Psihoterapeut Iași

Carte: Codul vindecarii

Autor: Alexander Loyd, Ben Johnson

Editura: TREI

Fiecare om dispune de un sistem de vindecare miraculos, care poate trata orice problema de natura fizica sau de alt fel. Este vorba de sistemul imunitar. Ne nastem cu un program de autovindecare proiectat sa rezolve tot ceea ce ar putea deveni o problema. Nu este nimic daca problema apare totusi, programul o poate rezolva de indata ce s-a ivit.

În 2001, Alexander Loyd a descoperit cum să activeze funcţia fizică încorporată în organism care poate înlătura, în proporţie de până la 95%, sursa tuturor bolilor şi stărilor de rău. în acest caz, sistemul neuro-imunitar îşi poate îndeplini misiunea de a vindeca orice rău din organism.
Descoperirile dr. Loyd au fost validate prin teste şi mărturii ale oamenilor din întreaga lume, care au folosit sistemul Codul vindecării pentru a corecta, practic, orice problemă fizică, emoţională sau relaţională, dar şi pentru a avea succes deosebit în carieră.
Testele doctorului Alexander Loyd au arătat că există un „cod universal al vindecării” care poate ajuta la vindecarea celor mai multe probleme pentru cei mai mulţi oameni. cartea cuprinde şi:
• Cele şapte secrete ale vieţii, sănătăţii şi prosperităţii;
• Tehnica de 10 secunde a Impactului imediat pentru dezamorsarea stresului zilnic;
• Detectorul de probleme sufleteşti, singurul test care identifică problemele de bază printr-un raport personalizat şi succint.

Mult timp, ştiinţa a considerat că memoria e stocată în creier. Însă după ce au făcut studii, îndepărtând aproape tot creierul, au realizat că amintirile rămâneau intacte. Apoi, au observat că în cazul transplanturilor, oamenii au început să aibă gândurile, sentimentele, visurile, personalitatea sau chiar poftele alimentare caracteristice donatorului.

Memoria celulară rezonează cu frecvenţele energetice distructive şi produce stres în organism. Cercetătorii de la Soutwestern au făcut o analogie: “memoria celulară este ca un bileţel pe care scrie ce au de făcut celulele – doar că atunci când există amintiri celulare distructive bileţelul dă indicaţii greşite celulelor“.

Hard drive-ul din calculator e locul unde se memorează totul. Calculatorul poate fi folosit doar în limita capacităţilor hadrdisk-ului. Chiar şi când ştergem un document, el poate fi recuperat de un expert care are echipamentul şi cunoştiinţele necesare.

Calculatorul uman înregistrează, sub formă de amintiri tot ceea ce se întâmplă în viaţa unui om. Chiar şi când nu îţi poţi aminti ceva în mod conştient, chiar dacă nu ai fost niciodată conştient de un lucru de la bun început, pentru că erai atent la altceva, el tot este înregistrat în memorie.

Din toate amintirile pe care le avem – înregistrările cu tot ceea ce ni s-a întâmplat în timp – peste 90% intră în categoria inconştiente, ceea ce înseamnă că ne-af fi foarte greu sau imposibil să ni le amintim. În această categorie intră propria naştere, prima baie, cum am învăţat să mergem, prima farfurie spartă.

Toate datele, tot ceea ce ni se întâmplă este codificat sub forma amintirilor celulare. Unele dintre acestea conţin convingeri greşite, distructive, care activează reacţia de stres a organismului chiar şi când nu e cazul, ceea ce duce la oprirea sistemului imunitar şi provoaca probleme.

Codul vindecării se referă la stres și influența lui asupra organismului, la modul în care afectează fiecare celulă din organism, dar mai ales cum blochează sistemul imunitar împiedicându-l să-și exercite funcția de apărare a organismului.

Una dintre provocarile lansate de orice relationare este stabilirea unui climat de interdependenta. Interdependenta este opusul absolut la ceea ce se cheama izolare si codependenta.  A relationa interdependent inseamna a pune in comun resursele noastre, fiecare fiind constient de propria putere si experienta  de viata. Interdepenta are de-a face cu capacitatea de a face alegeri constient, pentru sine si a-l lasa pe colaboratorul tau sa faca propriile alegeri, in functie de propria viziune, avand impreuna un scop comun.

Cu siguranta cu totii am avut momente in care ne-am intrebat “De ce sa intru in acest parteneriat, cand ma pot descurca si singur?”. Adevarul este ca numai prin intermediul crearii interdependentei putem sa construim ceva mai mare decit noi insine, alaturandu-ne altora pentru a produce ceva mai mult decat o simpla suma a indivizilor.

Dincolo de aspectele pragmatice, interdependenta reprezinta un tip special de relationare care ne ajuta sa ne pastram sanatatea emotionala, sa recastigam bataliile cu noi insine si sa accesam acele zone din interiorul nostru responsabile de creativitate, buna-dispozitie, bucurie si implinire.

Conform lui Mitch Ditkoff,  expert in domeniul  comunicarii si relationarii umane, portretul robot al colaboratorului ideal ar trebui sa cuprinda urmatoarele caracteristici, grupate pe doua  categorii: caracteristici indispensabile si caracteristici foarte importante:

Caracteristici ideale

Este entuziasmat pe tema colaborarii.

Este deschis la minte si curios.

Spune ce gandeste chiar daca este un punct de vedere nepopular.

Caracteristici foarte importante

E dispus sa intre in conversatii dificile.

Este un ascultator atent.

Este abil in a primi/ oferi feedback negativ.

Doreste sa propuna idei mai putin obisnuite.

Se ingrijeste singur si necesita o “intretinere redusa”.

Isi respecta angajamentele.

Interdependenta se regaseste la un nivel profund de conexiune, nivel la care stim cine suntem  si ne oferim libertatea de a ne manifesta asa cum ne simtim confortabil, fara a trai permanent cu teama de a-i rani pe ceilalti.

In acest mod, acestia vor fi deschisi sa aiba incredere in noi si vor dori sa ne cunoasca mai bine.  De asemenea,  vom sti ca ceea ce spun sau modul in care se manifesta ceilalti ofera o imagine despre ei insisi. Aceasta inseamna ca ne vom fi eliberat de tendinta de a lua prea personal cuvintele altora, implicandu-te cu curiozitate in relatii.

Dorind sa intelegem care sunt motivele si emotiile din spatele cuvintelor si faptelor celorlalti, deschidem poarta catre o relationare profunda, autentica si reala.

Interdependenta, dincolo de limitarile pe care le ofera codependa si izolarea, reprezinta un mod de a ne pastra sanatatea  emotionala si de a castiga respect de sine, oferind plus valoare celorlalti.

Autor: Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Situatia oricarei persoane in suferinta fizica sau psihica se aseamana in multe privinte cu cea a unui om care sta un timp indelungat intr-un singur picior.

Dupa o vreme, ii amortesc muschii, piciorul pe care se sprijina greutatea incepe sa doara. El nu va fi in stare sa-si pastreze echilibrul. Si nu il va durea numai piciorul, intreaga musculatura va incepe, intr-o asemenea pozitie neobisnuita, sa se tensioneze si sa se crispeze. Apasarea dureroasa va deveni de nesuportat, omul va striga dupa ajutor.
In aceasta situatie, el intalneste diferite persoane care vor dori sa il ajute.
In timp ce acel om va sta in continuare intr-un singur picior, una dintre persoanele care doreste sa il ajute va incepe sa ii maseze piciorul impovarat si crispat.

Un altul se va ocupa de portiunea crispata a cefei si o va masa ca la carte. O a treia persoana va vedea ca omul mai are putin si isi pierde echilibrul si ii va oferi bratul sau drept sprijin. Cei din jur il vor sfatui sa se foloseasca de ambele maini, astfel incat statul intr-un singur picior sa nu I se mai para atat de dificil.

Un om batran si intelept ii va sugera sa se gandeasca cat de bine ii este de fapt, in comparatie cu oamenii care nu au deloc picioare. Un altul va insista, rugandu-l sa isi imagineze ca este numai o pana, caci cu cat s-ar concentra mai intens, cu atat vor ceda mai repede durerile sale. Un batran cumpanit va adauga cu bunavointa: “Timpul le rezelva pe toate”.

In cele din urma, un privitor se va apropia de suferind si il va intreba: “De ce stai intr-un picior? Indreapta-l pe celalalt si lasa-te pe el. Ai totusi doua picioare nu unul singur”.

Nossrat Peseschkian – „Psihoterapie pozitiva – Teorie si practica”

Autor: Seramis Sas

Editura: SPER

A-ţi permite să fii tu însuţi – iată o provocare pe care autorul o aduce în discuţie, construindu-şi sistematic argumentaţia în această direcţie. Psiholog de profesie, Sas Seramis propune un tratat motivaţional (dar nu în sensul deja peiorativ al acestui termen) despre controlul propriei existenţe prin înţelegerea şi asumarea teoriilor ştiinţifice legate, în general, de apariţia şi evoluţia omului pe pământ.
Argumentele tranşante, consistente, multe dintre ele expuse într-o cheie amuzantă, vor plasa cititorul în faţa unei lecturi relaxante, fără sinuozităţi, dar care poate constitui în orice moment un reper pentru stabilirea unor coordonate clare, ştiinţifice, în relaţia dintre om şi univers.
Admiţând că oamenii s-ar desfăta cu propriile vieţi dacă ar renunţa la credinţele „în zei şi energii divine”, autorul recomandă în schimb căutarea autenticităţii, un obiectiv la care se poate ajunge fiind „la curent” cu propria identitate, fiind onest şi, desigur, curajos.
Pornind în mod strategic din zona metaforelor, autorul sugerează, în fapt, o atitudine smerită în faţa impetuozităţii universului, subliniind necesitatea ca această stare-ipostază să fie consolidată pe baze ştiinţifice, şi nu pe cele de ordin religios. Cartea poate fi considerată un fel de „instigare” la a gândi liber, la a fi autentic prin înţelegerea mecanismelor şi a dinamicii universale.

Cuprins:

Capitolul I. Creator de Sens … 9
Nici măcar o bătaie din aripi de fluture … 9
Speciali, deşi microscopici … 12
Nimicul din originea vieţii şi a universului … 15
în umbra nimicului … 18
Destinul din joaca de-a Omul … 23
Despre moarte şi iluzia sensului … 26
A muri fără a muri sau resemnificarea paradoxală … 29
Povestitorul dintr-o lume absurdă … 35
Eleganţa sintaxei … 39
Enterprise la apă … 42
A fi sau a nu fi o esenţă … 43

Capitolul II. Iluzia Sinelui … 47
Cea mai grozavă iluzie din istoria lui homo sapiens … 47
Sinele schimbător [roluri) … 51
Sinele discontinuu … 55
Timpul experienţial pentru sinele curgător … 59
Ipostaze de sine … 62
Ochelari cu lentile roz la superofertă … 65
Iluzia liberului arbitru … 68

Capitolul III. Realitatea şi mintea … 71
Mecanisme misterioase şi ceasornicari amatori … 71
Sfera din plastilină care poate ţopăi pe masă … 74
Culmea „exhibiţionismului” … 79
Zarul norocos … 82
Entelecheia lui Aristotel … 86
Fenomenologie la animale (ne)vorbitoare … 90
Melci mintoşi, uneori gustoşi, deşi fără dialectică … 93
Pielea lui Psyche … 96
Când nu meditezi precum crocodilul … 100
Meditaţie, fericire şi vocaţie … 103
Sindromul mind-reading (sau telepatia cotidiană) … 106
Revizie la străbunicul ancestral … 109

Capitolul IV. Omul concret şi lumea … 113
Despre moralitate şi religie … 113
Teoria „inginerului amator” … 117
Miau vine de la pisică … 122
Selecţia naturală la veveriţe … 125
Grădina Edenului … 130
Subtilităţi IT la oameni … 133
„Anima” … 138
Scurtă vizită în Absurdistan … 141
Autentificarea şi autenticitatea … 144
Stresul unor ţânţari şi iluzia controlului … 147
Iepurele roz şi popândăul cafeniu … 150
Auto-control la maimuţele fără păr … 153
Masculul alfa … 156
Ipocrizia la animale sociale … 160

Fragmente:

Este cineva prezent în faţa acestei pagini? Eu, vei răspunde. Eu este doar ceea ce pare a fi, adică o iluzie. în realitate, prezent în faţa acestei pagini este cititorul. Rolul în care eşti, deşi mai aproape de adevăr este „rolul care eşti” şi care reprezintă experienţa din aici şi acum.
Dincolo de rolurile pe care le jucăm nu este nimeni, în sensul unui omuleţ (vestitul sine sau Eu] care se joacă. 0 afirmaţie care contrazice desigur bunul simţ al propriei percepţii de sine care este nici mai mult nici mai puţin: ÎNŞELĂTOARE.
Putem caracteriza pe cineva pornind de perceperea manifestărilor sale, adică de la roluri. Putem defini rolul ca fiind un set de comportamente, cogniţii şi emoţii asociate unor nevoi şi aşteptări (roluri psihologice] sau drepturi şi obligaţii, atunci când ne referim la roluri socio-profesionale. Daca eu conversez cu tine nu te pot cunoaşte decât în acest moment. Suntem (în] roluri în acest moment prezent. Pot aprecia dacă eşti o persoană comunicativă, iar dacă plăcerea de a conversa pare un aspect stabil în structura ta. însă aş greşi dacă aş judeca acest aspect ca fiind valabil oricând.
Rolurile sunt precum foiţele de ceapă. De aceea nu poţi spune despre un om că este într-un anume fel şi apoi să îţi închei „referatul diagnostic”. Poţi afirma despre X că este isteţ; o aserţiune valabilă în acel moment şi în acele condiţii (situaţie] şi doar din perspectiva ta. Poate n-ai vrea să-l vezi în momentele de o prostie colosală. Tot aşa, pentru un alt observator, isteţimea lui X pare cât se poate de banală – o inteligenţă medie. E adevărat că unele aspecte sufleteşti au o constantă în timp, iar altele sunt valabile pe intervale temporare de scurtă durată. Cu un simţ de investigaţie psihologică fin, alături de un spirit de observaţie ascuţit, poţi face distincţia între aceste două tipuri de aspecte. Să fie ele constante, îndeosebi pentru un psiholog? Dar pentru un poliţist de la criminalistică?
Eu comunic cu tine în acest moment T1. Eu1 şi Tu1, iar peste o vreme Eu1 devin EuN, întâlnindu-mă cu TuN (N, un moment din timpul viitor). Nu vom fi aceiaşi. La momentul Tn din viitor sun-tem două fiinţe diferite. Dar mintea ne joacă feste. Ne vine dificil să percepem aceste diferenţe şi nici măcar nu le înregistrăm conştient. Te privesc şi eşti acelaşi şi mintea mea leagă prezentul de istoriile noastre comune oricum mixate şi falsificate de improvizaţia inginerească a evoluţiei (sau Creator, dacă eşti un creaţionist) numită memorie. Studiile de psihologie socială demonstrează cert că nu putem avea încredere în amintiri. Experienţele trecute în procesul reamintirii sunt reconstruite.
De aceea, se poate întâmpla (destul de des), când te întâlneşti după o vreme cu o persoană cu care ai fost într-o relaţie semnificativă, să nu te raportezi la ea, cea care este în acel mo¬ment. Te raportezi la o imagine (veche!) uneori dorită (din viitor!) din propria minte, fără legătură cu acest moment al întâlnirii, în acest fel nu ne putem cunoaşte.
Rareori vedem prospeţimea într-o întâlnire. Poate nici nu e… sesizabilă! Aşa cum nu percepem schimbarea pielii, tot aşa nu percepem schimbări în plan psihologic decât după o vreme de comunicare frecventă cu acea persoană. Dar depinde de „ochi”. Majoritatea „ochilor” suferă de miopie în diferite grade. Dar ce uimire când îl descoperim pe un altul schimbător! Cred că funcţionează doar când cineva devine conştient de experienţa propriei treceri dintr-un rol în altul.

Autor: Patrice Yan Eersel , Catherine Maillard

Editura: Philobio

Mă dor strămoşii prezintă o colecţie de interviuri cu cei mai importanţi reprezentanţi ai unui nou curent în psihoterapie: psihogenealogia. Punctul de plecare al acestei orientări este descoperirea faptului că o parte semnificativă a nevrozelor şi problemelor cu care ne confruntăm repetă nevrozele şi problemele altor membri ai familiei – părinţi, unchi, bunici sau chiar strămoşi mai îndepărtaţi.

În ce măsură iubirile, revoltele, deznădejdile vieţii noastre repetă trăirile şi alegerile înaintaşilor noştri?
Unul dintre cazurile de vindecări este edificator: un pacient avea de multă vreme tulburări respiratorii grave, de care nu l-a putut vindeca niciun medic. în cursul unei şedinţe de psihogenealogie, a aflat că bunicul său a murit în primul război mondial, sufocat în tranşee din cauza gazelor toxice folosite de germani. Din acel moment, boala sa respiratorie a dispărut.
Conştientizarea faptului că printr-o fidelitate inconştientă faţă de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparţin întru totul este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnaţi să repetăm vieţile părinţilor şi bunicilor noştri. Avem libertatea de a alege.

Fragmente:

Purtăm în noi o puternică şi inconştientă loialitate faţă de istoria noastră familială şi ne este tare greu să inventăm ceva nou în viaţă! Putem vedea cum se repetă sindromul aniversar in anumite familii – sub formă de boli, de morţi, de avorturi sau de accidente – şi asta pe parcursul a trei, patru, cinci, şi câteodată opt generaţii!
Există însă un motiv anume pentru care repetăm bolile sau accidentele străbunilor noştri.

Luaţi orice arbore genealogic şi veţi vedea că e plin de morţi violente şi de adultere, de tot felul de secrete, de copii din flori şi de alcoolici. Este vorba despre lucruri care se ascund, despre răni secrete pe care nu vrem să le arătăm. Şi ce se petrece când, de ruşine, din convenienţă sau pentru a ne „proteja” copiii ori familia, nu vorbim despre incest, despre o moarte suspectă ori despre eşecurile bunicului?

Tăcerea care se păstrează în privinţa unchiului alcoolic va crea o zonă de umbră în memoria unui fiu al familiei care, tocmai din pricina acestor lipsuri şi lacune, va repeta în corpul său sau în existenţa sa drama care se tot încearcă să i se ascundă. Aşa că şi el va deveni alcoolic, la fel ca unchiul său.

Freud spunea demult că „lucrurile care nu se pot exprima prin cuvinte, se spun prin gesturi” (citez din memorie). Cred, aşa cum am scris de altfel şi în cartea mea, că lucrurile despre care nu vorbim se imprimă în subconştientul nostru, se repetă şi se exprimă prin dureri.

Cum ştie terapeutul dacă percepţiile sale sunt juste sau nu?

B.H.: Este suficient să fii „prezent”, atent la ceea ce se petrece. Dacă aşteptăm îndeajuns, cuvintele sau acţiunile se impun ca nişte sclipiri de scurtă durată. Ştim că aşa trebuie să procedăm! Atunci când aleg pe cineva, indiferent unde îl poziţionez după aceea în spaţiu în raport cu ceilalţi, nu ştiu; exact de ce o fac. Este intuitiv. Simt asta. Într-o oarecare măsură, terapeutul aşază piesele unui puzzle fără să ştie ceea ce reprezintă imaginea de ansamblu. Pe parcurs – uneori abia la sfârşit – totul este foarte clar! Soluţia apare atunci când toate persoanele plasate se simt bine acolo unde se află.

Cei care practică meditaţia zen mă vor înţelege cu uşurinţă: este vorba de a ne pune în situaţia unei persoane care meditează, dar care, în loc să rămână deschisă Necunoscutului în dimensiunea sa absolută, ar rămâne deschis faţă de ceilalţi şi faţă de ceea ce se petrece în jurul lui. Este un fel de meditaţie „orientată”. Este obligatoriu ca această atitudine să fie însoţită tot timpul de bunăvoinţă -în spiritul compasiunii budiştilor: orientată către ceilalţi. Insă nu este vorba de a vrea ceva anume, nici măcar de a vrea să te vindeci. Aceste niveluri psihice superioare trebuie puse cu totul în afara circuitului. Este vorba pur şi simplu despre a fi prezent acolo, de a observa ceea ce se petrece şi, eventual, de a exprima acest lucru.

Ce este un „secret de familie”? Aş vrea să nu existe nicio confuzie: numeroase secrete sunt legitime şi sănătoase, chiar dacă propria noastră cultură nu acceptă întotdeauna acest lucru; ele asigură fiecărui individ libertatea de gândire. „Secretele de familie” au ca efect excluderea anumitor membri, cel mai adesea a celor mai tineri, din sfera de încredere a grupului.

Paradoxal, ele provin mai degrabă din dorinţa părinţilor de a „proteja copilul”, neîncredinţându-i de pildă secretul că un alt membru al familiei a făcut un copil altundeva, sau că va muri, sau că se află în închisoare, sau pur şi simplu în şomaj… şi exemplele pot continua.

De fiecare dată, totul se petrece ca şi cum copilul ţinut deoparte „ştia inconştient” adevărul şi proceda astfel încât să dea de înţeles acest lucru printr-o boală sau printr-o conduită deviantă, având un singur scop: să arate că şi el este muritor, sau delincvent, sau şomer, crezând că va recâştiga încrederea „pierdută”.

Cum facem pentru a repera existenţa unui asemenea secret? Şi pentru a ne smulge blestemului său? Ce putem spune, ce trebuie să ascundem, până la ce vârstă?

Cunoscandu-mi propria impotrivire pe drumul vindecarii, am hotarat sa-i intreb pe participantii de la un seminar urmator, cat de important era pentru ei sa se insanatoseasca. La inceput, toti au raspuns cu entuziasm, ca nimic nu statea in calea atingerii acestui scop. Dar au raspuns atat de repede si cu atata ardoare, incat stiam ca ceva nu e in regula; raspunsul lor fusese mental, nu autentic si emotional. Nivelul emotional ne dezvaluie adevaratele sentimente.

Am hotarat sa-i testez, cerandu-le sa descrie mai exact posibilele schimbari pe care ar fi dispusi sa le faca in modul lor de viata, pentru a se vindeca. Vindecarea isi are pretul sau – la fel ca si incercarea de a intelege natura propriei tale constiinte. In multe privinte, pretul insanatosirii este similar cu raspunsul la o alta intrebare pe care as fi putut sa o pun: „La ce sunteti dispusi sa renuntati, ca sa-L intalniti pe Dumnezeu?“ Lui Avraam i s-a cerut sa-si sacrifice fiul. Cerinta de a renunta la ceva simbolizeaza acordul nostru de a abandona supunerea noastra fata de dimensiunea autoritatii fizice; este testul increderii noastre in Divinitate. Acest test apare, iar si iar, de fiecare data cand intalnim o noua provocare in viata noastra. Noi nu suntem testati doar o singura data, ci suntem confruntati permanent cu intrebarea: „Care este lumea in care ai incredere – a ta, sau a Mea?“ Avand-o in minte, am pus grupului o serie de intrebari, investigand nivelul de angajament al fiecaruia.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati locul de munca, ati face-o?“ Cei mai multi participanti au raspuns da.

„Daca vindecarea ar necesita sa va mutati in alta parte a tarii, ati face-o?“ Din nou, cei mai multi au raspuns afirmativ.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati majoritatea atitudinilor fata de ceilalti si fata de voi insiva, ati face acest lucru?“ Aici, grupul a devenit mai selectiv si s-a gandit un pic mai mult. Raspunsurile au variat mai mult de data aceasta; unii oameni au spus ca nu credeau ca atitudinile lor trebuiau sa se schimbe chiar asa de mult. Altii au spus ca, daca era nevoie de o schimbare de o asa natura, ei ar incerca sa o faca.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati toate obiceiurile fizice, restrictionand ceea ce puteti sa mancati si adaugand la programul vostru zilnic un program intens de exercitii, ati face acest lucru?“

Din nou, oamenii au raspuns diferit. Unii au spus ca n-ar vrea sa renunte la anumite lucruri si nu vedeau de ce ar trebui sa o faca. Iar cand a venit vorba despre un program zilnic de exercitii, cativa au spus ca, oricat de mult le-ar fi placut sa o faca, le lipsea timpul necesar.

„Daca vindecarea ar necesita sa fiti singuri pentru o perioada lunga de timp – poate sa va retrageti un timp mai indelungat, dandu-va posibilitatea sa va confruntati cu partea din umbra a propriei voastre persoane – ati face acest lucru?“ De data aceasta, raspunsurile au devenit mai interesante. De fapt, unii participanti au devenit defensivi: ,De ce ar trebui sa fac asa ceva?’, voiau ei sa stie. Altii au zis, pur si simplu, nu – ei n-ar face asta – ca si cum s-ar fi temut ca un raspuns pozitiv i-ar fi programat automat pentru o retragere de trei luni, imediat dupa seminar.

„Daca vindecarea naturii voastre emotionale si psihice ar necesita sa traiti experienta unei boli fizice – probabil una lunga si dificila – ca mijloc de a lua legatura cu aceste parti din voi, ati accepta aceasta provocare?“ Majoritatea au raspuns nu. Unii au spus ca poate, daca n-ar avea de ales. Doar o singura persoana a raspuns: „Absolut.“

„Daca obiectivul insanatosirii ar necesita sa pierdeti tot ceea ce va este familiar – casa, sot/sotie, serviciu, ce ati spune atunci?“ De data aceasta, grupul a ramas tacut. Nimeni nu voia sa raspunda. Stiam ca erau inspaimantati. Cand i-am intrebat de ce le era frica, unii au raspuns incet, cu intrebari care se stingeau de la sine: „De ce vindecarea unei boli necesita atat de multe pierderi si atata munca? De ce nu poate fi usoara?“

Scopul meu cand puneam aceste intrebari, le-am spus, nu era sa-i sperii si nici sa fac astfel incat acea calatorie spre sanatate sa para a fi un pat de carbuni incinsi. Scopul era sa ilustrez ca exista in noi – fie ca ne dam seama sau nu – termenii in care vom avansa cu vietile noastre, inclusiv in ceea ce priveste scopul de a vindeca o boala. Sa dea un raspuns la aceste intrebari – chiar si intr-un moment in care starea sanatatii lor era relativ buna – era ceva ce ii intimida in mod clar. Acum, le-am sugerat eu, imaginati-va cum v-ati simti, daca ar trebui cu adevarat sa faceti fata acestei provocari. Macar asta puteam sa le spun cum este.

Adevărata vindecare este una dintre cele mai înfricoşătoare călătorii pe care le poate întreprinde cineva. Sunt oameni cărora boala le poate oferi un sentiment de siguranţă fizică, ce le permite ca, uneori, să încetinească viteza cu care se mişcă sau li se schimbă vieţile. De asemenea, boala poate să ofere siguranţa de a nu fi nevoiţi să vă confruntaţi cu problemele interioare, sau să vă schimbaţi. Şi, după cum am observat mai devreme, atunci când vă îmbolnăviţi serios, puteţi să trăiţi experienţa de a primi grijă şi atenţie din partea altora, ceea ce altfel n-aţi putea primi. Toată această minunată grijă şi atenţie poate fi seducătoare şi poate să sădească în voi credinţa că, dacă vă veţi face vreodată bine, veţi pierde toate aceste privilegii.

În orice situaţie, oricât de dificilă ar fi ea, aveţi opţiunea de a urmări înţelesul din spatele evenimentelor. În unele cazuri, aceasta poate să însemne doar să avem încredere că, la urma urmei, trebuie să fie un motiv pozitiv pentru ceea ce s-a întâmplat şi că înţelesul va fi dezvăluit, când şi dacă va veni momentul potrivit. E greu să ai o asemenea reacţie în situaţii de criză, mai ales într-un moment de viaţă şi de moarte, cum poate fi, deseori, boala. Dar este reacţia care vă va aduce cea mai multă putere şi cea mai limpede călăuzire.

Prin natura noastra, noi suntem creaturi dependente – ceea ce nu este cu totul rau. E o alinare sa stim ca putem sa ne bazam pe altii si ca ei pot sa conteze pe noi. Invatam acest lucru ca fiinte Tribale, adunandu-ne in jurul membrilor mai slabi, ca sa-i protejam. Totusi, vindecarea este una dintre provocarile vietii – probabil ca cea mai extrema provocare – si cu ea, pana la urma, trebuie sa ne confruntam singuri. Desigur, altii pot sa-si ofere ajutorul, dar numai persoana bolnava poate sa faca lucrarea cea mai grea si mai profunda.

Oricat de mult ne-am dori ca altii sa poata sa ne „ia patul in spate si sa umble“, in locul nostru, ei nu pot sa o faca. Putem sa fim deschisi, sa primim iubirea si sprijinul altora, dar lucrarea efectiva care trebuie facuta poate sa vina doar din interiorul nostru.

Adaptare dupa Caroline MYSS  – ” de ce nu ne vindecam si cum putem sa o facem”

Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Si pentru ca suntem spre sfarsit de an, poate ca ne-ar face bine sa ne luam cateva momente numai in comapania noastra insine si…sa meditam.

Avem nevoie doar de cateva minute din timpul nostru, o pozitie relaxata a corpului si de o respiratie…ca la carte ( 6 – inspir, 7 – pastrez respiratia si 8 – expir; dupa citeva exercitii, va asigur ca vine de la sine).

Apoi, in timp ce pleoapele sunt inchise si atentia orientata catre propriul nostru corp si propria  noastra respiratie… putem sa degustam din deliciile evadarii in propriul spatiu personal.

Iata cateva beneficii:

· Descreste ritmul respiratiei

· Reduce tensiunea arteriala

· Contribuie la un nivel profund de relaxare

· Benefica persoanelor diagnosticate cu hipertensiune arteriala

· Reduce nivelul de anxietate

· Detensioneaza muschii

· Benefica in afectiuni cronice, cum ar astmul, alergiile sau artrita

· Reduce simptomele premenstruale

· Reduce nivelul colesterolului si incidenta bolilor cardiovasculare

· Contribuie la recuperarea post-operatorie

· Imbunatateste sistemul imunitar

· Reduce ritmul de imbatranire

· Utila in gestionarea durerii fizice

· Benefica pentru durerile de cap si migrene

· Contribuie la procesul de slabire si mentinerea unei greutati corporale optime

· Armonizeaza sistemul endocrin

· Are influente pozitive asupra reducerii infertilitatii

· Contribuie la obtinerea unei stari benefice de incredere in sine

· Mareste nivelul serotoninei

· Contribuie la reducerea starilor depresive

· Utila in starile de anxietate si fobii

· Reduce numarul si intensitatea atacurilor de panica

· Imbunatateste concentrarea si auto-controlul

· Stimuleaza creativitatea

· Imbunatateste abilitatile de invatare si memoria

· Mareste starea interioara de vitatiliate

· Imbunatateste stabilitatea emotionala

· Ajuta la dezvoltarea intuitiei

· Imbunatateste capacitatea de a vedea in ansamblu

· Faciliteaza rezolvarea problemelor si luarea deciziilor

· Dezvolta puterea vointei

· Reduce agresivitatea si furia

Succes si voie buna!

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Pace, Dragoste si Bucurie sa aveti in suflete de aceste Sfinte Sarbatori impreuna cu cei dragi!

1. Părinţii conştienţi împlinesc nevoile copiilor de contact fizic (îmbrăţişări, ghemuiri etc.). Nu se îngrijorează cu privire la “răsfăţarea” copiilor.

2. Părinţii conştienţi acceptă întregul spectru emoţional al copiilor şi ascultă fără să judece expresiile şi emoţiile copiilor. Ei realizează că nu pot să prevină toată tristeţea, furia sau frustrarea şi nu încearcă să oprească copiii din exprimarea sentimentelor dureroase prin plâns sau furie.

3. Părinţii conştienţi oferă stimulare potrivită vârstei şi au încredere în capacitatea copiilor de a învăţa în ritmul lor şi în felul lor. Ei nu încearcă să grăbească copiii către noi stadii ale dezvoltării.
4. Părinţii conştienţi oferă încurajări pentru însuşirea noilor abilităţi, dar nu judecă performanţa copiilor prin critici sau evaluări.

5. Părinţii conştienţi petrec timp în fiecare zi acordând atenţie copiilor lor.. Pe parcursul acestui timp special, de calitate, ei observă, ascultă, răspund şi se alătură în jocul copiilor lor (dacă sunt invitaţi să facă asta) dar nu direcţionează copiii în aceste activităţi.

6. Părinţii conştienţi îşi protejează copiii de pericol, dar nu încearcă să protejeze copiii de toate greşelile, problemele sau conflictele.

7. Părinţii conştienţi îşi încurajează copiii să-şi rezolve problemele într-un mod autonom şi să-I ajute numai atunci când este nevoie. Ei nu rezolvă problemele copiilor în locul lor.

8. Părinţii conştienţi stabilesc limite rezonabile, ghidează copiii cu blândeţe către un comportament acceptabil şi iau în considerare nevoile tuturor atunci când rezolvă conflictele. Ei nu controlează copiii prin manipulări, recompense, ameninţări sau pedepse de orice fel.

9. Părinţii conştienţi au grijă de ei înşişi şi sunt cinstiţi cu privire la propriile lor nevoi şi sentimente. Ei nu se sacrifică pe ei înşişi până la acumularea unor resentimente.

10. Părinţii conştienţi se străduiesc să descopere modalităţile prin care propria durere din copilărie interferează cu abilităţile lor de a fi părinţi, şi fac eforturi conştiente pentru a evita transmiterea propriilor răni copiilor lor.

Sursa: Aici