Autor: Karen Horney
Editura: TREI
Este posibilă o autoanaliză? Dacă da, când, în ce măsură şi cu ce limite? Putem utiliza tehnicile psihanalitice pe cont propriu, pentru a ne rezolva problemele? Este introspecţia constructivă sau mai degrabă inutilă? Acestea sunt întrebările pe care le abordează, în cartea sa, Karen Horney, alături de prezentarea a numeroase studii de caz. Argumente sunt destule, atât pro, cât şi contra: noi ne cunoaştem cel mai bine pe noi înşine, introspecţia este constructivă în momentul în care o utilizăm în slujba dorinţei de a deveni o fiinţă mai bună, mai înzestrată şi mai puternică, iar insighturile obţinute prin autoanaliză sunt mai bine primite; pe de altă parte, factorii emoţionali şi rezistenţele constituie o dificultate importantă în acest demers. Astfel, autoanaliza este, în viziunea autoarei, o încercare de a fi pacient şi analist în acelaşi timp, metoda de bază rămânând aceeaşi ca la orice psihanaliză: asocierile libere. Dincolo de tehnici şi metode, mesajul este simplu şi percutant: pentru că viaţa ta este cel mai bun psihoterapeut, crede în tine însuţi!
Fiecare autoanaliză reuşită sporeşte încrederea în sine, dar există şi un alt câştig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin iniţiativă proprie, perseverenţă şi curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca şi în alte aspecte ale vieţii. Să găseşti de unul singur o cărare pe munte îţi dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deşi efortul şi rezultatul sunt aceleaşi. O astfel de realizare nu-ţi insuflă numai o mândrie justificată, ci şi un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situaţii grele şi de a nu te simţi pierdut în lipsa îndrumării.
Autoanaliza este o încercare de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului şi cel al pacientului, dar şi o relaţie umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influenţă considerabilă asupra contribuţiei fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet şi sincer cu putinţă. A doua este să devină conştient de forţele pulsionale inconştiente şi influenţa lor asupra vieţii sale. Iar a treia e să-şi dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relaţiile cu sine însuşi şi cu lumea din jurul lui. […] Dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluţia la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată?
Fragment din carte:
Sentimentele refulate pot ieşi la iveală sub forma unei amintiri aparent îndepărtate, ca în seria de asocieri deja descrise. In acel caz, mânia pacientei s-a revărsat asupra mea pentru că îi deteriorasem părerea exagerat de bună despre sine; doar pe ocolite mi-a putut spune că sunt un criminal josnic care profanase tabuuri sacre şi furase lucruri de preţ pentru alţii.
Asocierile libere nu fac minuni, dar, dacă sunt făcute în spiritul adecvat, ne arată felul în care funcţionează mintea, aşa cum razele X arată funcţionarea, altminteri invizibilă, a plămânilor sau intestinelor. Şi o fac folosind un limbaj mai mult sau mai puţin criptic.
Oricui îi e greu să facă asocieri libere. Acest proces nu numai că se deosebeşte radical de obiceiurile noastre de comunicare şi de manierele convenţionale, ci şi determină dificultăţi care diferă la fiecare pacient. Acestea se pot încadra în diverse categorii, deşi se întrepătrund în mod inevitabil. In primul rând, există pacienţi la care întregul proces de asociere trezeşte temeri sau inhibiţii, pentru că, dacă ar permite liberă trecere oricăror gânduri şi sentimente, ar pătrunde pe un teritoriu interzis. Temerile ce vor ieşi la iveală depind esenţialmente de tendinţele nevrotice existente. Câteva exemple ar fi edificatoare în acest sens.
O persoană anxioasă, copleşită încă din copilărie de ameninţarea pericolelor imprevizibile ale vieţii, este inconştient hotărâtă să evite riscurile. Se agaţă de falsa convingere că va reuşi să deţină controlul asupra vieţii sale dacă se străduieşte la maximum să facă previziuni, în consecinţă, evită să facă orice pas ale cărui urmări nu le „vede” dinainte; suprema sa lege este să nu fie prinsă niciodată cu garda jos. Pentru o astfel de persoană, asocierea liberă înseamnă cea mai mare nesăbuinţă, deoarece chintesenţa acestui proces este de a permite oricărui lucru să iasă la suprafaţă, fără să ştii dinainte ce anume va apărea şi unde va duce.
Dificultatea este de altă natură la o persoană extrem de retrasă care se simte în siguranţă numai atunci când poartă o mască şi care respinge automat orice intruziune în viaţa personală. Un asemenea om trăieşte în turnul său de fildeş si se simte ameninţat de orice încercare de a i se încălca teritoriul. Pentru el, asocierea liberă reprezintă o intruziune insuportabilă şi un pericol pentru izolarea sa.
Iar altei persoane îi lipseşte autonomia morală şi nu îndrăzneşte să-şi formeze propriile opinii. Nu este obişnuită să gândească, să simtă şi să acţioneze din proprie iniţiativă, dar, ca o insectă care îşi întinde antenele să testeze o situaţie, examinează automat mediul, ca să vadă ce se aşteaptă de la ea. Gândurile sale sunt bune sau corecte când sunt aprobate de alţii şi greşite când nu sunt. Şi aceasta se simte ameninţată de ideea de a exprima tot ce-i trece prin minte, dar într-un mod cu totul diferit de ceilalţi: ştiind doar cum să reacţioneze, dar nu şi cum să se exprime spontan, se simte în încurcătură. La ce se aşteaptă analistul de la o astfel de persoană? Oare ar trebui să vorbească fără încetare? îl interesează pe analist visele sale? Sau viaţa sa sexuală? Oare se va îndrăgosti de analist? Şi ce aprobă sau dezaprobă cel din urmă? Pentru acest gen de persoană, ideea de a se exprima evocă nu numai toate aceste îndoieli neliniştitoare, ci şi pericolul de a se expune la dezaprobare.
Şi, în cele din urmă, o persoană prinsă în capcana propriilor conflicte a devenit inertă şi nu mai are capacitatea de a fi o forţă mobilizatoare. Nu poate continua un efort decât atunci când iniţiativa vine din afară.
O alta limitare a muncii analitice o constituie predominanţa tendinţelor distructive, fie îndreptate spre sine, fie către alţii. Trebuie subliniat faptul că aceste tendinţe nu sunt neapărat distructive în sens propriu, cum ar fi, de exemplu, o tendinţă spre suicid. Mai frecvent îmbracă forma ostilităţii sau a dispreţului, ori a unei atitudini general negative. Pulsiunile distructive se manifestă în orice nevroză gravă. în mai mică sau mai mare măsură, se află la baza oricărei evoluţii nevrotice şi se intensifică prin conflictul între pretenţiile egocentrice rigide şi iluziile în privinţa lumii exterioare. Orice formă severă de nevroză este ca o armură strâmtă care te împiedică să duci o viaţă activă şi satisfăcătoare alături de ceilalţi. Generează obligatoriu un resentiment faţă de viaţă, un resentiment profund că eşti exclus, pe care Nietzsche l-a denumit Lebensneid. Din multe motive, ostilitatea şi dispreţul atât faţă de sine, cât şi de alţii pot fi atât de puternice, încât să te distrugi ţi se pare un mod ademenitor de a te răzbuna. Să spui „nu” la tot ce îţi oferă viaţa rămâne singura modalitate de manifestare a sinelui. Hedda Gabler, eroina lui Ibsen, de care am adus vorba când am discutat despre resemnare, este un exemplu concludent de persoană la care predomină tendinţa de a se distruge pe sine şi pe alţii.
Cât de prohibitivă este o asemenea tendinţă spre distrugere depinde, ca întotdeauna, de gradul ei de gravitate. De exemplu, dacă o persoană simte că triumful ei asupra altora este mult mai important decât să facă orice lucru constructiv cu propria sa viaţă, probabil că nu va beneficia prea mult de pe urma analizei. In mintea ei, bucuria, fericirea şi afecţiunea s-au prefăcut în indicii ale unei slăbiciuni demne de dispreţ sau denotă mediocritate. Poate va fi imposibil atât pentru ea, cât şi pentru altcineva să străpungă această armură rigidă.
Sursa Aici
