Psihoterapeut Iași

Nu exista nici un drum prea lung pentru omul  care avanseaza constient si fara graba; nu exista onoruri imposibil de obtinut pentru omul care se pregateste pentru ele cu rabdare.

Jean de la Bruyere

Suntem un ocean de resurse care asteapta sa fie explorat si cucerit. Avem puteri mentale incredibile, pe care, in mod obisnuit, nu reusim sa le folosim in intregime.  Ceea ce face diferenta intre cei care folosesc resursele cu care au fost inzestrati si cei care stau pe margine si se lamenteza de dificultatea vietii este data tocmai de directia spre care fiecare priveste. Ce vezi dincolo de linia orizontului? Ce lume minunata te anima sa mergi mai departe, zi dupa zi, pas cu pas? Care este cea mai buna versiune a ta la a carei devenire contribui in fiecare zi, cu fiecare alegere?

A avea succes inseamna a face un efort constient de stabilire a telurilor . Toti oamenii de succes sunt  extrem de bine orientati la acest capitol. Obiectivele puternice descatuseaza energia creatoare si dau nastere fortei  necesare pentru atingerea lor.

Noi toti avem modalitati variate de a ne orienta in realitatea in care traim. Traim intr-un ocean informational. Avem acces la resurse nelimitate, pentru care avem nevoie de “privirea” potrivita, data tocmai de telurile noastre. Vedeam doar ceea ce suntem pregatiti si avem nevoie sa vedem, la un moment dat, in timpul prezent.

Gandirea constienta este “seful de birou” al vietii noastre. Rolul ei este de a decela informatiile provenite din mediul inconjurator , de a le identifica, analiza si compara cu alte informatii, iar apoi de a decide care sunt actiuniule ce trebuie intreprinse.  Gandirea subconstienta este cea care detine forte uriase pentru a realiza mai mult decat am crezut ca suntem in stare sa realizam vreodata. Puterile noastre se afla dincolo de suprafata. Cel putin 90% dintre acestea. Gandirea subconstienta functioneaza cel mai bine atunci cand ne stabilim teluri clare, sarcini specifice, actiuni deliberate si limite ferme pentru indeplinirea sarcinilor sau atingerea telurilor.

Este esential sa descoperim  ce conteaza cu adevarat pentru noi insine. Pentru aceasta, este suficient sa coboram in inima noastra si sa citim acolo cine suntem si cine ar trebui sa fim.

Telul este un vis cu termen limita. Pentru a avea forta necesara atingerii telurilor pe care ni le propunem, este important  sa le plasam pe linia timpului, sa le dam un termen limita de realizare. Termenul-limita al visului nostru il scoate din zona cenusie a lui “intr-o buna zi”. Mintea noastra poate sa-si imagineze implinirea lui, felul in care ne vom simti si ce se va schimba in viata noastra dupa ce anumite obiective au fost puse in practica.

De foarte multe ori, se intampla sa sarim o etapa extrem de importanta pentru atingerea obiectivelor si obtinerea rezultatelor aferente telului nostru.  Graba, presiunea de a incepe procesul  face sa ratam o buna planificare a cursului ce il avem de urmat.  Ratand planificarea, nu facem decat sa ne planificam ratarea.

Planificarea inseamna stabilirea cursului evenimentelor – ceea ce va trebui sa se intample pentru a obtine rezultatul dorit. Orice lucru trebuie creat, mai intai, in minte – fie ca este vorba de solutia unei probleme, rezolvarea unor tensiuni relationale, crearea unei afaceri de succes. Dupa ce am facut acest lucru si am obtinut imaginea a ceea ce trebuie creat, putem sa trecem la pasul urmator si anume la transpunerea in planul fizic, in completarea realitatii nascute in mintea noastra.

A planifica inseamna sa privim prin trei lentile. Voi folosi, ca exemplu, metafora data de Hyrum Smith, vicepresedintele Franklin Covey Co. Cand vom incepe sa ne elaboram planurile, poate ne va fi util sa asociem procesul de planificare cu un aparat de fotografiat cu trei tipuri de setari pentru obiectiv.

La un aparat foto instantaneu cu transfocator reglabil, obiectivul pentru planul indepartat ofera imaginea de ansamblu, cea mai mare cantitate de informatii vizuale cu privire la peisajul pe care dorim sa-l fotografiem. Obiectivul pentru prim-plan merge la cealalta extrema, aratand de aproape detaliile peisajului. Obiectivul  pentru distanta medie ofera o imagine plasata undeva intre cele doua. Fiecare tip de obiectiv isi are scopul si avantajele sale si ofera o perspectiva proprie specifica.

In procesul de elaborare a planului, este esential sa asezam  pe hartie toti pasii care ne vin in minte. Nu conteaza ordinea. De aceasta ne vom  ocupa mai tarziu. Ceea ce este cel mai important este sa lasam mintea libera sa aduca la suprafata gandirii constiente a ceea ce deja stim ca avem de facut pentru a ne  atinge telul. Da, deja cunoastem  ce avem de facut, numai ca inca este posibil sa nu stim asta. Asadar, este important sa notam pe hartie toti pasii, chiar si pe aceea care ni se par deplasati sau ciudati. Intr-o etapa urmatoare a procesului de planificare, vom putea exclude tot ceea ce ni se pare deplasat sau nepotrivit ca actiune.

Dupa ce am identificat toate activitatile intermediare necesare, putem trece la etapa  pozitionarii acestora pe linia timpului, a ordinii in care trebuie realizate in intervalul de timp pe care ni l-am stabilit pentru atingerea telului nostru. Pentru fiecare actiune din planul nostrum este important sa stabilim un termen limita de realizare. Este necesar sa evaluam  in mod realist durata necesara  pentru realizarea activitatilor – mai ales atunci cand, pentru buna desfasurare a acestora, sunt implicate si alte persoane care, la randul lor, au propria agenda de activitati.

Unul dintre motivele pentru care evitam sa planificam este dat de teama de angajare intr-un proiect si, implicit, de teama de esec.  In acest caz, tocmai planul scris al proiectului devine forta motivatoare pentru atingerea telului propus.

Daca pe fata monedei succesului  este abilitatea de a stabili teluri clare, pe reversul ei este abilitatea de a ne organiza si de a lucre la cele mai importante sarcini in fiecare clipa. Trebuie sa ne fie absolut clar, in orice clipa, ce este important pentru noi insine fie ca este vorba de un plan de cariera, de afacere sau relational.

Realizarea unui plan, atingerea unui tel inseamna autodisciplina, autocontrol si autoperfectionare. “Care este cea mai valoroasa utilizare a timpului meu in acest moment?”  Atunci cand ne disciplinam sa ne adresam aceasta intrebare in mod repetat si suntem siguri ca ceea ce facem este raspunsul cautat, incepem sa vedem efectele in viata noastra, devenind mai productivi si mai eficienti in ceea ce ne-am propus sa realizam. Cea mai valoroasa intrebuintare a timpului inseamna sa devenim tot mai buni in indeplinirea celor cateva sarcini de care depinde majoritatea rezultatelor. Tot ce e mai putin decat un angajament constient fata de un lucru important, este un angajament inconstient fata de un lucru neimportant.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

În mitologia greaca exista o poveste legata de Artemisa, zeita vânatorii. Artemisa era zeita suprema a vânatorii, caci ea stia sa vâneze fara nici un efort. Ea îsi putea împlini foarte usor nevoile si traia într-o armonie perfecta cu padurea. Toate vietatile din padure o iubeau pe Artemisa, si considerau ca a fi vânat de ea este o adevarata onoare. Artemisa nu parea sa vâneze vreodata. Tot ceea ce îsi dorea venea direct la ea. Asa se explica de ce era cea mai buna în arta vânatorii, dar pe de alta parte ea însasi era o prada foarte dificila. Forma ei animala era aceea a unei caprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemisa traia într-o armonie perfecta cu padurea, pâna când într-o zi regele i-a dat o porunca lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în cautarea propriei sale transcendente. Porunca era ca Hercule sa vâneze caprioara magica a Artemisei. Hercule nu a refuzat, caci el era fiul neînvins pâna atunci al lui Zeus. El s-a dus asadar în padure sa vâneze caprioara. Aceasta l-a vazut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lasat pe Hercule sa se apropie de ea, dar când acesta a încercat sa o captureze, a fugit. Singura sansa a lui Hercule de a prinde caprioara era sa devina un vânator mai bun decât Artemisa.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapida fiinta din univers, si l-a rugat sa îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca si Hermes, si în curând prada cea valoroasa se afla în mâinile sale. Va puteti imagina reactia Artemisei. Fusese vânata de Hercule, si evident ca dorea sa se razbune. Dorea sa-I vâneze la rândul ei pe Hercule, si a facut tot ce i-a stat în puteri sa-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însusi cea mai dificila prada între toate. Hercule era perfect liber, si oricât de mult a încercat, Artemisa nu a reusit sa-l captureze.

Artemisa nu avea nevoie de Hercule. Ea a simtit o nevoie puternica de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut ca s-a îndragostit de Hercule si l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai ramas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe masura ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea si-a pierdut fericirea. Artemisa a început sa se schimbe. Nu mai era în armonie cu padurea, caci acum vâna pentru placerea de a prinde prada. Artemisa si-a încalcat propriile reguli si a devenit un pradator. Animalele au început sa se teama de ea; întreaga padure o respingea, dar Artemisei nu-i pasa. Ea nu mai vedea adevarul, caci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodata se mai ducea în padure sa o viziteze  pe Artemisa. De fiecare data când facea acest lucru, Artemisa facea tot ce-i statea în puteri pentru a-l  captura. Atunci când era împreuna cu Hercule ea era extrem de fericita, dar stia ca el urma sa plece, asa ca a devenit geloasa si posesiva. Atunci când Hercule pleca de lânga ea, suferea si plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl si iubea totodata. Hercule nici nu banuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu si-a dat seama ca ea îl vâna. Mintea lui nu putea sa accepte ca si el ar putea fi o prada. Hercule o iubea si o respecta pe Artemisa, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemisa dorea sa-l controleze, sa îl vâneze asa cum face un pradator.

Evident, toata lumea din padure a observat diferenta, mai putin ea. Ea a ramas convinsa ca este zeita suprema a vânatorii. Nu si-a dat seama ca a cazut. Nu a realizat ca padurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, caci odata cu ea au cazut si ceilalti vânatori; au devenit cu totii pradatori.

Într-o zi, Hermes si-a asumat forma unui animal, si tocmai când Artemisa era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea si-a redescoperit întelepciunea pierduta. Hermes i-a dat astfel de înteles ca a cazut. Dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, Artemisa s-a dus la Hercule sa-si ceara iertare. Cauza caderii ei fusese importanta de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea si-a dat seama ca nu-l ofensase niciodata, caci el nu stia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemisa a privit în jur si a vazut ce facuse din padurea ei draga. Si-a cerut iertare de la fiecare floare si de la fiecare animal, si a redescoperit astfel iubirea. Si astfel, Artemisa a redevenit zeita suprema a vânatorii.

***

V-am spus aceasta poveste pentru a scoate în evidenta faptul ca noi toti suntem vânatori, dar simultan suntem si o prada. Ce anume vânam? Noi vânam tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifica cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii si de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânam nevoile ireale ale mintii, noi devenim pradatori, caci vânam ceva ce nu avem cu adevarat nevoie.

Oamenii vâneaza iubirea. Ei simt nevoia sa faca acest lucru deoarece sunt convinsi ca iubirea le lipseste. Nedându-si seama ca iubirea exista în inima lor, ei o vâneaza la alte persoane, desi acestea sunt la fel ca ei, inconstiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeste pe sine, deci cum ar putea ei sa iubeasca pe altcineva? Oamenii îsi creeaza astfel o nevoie foarte mare, care nu este reala, si continua sa o vâneze, dar în locuri gresite, caci nici ceilalti oameni nu au iubirea pe care o cauta ei.

Când a devenit constienta de caderea’ ei, Artemisa a redevenit cea care fusese, caci ceea ce cauta ea se afla deja în interiorul ei. Acelasi lucru este valabil pentru noi toti, caci noi suntem precum Artemisa dupa cadere si înainte de mântuire. Noi vânam iubire. Vânam dreptate si fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se afla în interiorul nostru.

Povestea vânatorii caprioarei magice ne învata ca noi trebuie sa practicam vânatoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenta povestii. Daca va veti aminti de povestea Artemisei, veti descoperi iubirea dinlauntrul dumneavoastra. Oamenii care se vâneaza reciproc pentru iubire nu vor fi niciodata satisfacuti; ei nu vor gasi niciodata iubirea de care au nevoie alaturi de alti oameni. Cea care simte aceasta nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia mintii, caci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodata acolo.

Iubirea pe care o cautam cu totii se afla în interiorul nostru, dar este o prada greu de cucerit. Este atât de dificil sa vânezi în interiorul tau pentru a scoate la lumina iubirea care exista acolo. Pentru aceasta, trebuie sa fii foarte rapid, la fel de rapid ca si Hermes, caci daca nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tau. Tot ceea ce îti capteaza atentia te împiedica sa îti atingi scopul: sa vânezi prada, adica iubirea din interiorul tau. Cine reuseste sa o captureze îsi da însa seama ca iubirea din interiorul lui creste din ce în ce mai puternica, împlinindu-i toate nevoile. El descopera astfel fericirea.

De regula, oamenii intra într-o relatie în calitate de vânatori. Ei cauta ceea ce cred ei ca au nevoie, sperând ca vor gasi toate acele lucruri la cealalta persoana, dar descopera inevitabil ca ceea ce cauta ei nu se afla acolo. Cei care intra într-o relatie fara aceasta nevoie traiesc însa cu totul altceva. Cum poti vâna în interiorul tau? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar sa te abandonezi tie însuti, deopotriva în calitate de vânator si de prada. Atât vânatorul cât si prada se afla în interiorul mintii. Cine este unul si cine este celalalt? La oamenii obisnuiti, vânatorul este Parazitul. Parazitul stie totul despre dumneavoastra si se hraneste cu emotiile nascute din teama. La fel ca si în natura, Parazitul se hraneste cu gunoaie. El adora teama si drama, se hraneste cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emotii care ne fac sa suferim. Parazitul este cel care doreste razbunare, iar placerea lui cea mai mare este sa detina întotdeauna controlul.

Când Hercule a plecat în padure în cautarea Artemisei, el nu a stiut ce sa faca pentru a o captura. Când a ajuns însa la Hermes, maestrul suprem, el a învatat cum poate deveni un vânator mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemisa, el trebuia sa devina un vânator mai bun decât ea.

Pentru a te vâna pe tine însuti, trebuie sa devii un vânator mai bun decât Parazitul. Acesta din urma lucreaza 24 de ore din 24; de aceea, va trebui sa lucram si noi tot atâta timp, daca dorim sa devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaste foarte bine. Noi nu avem cum sa ne ascundem de el. Asa se explica de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezinta acea parte din fiinta noastra care încearca sa ne justifice comportamentul în fata altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecator. El nu stie sa faca altceva decât sa judece, sa condamne si sa ne faca sa ne simtim vinovati.

Într-o relatie obisnuita din iad, Parazitul partenerului nostru se aliaza cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie sa luptam numai cu propriul nostru Parazit, ci si cu cel al partenerului nostru, care concura cu cel personal pentru a ne face viata un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât daca devenim constienti de mecanismul prin care actioneaza el. De pilda, putem manifesta mai multa compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l sa se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuseste sa mai faca un pas catre eliberare. Putem întelege ca atunci când se înfurie, când se întristeaza sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeste, ci cu Parazitul sau.

De îndata ce întelegem ca Parazitul exista, noi îi putem da partenerului nostru spatiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumatate din relatia noastra, îi putem permite celuilalt sa îsi traiasca visul personal asa cum considera necesar. În acest fel, va fi mai usor pentru noi sa nu interpretam la modul personal ceea ce face partenerul nostru.

Aceasta atitudine va schimba complet relatia noastra, caci într-adevar, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotatii personale. El/ea trebuie sa îsi curete propriile deseuri. Daca nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai usor sa construim o relatie frumoasa cu altcineva.

Don Miguel Ruiz

PsihoterapieIasi.Ro

„Tu nu esti inca pentru mine decat un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…”

Antoine de Saint Exupery

Frumusetea si profunzimea relatiilor sta tocmai in abilitatea de a crea punti peste abisul care exista, de cele mai multe ori, intre sufletele noastre. In cautare de intimitate reala, suntem de multe ori blocati in caruselul propriilor noastre frici – de apropiere, de a fi ranit, de abandon, de respingere. Imblanzirea, in acest context, are mai putin de-a face cu domesticirea, cu incercarea de a-l incadra pe celalalt  in „patul lui Procust”, format de propriile noastre asteptari si imperative.Este mai mult  o modalitate de a inmuia partile impietrite ale fiecaruia, devenind aliati care se ajuta unul pe celalalt sa evolueze si sa se maturizeze.

Pentru a trai starea de liniste si de echilibru, avem nevoie sa devenim constienti de acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite. La fel cum, pentru a trai bucuria si pasiunea unei relatii, este important sa fim acel partener potrivit care sa sprijine procesul de imblanzire.

Monstrii sunt doar masti purtate de acele parti din noi care se simt neputincioase sau nedemne de iubire si acceptare. Ele vor, mai presus de toate, sa fie intalnite si ajutate.  Daca ne izolam si fugim de intimitate, devine dificil sa ne confruntam cu acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite.  Fara permisiunea noastra, nimeni si nimic nu poate interveni pentru a ne sprijini in procesul de vindecare a ranilor pe care am ales sa le ascundem in spatele unor masti atat de bine construite. La fel de adevarat este ca dragostea, fermitatea, blandetea si rabdarea celuilalt ne pot ajuta sa imblanzim ostilitatea si izolarea din sufletul nostru.

Nu exista nimic mai eficient decat o relatie pentru a ne arata unde suntem inghetati si inchisi, unde ne este cel mai frica si unde refuzam sa acceptam ce se afla acolo. Relatiile umane ne ofera cel mai bun test referitor la cat de vindecati, intregi sau maturi suntem cu adevarat.  De obicei, cand ne inchidem in cadrul relatiilor, o facem pentru ca ranile emotionale ale celeilalte persoane au activat propriile rani.  Acesta este un subiect des abordat in cabinetul de psihoterapie, fiind o buna oportunitate de a lua o pauza si de a vedea unde anume suntem inchisi in noi insine, ce anume ne este greu sa acceptam la propria noastra persoana. Imblanzirea are loc atunci cand putem fi mai presus de distorsiunile partenerului.

Invatand sa acceptam ceea ce este greu de acceptat in noi insine, suntem in masura sa oferim  atentie reala si grija celuilalt, atunci cand  ranile emotionale ale acestuia sunt activate si se manifesta sub forma furiei, izolarii, respingerii si a negarii.

Impreuna cu psihoterapeutul, in cadrul sedintelor de psihoterapie, exista o buna oportunitate de  a invata  sa vorbim impreuna despre locurile  ranite, acele locuri  unde iau nastere reactiile emotionale.  Asta ne va ajuta sa avem o relatie vie, profunda si intima. Da, poate fi frustrant  si poate parea complicat, uneori, sa patrundem in acele locuri  pe care le tinem bine ferecate, pentru ca noi si nimeni altcineva sa nu aiba acces  la ele, insa este singurul mod de a ne depasi insingurarea si de a imparti lumea cu ceilalalt.

Pana cand nu intelegem cine suntem, nu ne acceptam pe noi insine asa cum suntem si nu vom fi vindecat ranile si analizat propriile temeri, nu avem cum sa devenim liberi sa iubim. Astfel, putem spune ca procesul de imblanzire incepe, de multe ori, cu noi insine, prin dragostea si rabdarea cu care ne acceptam si ne vindecam ranile. Nu putem imblanzi in celalalt decat ceea ce am imblanzit in noi insine. Nu ne mai ascundem calitatile si talentele, ci dimpotriva, le facem vizibile in moduri in care ne dau putere si ne vindeca ranile pentru a ne continua relatiile.

Astfel, puterea nu mai devine o moneda de schimb. Eliberati de sub povara negarii, recunoastem atractia jocurilor de putere si ne concentram constient eforturile catre impartirea puterii. Atunci cand doi oameni sunt multumiti si liberi ca indivizi, creste probabilitatea ca relatia lor de iubire sa fie implinitoare si consistenta.

„Sunt aici, cu tine, in calitate de egalul tau emotional si spiritual. Sunt oglinda ta, si tu esti oglinda mea”.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

PsihoterapieIasi.Ro

Cand un calugar a ajuns la marginea satului si s-a asezat sub un copac pentru a innopta, un satean a venit in fuga si i-a strigat:

– Piatra! Piatra! Da-mi piatra!

– Ce piatra? a intrebat calugarul.

– Noaptea trecuta, Dumnezeu mi-a spus in vis ca daca voi merge la marginea satului pe inserat, un calugar imi va da o piatra pretioasa.

Calugarul s-a scotocit prin sac si a scos o piatra:

– Probabil ca la asta se referea. Am gasit-o ieri prin padure. Bine, ia-o daca doresti.

Omul s-a uitat fara sa-si creada ochilor. Era cel mai mare diamant din lume. Avea marimea unui cap de om.

Toata noaptea s-a zvarcolit in pat. Dimineata, l-a trezit pe calugar si i-a spus:

– M-am razgandit. Da-mi acea bogatie care ti-a permis tie sa-mi daruiesti aceasta piatra pretioasa fara sa eziti.

Morala:

Cei mai multi dintre noi nu suntem constienti cat de mult lasam sa traiasca, in interioriul nostru, starea de nemultumire si de ostilitate. Neincrederea, frica de a fi folosit sau respins, gelozia si dorinta de razbunare, ridicarea de ziduri de aparare, situatii conflictuale in care vrem sa demonstram ca avem dreptate, jignirea si invinuirea altora pentru durere sunt doar cateva dintre modalitatile prin care ne manifestam ostilitatea fata de ceilalti. Este ca si cum un rezervor de neincredere si de resentimente ar astepta sa fie deschis in orice moment, pornind de la cel mai nesemnificativ incident.

In esenta, majoritatea lucrurilor pentru care ne zbatem – siguranta, succes, statut, putere, recunoastere, validare, pretuire – sunt cai prin care incercam sa umplem un gol din noi insine, un gol format din cauza indepartarii de iubire.

Totusi, de foarte multe ori ne confruntam cu o dilema cel putin interesanta si, pe alocuri, dureroasa. Pe de o parte, tanjim dupa iubire si, in acelasi timp, o indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea pentru ca nu-i acordam incredere.  Chiar in situatiile in care ne indragostim intens de cineva, pe termen lung suntem in situatia de a ne confrunta cu propriile frici si cu propria neincredere. Odata ce conflictul, neintelegerile si dezamagirile apar, din adancurile intunecate ale mintii noastre apare gandul „Vezi? Am avut dreptate! Pana la urma, tot nu esti iubit!” A-i vedea pe ceilalti ca sursa a iubirii ne condamna sa ramanem pierduti in desertul durerii, abandonului si tradarii, unde relatiile umane par a fi tragice si lipsite de speranta. Procesul de maturizare trece prin eliberarea progresiva de nevoia de a fi iubit si aprobat. Si mai ales de nevoia de a fi iubit pentru ceva ce nu esti si aceasta doar pentru a te conforma asteptarilor celuilalt.

Iubirea reprezinta o combinatie de caldura si deschidere, care ne permite sa dezvoltam  relatii reale, sa ne bucuram de ele si sa le apreciem; sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata, in general.

Cand lasam iubirea sa traiasca in noi, viata capata sens, indiferent de circumstantele exterioare. Simtim ca suntem conectati la ceva mai presus de fiinta noastra limitata. Asta face ca povara izolarii si alienarii sa ne fie ridicata de pe umeri, sa traim in pace cu noi insine si cu ceilalti.

„Mi-ai dat cel mai mare dar. Ai facut ca inima sa-mi fie camin.”  Andy Desmond aka Miten

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Eu cred ca materia primordiala de care se ocupa psihoterapia este intotdeauna durerea existentiala si nu sunt, asa cum se sustine adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niste cioburi imperfect ingropate dintr-un trecut personal tragic. In demersul meu terapeutic, conjectura clinica primara de la care pornesc este aceea ca angoasa fundamentala decurge din stradania cuiva, in mod constient sau inconstient, de a face fata realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt “date” in cursul existentei.

Eu am constat ca un numar de patru realitati date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul ca moartea este inevitabila pentru fiecare dintre noi si pentru cei pe care-i iubim; faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; si, in sfarsit, faptul ca viata nu are nici un sens sau un scop final evident.

Oricat de sumbre ne-ar putea parea aceste realitati ineluctabile, ele contin totusi samanta intelepciunii si a mantuirii.

Dintre aceste adevaruri certe ale vietii, moartea este cel mai evident, cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil. Cei mai multi dintre noi, in majoritatea timpului, putem sa traim linistiti, ferindu-ne de suflarea rece a mortii, chicotind incurcati si aprobandu-l pe Woody Allen cand spune: “ Nu mi-e frica de moarte. Doar ca n-as vrea sa fiu de fata cand se va intampla”. Lucrul cel mai ingrozitor in privinta mortii este ca trebuie sa o faci singur. O deplina constientizare a mortii ne desavarseste intelepciunea si ne imbogateste viata.

Libertatea, ca un dat, pare sa fie insasi antiteza mortii. In timp ce moartea ne ingrozeste, libertatea este considerata in general si fara echivoc un lucru pozitiv. Libertatea, vazuta dintr-o perspectiva existentiala, este indestructibil legata de anxietate. Libertatea inseamna ca fiecare este responsabil pentru propriile alegeri si fapte, pentru propria-i situatie de viata.

Desi cuvantul responsabil poate fi folosit intr-o varietate de moduri, eu prefer definitia lui Sartre: a fi responsabil inseamna “a fi autorul a ceva”, fiecare dintre noi fiind deci autorul propiului mod de a trai. Suntem liberi sa fim oricum altfel decat neliberi – suntem, ar spune Sartre, condamnati la libertate.

Tocmai aici, in ideea constructiei de sine, isi face loc angoasa: suntem creaturi care tanjesc dupa structura si ne sperie acest concept al libertatii care presupune ca dincolo de noi nu exista nimic. Orice terapeut stie ca primul pas crucial in psihoterapie este asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru chinul din viata lui. Atat timp cat cineva crede ca problemele lui sunt provocate de vreo forta sau putere de influenta din exterior, psihoterapia nu are nici un punct de sprijin. La urma urmelor, daca problema este in alta parte, atunci de ce te-ai schimba tu, cel afectat?

Desi asumarea responsabilitatii il duce pe pacient in anticamera schimbarii, ea nu este totusi sinonima cu schimbarea. Ori, schimbarea este intotdeauna adevarata prada pe care-o urmarim, oricat s-ar cazni un terapeut sa flirteze cu revelatia interioara, asumarea responsabilitatii si realizarea de sine. Libertatea ne impune nu doar sa purtam raspunderea pentru alegerile facute in viata, ci incumba si ideea ca schimbarea necesita un act de vointa. Eu consider ca exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva, omul initiaza, iar apoi pune in practica prin luarea unei decizii.

Deciza presupune invariabil o renuntare: pentru fiecare da trebuie sa existe un nu, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni.

Izolarea existentiala, un al treilea dat al vietii, se refera la distanta de netrecut dintre sine si altii – un spatiu gol care exista chiar si in conditiile unor relatii interpersonale de care ne simtim profund multumiti. Omul este despartit nu doar de alte fiinte, ci si de lume, in masura in care sinele constituie propria lume.

Eforturile cuiva de a evada din claustrare ii pot sabota relatiile cu alti oameni. Nenumarate prietenii sau casnicii s-au destramat pentru ca, in loc sa intre in legatura cu alta persoana si sa-i pese de ea, cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

Unul din marile paradoxuri ale vietii este acela ca din constiinta de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala – prin eliminarea constiintei de sine. Persoana care s-a indragostit si a patrins intr-o stare extatica de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gandeste la sine, pentru ca stingherul si dilematicul eu (alaturi de angoasa insotitoare a izolarii) se dizolva in noi. Astfel, scapam de anxietate, dar ne pierdem pe noi insine.

Psihoterapia si starea de contopire prin indragostire, sunt incompatibile, pentru ca munca terapeutica necesita o constientizare dubitativa a sinelui si o anxietate care , in ultima instanta, servesc drept calauza in analiza conflictelor interioare. Fiti cu mare grija la atasamentul exclusiv si intens fata de o alta persoana; nu este, asa cum cred oamenii uneori, o dovada de iubire pura. O asemenea afectiune inchisa in sine si exclusivista – hranindu-se din ea insasi, nedand nimic altora si insensibila la nevoile lor – este sortita sa se roada singura pe dinauntru. Dragostea nu este doar o scanteie a pasiunii care se aprinde intre doi oameni; exista o infinita diferenta intre a te indragosti si a continua sa iubesti. Mai degraba, dragostea este un mod de a fi, un mod de “a-ti darui sentimentele”, nu unul de “ a cadea prada sentimentelor” – un mod de a relationa in general, nu un act limitat la o singura persoana.

Nu-mi place sa lucrez cu pacientii care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez – si eu ravnesc la incantarea fermecata. Ori poate pentru ca indragostirea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!

Trebuie sa pornesc de la premisa ca e mai bine sa stii, decat sa nu stii, sa te aventurezi, decat sa nu te aveturezi; si ca magia si iluzia, oricat de fabuloase, oricat de seducatoare, nu fac altceva decat sa subrezeasca, in cele din urma, spiritual uman. Eu iau foarte in serios vorbele transante ale lui Thomas Hardy:” Daca exista cumva o cale spre ma bine, ea reclama sa privim in fata raul cel mai mare”.

Viata noastra, existenta noastra, va fi intotdeauna strans inlantuita cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evolutia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu totii, impreuna, in aceeasi barca!

Fragmente din cartea „Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie”. Autor: Irvin D. Yalom. Editura Trei.

PsihoterapieIasi.Ro

Cu trei mii de ani m urmă, exista un om la fel ca noi toţi care trăia în apropierea unui oraş înconjurat de munţi. Omul a studiat pentru a deveni doctor, dar nu era complet de acord cu tot ceea ce învăţa. In inima sa simţea că trebuie să existe ceva mai mult decât era scris în acele cărţi. Într-o zi, când a adormit într-o peşteră, el a visat că şi-a văzut propriul corp adormit. A ieşit din peşteră în noaptea cu lună nouă. Cerul era senin, iar el putea vedea milioane de stele. Apoi ceva s-a petrecut în interiorul său, ceva care i-a transformat viaţa pentru totdeauna. El şi-a privit mâinile, şi-a simţit corpul, iar apoi şi-a auzit propria voce spunând: „Sunt făcut din lumină; sunt făcut din stele”.

A privit din nou la stele şi a realizat că nu stelele sunt cele care creează lumina, ci lumina creează stelele. „Totul este făcut din lumină; eu sunt făcut din stele, a spus el, şi spaţiul dintre ele nu este gol”. Şi a ştiut că tot ceea ce există este o fiinţă vie, iar lumina este mesagerul vieţii, deoarece este vie şi conţine în ea toate informaţiile.

Apoi a conştientizat că şi el era făcut din stele, deşi nu părea una cu acele stele. „Sunt în stele şi între ele”, a gândit el. Atunci, el s-a numit tonal, iar lumina dintre stele nagual, şi a ştiut că tot ceea ce creează armonia şi spaţiul dintre cele două este Viaţa sau Intenţia. Fără Viaţă, tonal-ul şi nagual-ul nu ar putea exista. Viaţa este forţa Absolutului, a Supremului, a Celui care a creat totul. Iată deci ce a descoperit el: totul în existenţă este o manifestare a fiinţei vii pe care o numim Dumnezeu. Totul este Dumnezeu. Şi a ajuns la concluzia că percepţia umană este doar lumina ce percepe lumina. El a văzut că materia este o oglindă – totul este o oglindă care reflectă lumina şi creează imaginile acelei lumini – dând naştere lumii iluziei, Visul, care seamănă cu un fum ce nu ne permite să vedem cine suntem cu adevărat. „Noi, cei adevăraţi, suntem iubire pură, lumină pură”, a spus el. Această realizare i-a transformat viaţa. Dintr-o dată, el a ştiut cine este cu adevărat, s-a uitat în jur la ceilalţi oameni şi la restul naturii şi a rămas uimit de ceea ce a văzut. El s-a regăsit pe el însuşi în tot ceea ce exista – în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în fiecare pom, în apă, în ploaie, în nori, în pământ. Şi a văzut că viaţa amestecă tonal-ul cu nagual-ul în diferite moduri pentru a crea miriade de manifestări ale Vieţii.

În acele câteva momente el a înţeles totul. Era foarte emoţionat şi inima sa era plină de pace. Cu greu putea să aştepte pentru a le spune şi prietenilor săi ceea ce descoperise. Dar cum ar fi putut explica toate acestea în cuvinte? A încercat să le spună ce a descoperit şi celorlalţi, dar ei nu-1 puteau înţelege. Ei puteau vedea doar că se transformase, că din vocea şi din ochii săi radia ceva extraordinar. Au observat că el nu mai judeca pe nimeni şi nimic. El devenise altfel. Putea înţelege pe oricine foarte bine, dar nimeni nu-1 putea înţelege pe el. Ei credeau că el era o încarnare a lui Dumnezeu, dar el zâmbea când auzea aceasta şi apoi spunea: „Este adevărat. Eu sunt Dumnezeu. Dar şi voi sunteţi Dumnezeu. Suntem la fel, voi şi cu mine. Suntem imagini ale luminii. Suntem una cu Dumnezeu”. Dar nici aşa oamenii nu-1 înţelegeau.

El a descoperit că el era o oglindă pentru restul persoanelor, o oglindă în care el se putea vedea pe sine. „Oricine este o oglindă”, a spus el. El s-a văzut în ceilalţi, dar nimeni nu 1-a văzut pe el. Şi astfel, a conştientizat că toată lumea visa, dar fără a fi conştientă de acest lucru, fără a şti cine sunt ei cu adevărat. Ei nu-1 puteau vedea pe el în ei înşişi deoarece exista un perete de ceaţă sau de fum între oglinzi. Şi peretele de ceaţă era creat de interpretarea imaginilor luminii – Visul oamenilor.

Apoi, a ştiut că va uita curând tot ceea ce învăţase. Dorind să-şi amintească de-a pururi viziunea pe care a avut-o, s-a decis să-şi spună Oglinda Fumurie, astfel încât întotdeauna să ştie că materia este o oglindă, iar fumul este cel care ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat.

El a spus: „Sunt o Oglindă Fumurie, deoarece mă văd pe mine în fiecare dintre voi, dar noi nu ne recunoaştem unul pe celălalt din cauza fumului dintre noi. Acel fum este Visul, iar oglinda eşti tu, visătorul”.

***

Ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem deoarece ne este teamă că vom fi respinşi. Frica de a fi respins devine frica de a nu fi suficient de bun. în cele din urmă, ne transformăm în cineva care nu suntem noi înşine. Ne pedepsim pe noi înşine ori de câte ori nu urmăm regulile  care corespund sistemului nostru de credinţe; ne recompensăm atunci când suntem „un băiat bun” sau „o fată bună”.

Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Fără să ne mai punem întrebări, tot ce există în această Carte a Legii reprezintă adevărul nostru. Ne bazăm toate raţionamentele pe Cartea Legii, chiar dacă aceste raţionamente se împotrivesc naturii noastre interioare.

Există în minţile noastre cineva care judecă pe toată lumea, inclusiv vremea, căţelul, pisica, totul. Judecătorul interior foloseşte ceea ce este în Cartea Legii noastre pentru a judeca tot ceea ce facem şi tot ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim şi tot ceea ce nu gândim, tot ceea ce simţim şi tot ceea ce nu simţim. Nimic nu scapă tiraniei acestui Judecător. De fiecare dată când facem ceva care contravine Cărţii Legii, Judecătorul spune că suntem vinovaţi, că trebuie să fim pedepsiţi, că trebuie să ne fie ruşine. Acest lucru se petrece practic continuu, zi după zi, pe întreg parcursul vieţii noastre.

Există in noi şi o altă parte, care primeşte sentinţele, iar această parte este numită Victima. Victima suportă toate jignirile, sentimentele de vinovăţie şi ruşinea. Ea este acea parte integrantă din fiinţa noastră care spune: „Bietul de mine, nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de iubire… Bietul de mine”. Marele Judecător este de acord şi spune: „Da, nu eşti suficient de bun”.

Şi toate acestea sunt bazate pe un sistem de convingeri în care nu am ales niciodată ce trebuie să credem şi ce nu. Aceste convingeri sunt atât de puternice încât chiar mulţi ani mai târziu, când avem acces la noi concepţii şi urmărim să luăm propriile noastre decizii, descoperim că aceste convingeri inoculate în copilărie încă ne mai controlează viaţa.

Tot ceea ce este cuprins în Cartea Legii trebuie să fie adevărat, de aceea orice lucru care pare  să zdruncine acest sistem de convingeri ne face să ne simţim nesiguri. Chiar dacă ceea ce există în Cartea Legii este greşit, sistemul nostru de valori ne face să ne simţim în siguranţă. De aceea, avem nevoie de mult curaj pentru a zdruncina sistemul nostru de valori.  Chiar dacă ştim că nu noi am ales acest sistem de valori, nu este mai puţin adevărat că am fost în întregime de acord cu el. Condiţionarea este atât de puternică încât chiar dacă înţelegem că ceea ce credem noi nu este adevărat, dacă ne împotrivim convingerilor noastre, ne simţim vinovaţi şi ruşinaţi.

La fel cum guvernele au cărţi ale legii cu care conduc visul societăţii, sistemul nostru de convingeri este Cartea Legii care guvernează visul nostru personal. Toate aceste legi există in mintea noastră, noi credem în ele, iar Judecătorul din interiorul nostru acţionează conform acestor reguli. Judecătorul dă sentinţe, iar Victima suferă din cauza vinovăţiei şi a pedepsei. Dar cine spune că există justiţie în acest vis?

Noi nu vedem adevărul pentru că suntem orbi. Ceea ce ne orbeşte sunt acele false credinţe pe care le avem în mintea noastră. Simţim nevoia să ştim că noi avem dreptate, iar toţi ceilalţi greşesc. Credem în convingerile noastre, dar tocmai ele ne pregătesc pentru suferinţă. Este ca şi cum am trăi în mijlocul unei ceţi atât de dese încât nu ne lasă să vedem dincolo de vârful nasului. Trăim într-o ceaţă care nici măcar nu este reală. Ceaţa este un vis, visul nostru personal, care include tot ceea ce credem, toate concepţiile pe care le avem despre ceea ce suntem cu adevărat, toate compromisurile făcute cu ceilalţi, cu noi înşine şi chiar cu Dumnezeu.

Noi ştim că nu suntem ceea ce credem că trebuie să fim şi ne simţim falşi, frustraţi şi nesinceri. Încercăm să ne ascundem şi pretindem că suntem ceea ce nu suntem. Rezultatul este că nu ne simţim autentici şi purtăm măşti sociale pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să observe acest lucru. Ne este atât de frică de faptul că altcineva va observa că nu suntem ceea ce pretindem a fi. îi judecăm pe ceilalţi în concordanţă cu imaginea noastră despre perfecţiune, dar ei nu se vor ridica niciodată la nivelul aşteptărilor noastre.

Noi avem nevoie să fim acceptaţi şi iubiţi de ceilalţi, dar nu ne putem accepta şi iubi pe noi înşine. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât experimentăm mai puţine abuzuri în viaţa noastră. Autoabuzul provine din autorespingere, iar autorespingerea se naşte din faptul că avem o imagine a perfecţiunii şi nu ne ridicăm niciodată la înălţimea acestui ideal. Imaginea noastră despre perfecţiune este motivul pentru care ne respingem singuri; este motivul pentru care nu ne acceptăm aşa cum suntem si nici pe ceilalti. Libertatea pe care o căutăm este libertatea de a fi noi înşine, de a ne exprima liber.

Noi nu avem nici un motiv pentru a suferi. Dacă am fi conştienţi, ne-am putea revolta şi am putea spune: „Gata!”. Putem începe oricând să căutăm o modalitate prin care să ne vindecăm şi să ne transformăm visul personal. Dacă intri în vis şi începi să-ţi pui la îndoială convingerile, vei descoperi că majoritatea convingerilor care te conduc către suferinţă nici măcar nu sunt adevărate. Vei descoperi că ai suferit toţi aceşti ani din cauza unei drame care nici măcar nu este reală.

De aceea, este important să devenim stăpânul propriului nostru vis; aşa se explică de ce toltecii au devenit maeştri ai viselor. Viaţa ta este manifestarea visului tău; este o operă de artă. Dacă nu-ţi mai place visul, poţi să-ţi schimbi viaţa oricând. Maeştrii visului fac din viaţă o capodoperă; ei controlează visul făcând alegeri conştiente. Orice alegere are consecinţe, şi un maestru al visului este conştient de consecinţe.

Adaptare dupa Don Miguel Ruiz  – „Cele patru legaminte. Cartea intelepciunii  toltece”

PsihoterapieIasi.Ro

A deveni oameni inseamna sa ne descoperim plenitudinea si sa invatam sa traim in ea. Asta inseamna sa manifestam tot mai mult din ceea ce suntem cu adevarat si sa devenim mai disponibili fata de ceea ce ne ofera viata.

Ca sa traim pe deplin, trebuie sa avem acces la gama completa a capacitatilor umane. Avem nevoie de putere, violenta si duritate ca sa perseveram si sa realizam lucruri; de compasiune, sensibilitate, blandete si generozitate ca sa ne ingrijim de noi insine si de cei pe care ii iubim. Trebuie sa fim capabili sa simtim si bucuria, si tristetea, daca vrem sa gustam diversele arome ale vietii.

Avem nevoie de rabdare si tenacitate, ca si de umor si de renuntare. Uneori, trebuie sa folosim disciplina; alte situatii cer sa ne abandonam senzualitatii si jocului. Avem nevoie si de intelect discriminativ, si de intuitie spontana. Trebuie sa fim capabili sa actionam decisiv cand e necesar. In alte momente, cea mai puternica solutie e sa lasam pur si simplu lucrurile asa cum sunt.

Important e sa fim pe deplin prezenti in ceea  este. Generozitatea, de exemplu, ne permite sa ne deschidem catre ceea ce se intampla in jur, in timp ce rabdarea ne permite sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sensibilitatea  e disponibilitatea de a ne lasa patrunsi de realitate, in timp ce violenta ne permite sa ne croim drum prin situatii. Umorul e o modalitate de a ne juca cu ceea ce este, de a lua lucrurile usor, in loc sa le transformam in ceva solid si greu.

Fiecare  dintre aceste calitati ne permite sa ne angajam intr-o alta latura a realitatii. Cu cat avem acces la mai multe, cu atat putem imbratisa mai plenar viata – cu bucuriile si placerile ei, dar si cu dificultatile si tristetile ei.

John We lwood  – „Calatoria inimii. Calea iubirii constiente”, Ed. Elena Francisc Publishing

PsihoterapieIasi.Ro

Era un om pe nume Sakamotoya Hechigwan care traia in partea de nord a orasului Kyoto. Cand imparatul a oferit marea sa ceremonie a ceaiului, Hechigwan a instalat o umbrella mare si rosie, masurand aproape trei metri in diametru, fixata pe un suport inalt de doi metri.

De jur imprejur a asezat un gard de stuf de vreo jumatate de metru, astfel incat razele soarelui reflectate in el raspandeau culoarea umbrelei peste tot. Aceasta idee i-a placut atat de mult imparatului, incat, drept rasplata, l-a scutit de dari.

Poveste repovestita de A.L.Sadler, in cartea “CHA-NO-Yu: Ceremonia japoneza a ceaiului”

Morala:

Simbolurile  sunt o punte puternica intre inimile oamenilor. Ca si atomul, simbolul contine o putere indestructibila. Simbolul este o forma comprimata de expresie, care poate cuprinde zeci de sensuri. Crearea unor imagini sau simboluri inedite poate avea si un efect poetic, pentru ca cei care le vad contribuie cu asociatiile lor de idei si emotii, ceea ce le va da sentimentul participarii.

Simbolurile sunt mult mai subtile decat cuvintele. “Codul” creeaza un fel de complicitate intre cel care a creat simbolul si cel caruia ii este adresat, realizandu-se o comunicare mult mai complexa decat daca ar fi fost realizabila prin comunicare verbala.

Inconstientul nu vorbeste limba ratiunii, a intelectului. Acesta este receptiv la analogie, la simboluri, la imagini, la metafore, precum si la atitudini corporale, emotii si sentimente.  Magia, in crearea simbolurilor potrivite, este data de faptul ca mesajul este trait si simtit, fara a ramane blocat la nivel abstract.

Hechigwan, intelept,  a inteles faptul ca poate sa daruiasca imparatului bucurie si placere, vorbind pe limba inimii lui intr-un mod sincer si autentic, dincolo de cuvinte.  Si imparatul a avut ochi sa vada si sa aprecieze eleganta  gestului acestuia.

Simbolurile au o anumita muzica pe care numai urechile potrivite stiu sa o asculte si sa o descifreze.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Pentru mine, moartea si-a pierdut din magie. Nu ma mai fascineaza. M-am apropiat de monstru si nu de legenda lui. Spaima care ne cuprinde la idea mortii vine foarte mult din aceea ca nu vrem sa o privim in fata drept ceea ce este cel mai natural dintre avatarurile vietii. Ea nu provoaca atata panica decat  pentru ca noi incercam prin toate mijloacele s-o indepartam din gandurile noastre. Si nici nu e doar vina noastra: tot ce ne inconjoara comploteaza la negarea ei. Ne prefacem ca nu o vedem. Vrem s-o ignoram pentru  a scapa de fatalitatea sa.

Moartea este aceea care trebuie sa explice viata si sa arunce o arunce o lumina grava asupra existentei. Numai atunci inveti sa traiesti.

Aceasta constiinta a mortii era, altadata, rolul incredintat initierii. Vreme de cateva zile, in padurea sacra, in grota, adolescentul astepta confruntarea cu cele trei figuri emblematice ale mortii: sangele, osemintele, suferinta. In momentul in care trebuia sa-si ia zborul catre viata adevarata, i se inocula acest gand terifiant al limitei destinului sau.

Mai mult decat cu moartea, am vrut sa-mi reglez socotelile cu sinuciderea. Vorbind de ea, m-am eliberat de aceasta obsesie. Nu ma voi desparti de acest sentiment de fraternitate care ma apropie de sinucigasi, de cei care iubesc si urasc viata in acelasi timp. Ii iubesc pe cei  care sufera, pe jupuiti, pe cei cu inimile indurate, pe cei care sunt chinuiti de propria lor sensibilitate, pe cei care au sufletul nelinistit si ambitiile roase de dezamagire. Ii iubesc pe cei nelinistiti, pasionatii, meteoritii ce traverseaza stratosfera visului lor si se consuma in cadere.

Glorificarea si apologia sinuciderii imi sunt straine. Oricat as fi gata sa admit ca o  inteleg si sa o consider ca pe una dintre marturiile libertatii, exista un caz in care aceasta ma respinge total: acela al adolescentilor. Departe de a fi un gest al libertatii, este un act impulsiv. Un adult poseda cateva repere pentru a sti cat valoreaza viata sa. Un adolescent nu poate, inca, decat sa-si masoare visele cu vise. Am fost prea sensibil la ameteala data de aceasta otrava pentru a nu sti cat este de periculoasa. Ma gandesc din nou la asta cu un sentiment de spaima: cum sa nu tremuri la ideea ca ai fi putut sa dispari prosteste din viata numai pentru ca ai fost inselat de un vis urat?

Sinuciderea si-a pierdut  pentru mine aproape toate vrajile. Romantismul ei nu ma mai misca. O vad in toata goliciunea si violenta sa, ca pe o arma. Mi se pare ca nu as putea recurge la ea decat in caz de legitima aparare, in cazul unui atac sau al unei ofense insuportabile din partea vietii. Din acest punct de vedere, ma linisteste mai degraba decat ma infricoseaza.

Daca ma simt mereu fratele sinucigasilor, este pentru ca raman fratele aceluia care am fost, al adolescentului care privea fascinate prapastia si  voia sa se arunce in ea. Acel frate exista in mine, isi traieste existent subterana. Oare el imi sopteste, cateodata, cuvinte otravite care-mi arunca in viata spaime si tristeti inexplicabile? Oare el bantuie acest vid, acest sentiment irepresibil de fragilitate, de “nu stiu ce” incert si naruit in mine, acest “nu stiu ce” de adolescenta pierduta, care ma va impiedica totdeauna sa ma simt complet la mine acasa in lumea adultilor? Acest frate din umbra este cel care ma face sa ma indepartez de marii victoriosi de la lumina zilei si care ma va purta mereu spre cei care traiesc in fragilitatea noptii.

Jean Marie-Rouart  – “Cei care au ales noaptea”, Editura de Vest, 1992

PsihoterapieIasi.Ro

As dori sa va povestesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea in iubire. Acesta era un  om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar
ceea ce il facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gândi: el nu credea ca iubirea exista.

Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte
din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica.

El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.”

Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei.

Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.

Don Miguel Ruiz  – Arta de a iubi

PsihoterapieIasi.Ro