Psihoterapeut Iași

Titlul original: What Do You Say After You Say Hello? The Psychology of Human Destiny
Publicată de: Bantam Books, 1972 by arrangement with Random House
Autor: Eric Berne
Colecţia: Psihologie-Psihoterapie

Editura Trei

În activitatea sa de medic psihiatru, Eric Berne a descoperit că fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii. Scenariul de viaţă stabileşte cu ce fel de persoană te vei căsători, câţi copii vei avea, ba chiar şi genul de pat în care vei muri şi cine va fi de faţă atunci. El hotărăşte dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forţă sau un alcoolic condamnat. Unor oameni, scenariul le cere să eşueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste sau să sufere invalidităţi cronice. Scenariul altora sfârşeşte prin suicid. Ce spui după bună ziua? arată cum se scriu scenariile de viaţă şi cum îl poţi descoperi pe al tău. Dacă ai un scenariu nefericit, îţi arată cum să scapi de el, astfel încât să începi în sfârşit să trăieşti o viaţă a libertăţii şi a împlinirii adevărate.
***
Eric Berne (1910-1970), celebru psihiatru şi psihoterapeut, este întemeietorul „analizei tranzacţionale”. La începutul carierei, Berne s-a pregătit pentru a deveni psihanalist parcurgând două tranşe de analiză personală cu Paul Federn şi Eric Erikson. După 1956 abandonează ortodoxia psihanalitică şi creează o nouă orientare psihoterapeutică — „analiza tranzacţională”. O analiză tranzacţională bine condusă asigură abandonarea scenariului infantil şi dezvoltarea unei vieţi afective adulte.

Cuprins:
Notă asupra traducerii
Prefaţă
Semantică

PARTEA ÎNTÂI
Consideraţii generale

Capitolul 1. Introducere
A. Ce spui după „Bună ziua?”
B. Cum spui „Bună ziua?”
C. O ilustrare
D. Strângerea de mână
E. Prietenii
F. Teoria

Capitolul 2. Principiile analizei tranzacţionale
A. Analiza structurală
B. Analiza tranzacţională
C. Structurarea timpului
D. Scenariile de viaţă

PARTEA A DOUA
Programarea parentală

Capitolul 3. Destinul uman

A. Planul de viaţă
Magda
Della
Mary

B. Pe scenă şi dincolo de scenă
C. Mituri şi basme
Povestea Europei
Scufiţa Roşie
O reacţie marţiană
Un scenariu de tip Scufiţa Roşie

D. Aşteptând rigor mortis
Scenariul „Aşteptând rigor mortis”
Povestea Frumoasei din Pădurea adormită
E. Drama familială
F. Destinul uman
G. Perspectivă istorică

Capitolul 4. Influenţe prenatale
A. Chestiuni introductive
B. Influenţe ancestrale
C. Scena concepţiei
D. Poziţia la naştere
E. Scenarii ale naşterii
F. Prenume şi nume de familie

Capitolul 5. Dezvoltarea timpurie
A. Influenţe timpurii
B. Convingeri şi hotărâri
C. Poziţiile — pronumele
D. Învingători şi învinşi
E. Poziţii triadice
F. Poziţiile — predicatele
G. Alegerea scenariului de viaţă

Capitolul 6. Anii de modelare
A. Programarea parentală
B. Gândire în stil marţian
Butch
C. Micul avocat
D. Instrumentarul scenariului

Capitolul 7. Instrumentarul scenariului de viaţă
A. Răsplata scenariului
B. Porunca
C. Ispita
D. Electrodul
E. Saci şi alte lucruri
F. Prescripţia
G. Modele parentale
H. Demonul
I. Permisiunea
J. Eliberarea internă
Chuck
K. Componentele scenariului de viaţă
Clementine
L. Aspiraţii şi conversaţii
M. Învingătorii
N. Toţi oamenii au un scenariu de viaţă?
O. Contrascenariul
P. Rezumat

Capitolul 8. Copilăria târzie
A. Intrigi şi eroi
B. Concesiunea
C. Cupoanele
D. Iluziile
E. Jocurile
F. Persona
G. Cultura familială

Capitolul 9. Adolescenţa
A. Ocupaţii de timp liber
B. Eroi noi
C. Totemul
D. Simţăminte noi
E. Reacţii fizice
F. Camera din faţă şi camera dosnică
G. Scenariu şi antiscenariu
H. Imaginea despre lume
I. Tricoul inscripţionat
Nu poţi avea încredere în nimeni
Nu aşa face toată lumea?

Capitolul 10. Maturitatea şi moartea
A. Maturitatea
B. Ipoteca
C. Dependenţele
D. Triunghiul dramei
E. Speranţa de viaţă
F. Bătrâneţea
G. Scena morţii
H. Râsul de sub ştreang
I. Scena postumă
J. Piatra de mormânt
K. Testamentul

PARTEA A TREIA
Scenariul în acţiune

Capitolul 11. Tipuri de scenariu
A. Învingători, neînvingători şi învinşi
B. Timpul scenariului
C. Sexul şi scenariul
D. Timpul-obiectiv şi timpul-cronometru

Capitolul 12. Câteva scenarii de viaţă tipice
A. Scufiţa Roz sau „Copilul nimănui”
B. Sisif sau „Iar am păţit-o!”
C. Micuţa domnişoară Muffet sau „Nu mă poţi
speria!”
D. Bătrânul soldat nu moare sau „Cine are nevoie
de mine?”
E. Ucigaşul de balauri sau „Tata le ştie pe toate”
F. Sigmund sau „Dacă nu reuşeşti pe o cale,
încearcă alta”
G. Florence sau „Un lucru dus la bun sfârşit”
H. Scenarii tragice

Capitolul 13. Cenuşăreasa
A. Trecutul Cenuşăresei
B. Povestea Cenuşăresei
C. Scenarii împletite între ele
D. Cenuşăreasa în viaţa reală
E. După terminarea balului
F. Basme şi oameni reali

Capitolul 14. Cum e cu putinţă scenariul de viaţă?
A. Plasticitatea chipului
B. Eul mobil
C. Fascinaţie şi imprinting
D. Mirosul inodor
E. Presiunea anticipată şi presiunea ulterioară
F. Micul fascist
G. Schizofrenicul curajos
H. Manechinul ventrilocului
I. Mai multe despre demon
J. Persoana reală

Capitolul 15. Transmiterea scenariului de viaţă
A. Matricea scenariului
B. Parada familiei
C. Transmiterea culturală
D. Influenţa bunicilor
E. Suprascenarizarea
F. Combinarea directivelor scenariului
G. Rezumat
H. Responsabilitatea părinţilor

PARTEA A PATRA
Scenariul în practica clinică

Capitolul 16. Etapele preliminare
A. Introducere
B. Alegerea terapeutului
C. Terapeutul ca magician
D. Pregătirea
E. „Pacientul de meserie”
F. Pacientul ca persoană

Capitolul 17. Semnele scenariului
A. Semnalul scenariului
B. Componenta fiziologică
C. Cum se ascultă
D. Semnale vocale elementare
1. Sunete respiratorii
2. Accentele
3. Vocile
4. Vocabularul
E. Alegerea cuvintelor
1. Părţi de vorbire
2. Cuvinte OK
3. Cuvinte din scenariu
4. Metaforele
5. Frazele de securizare
6. Subjonctivul
7. Structura frazei
F. Tranzacţiile de sub ştreang
G. Tipuri de râs
1. Râsete conforme cu scenariul
2. Râsete sănătoase
H. Bunica
I. Tipuri de protest
J. Povestea vieţii tale
K. Comutările din scenariu

Capitolul 18. Scenariul de viaţă în terapie
A. Rolul terapeutului
B. Dozarea jocului
C. Motive pentru terapie
D. Scenariul terapeutului
E. Predicţia rezultatului
F. Antiteza scenariului
Amber
G. Vindecarea

Capitolul 19. Intervenţia decisivă
A. Căile finale comune
B. Vocile din minte
C. Dinamica permisiunii
D. A vindeca pacienţi versus a face progrese

Capitolul 20. Trei prezentări de caz
A. Clooney
B. Victor
C. Jan şi Bill

PARTEA A CINCEA
Abordări ştiinţifice ale teoriei scenariului de viaţă

Capitolul 21. Obiecţii la adresa teoriei scenariului de viaţă
A. Obiecţii spirituale
B. Obiecţii filosofice
C. Obiecţii raţionale
D. Obiecţii doctrinare
E. Obiecţii empirice
F. Obiecţii privind dezvoltarea psihică
G. Obiecţii clinice

Capitolul 22. Probleme metodologice
A. Harta şi terenul
B. Grila conceptuală
C. Date slabe şi date tari

Capitolul 23. Inventarul operaţional al scenariului
A. Definiţia unui scenariu
B. Cum poate fi confirmat un scenariu
C. Introducere la inventarul operaţional al
scenariului
D. Un inventar operaţional al scenariului
E. Un inventar operaţional condensat
F. Un inventar operaţional al terapiei

Anexă
Chiar aşa, ce spui după „Bună ziua”?
Glosar

Sursa: Aici

Copil fiind, a trebuit sa invat sa-mi reprim cele mai firesti reactii la trauma, precum mania, furia, durerea si frica, pentru ca ma amenintau pedepse pentru toate acestea. Mai tirziu, in perioada scolara, eram chiar mandra de arta mea de a ma stapani si de a fi rezervata. Consideram aceasta capacitate drept virtute si am asteptat-o de la primul meu copil. Abia dupa ce m-am putut elibera de aceasta atitudine, mi-a fost posibil sa inteleg suferintele unui copil caruia i se interzice sa reactioneze intr-un mod adecvat la trauma si sa isi testeze emotiile intr-un mediu neostil, astfel incat mai tirziu in viata sa se poata orienta printre sentimentele sale, in loc sa se teama de ele.

Din pacate, multor oameni li s-a intamplat acelasi lucru. Cand erau copii nu au avut voie sa isi arate emotiile puternice, deci nici sa si le traiasca, iar mai tirziu au tanjit dupa asta.

Unii au reusit sa-si descopere la terapie emotiile refulate si sa le traiasca astfel incat acestea s-au transformat in sentimente constiente care pot fi intelese prin prisma propriei istorii si de care nu mai trebuie sa se teama.

Altii au refuzat aceasta cale pentru ca nu puteau sau nu voiau sa destainuiasca nimanui experientele lor tragice. In societatea de consum de azi, aceasta situatie este foarte raspandita. Tine de bunele maniere sa nu-ti arati sentimentele, in afara de situatiile exceptionale, dupa consumul de alcool si droguri.

Probabil ca drogurile reusesc sa inabuse atat de mult frica si durerile, incat cel care consuma nu mai trebuie sa aiba sentimente adevarate – cata vreme drogul actioneaza. Cu atat mai mult aceste emotii netraite se potenteaza cand se reduce efectul  drogului.

“Toxicomania iti face dusman timpul. Astepti. Permanent, intr-o nesfarsita bucla temporala, astepti intotdeauna ceva. Astepti sfarsitul durerilor, dealerul, urmatorul salariu, un loc de dezintoxicare sau, pur si simplu, sa se termine in sfarsit ziua. Sa se termine in sfarsit toate. Dupa fiecare doza, ceasul merge fara oprire impotriva ta.

Poate ca asta este cel mai perfid la toxicomanie – iti face totul si orice dusman. Timpul, trupul care iti atrage atentia numai prin nevoile lui suparatoare, prietenii si familia ale caror griji nu poti sa le risipesti, o lume care ridica numai pretentii pe care nu te simti in stare sa le implinesti. Nimic nu structureaza viata cu atata claritate ca toxicomania. Ea nu lasa loc de indoiala, nici macar pentru decizii. Multumirea se masoara in cantitatea disponibila de droguri.”

Dependenta obsesiva de substante poate avea efecte catastrofale, tocmai pentru ca inchide calea spre adevaratele emotii si sentimente. Drogul poate da senzatii euforice, care stimuleaza creativitatea pierduta candva din cauza unei educatii restrictive, dar trupul nu tolereaza aceasta instrainare de sine pe toata durata vietii. Am vazut la Kafka si la altii ca activitatile creatoare, ca scrisul si picture, ne pot ajuta o vreme sa supravietuim, dar nu ne deschid accesul pierdut prin maltratarile de odinioara la sursa propriu-zisa a durerii noastre, cata vreme ne e frica sa ne cunoastem istoria.

Adesea este vorba despre consumul de droguri legale (precum alcool, tigari, medicamente) in incercarea de a umple golul din copilarie. Copilul nu a primit hrana emotionala de care avea nevoie si nu a putut nici mai tirziu sa o gaseasca. In perioada de abstinenta, acest gol poate fi simtit literalmente ca foame fizica, o convulsie de foame in stomacul care se contracta. Probabil piatra de temelie pentru toxicomanie a fost pusa chiar la inceputul vietii, ca si piatra de temelie pentru bulimie si alte dereglari alimentare. Trupul spune clar ca a avut nevoie de ceva (in trecut), pe cand era numai un bot de carne, dar mesajul sau va fi prost inteles cata vreme emotiile raman ignorate. Astfel, nevoile copilului mic sunt inregistrate in mod fals ca nevoi actuale, si toate incercarile de a le inlatura in prezent vor esua. Pentru ca astazi avem alte nevoi decat atunci si putem sa le satisfacem pe multe dintre ele, daca acestea nu mai sunt cuplate in inconstientul nostru cu cele vechi.

Fragmente din cartea “Revolta trupului” – Alice Miller, Editura Nemira

Gasirea sensului in ceea ce facem echivaleaza, uneori, cu orientarea atentiei spre altceva  si, in special, cu abilitatea de a privi din mai multe perspective. Mai ales in situatiile in care avem impresia ca suntem blocati intr-o circularitate in care mereu obtinem aceleasi raspuns si oferim acelasi feedback.

Pentru aceasta va invit sa faceti urmatorul exercitiu:

Intoarce-te pe firul istoriei personale si opreste-te la un moment in care ai simtit nevoia sa schimbi centrul atentiei pentru a rezolva o situatie problematica din viata ta.  Poate te-ai confruntat cu o problema la munca care a fost deosebit de strsanta. Poate ca te-ai aflat intr-o situatie de criza in care era necesar sa actionezi rapid.

Reflecteaza la modul in care ai reusit sa deplasezi centrul atentiei de la problema la altceva care sa-ti imbogateasca perspectiva asupra situatiei.

Ce anume ti-ai imaginat? Cum anume te-a ajutat schimbarea centrului atentiei catre altceva diferit de situatia in sine?

Ce actiuni ai intreprins ca urmare a schimbarii centrului atentiei?

Cum te-ai perceput ca persoana?

Cum i-ai perceput pe ceilalti cu care impartaseai aceeasi situatie?

Ce ai invatat din acea situatie?

Ce ai aflat despre capacitatea ta de a privi din perspective diferite situatiile in care te afli?

Cum ai  actiona diferit acum?

Autor: Catalina Dascalu

Exista momente in viata, pentru cei mai multi dintre noi, in care ne simtim straini in lumea pe care credeam ca o cunoastem cel mai bine – familiile noastre, relatii, locuri de munca, cercuri de prieteni, hobby-uri etc. In astefel de momente, putem trai o varietate de emotii si sentimente, unele mai bulversante decat altele. Undeva, in interiorul nostru, avem certitudinea ca suntem pe cale sa parasim un spatiu in care nu ne mai simtim confortabil. Undeva, in interiorul nostru, ne este teama sa speram ca ceea ce am putea sa gasim dincolo de ceea ce credeam ca stim cu certitudine ar putea sa ne ofere un sens mai inalt al implinirii personale.  

Adevarul este ca nu putem evita procesul de autodepasire asa cum nu putem stopa imbatranirea. Singura intrebare care conteaza, in aceste circumstante, este cat de sanatos realizam tranzitiile in care suntem angrenati.

Uneori, catalizatorul este o criza emotionala sau interioara, iar alteori este o simpla alegere pe care o facem in viata – si care, in cele din urma, ne conduce intr-o directie pe care nu o anticipasem. Inevitabil, fiecare dintre noi va ajunge la momentul in care locul in care ne-am simtit cel mai confortabil devine inconfortabil, incat simtim ca ne sufocam in aerul vechi al propriului nostru trecut.

Una dintre cele mai bune si eficiente practici in perioadele de tranzitie interioara este autoexplorarea. Totusi, de multe ori, idea de a ne cunoaste pe noi insine ne inspaimanta, pentru ca noi asociem experienta autocunoasterii cu o inspaimantatoare singuratate.

Pe masura ce incepem sa ne autoexploram, largim treptat felul in care ne definim pe noi insine si rolul nostru in viata. De obicei, nu putem trai prea mult timp prin mintea altcuiva. La fel, nu este onest sa ne amestecam la nesfarsit in nevoile altei persoane si in drepturile acesteia de a-si face propria calatorie interioara.

Noi tindem sa luam decizii prin reactie sau din obisnuinta. Fiecare decizie de a actiona elimina posibilitatea unui alt fel de actiune – si trebuie sa acceptam faptul ca, uneori, deciziile pot sa nu fie cele mai bune. Ce conteaza cel mai mult nu este alegerea in sine, ci motivul din spatele alegerii noastre – intentia initiala.

Viata noastra se schimba in exterior pe masura ce noi ne schimbam in interior. Una o urmeaza pe cealalta in mod natural si, oricat am incerca, nu putem opri aceasta dinamica. Asa cum se intampla adesea, vom cauta cu disperare sa-i luam cu noi pe oamenii la care tinem cel mai mult sau sa ne agatam de componentele exterioare ale vietii noastre, chiar daca focul nostru interior face ravagii si ameninta sa ne consume. Vom incerca sa le descriem familiei si prietenilor nostri prin ce trecem, sperand ca ei se vor regasi cumva in aceasta si ca, poate, vor considera ca peisajul pe care il exploram in interiorul nostru este suficient de atractiv, incat sa sara si ei in lumea aflata dincolo de privirea lor. Uneori, reusim; deseori, nu.

In aceasta etapa, doua dintre cele mai importante intrebari la care ati putea sa reflectati sunt:

• Incotro ma indrept eu?

• Cine va merge cu mine?

Cel mai adesea, atunci cand faceti calatoria catre descoperirea de sine, veti intalni impotrivire. Ar fi gresit sa luati aceasta reactie ca pe ceva personal; ea ar putea fi vazuta ca un act de iubire. Este modul in care cei din jurul dumneavoastra doresc sa pastreze sistemul asa cum il stiau, in stare de echilibru si armonie. Este modul lor de a transmite mesajul ca doresc sa ramaneti cu toti laolalta.

Dar poate ca dorinta voastra ca experientele sa va fie luate in seama si validate nu poate fi satisfacuta de prietenii si memebrii familiei, pentru ca ei nu trec prin ceea ce treceti voi. Ar putea sa le fie greu sa va inteleaga izolarea, cand inca sunt inconjurati de cei pe care ii iubesc; ei nu au nevoie sa patrunda sensul mai profund al vietii lor, cata vreme sunt fericiti sa traiasca la suprafata. Initial, multi dintre noi ezitam  sa cautam  un inteles si o semnificatie mai profunda a vietii, pentru ca stim intuitiv, ca este foarte probabil ca aceasta sa duca la schimbari uneori ireversibile in viata noastra.

Este foarte probabil ca aceia care se afla in cautare ar avansa foarte putin, daca ar sti dinainte amploarea dificultatilor prin care ar putea trece. Calatoria voastra de auto-depasire poate sa fi inceput deja, fara ca macar sa va fi dat seama. Semnele care o indica nu sunt greu de vazut, odata ce stiti ce anume cautati.

Semne ca descoperirea de sine a inceput:

• Un disconfort sporit in mediul vostru familiar, care se poate manifesta prin sentimentul ca nu mai sunteti multumiti de ocupatia voastra sau chiar de relatia voastra initiala.

• Incapacitatea de a identifica motivul pentru care sunteti coplesiti de depresie si de extenuare.

• O senzatie patrunzatoare de singuratate, deseori insotita de nelinistea ca izolarea voastra nu se va sfarsi niciodata.

• O constientizare absoluta ca ceva in viata voastra s-a schimbat si ca, desi s-ar putea sa nu fiti siguri de ceea ce va rezerva viitorul, in mod clar nu puteti sa va intoarceti inapoi sis a traiti cum ati trait inainte.

• O curiozitate crescanda cu privire la nevoile voastre personale si o pasiune de a descoperi care sunt acestea si de a obtine validarea lor din partea cuiva care intelege prin ce treceti. Sentimentele profunde de singuratate care pot insoti o trezire necesita un oarecare nivel de validare, mai ales daca nu sunteti inconjurati de oameni care sa inteleaga prin ce treceti.

• Descoperirea de noi ambitii sau dorinta de a trai un stil de viata cu totul nou.

• O senzatie de eliberare care nu seamana cu nimic din ce ati cunoscut inainte, ca si cum ati fi evadat din niste lanturi invizibile, care va tineau legati de modele repetitive de comportament.

• Plictiseala fara sfarsit si o pierdere a apetitului pentru ceea ce altadata va aducea satisfactie si multumire.

A indura si rezolva provocarile – pare sa fie amprenta calatoriei descrisa adesea sub numele de experienta desertului sau noaptea intunecata a sufletului. Aceasta noapte intunecata prin care trece sufletul nostru poate sa para intimidanta si descurajatoare, iar evolutia catre puterea individuala creeaza inevitabil oarece durere si disconfort. In acelasi timp, ea ne ofera sansa sa ajungem la un nivel mai inalt de maiestrie si de satisfactie.

Greutatile cu care ne confruntam la inceputul calatoriei mascheaza deseori potentialul superior de bucurie si implinire, pe care aceasta il contine.

Adaptare dupa Dr. Carolyne Myss – “ De ce nu ne vindecam si cum putem sa o facem?”, Editura For You

Titlu: Cine ai fi tu fara povestea ta?

Autor: Byron Katie

Editura: For You

Anul aparitiei: 2011

„Workshop-urile ţinute de Byron Katie sunt captivante, iar asta nu doar pentru că oamenii îşi deschid sufletele în faţa ei. Iubirea intensă a lui Katie arde toate iluziile, cu precizia unui laser.”

– The Times (Londra)

CINE AI FI TU, FĂRĂ POVESTEA TA?

Chiar vrei să afli adevărul? Investighează fiecare afirmaţie, folosind cele patru  întrebări.

1. E adevărat?

2. Poţi fi absolut sigur că e adevărat?

3. Cum reacţionezi, ce se întâmplă când crezi acest gând?

4. Cine ai fi tu, fără acest gând?

Nu problema ne provoaca suferinta, ci gandurile noastre legate de problema, spune Katie Byron.

Această carte este o colecţie de cincisprezece dialoguri, pe care Byron Katie le-a purtat cu diferiţi oameni care au participat la întâlniri cu ea, în mai multe locaţii din Statele Unite şi Europa. Unii dintre cei care au lucrat cu Katie sufereau de boli chinuitoare, alţii erau părăsiţi în dragoste sau treceau prin divorţuri neplăcute, iar alţii erau pur şi simplu iritaţi din cauza unui coleg de lucru sau a creşterii chiriei. Ceea ce aveau cu toţii în comun era disponibilitatea de a pune întrebări, cu ajutorul lui Katie, legate de gândurile dureroase care reprezentau adevărata cauză a suferinţei lor. În fiecare caz, vedem cum Katie, cu mintea sa ageră şi imensa sa blândeţe, a ajutat fiecare persoană să descopere pentru sine că, ceea ce până atunci se prezenta ca o realitate de necontestat, nu era chiar aşa.

Deşi aceste dialoguri constituie o lectură fascinantă – unele sunt în acelaşi timp foarte amuzante, dar şi profund mişcătoare – ele sunt menite, în principal, să servească drept instrumente de învăţare. Fiecare dialog a avut loc în faţa unui public. Katie nu a pierdut niciodată legătura cu acel public, amintindu-le în mod repetat tuturor, să urmărească dialogurile în sinea lor şi să-şi pună singuri întrebările pe care trebuiau să şi le pună participanţii. Dialogurile dintre Katie şi aceşti voluntari sunt o punere în scenă, exterioară, a exact genului de dialog pe care fiecare cititor îl poate purta cu propriile gânduri. Rezultatul – chiar şi în situaţia aparent cea mai cumplită – poate fi o eliberare şi o bucurie de neimaginat.

Din 1986, Byron Katie a prezentat Lucrarea în faţa a milioane de oameni din întreaga lume, în cadrul unor evenimente publice, cu intrare gratuită; în închisori, spitale, biserici, corporaţii, universităţi şi şcoli; la seminarii de week-end; şi la Şcoala ei de nouă zile, unde este predată Lucrarea. Ea este autoarea best-seller-urilor: A iubi ceea ce este, Am nevoie de dragostea ta – Este adevărat? şi O mie de denumiri pentru Bucurie şi Schimbă lumea, punându-ţi gândirea sub semnul întrebării.

Katie Byron – VIDEO

Sursa: Aici

Daca te culc intr-un pat si-ti dau sa iei un leac de somn, leacul va fi real, si somnul de asemenea.

A crea inseamna a-l situa pe celalalt acolo unde vede lumea asa cum o doreste, si nu a-i propune o lume noua.

Daca inventez o lume si te duc acolo pentru a ti-o arata, nu o vei vedea. Si ai dreptate. Caci ea e falsa din punctul tau de vedere, iar tu iti aperi cu ratiune adevarul. Si sunt lipsit de eficacitate atunci cind ma arat pitoresc, sau stralucitor, sau paradoxal, caci nu este pitoresc , sau stralucitor, sau paradoxal decit ceea ce, privit dintr-un punct de vedere , era facut pentru a fi privit din altul.

Ma admiri, dar eu nu creez, sunt mascarici si fals poet. […] Caci creator sau poet nu e acela care inventeaza sau demonstreaza, ci acela care-ti ajuta implinirea.

Antoine de Saint – Exupery   “Citadela” (fragment)

Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor cand am vazut numele magazinului: MAGAZINUL ADEVARULUI.

Vanzatoarea era foarte politicoasa:

– Ce fel de adevar doriti sa cumparati, partial sau intreg?

– Intreg, evident. Nu doresc nici un fel de deceptie, nici o portita de scapare, nici un pretext. Doresc sa stiu adevarul curat si intreg.

Fata m-a trimis la un alt raion al magazinului. Vanzatorul de acolo mi-a aratat preturile:

– Preturile sunt foarte mari la noi, domnule.

– Cat face? am intrebat eu, hotarat sa obtin intreg adevar, oricat ar costa.

– Securitatea dumneavoastra, domnule, mi-a raspuns el.

Am plecat cu inima grea. Am inca nevoie de siguranta pe care mi-o ofera convingerile mele intime.

Autor: Anthony de Mello

Sursa: Aici

Ei s-au căsătorit. Şi au fost fericiţi şi au avut mulţi copii.”

Astfel se încheie poveştile de iubire siropoase, din cărţi sau de pe ecranele de cinema, şi poveştile pentru copii. Cu toate acestea, adevăratele poveşti de cuplu nu încep decât după căsătorie, odată trecute „le coup de foudre” de la prima întâlnire şi desprinse lampioanele de sărbătoare.

Dar pentru ce unii curg liniştit într-o viaţă conjugală fericită, în complicitate şi dialog, în timp ce alţii trec în incomunicabilitate şi insatisfacţie? Pentru ce unirea a priori atât de naturală şi de simplă între bărbat şi femeie se transformă adesea într-o provocare, sau chiar într-un impas?

Şi aici copilul interior este cel care prezidează în destinul cuplului şi în fericirea lui. El decide, ca înger păzitor sau ca demon, în spatele voinţei sau a refuzului conştient al celor două fiinţe umane, dacă ele se vor uni sau se vor părăsi.

Iubirea, dincolo de dimensiunea ei misterioasă, se supune totuşi anumitor reguli. Ea îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le ignoră totdeauna. Copilul interior se comportă într-adevăr ca înger păzitor, producător de fericire, atunci când adultul a ajuns să devină el însuşi, bucurându-se de o interioritate proprie şi de o autonomie psihică.

În caz contrar, este vorba de un demon pentru a contracara înflorirea vieţii sexuale şi amoroase a adultului care este purtătorul lui. Acesta nu va putea, evident, să iubească celălalt sex purtat fiind de dorinţa de a intra în relaţie cu el decât dacă el se iubeşte şi îşi acceptă corpul lui sexuat. Or, aceasta nu este posibil decât dacă el a fost dorit în copilăria lui, pentru ceea ce era el, în corpul lui de fetiţă sau de băiat. „Copilul accident”, non dorit, victimă a dezunirii, sau „copilul expedient” conceput pentru a înlocui un copil decedat, vor trăi unele dificultăţi în trăirea, de-a curmezişul unei bune imagine despre ei înşişi, de relaţii de iubire fericite. Ei vor fi atinşi de depresie infantila precoce şi de culpabilitatea de a fi fost respinşi, neglijaţi.

Totul se petrece ca şi cum copilul interior culpabil şi deci terapeut pe care adultul îl poartă în el, asemenea unei păpuşi ruseşti, ar căuta să repete în mod inconştient, prin relaţia lui „amoroasă adultă”, un scenariu din copilărie care nu a putut fi clarificat, dezlegat, depăşit.

Se întâmplă adeseori ca unele cupluri să se căsătorească după mulţi ani de concubinaj, împinşi nu de dorinţa amoroasă, ci de nevoia de a restaura o legătură ajunsă bolnavă, şubredă. Ei încearcă astfel să repare, să vindece, să cârpească un cuplu care nu mai merge, pentru a-l salva.

Interesant, acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă deloc timpului. El se dizolvă destul de rapid, ros de decepţie. Cu cât perioada de concubinaj a fost mai lungă, cu atât ruptura va interveni mai repede.

Unirile terapeutice sunt dictate de nevoia de a se consola, de a-şi linişti golul interior, şi nu de dorinţa, iubirea, schimbul, alianţa, reciprocitatea gratuită. Partenerii nu se consideră ca adulţi, tovarăşi de drum, ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, tutori, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubit, recunoscut şi viu.

Este motivul esenţial pentru care aceste asociaţii între „chior şi paralitic” nu pot produce fericire, din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Aceste relaţii sunt, de altfel, foarte impregnate de o puternică idealizare. Fiecare speră să găsească în sfârşit un eden maternal, matricial, călduros, securizant şi liniştit la celălalt, fără ca el să fie nevoit să formuleze o cerere verbală explicită. Partenerul conjugal se vede însărcinat să o ghicească şi să o satisfacă înainte chiar ca ea să fie exprimată.

Pe de altă parte, atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămânând prizonier al nevoii lui infantile de a avea grijă sau de a fi îngrijit la rândul lui, se leagă de o nouă fiinţă, se încurcă într-o nouă situaţie, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte, uneori cel de copil, dar rareori rolul său, persoana adultă, vie şi autonomă.

Această puternică idealizare a partenerului conjugal şi a cuplului, a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează, de altfel, un anumit climat nesănătos crispat, foarte încărcat de aşteptări, de revendicări, de exigenţe, de speranţe, uneori silenţioase, alteori zgomotoase.

De acum cea mai mică lipsă, frustrare, conflict, critică, neînţelegere, contestare, se transformă în dramă, în cutremur de pământ, în chestiune gravă de viaţă sau de moarte, luând proporţii exagerate.

Această arată în fond infantilismul şi fragilitatea edificiului, susceptibil la fiecare clipă să se prăbuşească. De altfel, cu cât subiectul a dus lipsă de iubire în al său Altundeva şi Altcândva, cu atât, în compensaţie, el va avea tendinţa să idealizeze cuplul şi partenerul lui conjugal, decalat în raport cu realităţile. El riscă să devină hiperexigent, susceptibil, alergic şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se de o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul conjugal-mama. Decepţia constituie reversul idealizării. În aceste uniuni, atracţia sau repulsia nu se situează la nivelul celor doi adulţi, individuaţi, autonomi, în virtutea calităţilor lor sau a defectelor lor reale, ci la nivelul copilului lor interior.

Trecutul şi prezentul, partenerul conjugal şi părintele, familia anterioară din care provin şi cea, actuală, pe care au construit-o, totul se scufundă în cea mai totală confuzie. Ieri invadează şi fagocitează pe astăzi, împiedicându-l să fie trăi liniştit pentru a se deschide spre mâine.

Ataşamentul excesiv în cuplu, dificultatea de a întoarce pagina şi de a îndeplini doliul după o separare nu înseamnă că subiectul îşi iubea prea intens partenerul, ci mai degrabă că avea o nevoie vitală de el ca medicament, ca oxigen, pentru a se simţi întreg şi viu. Adevărata iubire este de ordinul dorinţei care emancipează, liberă de obsesia pierderii.

Uneori, tocmai din cauza acestei confuzii între ieri şi astăzi, dar şi între dorinţă şi nevoie, unii inşi, trăiesc ca şi copiii, în neliniştea de a se vedea respinşi, din nou victime ale încetării iubirii, caută să se arate perfecţi, blânzi, concilianţi, ireproşabili, obedienţi. Renunţând astfel la fiinţa lor profundă, ei ajung, prin teama de conflicte, prin multe concesiuni şi aranjamente, să nu mai ştie ce doresc cu adevărat.

Ei se pliază astfel în mod pasiv dorinţei celuilalt, imaginii şi asemănării lui. Ei încep nu numai să gândească şi să se exprime ca şi partenerul lor conjugal, ci şi, prin mimetism, să mănânce, să se îmbrace, să se coafeze, să practice activităţi în scopul de a-i fi pe plac, de a nu-l contrazice, prin frica de a se afirma, de a spune nu, de a da limite care ar risca să ducă la respingere.

Invers, alţii tind să ocupe în faţa partenerului lor conjugal un loc dominator de părinte. Ei au tendinţa să-l infantilizeze, să-l hiperprotejeze, ca şi cum ar fi vorba de unul dintre copiii lui. Ei nu ezită să-l umilească, să-l înjosească, să-i dirijeze viaţa, să gândească, să aleagă şi să decidă în locul acestuia, fără să-l consulte chiar.

În fond, „tiranul” nu caută, prin voinţa lui de stăpânire, decât să-şi reducă la tăcere angoasele lui infantile de a nu „conta”, frica lui de a nu exista. Într-un fel, el se debarasează de depresia lui, făcând-o să fie purtată de partenerul lui conjugal. Totuşi, dacă într-o zi acesta din urmă refuză să se lase zdrobit, atunci, ca într-un joc de balansoar, „dictatorul” riscă să se trezească nas în nas cu propria sa debilitate. Acest fenomen de balans depresiv se produce frecvent în sânul familiilor în care se arată a fi imposibil pentru toţi membrii familiei să se simtă fericiţi împreună şi în acelaşi timp. Unul, ajuns ţap ispăşitor, trebuie, sacrificându-se, să ia asupra lui toată nefericirea familială pentru a-i salva pe ceilalţi.

O altă caracteristică a cuplurilor în care bărbatul şi femeia se leagă nu prin dorinţă şi iubire, ci prin nevoia infantilă de fuziune şi de dependenţă, ocupând fiecare un loc de copil şi/sau de părinte, retrimite la dimensiunea dramatică şi insuportabilă a unei eventuale separări.

Descoperirea, de exemplu, a unei infidelităţi conjugale, sau decesul partenerului îl plonjează pe supravieţuitor într-o suferinţă indicibilă, ca un copil abandonat de mama sa, în deznădejde absolută şi din care viaţa se stinge. Unii preferă să-şi ia viaţa, existenţa lor părându-li-se de acum inutilă, fără sens şi fără interes. Orice ruptură din fuziune în viaţa amoroasă reactivează în fapt o durere veche, aceea de a fi fost nu demult respins, non iubit, neglijat.

Această suferinţă hemoragică nu provine deci în întregime din şocul îndurat în aici şi acum, ci şi din resurgenţa culpabilităţii şi a durerii din trecut refulate, ţinute la distanţă până acum. Desigur că aceste traumatisme nu se poate să nu destabilizeze puternic psihismul victimei.

Totuşi, atunci când este vorba de o relaţie adultă, fondată pe dorinţă, între două fiinţe umane diferenţiate şi autonome, elanul vital, deşi serios scuturat, nu ar trebui să se prăbuşească. „Viaţa continuă”, cum se spune, după o perioadă de cicatrizare şi un anumit timp necesar travaliului de doliu. În schimb, într-un context de nevoie, de fuziune şi de dependenţă reciprocă, libidoul se blochează şi dispare, viaţa se opreşte, moarte se arată ca fiind singura ieşire posibilă.

În general, separările ţin de două categorii de motivări. Uneori, iniţiatorul rupturii se crede în mod iluzoriu, sau crede că a devenit realmente matur. El nu mai doreşte să confunde relaţia de cuplu cu cea, regresivă, de părinte-copil. Nemaiavând nevoie să se comporte în mod matern şi nici să fie tratat în mod matern, el doreşte să ocupe, faţă de partenerul său, un loc şi o funcţie de adult, înscrisă în egalitatea aceleiaşi generaţii.

Cu toate acestea, se întâmplă şi ca unele plecări să fie dictate nu de conştientizarea maturităţii, ci, invers, de nevoia repetitivă sporită de a găsi un alt partener susceptibil să joace şi mai bine ca precedentul rolurile alienate de îngrijit-îngrijitor, de mamă şi copil.

În rezumat, fericirea în cuplu, datorită iubirii şi sexualităţii, depinde strâns de capacitatea de a fi el însuşi a fiecărui partener. Ea îi surâde celui sau celei care se iubeşte, în corpul său, sex şi generaţie, acceptându-se aşa cum este el (ea).

Iubirea, dincolo de frumoasele şi emoţionantele aserţiuni poetice şi religioase, nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.

Să mai spunem, în final, că criza cuplului şi problemele care îl afectează conţin, dincolo de suferinţele pe care le ocazionează, un mesaj şi un sens. Se poate profita de ele pentru a înainta pe calea devenirii de sine.

Un adevărat cuplu este, cel mai simplu din lume, format din două fiinţe umane diferite, dintr-un bărbat şi dintr-o femeie, fiecare diferenţiat de celălalt, psihologic autonom şi adult. Un adevărat cuplu este purtat de dorinţă, fondată pe alianţă, şi non alienat în nevoia regresivă a codependenţei, în care unul îl consideră pe celălalt ca remediu capabil să-i compenseze în mod magic lipsurile, îndurate Altundeva şi Altcândva (înainte), pentru a-l vindeca de culpabilitate şi de vid interior.

Autor: Moussa Nabati

Fragmente din cartea: Le Bonheur d’être soi

Traducerea: Viorica Juncan

Text  preluat cu permisiune de Aici

După o viaţă lungă trăită cu eroi, un samurai de soi ajunse dincolo şi fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire şi în iad.
Un înger îi.făcu pe plac şi îl duse până în iad.
Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute care mai de care cu bucate săţioase şi bunătăţi de neînchipuit. Mesenii care şedeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi şi cu oasele ieşite în afară de-ţi era mai mare mila când îi vedeai.
– Cum este cu putinţă aceasta? întreba samuraiul nostru călăuza. Cum pot fi aşa slabi cu toate bunătăţile ce le au în faţă?
– Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toţii primesc câte două beţigaşe. din acelea folosite îndeobşte la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru şi neapărat trebuie prinse de la capăt. Numai aşa pot să ducă mâncarea la gură.
Samuraiul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi straduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiţă.
Nu mai vru să vadă altceva şi ceru să fie dus de îndată în rai.
Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul.
Şi acolo era o uriaşă masă cu o mulţime de oameni împrejur şi la fel de multe delicioase feluri de mâncare înşirate pe ea.
Ba mai mult, toţi mesenii aveau în mână aceleaşi beţigaşe lungi de mai bine de un metru pe care le ţineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.
O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei aici era plină de veselie, bine hrănită şi strălucind de bucurie.
– Dar cum e cu putinţă asta? întrebă samuraiul nostru.
Îngerul răspunse surâzând:
– În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea şi să şi-o ducă la propria gură, aşa cum a făcut mereu în timpul vieţii. Aici însă, fiecare apucă mâncarea cu beţigaşele şi se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.

Autor: Bruno Ferro

Sursa: Aici

Tranzitia reprezinta procesul psihologic care mediaza schimbarea. Daca schimbarea este contextuala, fiind raportata la ceva exterior noua, tranzitia se petrece numai in interiorul vietii noastre psihice. Una dintre conditiile sine qua non pentru ca schimbarea sa fie reala, de durata si cu un impact semnificativ asupra vietii noastre este ca procesul tranzitiei interioare de la punctul initial( punctul A) spre cel intentionat (punctul B) sa fie realizat intr-o maniera completa si sanatoasa.

In procesul schimbarii, tranzitia reprezinta cea mai dificila etapa. Constientizam faptul ca nu ne mai aflam in situatia de altadata, dar nici nu ne-am mutat complet in cea noua. Sentimentul de siguranta din vechiul context (punctul A) – constientizarea faptului ca „Desi nu-mi place, nu ma simt confortabil, macar stiu la ce sa ma astept” – este pierdut.

Etapa de tranzitie este marcata de incertitudine, iar acest lucru face sa ne simtim stingheri. In acest stadiu, devine  extrem de importanta increderea in faptul ca noi avem toate resursele interioare necesare pentru a face fata procesului de tranzitie.

Atunci cand luam decizia unei schimbari obiceiurile pot fi o reala problema. Imi vine in mine, acum, imaginea uriasului din  cartea lui Jonathan Swift – „Calatoriile lui Guliver”- , un urias inzestrat cu o forta supraomeneasca, blocat de franghiile liliputanilor. El s-a trezit pe plaja, legat cu sute de franghii mici si subtiri. Chiar daca era suficient de puternic pentru a rupe una, numarul acestora l-a impiedicat sa se elibereze din stransoare. Aceeasi stare de neajutorare o putem simti si noi atunci cand suntem legati cu si de prea multe obiceiuri.

Am un pitic

Ceea ce sprijina si mentine deprinderile este numit, in programarea neuro-lingvistica, ancorare – felul in care un stimul se transforma intr-un mecanism de declansare, ce ne determina sa reactionam intr-o maniera anume. Orice stimul vizual, auditiv sau kinestezic care este asociat cu o reactie sau o stare emotionala poate functiona ca si ancora (fotografiile, oamenii, hainele, mirosurile, cantecele, versurile, vocile, gusturile, culorile etc)

Prezenta ancorelor creeaza, de cele mai multe ori, un sentiment placut de siguranta si stabilitate  in viata noastra tocmai pentru ca ne sustin felul de a fi. Asemenea acestora, ancorele marine impiedica vapoarele sa se deplaseze de la locul de fixare la tarm.

Primul pas catre schimbare este acela de a fi constient de situatia prezenta – ancorele cotidiene. Odata ce vom deveni constienti de influenta acestora in viata noastra, vom observa ancorele care declanseaza anumite deprinderi. Schimbarea inseamna actiunea directa asupra deprinderilor necesare trecerii intr-o noua etapa. Pasii acestui proces sunt  urmatorii:

1. Constientizarea ancorelor care sustin obiceiul.

2. Formarea unui nou obicei, care sa sustina schimbarea.

3. Crearea unor noi ancore, care sa sustina noul obicei.

Obiceiurile se aseamana, oarecum, starilor de transa. Atunci cand reactionam la ancore, ne este imposibil sa constientizam momentul prezent. Intram pe pilot automat si uitam, pentru cateva clipe, de noi insine. Constientizarea prezentului reprezinta cheia catre schimbare – transcenderea de la punctul A la punctul B. Firul rosu care uneste aceste doua momente este o succesiune de „acum” –uri, motiv pentru care este important sa facem efortul constient de a fi atenti la ce se intampla. „Acum” reprezinta punctul de legatura intre prezent si viitor.

Exercitiu de identificare a ancorelor

1. Faceti o lista cu activitatile pe care le repetati zilnic.

2. Timp de o saptamana, in fiecare zi, alegeti sa explorati un anumit obicei.

3. Luati-va timp si gandindu-va relaxat la acel obicei, raspundeti la urmatoarele intrebari:

Ce anume declanseaza acest obicei?

Ce simt atunci cand actionez in mod automat, dupa acest obicei?

Cum reactioneaza cei din jurul meu atunci cand actionez astfel?

4. Notati raspunsurile intr-un jurnal.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoteraieIasi.Ro