Dacă nu punem capăt unei relaţii „şchioape”, este pentru două motive: pentru că sperăm că celălalt se va schimba sau pentru că avem credinta că timpul va rezolva toate problemele. Se ştie bine că, de multe ori, oamenii reiau o relaţie care a eşuat. Este ca şi cum am vrea să scoatem apă dintr-o fântână [...]
Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute in rutina zilnică a vieții unui bebeluș, provocate de absențe scurte, întârzieri prelungite sau momentane ale persoanelor semnificative pentru acesta. Tocmai pentru că adulții din viața unui copil sunt implicați în mai multe tipuri de relații, disponibilitatea acestora este uneori conflictuală sau ambivalentă.
Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața sa și care va deschide poarta către neîncrederea bebelușului în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.
Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri (inclusiv situațiile în care mama este prezentă fizic, dar absentă emoțional-afectiv din relația cu copilul), lasând o amprentă dureroasă. Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în memoria trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive și neconsolabile care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon, trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.
O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrânirea lui mai rapidă decât a noastră ne fac să trăim iar și iar frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care fie ni le oferim noi înșine, fie alte persoane din anturajul nostru.
Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de iubire ne macină certitudinile, ne anihilieaza entuziasmul, ne poluează relațiile și ne disimulează așteptările, reprezentand unele dintre cele mai abordate teme de discutie si reflectie in cadrul sedintelor de psihoterapie, in cabinetul psihologic.
Maturizarea sănătoasă ânseamnă să învățăm să ne despărțim rămând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre. Cu timpul, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă și dispar, uneori. Si este natural și firesc să fie așa!
Dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angajamentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.
Viaţa oricărei persoane este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sint tot atâtea surse de suferinţă.
Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii proprii sau nu, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare ori ne este impusă, prin abandon, pierdere sau doliu, aceasta are caracteristici proprii si ascunde un sens.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.
O femeie în vârstă de patruzeci şi unu de ani evocă o seară în aparenţă liniştită pe care ea şi soţul ei au petrecut-o cu câteva luni în urmă. După ce au degustat cina pe care a pregătit-o ea s-au uitat la televizor. În jur de orele 21, soţul s-a plâns de dureri gastrice şi [...]