Logoterapia – in cautarea unui sens al vietii

Eforturile pentru a găsi un sens vieţii constituie o motivaţie fundamentală a fiinţei umane. Raţiunea ei de a trăi este unică pentru că nu-i este revelată decât numai ei însăşi: numai atunci capătă ea un sens care poate să satisfacă nevoia ei existenţială.

Căutarea unui sens pentru viaţă creează, desigur, mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor cele mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare. Alţi scriitori au tras aceeaşi concluzie în operele lor cu privire la lagărele de concentrare, iar anchetele desfăşurate în lagărele de prizonieri de război din Japonia, Coreea de Nord sau in Vietnamul de Nord confirmă această teorie. Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a-l rescrie m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoidă, într-un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m-ar fi ajutat să-mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le-am desfăşurat în barăcile sumbre dintr-un lagăr de concentrare din bavarez m-au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane, şi deci, indispensabilă sănătăţii ei mintale, n-ar trebuie să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. După părerea mea, este riscant să credem că sănătatea mentală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trăi fără tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasă. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degrabă de a se simţi chemat să îndeplinească ceva.

După ce am arătat avantajele unei reorientări în acest sens, vreau să mă aplec asupra sentimentului care-i afectează astăzi pe mulţi: sentimentul că viaţa nu are nici un sens. Ei nu au raţiune de a trăi conştientă. Sunt chinuiţi de un sentiment de vid interior, „vidul existenţial”.

Vidul existenţial este foarte răspândit în epoca noastră şi am putea să-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinţă umană adevărată. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentală care conduc şi apără comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna această siguranţă paradisiacă. Acum el trebuie să facă alegeri. Mai mult, în cursul evoluţiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recentă: tradiţiile pe care se baza comportamentul lui au dispărut cu repeziciune. De acum, nici instinctul şi nici tradiţia nu-i mai dictează conduita; ba i se întâmplă chiar să nu ştie ce vrea. Ori caută să-i imite pe alţii (conformism), ori se pliază conform dorinţelor lor (totalitarism).

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Înţelegem acum de ce spunea Schopenhauer că umanitatea pare a fi condamnată să oscileze la nesfârşit între cele două extreme: angoasa(neliniştea n.t.) şi plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacienţii lor le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema riscă să se agraveze pe măsură ce automatizarea măreşte orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Mulţi dintre ei, din nefericire, nu ştiu cum să utilizeze acest timp liber nou dobândit.

Să luăm de exemplu „nevroza de duminică”, acest fel de depresie care afectează unele persoane atunci când îşi dau seama, odată încheiată săptămâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauză acest vid existenţial. Fenomene atât de răspândite ca depresia, agresivitatea şi toxicomania provin din vidul existenţial care le stă la bază. Aceasta este adevărat şi în cazul crizelor pe care le suferă pensionarii şi cei care se tem să îmbătrânească.

Vidul existenţial poate căpăta mai multe aspecte. Căutarea unui sens pentru viaţă este de multe ori înlocuită prin căutarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitivă, fie dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani. În alte cazuri căutarea plăcerii este cea care înlocuieşte căutarea de sens. De aceea persoana care suferă de frustrare existenţială încearcă adesea să compenseze vidul pe care-l simte căutând plăcerile sexuale.

Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacienţii suferind de vid existenţial.

Să vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreabă care este sensul vieţii lui.

Mă îndoiesc că un terapeut ar putea să răspundă în termeni generali acestei chestiuni. Raţiunea de a trăi variază, în realitate, funcţie de indivizi, de situaţia şi de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care contează, ci cel pe care o persoană îl atribuie la un moment dat vieţii sale. […] Este inutil să căutăm un sens abstract al vieţii. Fiecare are drept misiune să ducă la bun sfârşit o sarcină concretă unică pentru el şi, din această cauză, el nu poate fi înlocuit, tot aşa cum viaţa lui nu poate reînnoită. Vocaţia fiecăruia deci este unică, ca şi maniera de a o realiza

Cum fiecare situaţie reprezintă o provocare pentru fiecare persoană, chestiunea sensului vieţii poate fi pusă, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui să întrebe care este raţiunea ei de a trăi, ci să recunoască că ei îi este pusă această întrebare. Mai exact, fiecare persoană este pusă în faţa unei întrebări pe care existenţa i-o pune şi nu-i poate răspunde decât luându-şi propria viaţă în mâini. De aceea logoterapia consideră responsabilitatea ca însăşi esenţa existenţei umane.

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a psihoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile. Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea(persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

Sursa: Dr. Viktor E. Frankl – „Decouvrir un sens a sa vie,avec la logothérapie”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici