You are here: Home > Articole, Resurse > Vocile copilului interior si cuplul – devenire intru Iubire

Vocile copilului interior si cuplul – devenire intru Iubire

Ei s-au căsătorit. Şi au fost fericiţi şi au avut mulţi copii.”

Astfel se încheie poveştile de iubire siropoase, din cărţi sau de pe ecranele de cinema, şi poveştile pentru copii. Cu toate acestea, adevăratele poveşti de cuplu nu încep decât după căsătorie, odată trecute „le coup de foudre” de la prima întâlnire şi desprinse lampioanele de sărbătoare.

Dar pentru ce unii curg liniştit într-o viaţă conjugală fericită, în complicitate şi dialog, în timp ce alţii trec în incomunicabilitate şi insatisfacţie? Pentru ce unirea a priori atât de naturală şi de simplă între bărbat şi femeie se transformă adesea într-o provocare, sau chiar într-un impas?

Şi aici copilul interior este cel care prezidează în destinul cuplului şi în fericirea lui. El decide, ca înger păzitor sau ca demon, în spatele voinţei sau a refuzului conştient al celor două fiinţe umane, dacă ele se vor uni sau se vor părăsi.

Iubirea, dincolo de dimensiunea ei misterioasă, se supune totuşi anumitor reguli. Ea îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le ignoră totdeauna. Copilul interior se comportă într-adevăr ca înger păzitor, producător de fericire, atunci când adultul a ajuns să devină el însuşi, bucurându-se de o interioritate proprie şi de o autonomie psihică.

În caz contrar, este vorba de un demon pentru a contracara înflorirea vieţii sexuale şi amoroase a adultului care este purtătorul lui. Acesta nu va putea, evident, să iubească celălalt sex purtat fiind de dorinţa de a intra în relaţie cu el decât dacă el se iubeşte şi îşi acceptă corpul lui sexuat. Or, aceasta nu este posibil decât dacă el a fost dorit în copilăria lui, pentru ceea ce era el, în corpul lui de fetiţă sau de băiat. „Copilul accident”, non dorit, victimă a dezunirii, sau „copilul expedient” conceput pentru a înlocui un copil decedat, vor trăi unele dificultăţi în trăirea, de-a curmezişul unei bune imagine despre ei înşişi, de relaţii de iubire fericite. Ei vor fi atinşi de depresie infantila precoce şi de culpabilitatea de a fi fost respinşi, neglijaţi.

Totul se petrece ca şi cum copilul interior culpabil şi deci terapeut pe care adultul îl poartă în el, asemenea unei păpuşi ruseşti, ar căuta să repete în mod inconştient, prin relaţia lui „amoroasă adultă”, un scenariu din copilărie care nu a putut fi clarificat, dezlegat, depăşit.

Se întâmplă adeseori ca unele cupluri să se căsătorească după mulţi ani de concubinaj, împinşi nu de dorinţa amoroasă, ci de nevoia de a restaura o legătură ajunsă bolnavă, şubredă. Ei încearcă astfel să repare, să vindece, să cârpească un cuplu care nu mai merge, pentru a-l salva.

Interesant, acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă deloc timpului. El se dizolvă destul de rapid, ros de decepţie. Cu cât perioada de concubinaj a fost mai lungă, cu atât ruptura va interveni mai repede.

Unirile terapeutice sunt dictate de nevoia de a se consola, de a-şi linişti golul interior, şi nu de dorinţa, iubirea, schimbul, alianţa, reciprocitatea gratuită. Partenerii nu se consideră ca adulţi, tovarăşi de drum, ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, tutori, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubit, recunoscut şi viu.

Este motivul esenţial pentru care aceste asociaţii între „chior şi paralitic” nu pot produce fericire, din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Aceste relaţii sunt, de altfel, foarte impregnate de o puternică idealizare. Fiecare speră să găsească în sfârşit un eden maternal, matricial, călduros, securizant şi liniştit la celălalt, fără ca el să fie nevoit să formuleze o cerere verbală explicită. Partenerul conjugal se vede însărcinat să o ghicească şi să o satisfacă înainte chiar ca ea să fie exprimată.

Pe de altă parte, atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămânând prizonier al nevoii lui infantile de a avea grijă sau de a fi îngrijit la rândul lui, se leagă de o nouă fiinţă, se încurcă într-o nouă situaţie, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte, uneori cel de copil, dar rareori rolul său, persoana adultă, vie şi autonomă.

Această puternică idealizare a partenerului conjugal şi a cuplului, a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează, de altfel, un anumit climat nesănătos crispat, foarte încărcat de aşteptări, de revendicări, de exigenţe, de speranţe, uneori silenţioase, alteori zgomotoase.

De acum cea mai mică lipsă, frustrare, conflict, critică, neînţelegere, contestare, se transformă în dramă, în cutremur de pământ, în chestiune gravă de viaţă sau de moarte, luând proporţii exagerate.

Această arată în fond infantilismul şi fragilitatea edificiului, susceptibil la fiecare clipă să se prăbuşească. De altfel, cu cât subiectul a dus lipsă de iubire în al său Altundeva şi Altcândva, cu atât, în compensaţie, el va avea tendinţa să idealizeze cuplul şi partenerul lui conjugal, decalat în raport cu realităţile. El riscă să devină hiperexigent, susceptibil, alergic şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se de o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul conjugal-mama. Decepţia constituie reversul idealizării. În aceste uniuni, atracţia sau repulsia nu se situează la nivelul celor doi adulţi, individuaţi, autonomi, în virtutea calităţilor lor sau a defectelor lor reale, ci la nivelul copilului lor interior.


Trecutul şi prezentul, partenerul conjugal şi părintele, familia anterioară din care provin şi cea, actuală, pe care au construit-o, totul se scufundă în cea mai totală confuzie. Ieri invadează şi fagocitează pe astăzi, împiedicându-l să fie trăi liniştit pentru a se deschide spre mâine.

Ataşamentul excesiv în cuplu, dificultatea de a întoarce pagina şi de a îndeplini doliul după o separare nu înseamnă că subiectul îşi iubea prea intens partenerul, ci mai degrabă că avea o nevoie vitală de el ca medicament, ca oxigen, pentru a se simţi întreg şi viu. Adevărata iubire este de ordinul dorinţei care emancipează, liberă de obsesia pierderii.

Uneori, tocmai din cauza acestei confuzii între ieri şi astăzi, dar şi între dorinţă şi nevoie, unii inşi, trăiesc ca şi copiii, în neliniştea de a se vedea respinşi, din nou victime ale încetării iubirii, caută să se arate perfecţi, blânzi, concilianţi, ireproşabili, obedienţi. Renunţând astfel la fiinţa lor profundă, ei ajung, prin teama de conflicte, prin multe concesiuni şi aranjamente, să nu mai ştie ce doresc cu adevărat.

Ei se pliază astfel în mod pasiv dorinţei celuilalt, imaginii şi asemănării lui. Ei încep nu numai să gândească şi să se exprime ca şi partenerul lor conjugal, ci şi, prin mimetism, să mănânce, să se îmbrace, să se coafeze, să practice activităţi în scopul de a-i fi pe plac, de a nu-l contrazice, prin frica de a se afirma, de a spune nu, de a da limite care ar risca să ducă la respingere.

Invers, alţii tind să ocupe în faţa partenerului lor conjugal un loc dominator de părinte. Ei au tendinţa să-l infantilizeze, să-l hiperprotejeze, ca şi cum ar fi vorba de unul dintre copiii lui. Ei nu ezită să-l umilească, să-l înjosească, să-i dirijeze viaţa, să gândească, să aleagă şi să decidă în locul acestuia, fără să-l consulte chiar.

În fond, „tiranul” nu caută, prin voinţa lui de stăpânire, decât să-şi reducă la tăcere angoasele lui infantile de a nu „conta”, frica lui de a nu exista. Într-un fel, el se debarasează de depresia lui, făcând-o să fie purtată de partenerul lui conjugal. Totuşi, dacă într-o zi acesta din urmă refuză să se lase zdrobit, atunci, ca într-un joc de balansoar, „dictatorul” riscă să se trezească nas în nas cu propria sa debilitate. Acest fenomen de balans depresiv se produce frecvent în sânul familiilor în care se arată a fi imposibil pentru toţi membrii familiei să se simtă fericiţi împreună şi în acelaşi timp. Unul, ajuns ţap ispăşitor, trebuie, sacrificându-se, să ia asupra lui toată nefericirea familială pentru a-i salva pe ceilalţi.

O altă caracteristică a cuplurilor în care bărbatul şi femeia se leagă nu prin dorinţă şi iubire, ci prin nevoia infantilă de fuziune şi de dependenţă, ocupând fiecare un loc de copil şi/sau de părinte, retrimite la dimensiunea dramatică şi insuportabilă a unei eventuale separări.

Descoperirea, de exemplu, a unei infidelităţi conjugale, sau decesul partenerului îl plonjează pe supravieţuitor într-o suferinţă indicibilă, ca un copil abandonat de mama sa, în deznădejde absolută şi din care viaţa se stinge. Unii preferă să-şi ia viaţa, existenţa lor părându-li-se de acum inutilă, fără sens şi fără interes. Orice ruptură din fuziune în viaţa amoroasă reactivează în fapt o durere veche, aceea de a fi fost nu demult respins, non iubit, neglijat.

Această suferinţă hemoragică nu provine deci în întregime din şocul îndurat în aici şi acum, ci şi din resurgenţa culpabilităţii şi a durerii din trecut refulate, ţinute la distanţă până acum. Desigur că aceste traumatisme nu se poate să nu destabilizeze puternic psihismul victimei.

Totuşi, atunci când este vorba de o relaţie adultă, fondată pe dorinţă, între două fiinţe umane diferenţiate şi autonome, elanul vital, deşi serios scuturat, nu ar trebui să se prăbuşească. „Viaţa continuă”, cum se spune, după o perioadă de cicatrizare şi un anumit timp necesar travaliului de doliu. În schimb, într-un context de nevoie, de fuziune şi de dependenţă reciprocă, libidoul se blochează şi dispare, viaţa se opreşte, moarte se arată ca fiind singura ieşire posibilă.

În general, separările ţin de două categorii de motivări. Uneori, iniţiatorul rupturii se crede în mod iluzoriu, sau crede că a devenit realmente matur. El nu mai doreşte să confunde relaţia de cuplu cu cea, regresivă, de părinte-copil. Nemaiavând nevoie să se comporte în mod matern şi nici să fie tratat în mod matern, el doreşte să ocupe, faţă de partenerul său, un loc şi o funcţie de adult, înscrisă în egalitatea aceleiaşi generaţii.

Cu toate acestea, se întâmplă şi ca unele plecări să fie dictate nu de conştientizarea maturităţii, ci, invers, de nevoia repetitivă sporită de a găsi un alt partener susceptibil să joace şi mai bine ca precedentul rolurile alienate de îngrijit-îngrijitor, de mamă şi copil.

În rezumat, fericirea în cuplu, datorită iubirii şi sexualităţii, depinde strâns de capacitatea de a fi el însuşi a fiecărui partener. Ea îi surâde celui sau celei care se iubeşte, în corpul său, sex şi generaţie, acceptându-se aşa cum este el (ea).

Iubirea, dincolo de frumoasele şi emoţionantele aserţiuni poetice şi religioase, nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.

Să mai spunem, în final, că criza cuplului şi problemele care îl afectează conţin, dincolo de suferinţele pe care le ocazionează, un mesaj şi un sens. Se poate profita de ele pentru a înainta pe calea devenirii de sine.

Un adevărat cuplu este, cel mai simplu din lume, format din două fiinţe umane diferite, dintr-un bărbat şi dintr-o femeie, fiecare diferenţiat de celălalt, psihologic autonom şi adult. Un adevărat cuplu este purtat de dorinţă, fondată pe alianţă, şi non alienat în nevoia regresivă a codependenţei, în care unul îl consideră pe celălalt ca remediu capabil să-i compenseze în mod magic lipsurile, îndurate Altundeva şi Altcândva (înainte), pentru a-l vindeca de culpabilitate şi de vid interior.

Autor: Moussa Nabati

Fragmente din cartea: Le Bonheur d’être soi

Traducerea: Viorica Juncan

Text  preluat cu permisiune de Aici

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Leave a Reply

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.