Psihoterapeut Iasi

O femeie în vârstă de patruzeci şi unu de ani evocă o seară în aparenţă liniştită pe care ea şi soţul ei au petrecut-o cu câteva luni în urmă. După ce au degustat cina pe care a pregătit-o ea s-au uitat la televizor. În jur de orele 21, soţul s-a plâns de dureri gastrice şi a luat un medicament anti-acid. Câteva minute mai târziu a anunţat-o că merge să se culce. Ea l-a îmbrăţişat şi i-a urat noapte bună, spunându-i că o să-l urmeze şi ea mai târziu şi că spera ca el să se simtă mai bine a doua zi. O oră şi jumătate mai târziu, când s-a aşezat în pat, soţul ei dormea adânc.

De cum s-a trezit, a doua zi dimineaţa, ea a înţeles că ceva nu era în ordine. „Era un presentiment intens. Am aruncat o privire spre Kevin şi am înţeles că era mort. Murise în timpul somnului în urma unei crize cardiace, la vârsta de patruzeci şi patru de ani.”

Această teribilă experienţă a învăţat-o că nimic nu este definitiv – nici relaţiile, nici oamenii:

„După moartea lui Kevin, am revăzut filmul vieţii noastre şi totul mi-a apărut complet diferit. Am revăzut ultimele noastre momente bune. Am înţeles că niciodată nu putem şti dinainte care va fi ultimă cină în oraş, ultimul Thanksgiving. Şi aceasta este valabil pentru toate tipurile de relaţii. Mă străduiesc să revin asupra acestor evenimente şi să cred că am făcut tot ce a depins de mine pentru a fi pe deplin prezentă. Am înţeles că Kevin a fost un dar al cerului care mi-a fost acordat doar pentru un timp, la fel ca toate persoanele pe care le întâlnesc. Ştiind aceasta, eu trăiesc mai intens momentele petrecute cu ceilalti.”

Noi avem multe întâlniri de-a lungul existenţei noastre. Unele persoane ni le alegem noi – soţ/soţie, prieteni… – în timp ce altele – părinţi, fraţi şi surori … – ne sunt „impuse”.

Relaţia cu celălalt ne oferă ocazii formidabile de a descoperi adevăruri esenţiale, personalitatea noastră profundă, fricile noastre, natura puterii noastre şi sensul iubirii autentice. Această idee poate părea bizară la prima vedere, pentru că ştim că relaţiile sunt adesea făcute din frustrări, din dificultăţi şi chiar din rupturi. Dar ele pot, de asemenea, să fie şi – şi cel mai adesea aşa sunt – ocazii minunate de a învăţa, de a creşte, de a iubi şi de a fi iubit.

Cercul apropiaţilor noştri este relativ îngust: soţul sau soţia, câţiva prieteni intimi, membrii familiei noastre. Cel puţin aceasta este impresia noastră. În realitate, noi întreţinem relaţii cu fiecare persoană pe care o întâlnim, fie că este vorba de prieteni, părinţi, colegi, profesori sau comercianţi. Noi avem relaţii cu medicul pe care îl vizităm o dată pe an şi cu aceşti vecini agasanţi pe care îi evităm pe cât posibil. Este vorba, în realitate, de legături care au fiecare caracteristicele lor proprii, dar care au şi multe în comun, pentru că sunt umane. Voi sunteţi numitorul comun, de la cea mai intimă relaţie şi cea mai intensă relaţie până la cea mai distantă. Atitudinea voastră – pozitivă sau negativă, plină de speranţă sau duşmănoasă – se va regăsi în toate celelalte. Voi puteţi alege să introduceţi un pic sau mai multă iubire în fiecare dintre ele.

Unii dintre noi nu vor găsi poate niciodată pe alesul (aleasa) inimii lor, dar aceasta nu înseamnă că existenţa lor este lipsită de iubire. Este important să înţelegem că, dacă nu totdeauna găsim iubirea, este aşa pentru că îi lipim o etichetă, crezând că singura iubire „autentică” este romantică. Cu toate acestea, există atâta iubire împrejurul nostru, atâtea legături de înnodat.

Sursa: Elisabeth Kubler-Ross, David Kessler LECONS DE VIE

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Asia Mica. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul il privi lung si ii raspunse printr-o intrebare:

- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.

- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul oftand…

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru ii raspunse dupa o clipa de tacere, cu aceeasi intrebare:

- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.

- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul zambind….

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:

- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

- Fiule, ii raspunse batranul punandu-i o mana prieteneste pe umar, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut, nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni, va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.

Autor necunoscut

Intrebările de calitate creează o viaţă de calitate

Alegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de semn opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă – în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului.

Intrebarile potrivite…

Această alegere mă va împinge către un viitor fericit sau mă va ţine blocat în trecut?

Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung  sau va constitui doar o satisfacţie de moment?

Sunt stăpân pe propria mea putere  sau încerc să mulţumesc pe altcineva?

Mă gândesc la ce este bine  sau la ce este rãu?

Această alegere îmi va aduce mai multă energie vitală  sau îmi va fura energia?

Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea  sau o voi folosi pentru a mă pedepsi?

Această alegere îmi sporeşte puterea  sau mi-o slăbeşte?

Este acesta un act de iubire de sine  sau un act de autosabotaj?

Este acesta un act de credinţă  sau un act caracterizat de frică?

Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem limpede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat daca decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a Părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient. Astfel, veti fi  in masura sa faceti  alegeri cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient.

„Fiecare lucru trebuie să se transforme în ceva mai bun si să dobândească un nou destin”, scrie Paulo Coelho în romanul său “Alchimistul”.  Coelho descrie lumea ca fiind doar partea vizibilă a lui Dumnezeu, în timp ce forţele spirituale invizibile puse în joc ne rămân în mare parte necunoscute. Procesul alchimic are loc atunci când planul spiritual intră în contact cu planul material.

Cartea lui Coelho mi-a fost oferită de un pacient; el mi-a spus: „Asta îmi aminteşte de ceea ce am făcut la şedinţele noastre.” Intr-adevăr, alchimia oferă o metaforă potrivită pentru procesul pe care îl voi descrie.

Legenda spune că alchimiştii căutau o piatră filozofală magică pentru a transforma plumbul în aur. Dar plumbul şi aurul, în doctrina filozofică a alchimiei, erau metafore pentru anumite stări interioare: disciplina alchimistului era una a transformării psi­hologice şi spirituale. Alchimiştii au înţeles că misterul pe care încercau să-l rezolve nu se găsea în afara, ci în interiorul sufletului.

Unele scoli de alchimie asemănau starea de spirit normală cu un cărbune, iar clarviziunea, luciditatea, cu diamantul. Se pare că în lumea materială nu există contrast mai mare decât acela dintre cărbune şi diamant, însă cu toate acestea cele două nu sunt decât aranjamente diferite ale unor molecule identice, de carbon. Aşa cum diamantul este un cărbune transformat, tot aşa claritatea se poate naşte din confuzie.

In metafora alchimiei, nu aurul este cel ce-mi trezeşte interesul — un obiectiv grandios — ci mai curând importanţa acordată procesului transformării. Un pacient, care studiase medicina chineză şi practica acupunctura, mi-a spus că acest cuvânt, „alchimie”, descrie mai bine decât oricare altul asocierea contemplaţiei cu procesul emoţional: „Alchimia înseamnă a amesteca totul la un loc, fără a încerca să respingi sau să corectezi ceva — înţelegând că până şi ceea ce e negativ face parte din procesul de învăţare şi de vindecare.”

Prin contemplaţie vedem lucrurile aşa cum sunt, fără a încerca să le schimbăm. Ideea este să dizolvăm reacţia pe care o avem atunci când trăim emoţii care ne tulbură, având grijă să nu respingem şi acea emoţie. Contemplaţia poate schimba modul în care ne raportăm la stările emoţionale şi maniera în care le percepem; asta nu înseamnă şi eliminarea acestor stări.

Căldura soarelui care evaporă umiditatea norilor — alchimia naturii — e la fel ca flacăra blândă a contemplaţiei care împrăştie norii emoţionali ce umbresc natura noastră interioară. Efectele unor astfel de perioade de claritate pătrunzătoare pot fi efemere, pot dura doar până la formarea următorilor nori emoţionali. Dar aprinzând iar si iar flacăra clarităţii — îndreptând-o către aceşti nori interiori, lăsând-o să penetreze şi să dizolve ceaţa din minţile noastre — vom intra în miezul acestei practici, pe care o putem deprinde.

Având instrumentele adecvate pentru conştientizare, cu toţii dispunem de potenţialul de a practica alchimia interioară. Avem abilitatea naturală de a transforma momentele de confuzie în clarviziune, în timp, pe măsură ce facem acest exerciţiu cu sentimentele care ne tulbură, putem începe să înţelegem care sunt cauzele lor.

In cea mai mare parte, această înţelegere este de natură psihologică, mai ales la început. Dar dacă vom continua acest exerciţiu, vom putea înţelege şi modul în care se desfăşoară procesele minţii noastre, lucru care ne poate aduce eliberarea spirituală. E ca şi cum în viaţa noastră ar exista două niveluri ale realităţii: unul dominat de tiparele emoţionale adânc înrădăcinate, şi altul care este liber de astfel de tipare determinate. Con­templaţia ne oferă spaţiu de manifestare în absenţa unei astfel de condiţionări.

Alchimia emoţională face posibilă transformarea tulburării şi a confuziei noastre în claritate pătrunzătoare. „Aproape în orice situaţie nefericită”, spune Nyanaponika Thera, un călugăr budist, „există posibilitatea transformării, prin care indezirabilul se poate schimba într-un fenomen benefic.”

Există în alchimia emoţională o manevră de judo simplă, dar ingenioasă: îmbrăţişarea tuturor experienţelor ca părţi ale unui proces de transformare, făcând din ele obiectul asupra căruia se concentrează contemplaţia, în loc să vedem în tulburare şi confuzie stări care ne distrag, ne dăm seama că şi ele pot deveni ţinta atenţiei noastre. „Astfel”, spune Nyanaponika, „duşmanii se transformă în prieteni, pentru că toate aceste tulburări si forţe antagonice ne-au devenit învăţători.”

Adaptare dupa Tara Bennet-Goleman –  “Alchimia emoţionala”, Curtea Veche Publishing

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Să zicem că şoferul unei alte maşini vă taie calea în mod periculos în timp ce vă aflaţi la volan pe o autostradă. Dacă automat gândiţi: „Nenorocitul naibii!” — asta înseamnă enorm pentru traiectoria pe care o va lua mânia în cazul în care acest gând va fi urmat de altele de revoltă şi răzbunare: „Nenorocitul naibii, putea să intre în mine — nu-l las eu să scape aşa uşor!”

Degetele vi se albesc de cât de tare strângeţi volanul, când de fapt aţi vrea să îl strângeţi pe celălalt de gât. Intreg trupul se mobilizează pentru luptă, şi nu pentru fugă — făcându-vă să tremuraţi, să transpiraţi, inima bate mai tare, iar muşchii feţei se încordează la rândul lor. Aţi vrea să-l omorâţi pe individul acela.

După care vă claxonează o maşină din spate pentru că aţi încetinit în urma a ceea ce era cât pe-aci să vi se întâmple — şi sunteţi în stare să explodaţi de furie şi faţă de şoferul acesta. Aşa se ajunge la hipertensiune, conducere neatentă şi chiar la focuri de armă pe autostradă.

Să comparăm această secvenţă a mâniei care creşte cu un gând mai îngăduitor faţă de şoferul care v-a tăiat calea: „Poate că nu m-a văzut. Sau poate că a avut un motiv serios să şofeze aşa de neatent, de exemplu, o urgenţă medicală.” Această frază ar putea să tempereze mânia şi să introducă elementul de compasiune, sau măcar să vă facă să aveţi o minte mai deschisă, scurtcircuitând mânia, care altfel ar lua proporţii.

Problema este, aşa cum propunea Aristotel, să ne amintim să avem doar o mânie potrivită, pentru că de multe ori mânia ne face să ne pierdem controlul. Benjamin Franklin spunea foarte înţelept: „Mânia nu apare niciodată fără motiv. Dar rareori apare pentru unul care să merite.”

Există, desigur, diverse tipuri de mânie. Nucleul amigdalian poate fi sursa principală a scânteii de furie pe care o simtim atunci când un şofer neatent ne pune în pericol. Dar la celălalt capăt al circuitului emoţional, neocortexul probabil că îndeamnă la un alt tip de mânie, calculată, cum ar fi o răzbunare cu sânge rece sau o revoltă faţă de o nedreptate de orice tip. O asemenea mânie gândită are mai mult ca sigur, aşa cum spunea Franklin, „un motiv întemeiat”, sau cel putin aşa pare.

Dintre toate proastele dispoziţii de care oamenii vor să scape, mânia pare să fie cea mai intransigentă; Tice a descoperit că mânia este dispoziţia pe care oamenii reuşesc cel mai greu s-o controleze. Intr-adevăr, mânia este cea mai seducătoare atunci când este vorba de emotii negative; acel monolog interior de a-ti da singur dreptate pe care fl propagă umple mintea cu argumente dintre cele mai convingătoare pentru a-ti vărsa furia. Spre deosebire de tristeţe, mânia dă energie, chiar o stare de euforie. Puterea de seducţie şi de convingere a mâniei poate explica prin sine de ce anumite puncte de vedere în ceea ce o priveşte sunt atât de comune: că mânia este incontrolabilă sau, oricum, că n-ar trebui să fie controlată şi că, de fapt, vărsarea furiei este o formă de catharsis, deci este bună. Un alt punct de vedere complet opus, o reacţie împotriva imaginii sumbre de până acum, sustine că mânia ar putea fi complet prevenită. Dar o lectură atentă a descoperirilor ştiinţifice sugerează că toate aceste atitudini comune faţă de mânie sunt prost direcţionale, ajungând chiar un fel de mituri.

Cursul gândurilor mânioase care adună furia este în mod potenţial cheia uneia dintre cele mai eficiente căi de a găsi o supapă împotriva mâniei: subminarea de la bun început a convingerilor care alimentează mânia. Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim „motive mai întemeiate” şi justificări pentru faptul că ne-am mâniat. Dacă ne concentrăm prea mult asupra unui lucru care ne-a mâniat îi dăm apă la moară. In schimb, dacă încercăm să privim lucrurile şi din altă perspectivă, totul se calmează. Tice a descoperit că regândirea unei situaţii în mod pozitiv este una dintre cele mai eficiente căi de a potoli mânia.

Fragment din cartea “Inteligenta emotionala” (autor Daniel Goleman), editura Curtea Veche Publishing, www.curteaveche.ro

Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane. Si ii spunea asa:

“Exista in fiecare dintre noi doi lupi.

Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..

Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.

Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:

” Bunicule si care lup castiga? ”

La care batranul ii raspunde simplu:

,, Cel pe care îl hrăneşti! ”

Autor necunoscut

Eforturile pentru a găsi un sens vieţii constituie o motivaţie fundamentală a fiinţei umane. Raţiunea ei de a trăi este unică pentru că nu-i este revelată decât numai ei însăşi: numai atunci capătă ea un sens care poate să satisfacă nevoia ei existenţială.

Căutarea unui sens pentru viaţă creează, desigur, mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor cele mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare. Alţi scriitori au tras aceeaşi concluzie în operele lor cu privire la lagărele de concentrare, iar anchetele desfăşurate în lagărele de prizonieri de război din Japonia, Coreea de Nord sau in Vietnamul de Nord confirmă această teorie. Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a-l rescrie m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoidă, într-un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m-ar fi ajutat să-mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le-am desfăşurat în barăcile sumbre dintr-un lagăr de concentrare din bavarez m-au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane, şi deci, indispensabilă sănătăţii ei mintale, n-ar trebuie să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. După părerea mea, este riscant să credem că sănătatea mentală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trăi fără tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasă. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degrabă de a se simţi chemat să îndeplinească ceva.

După ce am arătat avantajele unei reorientări în acest sens, vreau să mă aplec asupra sentimentului care-i afectează astăzi pe mulţi: sentimentul că viaţa nu are nici un sens. Ei nu au raţiune de a trăi conştientă. Sunt chinuiţi de un sentiment de vid interior, „vidul existenţial”.

Vidul existenţial este foarte răspândit în epoca noastră şi am putea să-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinţă umană adevărată. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentală care conduc şi apără comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna această siguranţă paradisiacă. Acum el trebuie să facă alegeri. Mai mult, în cursul evoluţiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recentă: tradiţiile pe care se baza comportamentul lui au dispărut cu repeziciune. De acum, nici instinctul şi nici tradiţia nu-i mai dictează conduita; ba i se întâmplă chiar să nu ştie ce vrea. Ori caută să-i imite pe alţii (conformism), ori se pliază conform dorinţelor lor (totalitarism).

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Înţelegem acum de ce spunea Schopenhauer că umanitatea pare a fi condamnată să oscileze la nesfârşit între cele două extreme: angoasa(neliniştea n.t.) şi plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacienţii lor le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema riscă să se agraveze pe măsură ce automatizarea măreşte orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Mulţi dintre ei, din nefericire, nu ştiu cum să utilizeze acest timp liber nou dobândit.

Să luăm de exemplu „nevroza de duminică”, acest fel de depresie care afectează unele persoane atunci când îşi dau seama, odată încheiată săptămâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauză acest vid existenţial. Fenomene atât de răspândite ca depresia, agresivitatea şi toxicomania provin din vidul existenţial care le stă la bază. Aceasta este adevărat şi în cazul crizelor pe care le suferă pensionarii şi cei care se tem să îmbătrânească.

Vidul existenţial poate căpăta mai multe aspecte. Căutarea unui sens pentru viaţă este de multe ori înlocuită prin căutarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitivă, fie dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani. În alte cazuri căutarea plăcerii este cea care înlocuieşte căutarea de sens. De aceea persoana care suferă de frustrare existenţială încearcă adesea să compenseze vidul pe care-l simte căutând plăcerile sexuale.

Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacienţii suferind de vid existenţial.

Să vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreabă care este sensul vieţii lui.

Mă îndoiesc că un terapeut ar putea să răspundă în termeni generali acestei chestiuni. Raţiunea de a trăi variază, în realitate, funcţie de indivizi, de situaţia şi de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care contează, ci cel pe care o persoană îl atribuie la un moment dat vieţii sale. […] Este inutil să căutăm un sens abstract al vieţii. Fiecare are drept misiune să ducă la bun sfârşit o sarcină concretă unică pentru el şi, din această cauză, el nu poate fi înlocuit, tot aşa cum viaţa lui nu poate reînnoită. Vocaţia fiecăruia deci este unică, ca şi maniera de a o realiza

Cum fiecare situaţie reprezintă o provocare pentru fiecare persoană, chestiunea sensului vieţii poate fi pusă, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui să întrebe care este raţiunea ei de a trăi, ci să recunoască că ei îi este pusă această întrebare. Mai exact, fiecare persoană este pusă în faţa unei întrebări pe care existenţa i-o pune şi nu-i poate răspunde decât luându-şi propria viaţă în mâini. De aceea logoterapia consideră responsabilitatea ca însăşi esenţa existenţei umane.

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a psihoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile. Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea(persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

Sursa: Dr. Viktor E. Frankl – „Decouvrir un sens a sa vie,avec la logothérapie”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

A NE SALVA VIAŢA: este o formă de datorie pe care o avem fiecare faţă de noi înşine. Mai degrabă decât să ne închidem în depresie sau, şi mai frecvent, în automistificarea şi negarea suferinţelor care ne-au fost aplicate pe durata copilăriei noastre, ne revine să căutăm să ne scoatem de acolo înţelegând care sunt adevăratele noastre nevoi.

A accepta să ne confesăm unui martor empatic, a învăţa să iubim copilul care am fost, a ridica refularea şi a ne trăi emoţiile (frică, indignare, mânie) îngropate, aceasta este calea prin care trece adevărata libertate interioară.

Această negare, atât de larg răspândită, a suferinţelor îndurate la începutul vieţii noastre are consecinţe funeste. Imaginaţi-vă că aţi vrea să întreprindeţi o excursie şi că faceţi o entorsă după câţiva paşi. Chiar dacă încercaţi să ignoraţi durerea şi să continuaţi, pentru că vă bucuraţi la ideea acestei plimbări, tovarăşii dumneavoastră îşi vor da seama mai devreme sau mai târziu că şchiopătaţi. Dumneavoastră le veţi povesti ce s-a întâmplat, ei vor înţelege de ce şchiopătaţi şi vă vor sfătui să vă trataţi.

Cu totul altfel se întâmplă cu rănile din copilărie, care joacă în viaţa unei fiinţe umane acelaşi rol ca şi entorsa de la începutul plimbării. Nu le putem alunga „luându-le cu filosofia”, ele vor determina tot mersul nostru, cu diferenţa, totuşi, că în general nimeni nu le va acorda atenţie. Societatea întreagă acţionează, oarecum, la unison cu cel care suferă şi nu poate povesti ce i s-a întâmplat. Cel care a fost rănit în integritatea lui nu are pe de altă parte, foarte probabil, amintiri. Dacă se află toată viaţa lui printre oameni care nu acordă nici o importanţă traumatismelor copilăriei, el va juca jocul. Viaţa lui se va desfăşura aproape ca plimbarea unui excursionist care şi-a făcut o entorsă încă de la primii paşi, dar nu vrea să o sesizeze şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă, totuşi, el întâlneşte pe cineva care are cunoştinţă de efectele pe termen lung ale traumatismelor survenite în primii ani, el va avea şansa să renunţe la negarea lor şi, astfel, să-şi poată cicatriza rănile.

Mulţi oameni nu au avut niciodată această şansă. Celebrităţile, mal ales, au fost adesea înconjurate de admiratori care nu se îndoiau de nimic, şi dintre care nimeni nu decela, nu voia să deceleze chiar, deznădejdea interioară a idolului lor. Mulţi dintre ei visau să cunoască ei înşişi un astfel de succes şi nu înţelegeau de ce idolul lor nu părea să-şi savureze propriul succes. Un individ deosebit de dotat poate de asemenea să-şi utilizeze talentul pentru a-şi consolida sistemele de apărare contra adevărului şi a-l îndepărta de sine şi de ceilalţi. Există multe cazuri de acestea. să ne gândim la destinul fermecătoarei Marilyn Monroe, plasată de către mama sa într-o instituţie, violată la vârsta de nouă ani, apoi, de la reîntoarcerea în familie, hărţuită sexual de către tatăl ei vitreg. De-a lungul întregii ei vieţi ea nu a avut încredere decât în farmecul ei, aşa încât depresia şi drogurile au ajuns să o târască spre moarte. Vorbind despre copilăria ei, ea a spus următoarele, cuvinte mult citate pe Internet: „Eu nu eram o orfelină. Un orfelin nu are părinţi. La orfelinat toţi ceilalţi copii nu mai aveau părinţi. Eu încă aveam o mamă. Dar ea nu mă voia. Îmi era ruşine să spun asta celorlalţi copii…”

De acest angrenaj fatal sunt scutiţi cei care, în copilăria lor, au îndurat un traumatism non cauzat de părinţi. Ei au mai multe şanse să găsească empatie la cineva, pentru că fiecare îşi poate imagina ce înseamnă să fii ostatic în mâna teroriştilor, redus la o terifiantă neputinţă, sau încă să fii crescut într-un lagăr. Pentru ca sechelele unei astfel de trăiri să poată fi vindecate, trebuie ca societatea să ne ofere „martori lucizi”.

Un copil maltratat de părinţii lui, în schimb, va rămâne în general, la vârsta adultă, lipsit de martor şi, din această cauză, izolat: nu numai de ceilalţi, ci şi de el însuşi căci a refulat adevărul şi nimeni nu-l ajută să perceapă realitatea din copilăria lui. Societatea se instalează, de fapt, de partea părinţilor. Fiecare ştie că aşa este şi, prin urmare, nu va îndrăzni să abordeze adevărul lui. Dacă totuşi o terapie reuşeşte să-i permită să trăiască şi să-şi exprime mânia, el se va afla, în multe cazuri, confruntat cu ostilitatea întregii lui familii şi a prietenilor lui, pentru că a spart un tabu, şi pentru că această transgresiune îi înspăimântă pe ceilalţi. Adesea, anturajul va lupta prin toate mijloacele împotriva celui în cauză pentru a-şi păstra intactă propria lui refulare.

Puţini foşti copii maltrataţi sunt în stare să suporte aceste agresiuni şi să se resemneze cu o dezaprobare mai degrabă decât să-şi trădeze propriul adevăr. Cu toate acestea, cum dinamica emoţională a acestor procese este astăzi mai bine cunoscută, ne este permis să sperăm că lucrurile se vor schimba, şi că, datorită constituirii de grupuri mai bine informate, oamenii vor avea mai puţin să se teamă de o solitudine totală.

La drept vorbind, oamenii conştienţi de aceste mecanisme sunt încă puţini, inclusiv printre profesionişti. Dacă, de exemplu, cineva se interesează de viaţa Virginiei Woolf şi caută informaţii pe Internet, psihiatri renumiţi îi vor spune că ea era „bolnavă mintal” şi că tulburările ei nu aveau nici o legătură cu abuzurile sexuale ale fraţilor ei vitregi, pe care le-a îndurat, ani întregi, când era copil. Deşi, în scrierile ei autobiografice, Virginia Woolf a descris de o manieră impresionantă ororile din copilăria ei ([…]), astăzi încă se neagă relaţia dintre aceste teribile traumatisme şi stările depresive ulterioare.

Ea era de aceea ignorată, cu atât mai mult, încă din timpul vieţii. Scriitoarea îşi citea textele în cercurile literare pe care le frecventa, dar solitudinea ei a rămas întreagă, căci nici ea, nici anturajul ei, nici măcar soţul ei Leonard (aşa cum o atestă amintirile soţiei lui), nu sesizau greutatea rănilor primite în copilăria ei. Ea era înconjurată de oameni care îi împărtăşeau vederile artistice şi le susţineau, şi nu îşi înţelegea ea însăşi sentimentul de profundă solitudine. Această situaţie poate duce la suicid, căci solitudinea actuală face constant să reapară starea de abandonare, sinonimă cu pericolul de moarte, trăit de către micul copilaş.

Acum câţiva ani a apărut, sub formă romanţată, o exhaustivă biografie a lui Jean Seberg (Alain Absire, Jean S., Fayard, 2004), actriţă care a jucat rolul principal în multe filme, adesea foarte cunoscute, ca Bonjur Tristesse sau Au bout de souffle. Pasionată de teatru încă din copilăria ei, Jean Seberg a suferit mult din cauza atitudinii rigide şi moralizatoare a tatălui ei, protestant luteran, pe care mai târziu îl va idealiza. Atunci când, liceană fiind, a fost aleasă, dintre miile de candidate, pentru primul ei film, Sainte Jeanne, el a copleşit-o cu admonestări în loc să-i împărtăşească bucuria. Îi ţinea predici, în numele iubirii părinteşti, de fiecare dată când ea avea un succes. Ea nu a recunoscut niciodată în sinea ei cât de mult o rănea atitudinea tatălui ei, dar suferea din cauza supărărilor pe care i le provocau bărbaţii de care îşi lega viaţa şi care corespundeau întotdeauna unui anumit model.

Bineînţeles, nu se poate spune că Jean Seberg şi-a ratat viaţa din cauza caracterului tatălui ei. Ci negarea suferinţei provocate de acest tată a antrenat depresiile grave care au atins-o în repetate rânduri. Această negare i-a dominat viaţa şi a împins-o să se ataşeze în continuu de tipul de bărbaţi care nu o înţelegeau şi nu o respectau. Repeta compulsiv alegerile ei autodistructive pentru că nu voia să ia cunoştinţă de sentimentele pe care i le provoca atitudinea tatălui. De îndată ce un bărbat se comporta faţă de ea într-un mod nedistructiv, ea îl părăsea. Ea aspira din toată fiinţa ei ca într-o zi tatăl ei să-i arate stimă pentru toate succesele ei. Dar el nu avea pentru ea decât critici.

Jean Seberg era vizibil total inconştientă de tragedia din copilăria ei, altfel nu ar fi devenit sclava alcoolului şi a tutunului şi nu s-ar fi sinucis. Multe staruri au cunoscut acelaşi destin, au sperat să scape, de adevăratele lor sentimente, pentru a sfârşi prin a se suprima sau a muri din cauza unei supradoze. Am putea cita nume ca Elvis Presley, Jimi Hendrix sau Janis Joplin.

Viaţa (şi moartea) acestor idoli ai vremii lor atestă că depresia nu este o suferinţă legată de prezent, în care s-au împlinit toate visele lor, ci că ea se datorează ruperii de propriul Sine, care a fost abandonat foarte devreme, fără să fi fost niciodată jelit, care nu avea dreptul să trăiască. Totul se petrece ca şi cum, prin intermediul depresiei, corpul ar protesta contra acestei infidelităţi faţă de sine, contra minciunilor, a deconectării de adevăratele lui sentimente, căci el nu poate trăi fără sentimente autentice. El are nevoie de libera circulaţie a emoţiilor, în continuă schimbare: mânie, tristeţe, bucurie… Când acestea sunt blocate în depresie, corpul nu mai poate funcţiona normal.

Pentru a-l obliga totuşi să funcţioneze, se recurge la tot felul de mijloace: drog, alcool, produse farmaceutice, refugiul în muncă. Totul şi orice pentru a nu avea de înţeles revolta corpului, pentru a evita să aflăm că sentimentele nu ne omoară, ci, dimpotrivă, ar putea să ne elibereze din închisoarea numită depresie. Ar putea, desigur, să existe riscul ca aceasta din urmă să revină dacă reîncepem să ignorăm sentimentele şi nevoile noastre, dar cu timpul vom şti din ce în ce mai bine cum să ne comportăm în privinţa lor. Pentru că sentimentele ne învaţă istoria copilăriei noastre, ele ne devin comprehensibile, nu mai avem a ne teme de ele aşa ca în trecut, frica se diminuează şi noi suntem mai bine înarmaţi contra unei noi faze depresive. Dar pentru a putea accepta ca aceste sentimente să iasă la iveală, trebuie să încetăm să ne temem de părinţii noştri interiorizaţi.

Sursa: Alice Miller – “Ta vie sauvée enfin”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Misticismul persan povesteste despre un calator care se tara pe un drum aparent fara sfarsit. Era incarcat cu tot felul de poveri.

Un sac greu cu nisip ii atarna de spate; un burduf gros cu apa ii era atarnat in jurul corpului. In mana dreapta ducea o piatra de forma ciudata, iar in stanga, un bolovan. In jurul gatului o piatra de moara se legana la capatul unei franghii roase.

Lanturi ruginite, cu care tragea mari greutati prin nisipul prafos, ii raneau gleznele. Pe cap, omul tinea in echilibru un dovleac pe jumatate putrezit. Cu fiecare pas, lanturile zanganeau. Suspinand si gemand, se misca inainte pas cu pas, plangandu-se de soarta sa grea si de oboseala care il chinuia.

Pe drum, il intalni un fermier in caldura stralucitoare a miezului zilei. Fermierul il intreba:

“O, calatorule obosit, de ce te incarci cu bolovanul acesta?”

“Groaznic de natang, raspunse calatorul, nu-l observasem inainte”.

Cu aceasta, arunca piatra la o parte si se simti mult mai usor. Iarasi, dupa ce merse cale lunga pe drum, il intalni un fermier si il intreba:

“Spune-mi, calatorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumatate putrezit de pe cap si de ce tragi acele mari greutati de fier, legate in lanturi in urma ta?”

Calatorul raspunse:

“Sunt foarte bucuros ca mi le-ai aratat! Nu mi-am dat seama ce-mi faceam mie insumi”.

Isi dadu jos lanturile si zdrobi dovleacul in santul de pe marginea drumului. Inca o data se simti mai usor.

Dar, cu cat mergea mai departe, cu atat incepea sa sufere din nou. Un fermier venind de pe camp il privi cu uimire si spuse:

“O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi pana departe e mai mult nisip decat ai putea tu cara vreodata. Iar burduful tau mare cu apa – ca si cum ai planui sa treci desertul Kawir. Tot drumul, un rau curat curge pe langa tine si te va insoti in calatoria ta pentru mult timp.”

Auzind acestea, calatorul deschise burduful si goli apa salcie pe poteca. Apoi, umplu o groapa cu nisipul din ranita sa. Statu acolo ganditor si se uita la soarele care apunea.

Ultimele raze isi trimiteau lumina spre el. Se uita la sine, vazu piatra de moara atarnand grea de gatul sau si isi dadu brusc seama ca piatra era cea care il facea inca sa mearga atat de incovoiat. O dezlega si o arunca in rau, cat putu de departe.

Eliberat de poverile sale, calatori mai departe prin racoarea serii, sa-si gaseasca adapost.

Nossrat Peseschkian – Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie, Editura  TREI, www.edituratrei.ro

Emotiile precum vinovatia si rusinea nu apar din senin. Ele fac parte dintr-un lung proces de actiuni ce implica oameni si situatii ce conduc la crearea acestor emotii. Noi ne amintim numai sfarsitul acestui proces si cat de ingrozitor ne face sa ne simtim, iar el a fost repetat de suficient de multe ori, pentru a ne impiedica sa inaintam, atunci cand simtim doar un mic semn al acestor emotii. Dar, daca oprim acest ciclu la inceputul lui, daca eliberam frica pe care o simtim in legatura cu vinovatia sau rusinea, aceste emotii se vor retrage in fundalul raspunsurilor noastre si se vor intoarce in trecut, acolo unde au inceput.

Vinovatia este o cale prin care putem fi manipulati de catre ceilalti. Parintii folosesc deseori invinovatirea pentru a-si controla copii, crezand ca daca le arata consecintele purtarii lor asupra altora, acestia vor invata sa fie atenti si plini de compasiune. Este un fel indirect de a spune ca trebuie sa fim constienti de conexiunile noastre. Dar, in aceasta situatie evitam sa actionam, incercand sa ne micsoram vinovatia pe care o simtim pentru ca punem nevoile si dorintele noastre inaintea celorlalti si ne pierdem perspectiva a ceea ce este important pentru noi.

Rusinea este o asemenea forma destructiva de manipulare, pentru ca duce vinovatia un pas mai departe. Daca nu luam in considerare complotul vinovatiei, atunci suntem dusi catre rusine. Acum suntem o persoana rea, lipsita de consideratie, egoista, sau care se gandeste numai la sine, ignorand astfel nevoile celorlalti. Dorintele noastre devin un lucru de care trebuie sa ne fie rusine, dupa cum spun cei care simt ca nevoile lor sunt mai importante. In cadrul ciclului de vinovatie/rusine. Daca ne putem depasi vina si daca ne putem declara cu mandrie intentia de a ne pune in slujba propriilor noastre nevoi, vom fi atacati in nucleul fiintei noastre. Acoperirea cu rusine muta invinovatirea de la ceea ce facem, la ceea ce suntem. Putini dintre noi pot rezista acestui gen de atac, asa ca absorbim rusinea si ea devine parte a sistemului nostru de credinte.

Cand am invatati suficient de bine aceste principii, folosim singuri ciclul vina/rusine asupra noastra. Dupa ce il folosim de cateva ori, nu mai avem nevoie de cineva care sa ne invinovateasca si sa ne faca de rusine, stim ce avem de facut. Asa ca atunci cand ne punem propriile dorinte pe primul loc, ne gandim la ce vor sau astepta ceilalti de la noi si hotaram daca merita, sau nu, sa ne invinovatim. Daca decidem sa o facem, atunci riscam sa ne fie rusine daca facem o alegere al carei impact este resimtit din punct de vedere energetic, in jurul nostru. Si acum vine partea cea mai grea, putem iesi oare din acest ciclu, sa vedem jocul acestor energii si sa ne folosim inima pentru a ne intreba: “Ce vreau?”, in loc sa evaluam fiecare alegere prin ceea ce ne va costa in termeni de vina si rusine?

Un negustor si-a cumparat din India un minunat papagal. Iubea pasarea si isi petrecea tot timpul sau liber cu ea. Ba aseza papagalul pe umar, ba pe cap, si intotdeauna il rasplatea cu bucati de zahar. Zaharul deveni pentru papagal dovada iubirii supreme a stapanului sau. Intr-o seara, negustorul si papagalul erau singuri acasa. Negustorul spuse: “Dragul meu, este tarziu si sunt obosit. Pentru ca in seara asta nu e nimeni in afara de noi in casa, nu ar fi recomandabil sa dormim amandoi. Nu suntem in siguranta aici, asadar supravegheaza tu casa ca si cum ai fi politist.”

Papagalul era numai ochi si urechi si se implica total in aceasta sarcina. In curind, negustorul cazu intr-un somn adanc si casa se scufunda intr-o liniste profunda. Dintr-o data, la un moment dat, pe zidul casei se catara iute un hot cu ajutorul unei franghii. Pasind pe varfuri, intra in casa. Impacheta in saci si traiste tot ce era la vedere, mai putin sacul cu zahar, care scapase privirilor sale. In final, casa ramase goala: doar sacul cu zahar, negustorul adormit si politistul impanat, care urmarise cu atentie intreaga actiune.

In dimineata urmatoare, cand negustorul se trezi, vazu in jurul sau golul. Nici un covor nu mai acoperea podeaua si peretii. In zadar cauta in camerele goale. “Intreaga mea avere a disparut ca praful in vant. Casa este acum goala precum palma mea. Unde sunt covoarele de matase?” suspina negustorul. “Fii linistit, raspunse papagalul, sacul cu zahar e inca aici.” “Unde sunt bijuteriile?” “Nu te enerva, sacul cu zahar e inca aici.” “Unde sunt obiectele de pret care imi bucurau sufletul?” “Linisteste-te, sacul cu zahar e inca aici.” “Cine a fost in casa noastra in timpul noptii?” intreba disperat negustorul. “Un barbat a intrat, dar nu a durat prea mult pana ce a plecat din nou de unde venise”, replica papagalul. “Crede-ma, il asigura el pe negustor, nu a disparut nici macar un bob de zahar. Tot ce mi-ai spus mi-a mers direct la inima. Intreaga noapte nu am scapat din ochi sacul cu zahar. Pentru mine, zaharul este cel mai de pret lucru, stapane. De unde era sa stiu ce pretuiesti tu?”

Autor: Nossrat Peseschkian

PsihoterapieIasi.Ro

Titlu: Comunicarea nonviolentă – Un limbaj al vieţii
Autor: Marshall B. Rosenberg
Editura: Elena Francisc Publishing

Sursa: www.efpublishing.ro

Descriere

Exprimă-te astfel încît să fii auzit şi respectat;
• Învaţă să reduci tensiunea şi stresul în orice situaţie;
• Întăreşte-ţi relaţiile cu familia, prietenii şi colegii;
• Transformă furia şi conflictul în încredere şi cooperare.

De ce ai nevoie de „Comunicarea Nonviolentă – un limbaj al vieţii“?
Petreci la slujbă o mare parte din zi, uneori mai mult decît cu familia ori cu prietenii apropiaţi. Iar dacă eşti tipul workaholic, cu atît mai mult! Aşadar, un climat liniştit la locul de muncă, favorabil comunicării, n-ar trebui să fie ceva facultativ, ci regula cotidiană. Sau mărturiseşte: de cîte ori nu ţi s-a întîmplat ca un coleg să dea buzna în birou, cu o falcă-n cer şi una-n pămînt, decretînd: „Azi nu vorbiţi cu mine!“ S-a zis cu armonia, gata cu amabilităţile, bun venit replici scurte şi tăioase!

Un scenariu asemănător se poate aplica şi pentru relaţiile din afara locului de muncă, fie că ne gîndim la partenerul de viaţă sau la oricare altă persoană din cercul intim.

Tendinţa fiecăruia dintre noi e de a răspunde la violenţă cu aceeaşi monedă. Însă de cîte ori ai simţit, pe propria-ţi piele, cît de neproductivă poate fi o astfel de reacţie? Există două variante pe care le-ai putea utiliza: să continui în acelaşi ritm, asumîndu-ţi astfel riscul unor relaţii compromise, ori să aplici regula celor patru paşi pentru comunicarea nonviolentă, descrisă în cartea lui Rosenberg – îţi vei oferi în acest fel şansa unui limbaj şi a unei atitudini inovatoare.

Despre autor

Doctorul Rosenberg este fondatorul „Centrului pentru Comunicare Nonviolentă”, o organizaţie internaţională nonprofit, cu sediul în California, SUA.

De formaţie psiholog, Rosenberg a obţinut doctoratul în psihologie la Universitatea din Wisconsin, în 1961, după care şi-a continuat activitatea lucrînd cu tinerii din centrele de reeducare. Această experienţă i-a arătat că psihologia – aşa cum se practica ea în aceste centre – era, mai degrabă, o cauză a violenţei, decît o punte de comunicare. Motivul? Doctorii erau încurajaţi să identifice diagnosticul, şi nu persoana. Marshall Rosenberg a oferit consultanţă inclusiv pentru promovarea reconcilierii şi a rezolvării paşnice a conflictelor în zone precum Irlanda, Israel, Palestina, Serbia şi Croaţia.

Titlul: Iubiri perfecte, relatii imperfecte. Cum sa vindecam ranile sufletului.

Autor: John Welwood

Editura: Elena Francisc Publishing

Sursa: www.efpublishing.ro

Descriere

Totul în viața noastră este relație, iar calitatea relațiilor pe care le avem dă în cele din urmă culoarea întregii noastre vieți. Măsura în care relațiile noastre sunt pline de iubire, de înțelegere, de compasiune, de non-judecată, este măsura în care suntem, sau nu, fericiți.
Și totuși, dacă iubirea este sursa bucuriei de a trăi, cum se face că, de multe ori ”în ciuda iubirii”, relațiile noastre, și mai ales relațiile de cuplu, sunt atât de tumultoase și ne aduc, de atâtea ori, suferință? John Welwood, care este un psihoterapeut vizionar, trecut nu numai prin școlile gândirii occidentale dar și prin inițieri budhiste, descoperă pentru noi rădăcinile spirituale ale nefericirii. El arată cum se naște în adâncul nostru rana aceea universală, starea aceea de izolare și de absență a iubirii și sentimentul profund că nu suntem demni de a fi iubiți așa cum suntem. Marele adevăr despre care scrie Welwood este acela că dificultățile în relațiile noastre exterioare, provin de fapt din relația fundamentală pe care o avem cu noi înșine. Tânjim după iubire din partea celorlalți pentru că noi înșine ne refuzăm iubirea, necrezându-ne demni de ea.
Iubiri perfecte, relați imperfecte este o carte scrisă de un maestru al iubirii. Este ca o călătorie intensă de vindecare și transformare, în care învățăm că imperfecțiunea relațiilor noastre nu este decât măsura în care ne lăsăm prinși în voalurile iluziei. Noi suntem, cu adevărat, iubire, doar că rareori credem acest lucru. Această carte este pentru aceia care vor să se întoarcă Acasă, la adevărata natură a ființei lor.

Horia Țurcanu și Elena Francisc

Despre autor

John Welwood este redactor al Journal of Transpersonal Psychology şi activează ca profesor, îmbinînd învăţăturile budiste cu practicile psihologice occidentale. Lucrările sale pornesc de la premisa că toate problemele ce sînt încadrate tradiţional în sfera psihologiei au o bază spirituală, hotărîtoare pentru paşii înspre vindecare. A publicat şase cărţi în care îşi susţine teza completării psihologiei cu prescripţiile orientale şi profesează ca psihoterapeut.

Cu ceva timp in urma, la unul dintre workshop-urile mele, o tanara femeie s-a apropiat de mine, usor tulburata.

Ea luase masa de pranz impreuna cu alti participanti la seminar, timp in care s-a discutat despre incredere. Ea a recunoscut in fata acelui grup ca avea probleme in privinta increderii in alti oameni. Imediat, noii sai prieteni au inceput sa-i ofere solutii care sa-i vina in ajutor.

Unul dintre ei a i-a sugerat sa faca afirmatii pozitive, cum ar fi: “Eu am incredere absoluta in univers”. Altul i-a oferit un exercitiu de vizualizare, in care ea trebuia sa-si imagineze ca este o floare de lumina, complet deschisa catre lume. Al treilea coleg de seminar i-a oferit o sesiune privata de vindecare, la jumatate de pret. Toti cei de la masa pareau sa creada ca, daca femeia ar fi avut suficienta incredere, universul i s-ar fi oglindit inapoi in acest mod.

Cu alte cuvinte, ea ar fi trebuit sa aiba incredere in toti oamenii, iar atunci, acestia i-ar fi raspuns cu aceeasi incredere deplina. Aceasta persoana, incepatoare in dezvoltarea personala, a parasit grupul cam demoralizata. M-a gasit pe un hol, in pauza dintre sesiuni, si m-a intrebat daca o pot lamuri in vreun fel.

“Ce crezi?” – m-a intrebat. “Pot avea incredere in univers?’

“Pentru ce anume sa ai incredere in univers?” – am intrebat-o. A clipit, continuandu-si firul gandirii. “Ei spun ca trebuie sa am mai multa incredere”.

“Sa ai incredere in cine?”- am intrebat-o.

“In toti.”

“Prostii” – i-am spus.

Ea a clipit din nou, zambind vag.

“Spune-mi, in cine din viata ta nu ai acum incredere?“ am intrebat-o.

“In iubitul meu” – a raspuns, fara nicio clipa de ezitare.

“Dar ce-a facut el“ am intrebat-o.

“Ei bine, el spune ca ma iubeste, dar m-a inselat de doua ori. Ma intreb daca mai pot avea incredere in el”.

“Dar cum te-ai simtit, atunci cand ai descoperit ca te insala?” – am intrebat-o.

“Indurerata”

“Eu cred ca instinctul tau primar iti spune sa ar trebui sa stabilesti o granita, pentru a te proteja”.

Cred ca una dintre aceste prostii care este acum la moda, este ideea ca oamenii ar trebui sa lase garda jos si sa fie completamente deschisi. Ca psihoterapeut, cred ca aceasta idee este potential periculoasa, si iata de ce. La nivel transpersonal, putem fi spirit, nelimitati in timp si apatiu, dar, la un alt nivel, noi suntem mamifere, precum cainii, pisicile, balenele, delfinii si maimutele, pentru a enumera doar cateva. Noi avem un sistem biologic. Iar sanatatea noastra psihica depinde de echilibrul dintre aspectele transpersonale (din afara timpului) ale sinelui nostru si aspectele noastre personale (legate de timp). La nivel biologic, intelepciunea corpului nostru intelege destul de clar necesitatea unor granite. Fiecare celula are o membrana care o separa de lume. Orice celula care lasa garda jos va pieri. Peretii celulari creeaza o granita/bariera, care permite continuarea proceselor din interiorul celulei. De asemenea, ei blocheaza intrarea invadatorilor toxici, cum ar fi: virusii, bacteriile si alti demoni biochimici.

Care este mesajul? Fara granite, nu exista viata.

Cu toate acestea, peretii celulari au mici deschideri catre lume. Aceste portaluri sunt pazite, dar, daca celula simte ca un vizitator este benefic, ele vor deschide caile de acces moleculare. Daca vizitatorul este toxic, caile de acces vor ramane inchise. Printre vizitatorii benefici se numara oxigenul si hrana nutritiva. Fara acesti “mesageri ai vietii”, in cele din urma, celulele vor muri.

Siguranta fortelor din interiorul corpului nostru de animal, responsabil de continuitatea vietii, depinde de echilibrul dintre granite si cai de acces.

Cu alte cuvinte, la nivel celular, sistemul nostru biologic dispune de intelepciunea innascuta de a face distinctia intre ceva toxic si ceva care intareste viata. Sistemele biologice creeaza granite intre ele insele si ceea ce este toxic, deschizandu-se doar pentru ceea ce ajuta la intretinerea vietii.

In taramul psihologic, este valabil acelasi principiu. Sunt situatii si oameni care sprijina viata, dar sunt si situatii sau oameni toxici. Misiunea psihologica pentru sanatatea mentala si spirituala este sa distinga intre ceea ce este toxic si ceea ce este benefic. Din pacate, in timp ce corpurile noastre creeaza in mod natural granite benefice, inca mai avem de invatat cum sa cream granite atat mentale, cat si emotionale intre noi si lume. Multi dintre noi, care am crescut in familii disfunctionale, nu am fost invatati niciodata cum sa ne dezvoltam capacitatea de a crea granite pline de compasiune.

Si ce inseamna acest lucru? Ei bine, pentru a explica acest lucru, cred ca este nevoie sa vorbim despre “judecata” si “discernamant”. Ele nu reprezinta unul si acelasi lucru.
Simplu vorbind, discernamantul stabileste adevarul aparent al unei situatii, in timp ce judecata stabileste un verdict de “bun” sau “rau” asupra unei situatii. De exemplu, revenind la tanara femeie si dilema ei privind faptul ca fusese inselata de doua ori de catre iubitul ei, actiunile lui au ranit-o sau, sa fim corecti din punct de vedere psihologic, ea si-a permis sa fie ranita de actiunile lui.

Faptul ca el a inselat-o de doua ori si ca ar putea sa o insele din nou – este discernamant. Aici nu exista judecata; este logic, o logica simpla. Este vorba despre discernamant, adica despre actiunea de a distinge adevarul aparent de prostie. Nu exista judecata aici, doar observare. Ea a observat comportamentul lui si nu este nevoie sa fii un savant, pentru a trage concluzia ca este posibil ca el sa o insele din nou (si, probabil, chiar o va face). Daca ea isi doreste sa nu mai fie ranita, ar face bine sa isi creeze o bariera emotionala si sa se detaseze de avansurile lui. Acesta este discernamantul in actiune.

Si el este diferit de judecata. De exemplu, daca ea ar fi decis ca el era “un netot, un individ lipsit de substanta”, atunci ar fi emis o judecata de valoare asupra lui. Discernamantul, prin natura lui, este neutru; el nu este incarcat emotional. Este pur si simplu o recunoastere mentala a realitatii,in care nu exista blamare sau judecata, ci numai observare.

Stabilirea unei bariere de compasiune presupune, in primul rand, abordarea situatiei respective cu discernamant. Situatia trebuie privita cu claritate, fara a dramatiza si fara a incerca sa ii atribuie caracteristici pe care aceasta nu le are. Daca o persoana sau o situatie nu sunt benefice pentru voi, indepartati-va de ele. Punct. Capitol incheiat.

In procesul de detasare de situatia/persoana respectiva, rezistati tentatiei de a le judeca dupa criteriul “bun” sau “rau”. Chiar daca nu intelegeti motivele lui/ei si chiar daca s-ar putea sa va simtiti raniti de acea situatie, oferiti-va voua insiva si “contravenientului” suficient spatiu, pentru a face ceea ce trebuie facut cu o limita clara, atata vreme cat acest lucru nu va afecteaza.

Imi place la nebunie ceea ce i-a spus o bunica sudista unui prieten de-al meu: “Drepturile tale inceteaza acolo unde incepe nasul meu”. Cat de minunata, directa si pragmatica este aceasta afirmatie!

O responsabilitate de natura psihologica cu care ne confruntam cu totii este capacitatea de a discerne ceea ce este bun, de ceea ce este daunator pentru noi. Maturitatea psihologica presupune ca noi sa actionam in plan personal, pentru a ne separa pe noi insine de ceea ce ne face rau. Modul in care reusim sa facem acest lucru tine, mai mult decat orice, de stilul fiecaruia.

Asa cum spunea Paul Simon, intr-unul dintre cantecele sale, Cincisprezece moduri de a-ti parasi iubita, sunt multe posibilitati de a ne detasa de situatiile si oamenii “toxici”.

Pentru aceia dintre noi care se straduiesc sa isi constientizeze mai mult actiunile si, poate, sa fie mai spirituali, aceasta responsabilitate presupune si compasiune. Dar, compasiunea nu inseamna ca trebuie sa devenim un “pres de sters picioarele”. Mai degraba, a avea compasiune inseamna crearea unui spatiu launtric mental si emotional care sa le permita altora sa fie ei insisi, chiar daca tu nu ii intelegi sau nu esti de acord cu ei. Iar compasiunea nu inseamna ca trebuie sa le permitem altora sa intre nepoftiti in spatiul nostru emotional. Aceasta este supunere, care este cu totul altceva. Pe masura ce puterea noastra psihologica si spirituala creste, vom descoperi ca nu ne mai simtim bine in prezenta unor anumite persoane, sau nu mai rezonam cu anumite situatii.

Ceea ce parea ca ne facea bine sau, cel putin era neutru, este perceput acum drept toxic. Acest lucru se intampla, uneori, chiar cu membrii familiei, sotii/sotiile sau prietenii. Am observat ca, pentru multi dintre noi, acest fenomen pare sa se amplifice. Probabil fiindca totul se accelereaza, si tot mai multe lucruri din viata noastra se petrec intr-un timp mai scurt. Poate ca, pur si simplu, este vorba despre pretul evolutiei sinelui nostru. Odata ce trecem peste o linie de demarcatie din noi, de la lipsa constiintei, la constiinta de sine (poate ar fi mai exact sa spun la semi-constiinta de sine), ne putem trezi cu niste bariere care ne despart de relatiile din trecut. Aceasta stare poate fi, cel putin spus, foarte provocatoare. Pentru aceia dintre noi care sunt prinsi in aceasta dilema, le recomand Calea Norului Alb, care presupune sa vedem toate lucrurile si situatiile ca fiind lipsite de substanta. Ceea ce pare a fi foarte real, pe moment, devine doar o amintire. Soliditatea aparenta a lucrurilor si importanta unei anumite situatii nu sunt decat un miraj, o iluzie.

Uneori, atunci cand clientii mei raman blocati in conflicte interpersonale, le sugerez sa isi imagineze ca merg in viitor, poate peste o suta de ani, si sa se uite in urma, la situatia respectiva. In aproape toate cazurile, incarcatura emotionala dispare. Ostilitatea deschide calea catre recunoasterea caracterului efemer al lucrurilor. Si atunci, mintea inteleapta se intreaba: “De ce sa ma las prins in vartejul iluziei, daca totul este atat de insignifiant din perspectiva unei viziuni mai ample?” In taramurile iluziei, nimic nu este permanent. Totul este trecator, asemenea norilor.

Poate parea ca cineva sau ceva a preluat puterea momentului, dar, acest lucru este adevarat doar dintr-o singura perspectiva. Noi suferim cu totii, atat dominatorii, cat si cei care sunt dominati, fiindca suntem cu totii prizonieri ai timpului si spatiului. Dar, noi suntem, de asemenea, liberi si deschisi, fiindca o parte din noi este atat constiinta pura nelimitata, cat si lumina plina de stralucire.

Aceasta constiinta pura si lumina stralucitoare pot fi sau nu experimentate in mod direct de catre noi, dar oricum, ele se afla, fara tagada, acolo, precum cerul senin ascuns dupa nori. Norii obscuritatii noastre, acele ganduri, sentimente si tipare de comportament care ne tin captivi in minciunile iluzorii ale limitarilor vin si si pleaca, asemenea norilor pe cer. Dar, seninul cerului se afla intotdeauna acolo.

Indatorirea spirituala a acelora dintre noi care doresc sa traiasca cu mai multa compasiune, indiferent de descendenta sau traditiile pe care le urmeaza, este sa penetreze acest nivel al sinelui, locul mintii pure si al luminii nestavilite. Fiindca darul pe care il primim in schimb este intelegerea directa a relativitatii tuturor lucrurilor. Ne putem permite sa fim binevoitori cu noi si cu ceilalti, fiindca recunoastem ca lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Crearea unei granite pline de compasiune este rezultatul naturii noastre luminoase si nelimitate.

Chiar daca se poate sa fi fost raniti de o anumita situatie sau persoana, din perspectiva transpersonala, toate acestea sunt asemenea norilor: intr-un anumit moment foarte reali,  in momentul urmator risipiti. Aceasta vastitate ne permite sa-i lasam pe ceilalti sa fie asa cum sunt, fara nevoia de a-i judeca, blama sau de a cauta razbunare.

In cazul tinerei femei despre care v-am vorbit mai sus, crearea unei granite pline de compasiune intre ea si iubitul ei ar trebui sa insemne trei lucruri pe care ea i le-ar putea spune: primul, ca, datorita comportamentului lui anterior, ea a ajuns la concluzia ca nu poate avea incredere in el; al doilea: ca il paraseste; si al treilea: ca nu ii poarta pica. Ea va merge inainte cu viata ei, iar el cu viata lui.

Asta nu inseamna ca dorinta de a judeca, de a blama sau a ne razbuna nu mai apare in mintile noastre, mai ales atunci cand ne simtim raniti de catre altii. Insa, disciplina spirituala de a nu ingadui asemenea ganduri, sentimente si fantezii reprezinta o puternica constientizare de sine. Izbanda reusitei de a ramane senin fata de sine si de altii intareste atat sufletul, cat si vointa personala. Pe langa diminuarea stresului interpersonal, delimitarea plina de compasiune ne permite sa patrundem in esenta propriului taram psihologic.

Adica, pentru unii dintre noi, poate fi o provocare faptul de a lasa in pace pe cineva care ne-a facut rau in vreun fel. Dar, de fapt, cei lasati in pace suntem noi insine, cata vreme dorinta de razbunare si de a-i pedepsii pe altii reprezinta o otrava emotionala si spirituala.

Iata de ce, i-as raspunde “DA” tinerei femei la care m-am referit la inceputul articolului. Stabilirea unei granite intre noi insine si altii poate fi un act spiritual. Modul in care facem acest lucru ii da sau nu valoare spirituala. Daca “viata spirituala” este o incercare de a trai constientizand sacralitatea vietii, atunci, crearea unei granite pline de compasiune este, de fapt, un act spiritual. Stabilirea unei linii adecvate de demarcatie este o necesitate pentru intreaga viata biologica. Este, de asemenea, o cerinta pentru sanatatea mentala si emotionala.

Forta de a spune  ”NU”, noua insine sau altora, poate fi, uneori, cel mai curajos si puternic act pe care vi-l puteti imagina. Iar uneori, a spune cuiva “NU”  este o dovada mai mare de iubire, decat a-i spune “DA”.

Si mai exista o piesa componenta in ceea ce priveste crearea unei demarcatii: detasarea. Descoperirea propriului adevar si urmarea acestuia, indiferent de reactiile celorlalti, reprezinta valoarea de referinta a suveranitatii personale. O asemenea performanta presupune abilitatea de a crea si mentine granite bine stabilite.

Fie ca noi toti sa avem tot mai multa compasiune, atunci cand ne stabilim granitele. Si fie ca noi sa ne gasim puterea de a spune DA, atunci cand afirmam ceva cu adevarat, si sa spunem NU, cand fiinta noastra se opune.

Autor: Tom Kenyon

Preluare: Newsletter-ul  Editurii For You

PsihoterapieIasi.Ro

Autor: Cherie Carter-Scott

Regula nr. 1 – Vei primi un corp

Chiar daca iti iubesti corpul sau nu, este al tau pentru toata viata, asa ca accepta-l. Ceea ce conteaza este inauntrul tau.

Regula nr. 2 – Vei primi lectii

Viata reprezinta o experienta continua de invatare, fiecare zi aducand oportunitati de a invata mai mult. Invatarea acestor lectii reprezinta cheia catre descoperirea si implinirea propriei tale vieti.

Regula nr. 3 – Nu exista greseli, exista doar lectii

Evolutia ta catre intelepciune este un proces de experimentare, incercare si greseala, asadar inevitabil lucrurile nu vor merge intotdeauna conform planului sau vor iesi exact asa cum vrei tu.

Compasiunea este remediul pentru judecata aspra – a noastra si a celorlalti. Iertarea nu este doar divina – ea reprezinta “comportamentul prin care se sterge un gol emotional”. A te comporta etic, pastrandu-ti integritatea si cu umor – in special capacitatea de a rade de tine si de propriile tale greseli – confirma faptul ca “greselile” sunt doar lectii pe care trebuie sa le invatam.

Regula nr. 4 – Lectia se repeta pana cand este invatata

Lectiile se repeta pana cand sunt invatate. Ceea ce se manifesta ca probleme si provocari, neplaceri si frustrari sunt lectii – acestea se vor repeta pana cand le vei accepta si invata. Constientizarea si abilitatea ta de a face schimbari sunt elemente necesare pentru invatarea acestei reguli.

Fundamentala este de asemenea acceptarea faptului ca nu esti o victima a circumstantelor sau a sortii – “cauzele” trebuie recunoscute; altfel zis: totul se intampla raportat la modul tau de a fi si la comportamentul tau. A invinovati pe altcineva pentru propriile tale probleme este un mod de a scapa si de a nega; tu singur esti responsabil pentru tine si pentru ceea ce ti se intampla. Rabdarea este necesara – schimbarea nu vine peste noapte, asa ca acorda timp schimbarii.

Regula nr. 5 – Invatarea este un proces continuu

Cat traim invatam. Intra in “ritmul vietii”, nu i te impotrivi. Asuma-ti angajamentul de a invata si de a schimba – fii suficient de umil pentru a-ti recunoaste propriile slabiciuni, si indeajuns de flexibil pentru a te adapta, pentru ca rigiditatea va nega libertatea noilor posibilitati.

Regula nr. 6 – “Acolo” nu inseamna mai bine decat “aici”

Celalta parte a dealului s-ar putea sa fie mai verde decat a ta, dar existenta ta acolo nu garanteaza fericirea eterna. Fii recunoscator si bucura-te de ceea ce ai si de calatoria ta. Apreciaza mai bine ceea ce este bun in viata ta, decat sa acumulezi lucruri care nu te vor conduce catre fericire. Trairea in prezent te ajuta sa obtii pacea.

Regula nr. 7 – Ceilalti sunt oglinzi ce te reflecta pe tine

Iubesti sau urasti ceva la o persoana raportat la ceea ce iubesti sau urasti la tine. Fii tolerant; accepta-i pe ceilalti asa cum sunt si straduieste-te sa constientizezi; straduieste-te sa te intelegi si sa percepi obiectiv propria ta persoana, gandurile si sentimentele tale. Experientele negative sunt oportunitati de a vindeca ranile pe care le ai. Ajuta-i pe ceilalti, si astfel te vei ajuta pe tine. Unde ai fost incapabil sa-i ajuti pe ceilalti este un semn ca nu raspunzi corespunzator propriilor tale nevoi.

Regula nr. 8 – Ce se intampla cu viata ta este alegerea ta

Detii toate uneltele si resursele de care ai nevoie. Ceea ce faci cu ele depinde de tine. Asuma-ti responsabilitatea asupra ta. Invata sa renunti atunci cand nu poti schimba lucrurile. Nu te enerva – gandurile amare iti intuneca mintea. Curajul este in fiecare dintre noi – foloseste-l atunci cand trebuie sa faci ceva bun pentru tine. Cu totii avem o putere innascuta si un spirit aventuros, pe care ar trebui sa le folosim pentru a imbratisa ceea ce urmeaza.

Regula nr. 9 – Raspunsurile sunt la tine

Ai incredere in instinctele tale si in sentimentele tale, chiar daca le auzi ca o voce slaba sau daca apar ca o sclipire de moment. Asculta-ti sentimentele ca si cum ar fi sunete. Vezi, auzi si ai incredere. Foloseste inspiratia innascuta.

Regula nr. 10 – Vei uita toate acestea la nastere

Toti ne nastem cu aceste capacitati – primele noastre experiente ne conduc intr-o lume fizica, departe de sentimentele noastre, acestea devenind nehotarate, cinice si lipsite de credinta si incredere. Cele 10 reguli nu sunt porunci, ele sunt adevaruri universale care se aplica tuturor. Cand te ratacesti, apeleaza la ele. Ai incredere in puterea spiritului. Aspira catre intelepciune – aceasta este ultima incercare a vietii si nu cunoaste limite inafara acelora impuse de tine.

Sursa: www.damaideparte.ro

Era odata un sat atacat deseori de mistreti. In fiecare zi, acestia intrau in sat si provocau mari distrugeri in incercarea lor de a-si gasi hrana. Satenii au incercat diferite metode pentru a-i indeparta sau a-i vana, dar fara prea mult noroc.

Intr-o zi, un intelept dintr-un sat vecin a venit sa-i sfatuiasca pentru a scapa de mistreti. El le-a cerut satenilor sa ii asculte intocmai sfaturile si instructiunile. Pentru ca deja incercasera pana atunci tot ce le statuse in puteri, satenii au acceptat. Inteleptul le-a spus acestora sa adune mancare pentru mistreti din toate gospodariile si sa o puna in mijlocul unui camp.

Ei i-au urmat sfatul si indata au vazut sute de mistreti apropiindu-se de locul unde fusese asezata mancarea. Mistretii s-au aratat mai intai ingrijorati, dar odata ce au luat primele inghitituri au prins curaj si s-au intors in acel loc si in zilele urmatoare. In fiecare zi, satenii puneau cat mai multa mancare… iar mistretii veneau acolo sa manance. Dupa un timp, inteleptul le-a cerut oamenilor sa ridice patru stalpi mari care sa marcheze locul. Mistretii erau prea preocupati de manancare si n-au observat.

Dupa cateva saptamani, mistretii aveau deja obiceiul de a veni sa manace mancarea pusa de sateni fara sa mai dea atentie locului unde ea se gasea asezata. Inteleptul a pus apoi oamenii sa imprejmuiasca cu un gard campul si sa faca o poarta mare pe unde sa poata intra mistretii sa manance.

In cele din urma, satenii au reusit sa termine gardul si atunci au inchis poarta, prinzand mistretii inauntru. Mistretii fusesera invinsi!

Morala:

Comportamentele pe care le dezvoltam au un sens, o utilitate intr-un anumit context. Pe de o parte, economisim energie si timp folosindu-le. Pe de alta parte…din pacate de prea multe ori continuam sa folosim comportamentele deja invatate si atunci cand contextul se schimba, si astfel obiceiurile pe care le avem se transforma in capcane. Unul dintre lucrurile care ii deosebesc pe oamenii de succes de ceilalti oameni este acuitatea: capacitatea de a observa promt schimbarile contextului in care evolueaza. Ca urmare, ei pot actiona de fiecare data in consecinta, fara a lasa obiceiurile pe care le au sa se transforme in capcane.

Sursa: www.damaideparte.ro

Titlu: PRINCIPIUL PUTERII. IMPUNE-TE CU ONOARE!
Autor: LEE Blaine, Trad. IONESCU Aureliana
Editura: ALL
Colecţie: Seria COVEY
Număr de pagini: 400

Sursa: www.librarie-online.com

Intr-o lume infometata de putere, aceasta este, in mod ironic, prea putin inteleasa, mai ales de catre cei care si-o doresc cel mai mult. Blaine Lee dovedeste ca intelege esenta ei. In traditia inaugurata o data cu lansarea cartii Eficienta in 7 trepte sau Un abecedar al intelepciunii, Principiul puterii ne vorbeste despre precepte fundamentale, cu efecte dintre cele mai dramatice asupra vietii sau carierei fiecaruia dintre noi, despre alternativele pe care le avem in a corija destinul celor apropiati si despre puterea de a lasa acestora o mostenire ideatica dintre cele mai coerente si mai trainice. O scriere care, cu siguranta, nu va ramane fara urmari in existenta cititorilor ei, cartea lui Blaine Lee transcende dincolo de barierele ideilor traditionale vehiculate in legatura cu forta, spaima uneori, arta negocierii si a finalizarii acesteia, surse primare ale acumularii si exercitarii puterii in relatiile cu ceilalti; ceea ce investigheaza lucrarea psihologului american este tocmai felul in care se poate accede la rafinamentul formativ al celor apropiati – subalterni, clienti, colaboratori sau membri ai familiei –, pastrandu-ne in limitele demnitatii umane, evitand renuntarile, cedarile sau preluarea unor initiative. O astfel de viziune, a exercitiului puterii in prezenta unor principii diriguitoare, vorbeste in fapt despre asimilarea unei adevarate competente educationale in relatiile cele mai stranse, despre abandonarea controlului suveran, a schimbarilor radical impuse sau a manipularii, caci puterea emanata de un individ rezida in personalitatea acestuia, angajamentul sau si telul pe care si-l propune. A impune respect celor din jur inseamna sa detii puterea. Si nu oricare, ci chiar puterea originara, cea care dainuie. Influenta fiecaruia dintre noi in sanul comunitatii familiale sau profesionale capata semnificatie atunci cand reusim sa stimulam la acestia maximum de creativitate, ce-i mai bun in ei, iar respectul cu care ne raspund se datoreste nu trivialei recompense, nici atitudinii terorizante intretinute, ci credintei in integritatea cu care suntem creditati. Exercitiul puterii in sanul unei comunitati familiale sau profesionale  induce din aceasta putere catre parteneri, sporeste increderea si atasamentul acestora, facand posibile rezultatele extraordinare. Relatand si exemplificand curajul asumat in conducere, pentru exercitarea careia sunt propuse principiile decentei umane fundamentale, Blaine Lee – cofondator si vicepresedinte al institutiei Covey Leadership Center, renumita pe plan mondial pentru consultanta oferita in stiinta conducerii, licentiat in psihologie aplicata al Brigham Young University (Utah), cu un doctorat in psihologie educationala sustinut in Austin, la University of Texas, reputat si abil consilier in dificile probleme de organizare, la nivel institutional sau individual (astazi, numeroase cadre de conducere si firme de renume international ii datoresc rezolvarea unor situatii aproape insurmotabile la data interventiei sale), un adevarat antrenor pentru viata (cum este deseori desemnat de clientiii sai), cu o vasta activitate didactica la activ (conferentiind in cadrul unor prestigioase institutii de invatamant superior din Statele Unite si elaborand cursuri de pedagogie si comportament organizational), semnatar al catorva carti, alaturi de Stephen R. Covey si Norman Vincent Peale, o prezenta constanta in nomenclatoarele celebritatilor din tara sa (International Leaders in Achievement si Who’s Who in America) – incheaga in lucrarea sa o analiza a strategiilor fundamentale ale puterii, a paradigmelor pe care se bazeaza acestea, a consecintelor punerii lor in aplicare. Volumul psihologului Blaine Lee constata eroziunea la care a fost supus criteriul eticii caracterului, cu tot ceea ce este propriu acestuia  - integritate, harnicie, buna-cuviinta, cooperare, serviabilitate, modestie, onoare, demnitate, respectabilitate -  si primatul imaginii publice, recomandand celor chemati sa exercite puterea revenirea la atitudinea bunelor intentii, la moralitatea umana esentiala, caci, la urma urmelor, loialitatea celor apropiati trebuie castigata, nu pretinsa neconditionat.

Titlul original: Healing Conversations. What to Say When You Don’t Know What to Say
Limba originală: engleză
Traducere de: Smaranda Nistor
Anul apariţiei: 2010
Autor: Nance Guilmartin
ISBN: 978-973-707-385-3
Nr. de pagini: 392
Colecţia: Psihologie practică

Sursa: www.edituratrei.ro

De multe ori se întâmplă să vrem să ajutăm o persoană care trece printr-o perioadă grea, dar să nu ştim ce să spunem sau cum să îi fim alături. Sau ni se poate întâmpla să ne confruntăm cu situaţia de a nu şti cum să cerem ajutorul celorlalţi sau cum să-l acceptăm. Nance Guilmartin ne oferă un ghid pentru a reuşi să-i ajutăm pe cei aflaţi în dificultate sau pentru a primi sprijin atunci când viaţa, inevitabil, ne aduce şi momente de suferinţă, nesiguranţă sau pierderi. Deşi ne este greu să fim martorii durerii sau disconfortului celor din jur, uneori alegem să nu spunem nimic pentru a evita să greşim, spunând ceva nepotrivit. Această carte ne ajută să învăţăm cum să le fim alături, cum să iniţiem o punte a comunicării şi cum să arătăm că ne pasă.

Nance Guilmartin este o cunoscută jurnalistă, consultant organizaţional care ajută liderii să îşi deblocheze creativitatea şi inovaţia, învăţându-i cum să asculte şi ce să spună, aducând forţă verigii lor slabe: comunicarea.

Cuprins:

O invitaţie la discuţii cu efect terapeutic
Primii pași
Cum să-i susţinem pe alţii fără să încercăm să reparăm, să salvăm sau să judecăm
Un ghid pentru discuţiile cu efect terapeutic

CAPITOLUL UNU — Când ai nevoie de un prieten
Te rog, nu mă-ntreba ce mai fac…
Cum să începi o discuţie cu efect terapeutic
Regula de Șase .
Cum să ceri ajutor
Mulţumește-te să asculţi
După o pierdere subită
Redescoperirea empatiei
Nu pe toţi ne consolează aceleași lucruri
O să fie bine, bombonico
Cum să fii luminiţa de la capătul tunelului .
Mami, o să se facă bine?
Cum îi ajuţi pe copii să-și înfrunte
propriile temeri și pe ale tale .
Cum rogi un prieten să ajute pe cineva .
Când soluţia nu e la tine
Daruri neașteptate .
Cum să accepţi ajutorul unui străin
Înainte și după mutare
Calabalâc emoţional și noi itinerare .
Nu e cum credeţi voi
Rănile ascunse ale falimentului
Dacă nu mai sunt cine eram, atunci cine sunt?
După un eveniment care ne schimbă toată viaţa
S-a terminat .
O relaţie ia sfârșit
De reflectat
Ieși de pe lungimea de undă a raţiunii, intră pe lungimea de undă a inimii

CAPITOLUL DOI — Probleme de sănătate
Rezultatul analizelor
Când primești vestea sau ești în așteptarea ei
Războinicul pașnic .
Când vrei să ajuţi pe cineva să facă faţă unui diagnostic
Confruntarea cu o intervenţie chirurgicală .
Înainte, pe parcurs și după
Bine, și cum să ceri ajutor?
Lista de dorinţe .
Paciencia .
Revenirea din depresie
Domnul doctor este?
Cum să folosești la maximum timpul unei consultaţii, ca pacient sau ca medic
Care-i diferenţa dintre ușurare și vindecare?
Când trăiești cu durerea cronică .
Dar de mine cui îi pasă?
Susţinere pentru susţinător
Privirea pătrunzătoare.
Când un handicap devine o abilitate
Când se rupe ceva în viaţa ta .
Când nu le poţi vedea durerea
Ursul.
Situaţii-limită
După accident
Spaima rămâne .
Un strigăt de ajutor
Cum reacţionăm la o tentativă de sinucidere
De reflectat
Cum să fii lângă cineva care suferă

CAPITOLUL TREI—Discuţii tămăduitoare la serviciu
Sunteţi niște incompetenţi!
Cum transformi un client furios într-un suporter fidel
Când angajaţii nu se înţeleg între ei .
Forţa ascultării
Schimb de locuri
Cum ajuţi un coleg să se oprească puţin, înainte de-a trage concluzii pripite
Cred că glumești!
Cum să dai și să primești un feedback incomod
Fabrici care se închid și hârtii de preaviz
Ia-le locul de muncă, dar nu și demnitatea .
Trapeze
Când ești disponibilizat, dat afară sau angajat .
Vești proaste la birou
Încălcând graniţe invizibile
Celebrarea vieţii
Cum îi ceri ajutorul unui coleg de muncă într-o problemă de familie
Voiam doar să-ţi spun că îmi pasă
Consolând un angajat .
În memoria lui Paul Tsongas .
Confruntarea cu moartea unui coleg de serviciu
Mesaje cu amintiri vii .
O scrisoare adresată copiilor
De reflectat
Poate că este treaba mea — bunătate voită

CAPITOLUL PATRU — Tranziţii. Inimă, minte, trup și suflet
Divorţăm
Cum să accepţi lucruri pe care nu le înţelegi
Fii un prieten, nu un erou.
Cum ajuţi pe cineva să facă faţă abuzului verbal 246
Nu vreau să fiu o povară .
Când cineva rămâne văduv(ă)
Așchii, șoareci și lucruri mici .
Învăţând cum să trăiești singur
Inimi frânte și ofrande arse
Când un cadou îţi alină durerea
Ce înseamnă „suficient”? .
Pensionarea ca mod de viaţă .
Ce se întâmplă când ești cu adevărat prezent? .
Învăţături de la o persoană mai în vârstă
Știu cum o cheamă .
Când trăiești în preajma cuiva cu boala Alzheimer 280
Un lung adio
Când moartea nu se grăbește să vină
Știe că e pe moarte .
Vizitarea unui prieten internat într-un centru pentru bolnavii în stadiu terminal
Comemorări
Zile speciale ce nu trebuie uitate
De reflectat
Respectă-le tăcerea

CAPITOLUL CINCI — Iubiri pierdute
Motanul Leo
Rămas-bun unui „înger patruped”
Când nu ai șansa de a-ţi lua adio
Sentimente neîncheiate
A fost, de fapt, binecuvântare.
Când moartea îţi aduce ușurare
Invită un prieten la prânz
Scrierea necrologului
La naiba! N-a adus nimeni un briceag?
Împrăștierea cenușii
Cel mai bine gândite planuri
Când ultimele dorinţe ale decedatului nu se potrivesc cu nevoile celor vii
Când mama pleacă
Un dar al poeziei
După înmormântare
Înţelegerea responsabilităţilor din culise
Când moare un copil
Dezorientarea unui părinte nu dispare prea curând
Submarine fragile
Când cineva alege sinuciderea
Când tragedia trezește iniţiativa
Reacţia la o moarte subită
Doliu neîngropat
Durerea revine în valuri
Poate că
Să fie oare raiul pe pământ?
De reflectat
Uneori nu există cuvinte

EPILOG — La final
Vindecarea cere timp

Titlu original: If Love Could Think. Using Your Mind to Guide Your Heart
Limba originală: engleză
Traducere de: Anca Tache
Anul apariţiei: 2010
Autor: Alon Gratch
ISBN: 978-973-707-387-7
Nr. de pagini: 304
Colecţia: Psihologie practică

Sursa: www.edituratrei.ro

Pare întotdeauna că te îndrăgosteşti de cine nu trebuie? Simţi mai mereu că partenerul tău nu se ridică la nivelul aşteptărilor? Eşti îndrăgostit de cineva care nu te iubeşte la rândul său? Psihoterapeutul Alon Gratch a identificat şapte tipare care ne împiedică să găsim dragostea şi fericirea. În această carte el ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. El ne arată cei trei paşi necesari pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă.

Alon Gratch este un psiholog clinician din New York şi autorul cărţii Dacă bărbaţii ar putea vorbi, publicată la Editura Trei. Practică psihoterapie individuală şi de grup şi psihoterapia cuplului. Este profesor la Columbia University şi a colaborat cu Harvard Medical School. A scris pentru numeroase publicaţii cunoscute, inclusiv New York Times şi The Wall Street Journal.

Cuprins:

Nota autorului
Mulţumiri

Introducere Când dragostea nu merge bine
O scurtă istorie a ambivalenţei (războiul sânilor)
Metamorfozând dragostea
Tiparele iubirii eșuate

1 Dragostea narcisică
Povestea lui Narcis și a lui Echo sau cum distrugem dragostea, folosind-o pentru a ne crește stima de sine
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Idealizare și devalorizare
Luptând cu Narcis și cu Echo
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Săritura în apă
Pasul trei: Rezolvarea propriei ambivalenţe

2 Dragostea virtuală
Povestea lui Narcis și Galateea sau de ce avem relaţii la distanţă sau prin interne
Pasul unu: recunoașterea propriului tipar
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Pasul trei: Rezolvarea propriei ambivalenţe
Scenarii de dragoste virtuală
Întâlnirile dinaintea mutării
O voce (Un e-mail) din trecut
Întâlnirile online
Ce e val ca valul trece
Nu iese fum fără foc
Istorie: a lui și a ta
Reversul pozitiv
Dragostea virtuală în relaţiile pe termen lung

3 Dragostea unilaterală
Dezbinarea lui Cupidon
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Implicarea și învăţarea din latura pozitivă a partenerului tău
Semnul bun

4 Dragostea triunghiulară
Povestea lui Jupiter și Io sau de ce creăm triunghiuri ale dragostei în relaţii
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Să te întâlnești fără triangulare
Semne timpurii ale triangulaţiei
Pasul doi: înţelegerea propriei ambivalenţe
Tipul unu: Lipsa sau pierderea interesului sexual
Tipul doi: Sindromul puiului de somn
Tipul trei: Ruptura masculin-feminin
Tipul patru: Partenerul bisexual
Tipul cinci: Partenerul pietrificat
Triangulaţii nonromantice
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Mai bine mai târziu decât niciodată: de la pasul unu la pasul trei în treizeci și cinci de ani

5 Dragostea interzisă
Povestea lui Pyramus și Thisbe sau de ce dragostea interzisă e atât de dulce
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Adolescentul din interior sau dragoste adevărată?
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
În pat cu dușmanul
Pasul Trei: Rezolvarea ambivalenţei

6 Dragostea sexuală
Povestea lui Jupiter și a Europei sau de ce ne pierdem pe noi înșine în sex
Pasul unu: recunoașterea propriului tipar
Citind în frunzele de ceai compulsivitatea sexuală
Citind în frunzele de ceai dependenţa de dragoste și negare
Pasul doi: Înţelegerea ambivalenţei
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei

7 Dragostea androgină
Povestea lui Hermaphroditus și Salmacis sau cum ne sabotăm singuri urând propriul sex sau sexul celuilalt
Pasul unu: Recunoașterea tiparului
Câţiva indicatori posibili pentru incapabili și tirani
Pasul doi: Înţelegerea ambivalenţei
Diagnosticând propria identificarea de gen conflictuală
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Executantul
Câștigând meciul învinsului

Epilog
Poate uneori dragostea e simplă
Când dragostea merge bine

Bibliografie

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăt . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.

Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.

După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

Sursa: http://www.povesticutalc.ro/povesti-Magicianul.html