Puterea cuvintelor violente
Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare.
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.
Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca fiinţă umană.
Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.
Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului.
Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.
Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.
„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”
Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai exclus.
„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”
Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.
Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.
Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.
Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”
El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:
„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”
La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”
În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.
Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.
Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume.
Acest fragment a fost extras si tradus in romaneste din cartea Susan Forward – Parents toxiques,
ed. Marabout, France.
Traducerea: Viorica Juncan
Preluat cu permisiune de Aici
