm în slujba dorinţei de a deveni o fiinţă mai bună, mai înzestrată şi mai puternică, iar insighturile obţinute prin autoanaliză sunt mai bine primite; pe de altă parte, factorii emoţionali şi rezistenţele constituie o dificultate importantă în acest demers. Astfel, autoanaliza este, în viziunea autoarei, o încercare de a fi pacient şi analist în acelaşi timp, metoda de bază rămânând aceeaşi ca la orice psihanaliză: asocierile libere. Dincolo de tehnici şi metode, mesajul este simplu şi percutant: pentru că viaţa ta este cel mai bun psihoterapeut, crede în tine însuţi!
Fiecare autoanaliză reuşită sporeşte încrederea în sine, dar există şi un alt câştig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin iniţiativă proprie, perseverenţă şi curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca şi în alte aspecte ale vieţii. Să găseşti de unul singur o cărare pe munte îţi dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deşi efortul şi rezultatul sunt aceleaşi. O astfel de realizare nu-ţi insuflă numai o mândrie justificată, ci şi un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situaţii grele şi de a nu te simţi pierdut în lipsa îndrumării.
Autoanaliza este o încercare de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului şi cel al pacientului, dar şi o relaţie umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influenţă considerabilă asupra contribuţiei fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet şi sincer cu putinţă. A doua este să devină conştient de forţele pulsionale inconştiente şi influenţa lor asupra vieţii sale. Iar a treia e să-şi dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relaţiile cu sine însuşi şi cu lumea din jurul lui. [...] Dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluţia la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată?

Fragment din carte:

Sentimentele refulate pot ieşi la iveală sub forma unei amintiri aparent îndepărtate, ca în seria de asocieri deja descrise. In acel caz, mânia pacientei s-a revărsat asupra mea pentru că îi deteriorasem părerea exagerat de bună despre sine; doar pe ocolite mi-a putut spune că sunt un criminal josnic care profanase tabuuri sacre şi furase lucruri de preţ pentru alţii.
Asocierile libere nu fac minuni, dar, dacă sunt făcute în spiritul adecvat, ne arată felul în care funcţionează mintea, aşa cum razele X arată funcţionarea, altminteri invizibilă, a plămânilor sau intestinelor. Şi o fac folosind un limbaj mai mult sau mai puţin criptic.
Oricui îi e greu să facă asocieri libere. Acest proces nu numai că se deosebeşte radical de obiceiurile noastre de comunicare şi de manierele convenţionale, ci şi determină dificultăţi care diferă la fiecare pacient. Acestea se pot încadra în diverse categorii, deşi se întrepătrund în mod inevitabil. In primul rând, există pacienţi la care întregul proces de asociere trezeşte temeri sau inhibiţii, pentru că, dacă ar permite liberă trecere oricăror gânduri şi sentimente, ar pătrunde pe un teritoriu interzis. Temerile ce vor ieşi la iveală depind esenţialmente de tendinţele nevrotice existente. Câteva exemple ar fi edificatoare în acest sens.

O persoană anxioasă, copleşită încă din copilărie de ameninţarea pericolelor imprevizibile ale vieţii, este inconştient hotărâtă să evite riscurile. Se agaţă de falsa convingere că va reuşi să deţină controlul asupra vieţii sale dacă se străduieşte la maximum să facă previziuni, în consecinţă, evită să facă orice pas ale cărui urmări nu le “vede” dinainte; suprema sa lege este să nu fie prinsă niciodată cu garda jos. Pentru o astfel de persoană, asocierea liberă înseamnă cea mai mare nesăbuinţă, deoarece chintesenţa acestui proces este de a permite oricărui lucru să iasă la suprafaţă, fără să ştii dinainte ce anume va apărea şi unde va duce.
Dificultatea este de altă natură la o persoană extrem de retrasă care se simte în siguranţă numai atunci când poartă o mască şi care respinge automat orice intruziune în viaţa personală. Un asemenea om trăieşte în turnul său de fildeş si se simte ameninţat de orice încercare de a i se încălca teritoriul. Pentru el, asocierea liberă reprezintă o intruziune insuportabilă şi un pericol pentru izolarea sa.
Iar altei persoane îi lipseşte autonomia morală şi nu îndrăzneşte să-şi formeze propriile opinii. Nu este obişnuită să gândească, să simtă şi să acţioneze din proprie iniţiativă, dar, ca o insectă care îşi întinde antenele să testeze o situaţie, examinează automat mediul, ca să vadă ce se aşteaptă de la ea. Gândurile sale sunt bune sau corecte când sunt aprobate de alţii şi greşite când nu sunt. Şi aceasta se simte ameninţată de ideea de a exprima tot ce-i trece prin minte, dar într-un mod cu totul diferit de ceilalţi: ştiind doar cum să reacţioneze, dar nu şi cum să se exprime spontan, se simte în încurcătură. La ce se aşteaptă analistul de la o astfel de persoană? Oare ar trebui să vorbească fără încetare? îl interesează pe analist visele sale? Sau viaţa sa sexuală? Oare se va îndrăgosti de analist? Şi ce aprobă sau dezaprobă cel din urmă? Pentru acest gen de persoană, ideea de a se exprima evocă nu numai toate aceste îndoieli neliniştitoare, ci şi pericolul de a se expune la dezaprobare.
Şi, în cele din urmă, o persoană prinsă în capcana propriilor conflicte a devenit inertă şi nu mai are capacitatea de a fi o forţă mobilizatoare. Nu poate continua un efort decât atunci când iniţiativa vine din afară.

O alta limitare a muncii analitice o constituie predominanţa tendinţelor distructive, fie îndreptate spre sine, fie către alţii. Trebuie subliniat faptul că aceste tendinţe nu sunt neapărat distructive în sens propriu, cum ar fi, de exemplu, o tendinţă spre suicid. Mai frecvent îmbracă forma ostilităţii sau a dispreţului, ori a unei atitudini general negative. Pulsiunile distructive se manifestă în orice nevroză gravă. în mai mică sau mai mare măsură, se află la baza oricărei evoluţii nevrotice şi se intensifică prin conflictul între pretenţiile egocentrice rigide şi iluziile în privinţa lumii exterioare. Orice formă severă de nevroză este ca o armură strâmtă care te împiedică să duci o viaţă activă şi satisfăcătoare alături de ceilalţi. Generează obligatoriu un resentiment faţă de viaţă, un resentiment profund că eşti exclus, pe care Nietzsche l-a denumit Lebensneid. Din multe motive, ostilitatea şi dispreţul atât faţă de sine, cât şi de alţii pot fi atât de puternice, încât să te distrugi ţi se pare un mod ademenitor de a te răzbuna. Să spui “nu” la tot ce îţi oferă viaţa rămâne singura modalitate de manifestare a sinelui. Hedda Gabler, eroina lui Ibsen, de care am adus vorba când am discutat despre resemnare, este un exemplu concludent de persoană la care predomină tendinţa de a se distruge pe sine şi pe alţii.
Cât de prohibitivă este o asemenea tendinţă spre distrugere depinde, ca întotdeauna, de gradul ei de gravitate. De exemplu, dacă o persoană simte că triumful ei asupra altora este mult mai important decât să facă orice lucru constructiv cu propria sa viaţă, probabil că nu va beneficia prea mult de pe urma analizei. In mintea ei, bucuria, fericirea şi afecţiunea s-au prefăcut în indicii ale unei slăbiciuni demne de dispreţ sau denotă mediocritate. Poate va fi imposibil atât pentru ea, cât şi pentru altcineva să străpungă această armură rigidă.

Sursa Aici

Suntem implicați într-o varietate de relații profesionale și personale. Măsura în care suntem capabili să construim relații, să dezvoltăm încredere și să realizăm obiective predeterminate prin asociere cu cineva reflectă nivelul nostru de inteligență partenerială. Elementele definitorii ale inteligenței parteneriale se regăsesc în ușurința noastră de a ne adapta la schimbări, în capacitatea de a crea și de a avea încredere, în orientarea câștig – câștig atunci când apar conflicte, în abordarea transparentă a relației și solicitarea relaxată a feedback-ului partenerului cu privire la parteneriat.

Un parteneriat funcțional presupune existența unui angajament, a unor obiective comune, a unor limite și delimitări clare a rolurilor și atribuțiilor partenerilor, prin promovarea încrederii și a beneficiilor reciproce.

Este important ca intenția de implicare într-un parteneriat să fie liber aleasă si asumată voluntar. Dacă unul dintre parteneri domină procesul, echilibrul relației poate fi afectat. Accesul egal la informații este important pentru asigurarea transparenței și a încrederii că toți partenerii joacă pe același teren. De asemenea, este importantă delimitarea clară a limitelor parteneriatului. Aceste limite se referă la ceea ce am convenit să facem împreună ca rezultate directe ale parteneriatului și la durata în timp a angajamentului pe care ni l-am asumat. Cu cât limita de timp este mai mare, cu atât crește riscul să nu realizăm obiectivele planificate. Fixarea termenelor limită ne ajută să urmărim probleme ce țin de responsabilități și de relație.

Un parteneriat de succes se bazează pe comunicare deschisă și pe disponibilitatea celor implicați de a face mai mult decât minimul la care se așteaptă partenerul. Respectarea promisiunilor consolidează încrederea în timp, iar a face mai mult decât minimul asumat inițial reflectă faptul că suntem entuziasmați de colaborare, relația de parteneriat fiind importantă pentru noi.

Secretul care permite realizarea acestor avantaje este crearea unui mediu care să stimuleze creativitatea și asumarea riscurilor. Un mediu în care să fim liberi să experimentăm idei noi, beneficiind din plin de vitalitatea, creativitatea, diversitatea și sinergia pe care parteneriatele sunt capabile să le realizeze.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei  EVENIMENTUL  Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Viața fiecăruia dintre noi este presărată cu întâlniri și despărțiri, cu diverse forme de pierderi și abandonuri. Dintre acestea, moartea unei ființe dragi reprezintă una dintre cele mai dureroase experiențe umane.

Moartea poate fi imprevizibilă, bruscă, brutală sau lentă și traumatizantă, fiind percepută de cei rămași în viață, atât ca pierdere, cât și ca abandon sau trădare. Când această pierdere este resimțită ca abandon sau trădare, doliul va fi trăit de cel care rămâne fie sub formă de resentimente, violențe ascunse sau agresiune negată, fie ca tristețe, regrete amarnice, neputință de a înțelege sau revoltă.

Un mod sănătos emoțional de a ține doliu este să acceptăm și să exprimăm atât sentimentele pozitive, cât și cele negative pe care le avem față de persoana decedată. Pentru a ușura modul în care ne luăm rămas-bun, am putea să rememorăm momentele importante ale relației, așa cum au fost ele în fiecare etapă a vieții noastre, fie că au fost momente fericite, împlinitoare, fie că au fost dificile și conflictuale. Acesta este un efort conștient de a privi dincolo de perdeaua iluziilor despre ceea ce am crezut că este relația cu acea persoană, pășind dincolo de propria definire a relației, prin prisma propriilor nevoi și atașamente.

Reflectând asupra naturii reale a unei relații, durerea și suferința vor începe încet să se disipe. Vom fi în măsură să ne luăm rămas bun cu adevărat, fără să simțim vinovăție sau furie, fiind recunoscători pentru ceea ce a adus în existența noastră persoana care a plecat ca lecții de viață și amintiri frumoase. Ne vom oferi libertatea de a ne ierta propriile absențe și tăceri. Vom deveni conștienți de ceea ce am oferit și de ceea ce am primit, îmbogățindu-ne percepția asupra modului în care ne-am influențat reciproc, fiind recunoscători pentru timpul petrecut împreună.

Travaliul doliului este una dintre cele mai dificile lecții de viață. A ne lua rămas bun de la o persoană decedată ne pune în contact cu propria angoasă față de moarte. Naște în noi întrebări existențiale ale căror răspunsuri nu mai pot fi evitate. Reconcilierea cu moartea unei persoane apropiate se regăsește în trăirea cu sens a relațiilor în care suntem implicați, apreciindu-le la justa lor valoare și exprimându-ne trăirile în prezentul acestora.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Munca este spațiul în care ne petrecem o bună parte a timpului. Slujbele noastre sunt mai mult decât ceea ce facem efectiv ca activități menționate sau nu în fișa postului. Ele sunt relații – cu noi și cu colegii noștri, cu clienții sau cu beneficiarii serviciilor noastre, cu ceea ce creăm sau vindem, cu mediul în care trăim și cu modul în care ceea ce facem are un impact asupra celorlalți.

De multe ori, prinși în caruselul urgențelor, ne lăsăm purtați spre zone în care devenim anxioși, supuși presiunilor interioare și, mai ales, exterioare. Termene limită ale unor rezultate care, în majoritatea situațiilor,  țin de scenariul de viață al altora. Tocmai în aceste momente, poate fi înțelept să luăm o pauză și să privim, din poziția de observator, întreaga țesătură de circumstanțe și persoane. Am fi uimiți să descoperim că relațiile au de suferit atunci când ne concentrăm prea intens asupra a ceea ce dorim să obținem.

Concentrarea excesivă asupra rezultatelor în detrimentul procesului poate fi o barieră în obținerea unui rezultat de succes. Anxietatea, propria tensiune interioară și nerăbdarea care ne însoțesc atunci când vrem să facem lucrurile “cum trebuie” ne împiedică să obținem ceea ce am intenționat inițial. Cu cât sunt mai mari așteptările noastre, cu atât ne îndepărtăm mai mult de realizarea efectivă și suntem tot mai puțin capabili să fim eficienți ținând cont de contextul în care ne desfășurăm activitatea.

Relațiile sunt parte din proces. Neglijarea acestora în favoarea fricii de eșec pune bazele a ceva ce va ajunge, într-adevăr, să meargă prost. Neglijăm propriul sens, sensul celorlalți și sensul procesului. A acorda atenție relațiilor cu ceilalți înseamnă a oferi respect. Atunci când le oferim încredere și respect, creăm împreună un mediu în care fiecare își găsește locul și sensul, un mediu în care fiecare devine capabil să ofere sieși și celorlalți valoare.

Demnitatea omului îi interzice să fie el însuși o unealtă, să devină un simplu intrument în procesul muncii, să fie degradat la un mijloc de producție. Capacitatea de muncă nu este totul; nu este o baza nici suficientă, nici esențială pentru o viata plină de sens. Un om poate  să fie capabil de muncă și totuși să nu ducă o viață cu sens; altul poate fi incapabil de muncă și cu toate acestea să dea un sens vieții sale. - Viktor Frankl

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Succesul în domeniile relevante ale vieții noastre este strâns legat de o atentă și minuțioasă activitate de planificare. Orice efort încununat de succes este rezultatul unei foarte atente planificări ce are la bază următoarele întrebări: Către ce mă îndrept?, Care este drumul cel mai potrivit pentru a ajunge la destinație?, Care sunt resursele de care am nevoie pentru  a-mi atinge obiectivele?,  Care sunt potențialele obstacole și cum pot să le depașesc?, Cine îmi va fi alături?, Cum voi ști că am ajuns la destinație?

Un prim pas în activitatea de planificare îl reprezintă stabilirea unor obiective realiste. Foarte multe persoane aleg obiective generale, cu o largă aplicabilitate, impersonale și fără o limită de timp clară. Pentru ca obiectivele noastre să aibă suficientă forță pentru a ajunge la succes, trebuie să ne asigurăm că acestea sunt: concrete, măsurabile, realizabile, clare, relevante pentru direcția spre care ne îndreptăm și bine delimitate în timp.

O altă etapă importantă a planificării este cea a organizării sarcinilor și activităților în funcție de succesiune, prioritate și relevanță, de la cele mai importante la cele mai puțin importante, determinând care activități trebuie făcute înaintea altora, menționând resursele (abilități personale, timp, bani, experință) de care considerăm că avem nevoie pentru fiecare activitate în parte. Este indicat, de asemenea, să stabilim indicatorii realizării fiecărui obiectiv în parte. Cunoașterea acestora ne va ajuta să știm din timp când anume putem să trecem la o altă etapă către destinația noastră, având rolul unor borne care marchează evoluția noastră către țelul pe care ni l-am stabilit.

Realizarea unui plan, atingerea unui țel înseamnă autodisciplină, autocontrol și autoperfecționare. “Care este cea mai valoroasă utilizare a timpului meu în acest moment?” Atunci când ne disciplinăm sa ne adresam această întrebare, începem să vedem efectele în viața noastră, devenind mai productivi și mai eficienți în ceea ce ne-am propus să realizăm.

Tot ce este mai puțin decât un angajament conștient față de un lucru important, este un angajament inconștient față de un lucru neimportant.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Discuțiile dificile se referă la orice lucru despre care ne este greu să vorbim. Mai ales atunci cand intră în prim plan stima de sine, un rezultat dorit, o persoană semnificativă sau o relație importantă. Conversații care par a avea gustul unui medicament amar.

Acestea se referă la ceea ce este important și mai puțin la ceea ce este adevarat, implicând percepții, interpretări și valori conflictuale. Este indicat să explorăm modul în care perspectiva noastră este percepută de cealălalt și să  renunțăm la poziția în care noi credem că deținem adevărul absolut. Presupunem că știm  intențiile celuilalt când, de fapt, nu este așa. De multe ori, atunci când suntem nesiguri cu privire la intențiile cuiva, se întamplă să decidem că acea persoană este „problema”. În acest context, a face presupuneri nefondate poate genera un dezastru relațional.

Abordarea eficientă a discuțiilor dificile presupune deschidere spre compromis. Este nevoie de doi pentru a cădea la un acord. Adesea considerăm ca trebuie fie să acceptăm, fie să respingem versiunea celuilalt. Poate ar fi util să pornim de la premisa ca ambele versiuni contează și sunt îndreptățite. Întrebarea cu sens nu este: Cine are dreptate?, ci Care este modalitatea cea mai potrivită de a gestiona această neînțelegere?. Intenția clară de a acorda atenție ambelor puncte de vedere.

Am putea sa reflectăm la următoarele întrebări: Care este contribuția mea la apariția și menținerea problemei?, Care este contribuția celuilalt?, Mai este și altcineva implicat?. Răspunsul la aceste întrebări ne va ajuta să avem o imagine clară despre ceea ce se întâmplă la nivel relațional. Astfel, vom aborda problema într-un mod mai puțin ultimativ emoțional-afectiv.

Devenim astfel capabili să înțelegem complexitatea percepțiilor, realitatea contribuțiilor comune și impactul „problemei” asupra respectului de sine și a identității fiecăruia. Descoperim că ceea ce dorim să transmitem este de fapt o informație despre ceea ce am observat și ca avem nevoie doar de câteva răspunsuri. Aceasta ar trebui să ne ajute să ne relaxăm și să găsim curajul și deschiderea de a iniția o discuție ce pare a fi dificilă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Să intri într-o relație intimă poate fi înfricoșător. Înseamnă, de multe ori, provocarea propriilor granițe și renunțarea la fanteziile despre cum ar trebui să fie un barbat sau o femeie. A fi într-o relație reprezintă, de multe ori, o pendulare între contopirea cu altul și menținerea integrității noastre ca indivizi, între dorința de a ne deschide către celălalt și teama de a fi răniți.

“Pot să-mi permit să fiu atât de deschis? Ce se va întâmpla dacă ma las dus de val? Îmi va satisfice nevoile? Și dacă mă va părăsi? Dacă voi eșua ca în celelalte relații pe care le-am avut? Poate să mă accepte așa cum sunt?” sunt întrebări care apăr frecvent atât la începutul, cât și de-a lungul unei  relații de iubire.

Pare mult  mai usor sa fim precauți, concentrându-ne asupra faptului că ceilalți nu ne oferă ceea ce vrem chiar în momentul în care avem nevoie.  Deseori,  ne prefacem în fața celorlalți – sau a noastră înșine – că nu dorim ceea ce dorim, fiindu-ne greu să exprimăm clar ceea ce simțim.

O cale de a ieși din această situație ar putea fi să învățăm să lăsăm să coexiste iubirea și frica, fără ca una sa o nege pe cealaltă. Când ne așezăm și privim frica în față, fără sa luptăm cu ea și fără să o lăsăm să ne invadeze, iubirea devine o provocare și o invitație, devenind mai prezenți în relația noastră.

Din această tensiune între cunoscut și necunoscut, frică și dorință de deschidere, se hrănește însăși iubirea, chiar dacă uneori o percepem ca fiind incomodă. Momentele de criza reprezintă porți deschise către sine și către celălalt, îndreptându-ne firesc către găsirea unui punct de echilibru al relației. Prin tatonări, comunicare deschisă și blândețe, aducem viață și căldura în relațiile noastre.

Poate că ar fi bine să ne amintim că purtăm cu noi atât dorințe, temeri și nevoi, cât și resurse, intuiție și o mare capacitate de a improviza. Magia puterii noastre stă tocmai în faptul că avem posibilitatea de a face ca relațiile noastre de iubire să vibreze, fiind spontani și curioși în ceea ce privește persoana noastră, a celuilalt și asupra a ceea ce putem crea împreună ca relație.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Vă aflați în mijlocul unei conversații și interlocutorul vă adresează o serie de cuvinte care vă deranjează. Vă blocați, fără a mai ști ce să spuneți mai departe. În primul rând, este foarte important să vă clarificați ce să nu spuneți. Încercările de apărare gen “Nu este adevărat” sau “Nu sunt de acord cu tine” vor întări convingerea acestuia că are dreptate. De ce? Pentru că mintea umana percepe cuvintele așa cum sunt ele, fiindu-i greu să se concentreze pe sensul contrar al unei afirmații. Ea percepe exact ceea ce aude. În consecință, celălalt își va întări convingerea că are dreptate.

Cum este cel mai potrivit să răspundeți atunci când cineva vă adresează cuvinte despre dumneavoastra cu care nu sunteți de acord? Ați putea încerca să răspundeți cu întrebarea “Ce vrei să spui cu asta?”

În acest mod, veți avea un interval de timp în care vă veți tempera furia și veți fi pregătit să ascultați punctual de vedere al celuilalt, fără a spune ceva ce ați putea regret  mai târziu.

De asemenea, veți înțelege care sunt intențiile celeilalte persoane. Veți căuta sursa, fără să reacționați doar la suprafață. De multe ori, reacționam la cuvintele pe care le auzim, fără a încerca să înțelegem punctul de vedere al celuilalt. În spatele cuvintelor acestuia, se află nevoi și dorințe care așteaptă să fie explorate și comunicate. Poate că rolul nostru este ca prin întrebările pe care le adresăm să îl ajutăm să-și clarifice intențiile și, astfel, răspunsul nostru să fie mai apropiat de sentimentele și nevoile acestuia.

“Ce vrei să spui cu asta?” deschide drumul către o comunicare plină de semnificație, în care sunteți atent la observațiile, sentimentele și nevoile celuilalt. Iar când acesta se va simți ascultat și înțeles, există o șansă mult mai mare de a vă oferi, la rândul său, atenția și înțelegerea sa. Exprimarea onestă și ascultarea empatică reprezintă modalități de a traversa momentele dificile ale comunicarii.

“Tactul este, la urma urmei, un proces de sondare a minții omenești.” Sarah Orne Jewett

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

PsihoterapieIasi.ro

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Declaratia Mea de Autoestimare AICI

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când suntem autentici la un nivel profund. Aceasta înseamnă că gândurile, emoțiile și comportamentele noastre sunt într-o strânsă legătură, fără a se contrazice în vreun fel. Nu simulam aparențe, din dorința de a controla, a placea sau a manipula. Vorbele și faptele noastre se potrivesc cu valorile care reprezintă cel mai bun mod de a trăi și de a exista pe care îl știm.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când învățăm din experiențele noastre. Nu există eșec; doar consecințe ale acțiunilor noastre. Putem să alegem în fiecare moment, chiar dacă aceasta ar însemna să pierdem aprobarea celorlalți. Orice schimbare personală are un preţ pe care ni-l asumam, sub aspectul exigențelor, al rigorii, al renunțărilor, al separării. Avem curajul să trecem dincolo de zona de confort și să ne asumăm riscuri, manifestând încredere că deja deținem resursele de care avem nevoie.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când alegem să comunicăm celorlalți experiențele, trăirile și nevoile noastre, respectând-le nevoile, trăirile și experiențele, oferindu-ne reciproc spațiu pentru a evolua.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când dezvoltăm  arta de a trăi, de a ne bucura de existență și de a deveni. Știm că parcurgem un drum al evoluției personale. Fiecare experiență pe care o trăim reprezintă un mod de a ne apropia sau de a ne îndepărta de la destinație. Noi singuri alegem și sunt responsabili de ceea decidem că este destinația noastră.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când ieșim din situațiile de viață pe care le considerăm traumatizante. Știm că nimeni nu ne poate forța să rămânem acolo dincolo de voința noastră. Dacă rămânem, este alegerea noastră și suntem responsabili pentru asta.

Suntem buni parteneri pentru noi înșine atunci când suntem blânzi și alegem să ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți. Știm că alegerile pe care le facem sunt cele mai potrivite în contextul posibilităților, capacităților și nevoilor percepute în acel moment. Noi suntem mai mult decât suma comportamentelor noastre.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Sunt momente în viață când simțim că drumul nostru alături de o altă persoană s-a încheiat. În dorința de a ieși dintr-o relație de cuplu, unii pot căuta o altă persoană care să-i determine să iasă din relația actuală. Există șanse destul de mari ca această nouă relație să eșueze, pentru că are ca fundament răni nevindecate din vechea relație. Este o relație tampon al cărui unic scop este de a ușura tranziția către o altă etapă de viață.

Finalizarea unei relații este o responsbilitate personala. Baza deciziei nu ar trebui să fie că vrei sa fii cu altcineva decât cu partenerul actual, ci pentru că tu consideri că îți este mai bine  să fii singur decât în relația actuală. Din respect pentru o eventuală nouă relație și un nou partner, decizia de a fi cu acesta ar trebui să fie independentă de frustrările unei vechi relații – mai ales dacă descoperi, ulterior, că iarba nu este mai verde în cealaltă curte.

Indiferent cum, această etapă de tranziție este necesar să fie realizată în mod sănatos. Să ne luăm rămas-bun cu adevărat înainte să pășim în alte contexte relaționale. O relație apropiată înseamnă o etapă de viață. Este important să tragem o linie pentru a marca finalul acesteia înainte de a începe un nou capitol; să lăsăm de-o parte bagajele fostelor relații – furie, vină, rușine, remușcăre, dezamagire, neîncredere – fiind liberi să îmbrățișăm noul partener, cu toata inima .

De multe ori, a ieși dintr-o relație cu o persoană apropiată înseamnă un proces de analiză și reconstrucție personală, de vindecare a vechilor răni. Este important să învățăm să trăim independent, de pe o poziție stabilă și puternică, înainte de a ne angaja într-o călătorie alături de un alt partener.

Poate fi benefic să ne acordăm timp pentru a afla cine suntem cu adevarat, ce nevoi și ce așteptări avem, ce putem oferi și abia apoi să cautăm o relație serioasă cu altcineva. Dacă suntem nefericiți cu noi înșine, sunt slabe șanse ca altcineva să fie fericit alături de noi. O relație împlinită și împlinitoare poate fi construită doar atunci când suntem, implicit, buni parteneri pentru noi înșine.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei “Evenimentul” Aici

Una dintre provocările lansate de orice relaționare este stabilirea unui climat de interdependență. A relaționa interdependent înseamnă a pune în comun resursele noastre, fiecare fiind conștient de propria putere și experiență  de viață. Interdepența are de-a face cu capacitatea de a face alegeri conștient, pentru sine și a-l lăsa pe colaboratorul tău să facă propriile alegeri, în funcție de propria viziune, având un scop comun.

Cu siguranță cu toții am avut momente în care ne-am întrebat “De ce să intru în acest parteneriat, când mă pot descurca și singur?”. Adevărul este că numai prin intermediul creării interdependenței putem să construim ceva mai mare decât noi înșine, alăturându-ne altora pentru a produce ceva mai mult decât o simpla sumă a indivizilor.

Dincolo de aspectele pragmatice, interdependența reprezintă un tip special de relaționare care ne ajută să ne păstrăm sănătatea emoțională, să recâștigam bătăliile cu noi înșine și să accesăm acele zone din interiorul nostru responsabile de creativitate, bună-dispoziție, bucurie si împlinire.

Interdependența se regăsește la un nivel profund de conexiune, nivel la care știm cine suntem  și ne oferim libertatea de a ne manifesta așa cum ne simțim confortabil, fără a trăi permanent cu teama de a-i răni pe ceilalți. Dorind să înțelegem care sunt motivele și emoțiile din spatele cuvintelor și faptelor celorlalți, deschidem poarta către o relaționare profundă, autentică și reală.

În acest mod, aceștia vor fi deschiși să aibă încredere în noi și vor dori să ne cunoască mai bine.  De asemenea,  vom ști că ceea ce spun sau modul în care se manifestă ceilalți oferă o imagine despre ei inșiși. Aceasta înseamnă că ne vom fi eliberat de tendința de a lua prea personal cuvintele altora, implicându-ne cu curiozitate în relații.

Interdependenta, dincolo de limitările pe care le oferă codependența și izolarea, reprezintă un mod de a ne păstra sănătatea  emoțională și de a câștiga respect de sine, oferind plus valoare celorlalți.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU -  Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei  ”Evenimentul” Aici

Autor: Sidney Rosen

Editura: Curtea Veche

“Vreau acum să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte mic. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va preschimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală, tovarăşilor de joacă, profesorilor tăi.” (Milton H. Erickson)

Sidney Rosen adună în acest volum peste o sută de povestiri relatate de “părintele” hipnozei clinice, Milton H. Erickson. Caracterul didactic al acestora este dat de faptul că au fost audiate de studenţii săi de-a lungul anilor, dar sunt, în acelaşi timp, compoziţii unice dedicate unor cazuri specifice: pacienţii trataţi prin intermediul lor. Este uimitor modul în care schimbările spectaculoase din gândirea şi comportamentul pacienţilor sunt provocate doar prin construcţii de limbaj ingenioase. Erickson foloseşte limbajul pentru a-i permite pacientului să facă aceste modificări ce conduc, în cele din urmă, la vindecare.

Fragment din carte:

În opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea şi deschiderea către schimbare au cele mai mari şanse să se producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă indusă. Pacienţii nu sunt “anesteziaţi” de către terapeut, nici nu sunt privaţi de capacitatea de autocontrol şi conduşi de voinţa altei persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale noastre survin atunci când visăm cu ochii deschişi, dar stări de transă pot să apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau practicăm anumite exerciţii – ca joggingul, de pildă, care a fost numit şi “meditaţie în mişcare”. în astfel de situaţii, suntem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi senzoriale, iar stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea, sunt mai puţin importanţi.
În transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, semnificaţia viselor, a simbolurilor şi a altor forme de exprimare a inconştientului. Ei se apropie mai mult de ceea ce Erickson a numit “învăţare inconştientă”, care se ocupă în mai mică măsură de gânduri şi preocupări. Ei pot să accepte sugestiile hipnoterapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste sugestii intră în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu se va produce sau va fi una temporară. Amnezia poate să fie prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei.
Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează atenţia şi i-o direcţionează în interior, conducându-l către autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndrumarea terapeutului, derivă din “vastul bagaj de învăţături” al pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile terapeutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obişnuită sau într-o povestire interesantă.

Cartea poate fi citita: Aici

Evoluția personală depinde într-o mare măsură de curajul de a ne separa de  ceilalți  în procesul afirmării propriei noastre individualități.  Metaforic vorbind, viața reprezintă o succesiune de nașteri. Copii fiind trebuie să ne diferențiem de imaginile ideale ale părinților despre ceea ce înseamnă un “copil bun” – să ieșim din temerile, din dorințele, din percepțiile și mitologiile lor personale. Mai târziu în viață efortul nostru de a ne asuma și de a ne trăi propria identitate continuă cu persoanele importante pentru noi.

Multe dintre dificultățile relaționale apar când acceptăm să fim definiți de celălalt și atunci când trăim cu iluzia că deținem adevărul despre acesta când de fapt îl privim prin lentilele propriilor noastre frici și file de istorie personală.

Diferențierea reprezintă rezultatul oricărui efort de a ne afirma ca ființe umane distincte, având curajul confruntării asertive a propriilor nevoi, concepții, emoții cu ale celorlalți.  Este nevoie de responsabilitate și tenacitate pentru a ne asuma și afirma alegerile; de a rezista tentativelor celuilalt de a ne defini, de a ne închide în propriile  sale  percepții.

Fiecare are dreptul la propriile decizii, în condițiile asumării consecințelor acestora. Terorismul relațional nu ar apărea dacă ne-am trăi viața  după propriile alegeri și așteptări. Sincopele în comunicare iau naștere dintr-o sensibilitate prea mare la reacțiile celuilalt, din intoleranța la suferință, la dezamăgire sau la mânia celuilalt.

Procesul de maturizare înseamnă eliberarea de nevoia de a fi iubiți pentru ceea ce nu suntem. O modalitate sănătoasă de a dezvolta o relație este să rămânem fideli nouă înșine, să ne respectăm profund și să fim autentici atunci când ne răspundem la întrebarea: „Sunt de acord cu ceea ce reprezint eu dacă procedez în acest mod?” La un anumit nivel, cu toții avem lecții de viață pe care este necesar să le parcurgem în propriul ritm și manieră personală.

“Libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt” spunea filosoful John Stuart Mill. Un concept de bun simț, natural și firesc.

Psihoterapeut Cătălina Ioana Dascălu

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei “Evenimentul” Aici

Indoielile noastre sunt tradatori, si ne fac sa pierdem binele pe care l-am putea obtine adesea, prin teama de a incerca. William Shakespeare

Cu totii avem vise pe care dorim sa le indeplinim. La unele dintre ele, se intampla sa le dam  termene limita de finalizare si sa le transformam in obiective cu potential de realizare. Se intampla, insa, uneori sa amanam sau sa renuntam trecerea la actiune si, astfel, obiectivele noastre sa fie inchise in cufarul  multor altor vise la care am renuntat prematur din frica de a incerca.

Teama de esec este ceea ceea ce ne tine legati de rampele de lansare si ne impiedica sa ne realizam visele, fiind un lant care de multe ori poate fi destul de greu de taiat. In timp, teama de esec este vocea care ne invata sa nu mai visam.  “La ce bun sa mai visez, daca oricum nu voi putea sa obtin ceea ce imi doresc?” este o intrebare des auzita la persoanele care fie imi calca pragul cabinetului, ca si clienti, fie la prietenii apropiati. Ceea ce pot sa remarc, totusi, este faptul ca, in ciuda tuturor fricilor, in fiecare dintre cei atinsi de teama de esec  exista un rezervor urias de resurse care asteapta sa fie explorat.

Frica de esec  ne determina sa ne concentram asupra unor lucruri care nu sunt reale, care sunt plasate intr-un viitor iluzoriu, facandu-ne prizonieri  intr-o lume virtuala. Ne opreste sa facem ceea ce stim ca ar aduce mai multa bucurie si armonie in viata noastra, pur si simplu pentru ca alegem sa privim la ceea ce ne sperie in loc sa ne concentram pe pasii pe care ii avem de urmat pentru a ne urma visele.

Iata un exercitiu ce ar putea sa-ti fie util pentru identificarea temerilor care-ti submineaza   procesul de atingere a rezultatelor pe care ai decis ca doresti sa le atingi.

Ce doresti sa obtii de fapt? Fie ca este vorba de o marire de salariu, un job mai bun, o noua relatie sau sa pornesti propria afacere, fa o lista cu ceea ce doresti si apoi noteaza obstacolele care ar putea sa ingreuneze drumul pe care il ai de parcurs pentru a-ti atinge obiectivul. In spatele fiecarui obstacol identificat, sta o temere convertita intr-o convingere de genul “Eu niciodata….”, “Sigur el/ea nu ma va asculta….”, “Poate ca este prea tarziu ca sa ….”, “Sigur unul/una ca mine nu poate sa ….”, “Dar daca….”. Aceste convingeri  dau glas temerilor  noastre de a incerca sa ne atingem visele. Si ca orice convingere, sta in puterea noastra sa le schimbam cu altele care sa ne ajute sa obtinem rezultatele dorite.

O data teama identificata, pasul urmator este atenuarea si anularea ei. Sa atenuam o teama este ca si cum am dezamorsa o bomba; devine total inofensiva si lipsita de putere de a ne afecta in vreun fel oarecare. Deseori apreciem in mod exagerat temerile, acordandu-le mai multa putere decat ar avea ele insele ca potential de materializare. De aceea, este important sa le vedem dintr-o perspectiva corecta, folosind urmatoarele trei intrebari:

1. Daca se va petrece ceea ce ma temca s-ar putea intampla, care ar fi cele mai rele consecinte?
2. Ce este cel mai probabil sa se intample daca aceasta temere s-ar adeveri?
3. Care este cel mai bun rezultat posibil pentru mine si pentru ceilalti daca as actiona contrar fricii?

Acest exercitiu te va ajuta sa privesti  frica dintr-o perspectiva potrivita, apreciind obiectiv riscurile si beneficiile.

Daca teama este o emotie, esecul este o intamplare. Nu exista esec, exista doar rezultate.  Cei mai multi dintre noi am fost educati sa ne temem de ceea ce se numeste esec. Cu toate acestea, cu totii am avut momente cand ne doream sa realizam ceva  si obtineam cu totul altceva altceva. Poate ca este vorba de un examen ratat, de o suferinta provocata de o relatie de dragoste care nu a mers sau un interviu pentru un job pe care nu l-am trecut. Acestea sunt doar rezultate, intamplari asupra carora putem sa ne formam o imagine si din care sa invatam. Cele mai importante succese din societatea noastra nu apartin unor oameni care nu au pierdut niciodata, ci unor oameni care au stiut ca daca vor incerca ceva  care daca nu va da rezultatele asteptate, cel putin vor castiga o experienta   din care vor avea cu siguranta de invatat.  Acestia vor folosi ceea ce au invatat, dupa care vor incerca sa faca ceva diferit. Vor intreprinde alte actiuni si vor obtine rezultate diferite.

Va este teama de esec? sau …Ce-ati zice daca ati invata ceva nou dintr-o noua experinta de viata? Putem invatata din orice experienta pe care o avem. Pentru a obtine alte rezultate, este nevoie sa actionam diferit. Tocmai in aceasta consta secretul succesului. Sa putem sa trecem peste disconfortul de moment, sa ramanem cu privirea atintita spre ceea ce dorim sa obtinem si sa continuam sa mergem.

Haideti sa ne oprim putin si sa reflectam asupra celor mai mari asa-zise esecuri din viata noastra. Ce am invatat din aceste experinte? S-ar putea sa fie cateva dintre cele mai pretioase lectii de viata pe care le-am avut si care ne-au sprijinit in devenirea a ceea ce suntem acum, cu toate potentialitatile noastre. Asadar, exista doar rezultate si lectii de invatat. Intotdeauna, fie ca vrem, fie ca nu, obtinem un rezultat. Daca nu este cel pe care ni-l dorim, putem schimba felul de a actiona si, astfel, sa obtinem rezultate diferite.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Titlu: Cand mancarea tine loc de dragoste

Autor: Geneen Roth

Editura: TREI

Ţi se întâmplă des ca atunci când eşti supărat şi dezamăgit să te năpusteşti către frigider? Sau, din contră, te supui unor diete draconice sperând că dacă vei arăta mai bine, vei scăpa de problemele afective din prezent?

Atât regimul pentru slăbit, cât şi mâncatul pe fond emoţional nu sunt decât nişte substitute pentru relaţiile intime autentice, observă scriitoarea nord-americană Geneen Roth. Condimentată cu autoironie şi cu elemente autobiografice, cartea analizează dificultăţile din jurul alimentaţiei compulsive: nevoia de control, dependenţa afectivă, tendinţa de a dramatiza şi dorinţa de a avea ceea ce ne este interzis.

Folosindu-se de propria-i experienţă, dar şi de cazurile discutate la atelierele motivaţionale pe care le coordonează, Roth deschide drumul către eliberarea de obiceiurile alimentare şi relaţionale inadecvate, învăţându-te cum poţi să-ţi satisfaci în mod sănătos foamea fizică şi afectivă.

Geneen Roth, scriitoare din California de Nord, este autoarea a opt cărţi dedicate tulburărilor de alimentaţie. Organizează, de asemenea, ateliere motivaţionale pentru persoanele care suferă de comportamente alimentare compulsive.

Fragmente:

Am pierdut ceva ce este ireparabil: am pierdut şansa de-a trece prin viaţă ştiind că putem fi iubiţi. Acesta era dreptul nostru dobândit la naştere şi nu l-am primit niciodată. Acum trebuie să facem eforturi ca să obţinem ceea ce alţii au primit de la sine numai fiindcă au avut altfel de părinţi.

Părinţii noştri erau răspunzători de noi când eram copii, dar nimeni nu este răspunzător de noi când suntem adulţi. Dacă nu au fost prezenţi în primul moment, nimeni nu le poate lua locul. Niciun iubit, niciun prieten foarte bun, niciun profesor, niciun terapeut, niciun grup de sprijin, nimeni. Numai tu. Tu eşti singurul care îţi poţi oferi dragoste necondiţionată, siguranţă şi atenţie constantă. Numai tu.

Când mama mea l-a întâlnit pe Dick, bărbatul cu care a fost căsătorită ultimii optsprezece ani, viaţa ei a căpătat culori pastelate. În loc să năvălească într-o cameră, intra fără zgomot. În loc să mârâie la fericirea altora, se bucura de a ei. Şi cu toate că aveam nouăsprezece ani şi locuiam la New Orleans, îmi amintesc de uşurarea pe care o simţeam la gândul că acum o să am în sfârşit mama pe care mi-o dorisem dintotdeauna. Acum, că este fericită, o să fie acolo pentru mine. Am aşteptat multă vreme acest lucru. Am aşteptat şi acum aşteptarea mea a luat sfârşit.

Dar nu a fost aşa. De fiecare dată când o vedeam, continuam să aştept ca ea să spună şi să facă ceea ce mama visurilor mele spunea şi făcea: să îmi pună întrebări, să îmi asculte răspunsurile, să îi pese de ceea ce îmi păsa mie, să nu uite ce îi spusesem ultima oară când vorbiserăm. Să fie implicată în viaţa mea.

Uneori o făcea. Alteori nu. Şi de fiecare dată când nu o făcea, mă înfuriam iarăşi. Nu ai fost aici, mămico, şi aveam nevoie de tine. Mai am şi acum nevoie. Nu e cinstit. Mama lui Matt îi făcea ghete speciale.

Mâncăcioşii compulsivi îşi petrec viaţa aşteptând. Noi spunem că aşteptăm să slăbim şi să ajungem zvelţi. Nu aşteptăm să ajungem zvelţi. Aşteptăm ca dorinţa noastră să se potolească. Aşteptăm să scăpăm de povara propriului nostru eu. Aşteptăm să ne simţim întregi. Copilul rănit e tot rănit, aşteptând ceea ce nu a primit niciodată. Şi în indisponibilitatea noastră de a-l asculta, exact aşa cum părinţii noştri nu erau dispuşi să ne asculte, confundăm dorinţa de-a fi iubiţi cu dorinţa de-a fi slabi. Este o confuzie enormă, care schimbă întreaga viaţă.

Când relaţiile nu mergeau, nu le băgăm în seamă, punându-le pe socoteala ghinionului sau a faptului că eram grasă şi că niciun om de calitate nu m-ar fi vrut.

Până acum doi ani, când l-am întâlnit pe Matt, nu mi-am dat seama că aşa cum mâncam compulsiv din motive întemeiate, îmi alegeam parteneri nepotriviţi tot din motive întemeiate. Felul cum mâncam şi felul cum iubeam proveneau din aceeaşi sursă: modelele de dragoste pe care le asimilasem de la părinţii mei şi imaginea de sine pe care o construisem pe baza dragostei respective.

Timp de şaptesprezece ani, am mâncat compulsiv. Timp de douăzeci şi doi de ani, m-am implicat în relaţii care mă făceau să mă simt la fel ca atunci când mâneam compulsiv: mereu sătulă şi mereu goală pe dinăuntru. Habar nu aveam cum să am grijă de mine altfel decât prin mâncare sau prin ceilalţi. Faptul că mă îmbolnăveam mâncând prea multă ciocolată nu era diferit de alegerea unor parteneri pentru care nu aş fi putut fi niciodată mai mult decât glazura de pe prăjitura vieţii lor.

Nu ştiam că mâncatul este un gest de afecţiune şi că îi dădea corpului meu carburantul de care avea nevoie ca să gândească limpede, ca să se mişte graţios. Credeam că era un act teribilist şi deci pasionant să mănânci gogoşi cu zahăr la micul dejun. Nu ştiam că alegerea unui partener afectuos, cumsecade era un act de afecţiune. Credeam că este deocheat şi palpitant să îmi aleg parteneri pentru care trebuia să trăiesc la limită, făcând echilibristică între dezastru şi pasiune. Amanţi cu care nu puteam să rămân.

Am mâncat ca să îmi alung sentimentele. Am mâncat ca să mă fac să dispar. Nu ştiam că valorez ceva. Şi dacă n-o ştiam, cu siguranţă că nu îmi puteam găsi iubiţi care să o ştie.

Geneen Roth

PsihoterapieIasi.Ro

In foarte multe circumstante si contexte din viata noastra, ne confruntam cu starea de manie. Aceasta poate rezulta din lucruri marunte, de zi cu zi, care ne irita: poate un coleg de birou care vorbeste prea tare, prietenul sau partenerul de viata care nu si-a respectat angajamentul declarat, colaboratorul care si-a insusit initiativa unei activitati care ne apartinea, comentariile vanzatoarei sau ale unei persoane de pe strada si asa mai departe. Exemplele sunt numeroase si ne confruntam, zilnic, cu aceasta stare, la nivele variate de intensitate.

Traim mania ca pe un sentiment profund de nemultumire fata de ceva, care apare atunci cand o asteptare sau o nevoie nu a fost satisfacuta. Mania ne este provocata in acele momente in care gandim ca suntem nedreptatiti, ca suntem tratati cu dispret intentionat. De asemenea, putem trece pe lista momentele in care ne simtim amenintati sau cind consideram ca ne sunt fortate limitele psihice.

Multi dintre noi avem atat de multa manie reprimata, atat de multa furie care fierbe in interiorul nostru sub atitudinea afisata, astfel incat mici incidente nesemnficative, fara importanta, pot declansa o adevarata rabufnire.

Atunci cand suntem imbibati de manie, este realist sa ne asteptam la consecinte. Mania poate lua diverse forme. Daca este reprimata, se poate transforma in depresie si poate determina somatizari de genul eruptiilor cutanate, hipertensiunii, migrenelor, sindromului colonului iritabil. Sau se poate manifesta sub forma pasiv-agresiva, prin dispret fata de ceilalti, interiorizare, atitudine rautacioasa sau barfa, avand drept consecinta tensionarea relatiilor.

Practic, atunci cand simtim ca suntem nervosi, este necesar sa  luam o pauza.  Ideea este sa evitam sa reactionam sub influenta primului impuls, atunci cand valul de adrenalina care ne inunda corpul este mare. Este indicat sa folosim aceste momente ca sa incercam sa ne linistim pentru a fi in masura sa luam o decizie legat de ceea ce avem de facut mai departe. De un foarte mare ajutor, pot fi exercitiile constiente de respiratie.  In cazul in care este posibil, este indicat sa ne retragem intr-un loc linistit, reducand expunerea la stimuli externi –  micsorand intensitatea luminii, ascultand o muzica relaxanta si meditand.

Nu este indicat sa analizam cauzele maniei atunci cand  suntem obositi sau inainte de culcare. Intrucat mania este o emotie intensa care ne afecteaza functionarea organismului, aceasta poate determina insomnia sau probleme cu somnul. Mintea va continua sa rumege situatiile care ne-au declansat starea de manie, fiind blocati intr-un carusel al gandurilor. Este de preferat sa incercam sa obtinem starea de relaxare si sa alegem constient sa analizam situatia atunci cand suntem odihniti si putem sa reflectam la aceasta fara sa fim perturbati de intensitatea emotiilor.

Dupa ce am linistit furtuna emotionala din interiorul nostru, ne putem gandi la o modalitate prin care, asertiv, sa ii facem cunoscut ceea ce simtim celuilalt si, astfel, sa incercam o ameliorare a relatiei.

Urmatorul exercitiu ar putea fi util pentru reconectarea la asertivitate, atunci cand suntem raniti si ne confruntam cu starea de manie. Sunt pasi pe care fiecare dintre noi ii poate folosi pentru a mentine canalele de comunicare deschise, valorizand relatia.

1. Alege un loc adecvat daca doresti o discutie de la suflet la suflet.

2. Nu incepe o conversatie “profunda si plina de semnificatie” cand cealalta persoana se grabeste sau este stresata si nu se poate concentra.

3. Exprima-ti sentimentele cu calm. Inainte de a initia comunicarea, este necesar sa-ti clarifici urmatoarele aspecte: “De ce am acest sentiment? Ce anume, concret, l-a declansat?”, “Ce anume vreau sa schimb?”, “Ce trebuie sa fac pentru a transforma acest sentiment?”, “cat de multi mi apartine aceasta problema si cat de mult ii apartine celuilalt?”, “Ce mesaj implicit receptez eu din situatie?”

4. Pune-te in pielea persoanei respective si incearca sa intelegi, empatic, ce simte. Intreaba-te: “Ce suferinta sau lipsa il face pe omul acesta sa reactioneze cu atata manie, sa se comporte in acest mod?”

5. Spune clar de ce esti manios, concentrandu-te asupra fiecarui motiv in parte. Atat timp cat celalalt nu stie ce simti, el nu poate colabora cu tine in vederea imbunatatirii situatiei si ameliorarii problemei care a scurtcircuitat relatia.

6. Asculta argumentele celuilalt fara sa te pozitionezi defensiv fata de acesta. Fii pregatit sa asculti si punctual de vedere al acestuia.

7. Gandeste-te la un compromis sau o solutie. Nu ramane fixat pe idea ca ai dreptate. Discuta despre nevoile tale si care sunt asteptarile pe care le ai de la colaborarea cu cealalta persoana

8. Identifica, impreuna cu cealalta persoana, cea mai buna modalitate de colaborare, pe viitor, astfel incat nevoile si asteptarile voastre sa-si gaseasca implinirea prin relationare.

9. Nu te implica in lupta pentru putere. Oamenii folosesc deseori puterea pentru a-si construi stima de sine. Retrage-te din acest gen de confruntare de forte imediat ce ai recunoscut-o.

1o. Daca o persoana nu este deschisa sa asculte si punctual tau de vedere, poti fie sa accepti situatia si sa incerci sa te detasezi emotional, fie sa reduci contactul cu aceasta.

O buna rezolvare a conflictelor inseamna sa avem capacitatea de a ne expune cazul fara a determina reactia de aparare din partea celeilalte persoane. Sa explicam cum stau lucrurile in ceea ce ne priveste, fara sa indicam ce ar trebui sa faca sau sa spuna celalalt, aceasta fiind alegerea sa libera. Daca ii tratam pe ceilalti cu dispret sau suspiciune, ca atitudini generate de mania noastra reprimata, cu siguranta aceeasta va fi ceea ce vom primi la randul nostru, conform pricipiului bumerangului emotional. Reactia lor ostila va perpetua atitudinea noastra dusmanoasa si ne va consolida convingerea ca lumea ne este potrivnica. Daca ne vom trata semenii cu respect, ei vor actiona in consecinta. Reactia lor prietenoasa ne va consilida convingerea ca lumea este un loc al armoniei.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

PsihoterapieIasi.Ro

Nu exista nici un drum prea lung pentru omul  care avanseaza constient si fara graba; nu exista onoruri imposibil de obtinut pentru omul care se pregateste pentru ele cu rabdare.

Jean de la Bruyere

Suntem un ocean de resurse care asteapta sa fie explorat si cucerit. Avem puteri mentale incredibile, pe care, in mod obisnuit, nu reusim sa le folosim in intregime.  Ceea ce face diferenta intre cei care folosesc resursele cu care au fost inzestrati si cei care stau pe margine si se lamenteza de dificultatea vietii este data tocmai de directia spre care fiecare priveste. Ce vezi dincolo de linia orizontului? Ce lume minunata te anima sa mergi mai departe, zi dupa zi, pas cu pas? Care este cea mai buna versiune a ta la a carei devenire contribui in fiecare zi, cu fiecare alegere?

A avea succes inseamna a face un efort constient de stabilire a telurilor . Toti oamenii de succes sunt  extrem de bine orientati la acest capitol. Obiectivele puternice descatuseaza energia creatoare si dau nastere fortei  necesare pentru atingerea lor.

Noi toti avem modalitati variate de a ne orienta in realitatea in care traim. Traim intr-un ocean informational. Avem acces la resurse nelimitate, pentru care avem nevoie de “privirea” potrivita, data tocmai de telurile noastre. Vedeam doar ceea ce suntem pregatiti si avem nevoie sa vedem, la un moment dat, in timpul prezent.

Gandirea constienta este “seful de birou” al vietii noastre. Rolul ei este de a decela informatiile provenite din mediul inconjurator , de a le identifica, analiza si compara cu alte informatii, iar apoi de a decide care sunt actiuniule ce trebuie intreprinse.  Gandirea subconstienta este cea care detine forte uriase pentru a realiza mai mult decat am crezut ca suntem in stare sa realizam vreodata. Puterile noastre se afla dincolo de suprafata. Cel putin 90% dintre acestea. Gandirea subconstienta functioneaza cel mai bine atunci cand ne stabilim teluri clare, sarcini specifice, actiuni deliberate si limite ferme pentru indeplinirea sarcinilor sau atingerea telurilor.

Este esential sa descoperim  ce conteaza cu adevarat pentru noi insine. Pentru aceasta, este suficient sa coboram in inima noastra si sa citim acolo cine suntem si cine ar trebui sa fim.

Telul este un vis cu termen limita. Pentru a avea forta necesara atingerii telurilor pe care ni le propunem, este important  sa le plasam pe linia timpului, sa le dam un termen limita de realizare. Termenul-limita al visului nostru il scoate din zona cenusie a lui “intr-o buna zi”. Mintea noastra poate sa-si imagineze implinirea lui, felul in care ne vom simti si ce se va schimba in viata noastra dupa ce anumite obiective au fost puse in practica.

De foarte multe ori, se intampla sa sarim o etapa extrem de importanta pentru atingerea obiectivelor si obtinerea rezultatelor aferente telului nostru.  Graba, presiunea de a incepe procesul  face sa ratam o buna planificare a cursului ce il avem de urmat.  Ratand planificarea, nu facem decat sa ne planificam ratarea.

Planificarea inseamna stabilirea cursului evenimentelor – ceea ce va trebui sa se intample pentru a obtine rezultatul dorit. Orice lucru trebuie creat, mai intai, in minte – fie ca este vorba de solutia unei probleme, rezolvarea unor tensiuni relationale, crearea unei afaceri de succes. Dupa ce am facut acest lucru si am obtinut imaginea a ceea ce trebuie creat, putem sa trecem la pasul urmator si anume la transpunerea in planul fizic, in completarea realitatii nascute in mintea noastra.

A planifica inseamna sa privim prin trei lentile. Voi folosi, ca exemplu, metafora data de Hyrum Smith, vicepresedintele Franklin Covey Co. Cand vom incepe sa ne elaboram planurile, poate ne va fi util sa asociem procesul de planificare cu un aparat de fotografiat cu trei tipuri de setari pentru obiectiv.

La un aparat foto instantaneu cu transfocator reglabil, obiectivul pentru planul indepartat ofera imaginea de ansamblu, cea mai mare cantitate de informatii vizuale cu privire la peisajul pe care dorim sa-l fotografiem. Obiectivul pentru prim-plan merge la cealalta extrema, aratand de aproape detaliile peisajului. Obiectivul  pentru distanta medie ofera o imagine plasata undeva intre cele doua. Fiecare tip de obiectiv isi are scopul si avantajele sale si ofera o perspectiva proprie specifica.

In procesul de elaborare a planului, este esential sa asezam  pe hartie toti pasii care ne vin in minte. Nu conteaza ordinea. De aceasta ne vom  ocupa mai tarziu. Ceea ce este cel mai important este sa lasam mintea libera sa aduca la suprafata gandirii constiente a ceea ce deja stim ca avem de facut pentru a ne  atinge telul. Da, deja cunoastem  ce avem de facut, numai ca inca este posibil sa nu stim asta. Asadar, este important sa notam pe hartie toti pasii, chiar si pe aceea care ni se par deplasati sau ciudati. Intr-o etapa urmatoare a procesului de planificare, vom putea exclude tot ceea ce ni se pare deplasat sau nepotrivit ca actiune.

Dupa ce am identificat toate activitatile intermediare necesare, putem trece la etapa  pozitionarii acestora pe linia timpului, a ordinii in care trebuie realizate in intervalul de timp pe care ni l-am stabilit pentru atingerea telului nostru. Pentru fiecare actiune din planul nostrum este important sa stabilim un termen limita de realizare. Este necesar sa evaluam  in mod realist durata necesara  pentru realizarea activitatilor – mai ales atunci cand, pentru buna desfasurare a acestora, sunt implicate si alte persoane care, la randul lor, au propria agenda de activitati.

Unul dintre motivele pentru care evitam sa planificam este dat de teama de angajare intr-un proiect si, implicit, de teama de esec.  In acest caz, tocmai planul scris al proiectului devine forta motivatoare pentru atingerea telului propus.

Daca pe fata monedei succesului  este abilitatea de a stabili teluri clare, pe reversul ei este abilitatea de a ne organiza si de a lucre la cele mai importante sarcini in fiecare clipa. Trebuie sa ne fie absolut clar, in orice clipa, ce este important pentru noi insine fie ca este vorba de un plan de cariera, de afacere sau relational.

Realizarea unui plan, atingerea unui tel inseamna autodisciplina, autocontrol si autoperfectionare. “Care este cea mai valoroasa utilizare a timpului meu in acest moment?”  Atunci cand ne disciplinam sa ne adresam aceasta intrebare in mod repetat si suntem siguri ca ceea ce facem este raspunsul cautat, incepem sa vedem efectele in viata noastra, devenind mai productivi si mai eficienti in ceea ce ne-am propus sa realizam. Cea mai valoroasa intrebuintare a timpului inseamna sa devenim tot mai buni in indeplinirea celor cateva sarcini de care depinde majoritatea rezultatelor. Tot ce e mai putin decat un angajament constient fata de un lucru important, este un angajament inconstient fata de un lucru neimportant.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

În mitologia greaca exista o poveste legata de Artemisa, zeita vânatorii. Artemisa era zeita suprema a vânatorii, caci ea stia sa vâneze fara nici un efort. Ea îsi putea împlini foarte usor nevoile si traia într-o armonie perfecta cu padurea. Toate vietatile din padure o iubeau pe Artemisa, si considerau ca a fi vânat de ea este o adevarata onoare. Artemisa nu parea sa vâneze vreodata. Tot ceea ce îsi dorea venea direct la ea. Asa se explica de ce era cea mai buna în arta vânatorii, dar pe de alta parte ea însasi era o prada foarte dificila. Forma ei animala era aceea a unei caprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemisa traia într-o armonie perfecta cu padurea, pâna când într-o zi regele i-a dat o porunca lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în cautarea propriei sale transcendente. Porunca era ca Hercule sa vâneze caprioara magica a Artemisei. Hercule nu a refuzat, caci el era fiul neînvins pâna atunci al lui Zeus. El s-a dus asadar în padure sa vâneze caprioara. Aceasta l-a vazut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lasat pe Hercule sa se apropie de ea, dar când acesta a încercat sa o captureze, a fugit. Singura sansa a lui Hercule de a prinde caprioara era sa devina un vânator mai bun decât Artemisa.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapida fiinta din univers, si l-a rugat sa îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca si Hermes, si în curând prada cea valoroasa se afla în mâinile sale. Va puteti imagina reactia Artemisei. Fusese vânata de Hercule, si evident ca dorea sa se razbune. Dorea sa-I vâneze la rândul ei pe Hercule, si a facut tot ce i-a stat în puteri sa-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însusi cea mai dificila prada între toate. Hercule era perfect liber, si oricât de mult a încercat, Artemisa nu a reusit sa-l captureze.

Artemisa nu avea nevoie de Hercule. Ea a simtit o nevoie puternica de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut ca s-a îndragostit de Hercule si l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai ramas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe masura ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea si-a pierdut fericirea. Artemisa a început sa se schimbe. Nu mai era în armonie cu padurea, caci acum vâna pentru placerea de a prinde prada. Artemisa si-a încalcat propriile reguli si a devenit un pradator. Animalele au început sa se teama de ea; întreaga padure o respingea, dar Artemisei nu-i pasa. Ea nu mai vedea adevarul, caci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodata se mai ducea în padure sa o viziteze  pe Artemisa. De fiecare data când facea acest lucru, Artemisa facea tot ce-i statea în puteri pentru a-l  captura. Atunci când era împreuna cu Hercule ea era extrem de fericita, dar stia ca el urma sa plece, asa ca a devenit geloasa si posesiva. Atunci când Hercule pleca de lânga ea, suferea si plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl si iubea totodata. Hercule nici nu banuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu si-a dat seama ca ea îl vâna. Mintea lui nu putea sa accepte ca si el ar putea fi o prada. Hercule o iubea si o respecta pe Artemisa, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemisa dorea sa-l controleze, sa îl vâneze asa cum face un pradator.

Evident, toata lumea din padure a observat diferenta, mai putin ea. Ea a ramas convinsa ca este zeita suprema a vânatorii. Nu si-a dat seama ca a cazut. Nu a realizat ca padurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, caci odata cu ea au cazut si ceilalti vânatori; au devenit cu totii pradatori.

Într-o zi, Hermes si-a asumat forma unui animal, si tocmai când Artemisa era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea si-a redescoperit întelepciunea pierduta. Hermes i-a dat astfel de înteles ca a cazut. Dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, Artemisa s-a dus la Hercule sa-si ceara iertare. Cauza caderii ei fusese importanta de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea si-a dat seama ca nu-l ofensase niciodata, caci el nu stia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemisa a privit în jur si a vazut ce facuse din padurea ei draga. Si-a cerut iertare de la fiecare floare si de la fiecare animal, si a redescoperit astfel iubirea. Si astfel, Artemisa a redevenit zeita suprema a vânatorii.

***

V-am spus aceasta poveste pentru a scoate în evidenta faptul ca noi toti suntem vânatori, dar simultan suntem si o prada. Ce anume vânam? Noi vânam tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifica cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii si de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânam nevoile ireale ale mintii, noi devenim pradatori, caci vânam ceva ce nu avem cu adevarat nevoie.

Oamenii vâneaza iubirea. Ei simt nevoia sa faca acest lucru deoarece sunt convinsi ca iubirea le lipseste. Nedându-si seama ca iubirea exista în inima lor, ei o vâneaza la alte persoane, desi acestea sunt la fel ca ei, inconstiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeste pe sine, deci cum ar putea ei sa iubeasca pe altcineva? Oamenii îsi creeaza astfel o nevoie foarte mare, care nu este reala, si continua sa o vâneze, dar în locuri gresite, caci nici ceilalti oameni nu au iubirea pe care o cauta ei.

Când a devenit constienta de caderea’ ei, Artemisa a redevenit cea care fusese, caci ceea ce cauta ea se afla deja în interiorul ei. Acelasi lucru este valabil pentru noi toti, caci noi suntem precum Artemisa dupa cadere si înainte de mântuire. Noi vânam iubire. Vânam dreptate si fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se afla în interiorul nostru.

Povestea vânatorii caprioarei magice ne învata ca noi trebuie sa practicam vânatoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenta povestii. Daca va veti aminti de povestea Artemisei, veti descoperi iubirea dinlauntrul dumneavoastra. Oamenii care se vâneaza reciproc pentru iubire nu vor fi niciodata satisfacuti; ei nu vor gasi niciodata iubirea de care au nevoie alaturi de alti oameni. Cea care simte aceasta nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia mintii, caci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodata acolo.

Iubirea pe care o cautam cu totii se afla în interiorul nostru, dar este o prada greu de cucerit. Este atât de dificil sa vânezi în interiorul tau pentru a scoate la lumina iubirea care exista acolo. Pentru aceasta, trebuie sa fii foarte rapid, la fel de rapid ca si Hermes, caci daca nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tau. Tot ceea ce îti capteaza atentia te împiedica sa îti atingi scopul: sa vânezi prada, adica iubirea din interiorul tau. Cine reuseste sa o captureze îsi da însa seama ca iubirea din interiorul lui creste din ce în ce mai puternica, împlinindu-i toate nevoile. El descopera astfel fericirea.

De regula, oamenii intra într-o relatie în calitate de vânatori. Ei cauta ceea ce cred ei ca au nevoie, sperând ca vor gasi toate acele lucruri la cealalta persoana, dar descopera inevitabil ca ceea ce cauta ei nu se afla acolo. Cei care intra într-o relatie fara aceasta nevoie traiesc însa cu totul altceva. Cum poti vâna în interiorul tau? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar sa te abandonezi tie însuti, deopotriva în calitate de vânator si de prada. Atât vânatorul cât si prada se afla în interiorul mintii. Cine este unul si cine este celalalt? La oamenii obisnuiti, vânatorul este Parazitul. Parazitul stie totul despre dumneavoastra si se hraneste cu emotiile nascute din teama. La fel ca si în natura, Parazitul se hraneste cu gunoaie. El adora teama si drama, se hraneste cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emotii care ne fac sa suferim. Parazitul este cel care doreste razbunare, iar placerea lui cea mai mare este sa detina întotdeauna controlul.

Când Hercule a plecat în padure în cautarea Artemisei, el nu a stiut ce sa faca pentru a o captura. Când a ajuns însa la Hermes, maestrul suprem, el a învatat cum poate deveni un vânator mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemisa, el trebuia sa devina un vânator mai bun decât ea.

Pentru a te vâna pe tine însuti, trebuie sa devii un vânator mai bun decât Parazitul. Acesta din urma lucreaza 24 de ore din 24; de aceea, va trebui sa lucram si noi tot atâta timp, daca dorim sa devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaste foarte bine. Noi nu avem cum sa ne ascundem de el. Asa se explica de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezinta acea parte din fiinta noastra care încearca sa ne justifice comportamentul în fata altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecator. El nu stie sa faca altceva decât sa judece, sa condamne si sa ne faca sa ne simtim vinovati.

Într-o relatie obisnuita din iad, Parazitul partenerului nostru se aliaza cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie sa luptam numai cu propriul nostru Parazit, ci si cu cel al partenerului nostru, care concura cu cel personal pentru a ne face viata un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât daca devenim constienti de mecanismul prin care actioneaza el. De pilda, putem manifesta mai multa compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l sa se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuseste sa mai faca un pas catre eliberare. Putem întelege ca atunci când se înfurie, când se întristeaza sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeste, ci cu Parazitul sau.

De îndata ce întelegem ca Parazitul exista, noi îi putem da partenerului nostru spatiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumatate din relatia noastra, îi putem permite celuilalt sa îsi traiasca visul personal asa cum considera necesar. În acest fel, va fi mai usor pentru noi sa nu interpretam la modul personal ceea ce face partenerul nostru.

Aceasta atitudine va schimba complet relatia noastra, caci într-adevar, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotatii personale. El/ea trebuie sa îsi curete propriile deseuri. Daca nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai usor sa construim o relatie frumoasa cu altcineva.

Don Miguel Ruiz

PsihoterapieIasi.Ro