Psihoterapeut Iasi

Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute in rutina zilnică a vieții unui bebeluș, provocate de absențe scurte, întârzieri prelungite sau momentane ale persoanelor semnificative pentru acesta. Tocmai pentru că adulții din viața unui copil sunt implicați în mai multe tipuri de relații, disponibilitatea acestora este uneori conflictuală sau ambivalentă.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața sa și care va deschide poarta către neîncrederea bebelușului în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri (inclusiv situațiile în care mama este prezentă fizic, dar absentă emoțional-afectiv din relația cu copilul), lasând o amprentă dureroasă.  Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în  memoria trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive și neconsolabile care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon,  trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrânirea lui mai rapidă decât a noastră ne fac să trăim iar și iar frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care fie ni le oferim noi înșine, fie alte persoane din anturajul nostru.

Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de iubire ne macină certitudinile, ne anihilieaza entuziasmul, ne poluează relațiile și ne disimulează așteptările, reprezentand unele dintre cele mai abordate teme de discutie si reflectie in cadrul sedintelor de psihoterapie, in cabinetul psihologic.

Maturizarea sănătoasă inseamnă să învățăm să ne despărțim rămând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre. Cu timpul, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă și dispar, uneori. Si este natural și firesc să fie așa!

Dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angajamentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.

Viaţa oricărei persoane este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sint tot atâtea surse de suferinţă.

Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii proprii sau nu, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare ori ne este impusă, prin abandon, pierdere sau doliu, aceasta are caracteristici proprii si ascunde un sens.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Sunt binevenite opiniile si parerile celor care au participat fie la sedintele de psihoterapie, fie la sedintele de coaching cu mine.

Va invit sa notati opiniile voastre la sectiunea comentarii, multumindu-va ca ati ales sa colaboram pentru o perioada de timp. Imi exprim speranta ca ati obtinut ceea ce ati avut nevoie pe parcursul intalnirilor noastre si ca, acum, sunteti in masura sa performati in zonele in care, la un moment dat, ati intampinat dificultati.

Paste Luminat pentru cei care, astazi, celebreaza Vinerea Mare!

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: “Mămico, ne izbim de munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

Sfaturi pentru fiica mea – o carte mică despre marile evenimente ale vieţii

Autor: Alexandra Stoddard

Editura: Humanitas

Puterea exemplului este elementul-cheie al cărţii de faţă: autoarea este nu doar mamă şi bunică, ci şi o scriitoare de succes, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea cu talent şi umor.

Fiecare sfat din această colecţie personală este preţios pentru orice cititoare, fie ea fiică sau mamă, care doreşte să se simtă stăpână pe propria viaţă şi să-şi găsească echilibrul interior.

Pentru a fi fericite şi a împăca cerinţele vieţii de familie cu cele ale unei cariere solicitante, Alexandra Stoddard ne recomandă, printre altele, să cultivăm valori precum autodisciplina, punctualitatea, independenţa financiară, fără a uita să savurăm bucuriile mărunte, momentele de singurătate şi reflecţie şi ritualurile vieţii de zi cu zi.

Sfaturile ne surprind adesea prin originalitate: “Călătoreşte cu multe bagaje”, “Nu fi punctuală, e bine să ajungi mai devreme”, “Durerea este inevitabilă, suferinţa este o alegere”. Pe rând grave, haioase, îndrăzneţe, nu formează o reţetă facilă, ci pun în lumină repere esenţiale pe care nici o femeie care vrea să se simtă împlinită nu le poate trece cu vederea.

Iata cele cateva sfaturi pe care autoarea le impartaseste atat cu noi, cat si cu …fiica sa.

Găseşte un loc de muncă plăcut şi bine plătit
E mai uşor să te implici într-un proiect decât să te retragi
Gândeşte pozitiv: vei trăi mai mult decât un pesimis
Când ţi-e greu cu-adevărat, ia o pauză
Nu institui reguli pe care nu eşti pregătită să le impui unui copil
Călătoreşte cu multe bagaje
Nu e nevoie să demonstrezi nimic nimănui
O invitaţie nu este o obligaţie
Fii recunoscătoare, dar nu aştepta recunoştinţă
Durerea este inevitabilă; suferinţa este o alegere
Fii mai degrabă generalistă decât specialistă
Deschide cadourile pe îndelete
Dăruieşte păstrându-ţi anonimatul
Simte, nu te mulţumi să gândeşti
Cultivă-ţi prietenii de ambele sexe
Deconectează-te de la tehnologie, nu-ţi căuta scuze
Aminteşte-ţi că nimănui nu-i e uşor
Când găseşti ceva care-ţi place, fă-ţi rezerve
Nu fi punctuală; e bine să ajungi mai devreme
Învaţă din înţelepciunea copiilor tăi
Spune-ţi că n-ai făcut nimic rău
Învaţă să te coafezi singu
Nu face presupuneri
Pune-ţi deoparte bani de buzunar
Fii activă
Învaţă să treci unele lucruri cu vederea
Este esenţial să te pregăteşti
Regula celor cinci ore
Vino cu un punct de vedere original
Nu păstra ce-i mai bun pentru final
Nimeni nu te cunoaşte şi nu te înţelege mai bine decat tine insuti
Când un lucru se schimbă, ai şansa să regândeşti totul
Urmează-ţi neabătut planurile
Vezi oamenii aşa cum sunt, nu cum ar trebui să fie
Nu există siguranţă în afara forului interior
Foloseşte des cuvinte de mulţumire şi apreciere
În viaţă ai nevoie şi de timp de relaxare
Gândeşte-te la tine: dacă-ţi urmezi propriul drum, le poţi fi de folos tuturor
Continuă să faci ceea ce faci
Sufletul tău nu este de vânzare
Angajează-ţi propriul consultant financiar
Nu te simţi vinovată din cauza sentimentelor pe care le ai pentru părinţii tăi, pentru părinţii adoptivi sau pentru rudele prin alianţă
Găseşte o cale de a împărtăşi ceea ce ai primit
Îmbrăţişează schimbarea
Asculă-ţi înţelepciunea trupului
Termină în forţă
Bucură-te de singurătate
Aminteşte-ţi că omenii se comportă ciudat când vine vorba de bani
Dă tot ce poţi şi ignoră restul
Viaţa cere timp
Ai grijă la ce renunţi
Graba strică treaba
Eşti mai deşteaptă şi mai înţeleaptă decât crezi
După ce ţi-ai spus punctul de vedere, stai jos

Oamenii sunt născuţi pentru a iubi. Înainte de a dobândi cunoaşterea, inima copilului este complet deschisă. El nu este atras decât de iubire şi nu simte o respingere decât pentru acele locuri în care nu există iubire. După ce apare vocea cunoaşterii, el procedează exact invers: se simte atras de locurile în care nu există iubire şi pleacă din acele locuri în care există iubire.

Avem întotdeauna de ales, iar dacă ne-am iubi cu adevărat pe noi înşine, am alege iubirea. Nu am mai accepta niciodată să fim răniţi, acceptând abuzurile şi minciunile altora. Dacă ne rănesc, cei din jur o fac pentru că acceptăm să fim răniţi, pentru că stăm şi nu plecăm. Şi totuşi, noi rămânem, pentru că suntem convinşi că merităm pedeapsa respectivă. Apoi îi învinovăţim pe ceilalţi pentru că ne-au făcut să ne simţim atât de prost, dar soluţia nu este asta. Soluţia era să plecăm şi să nu stăm acolo.

Cum poţi crede pe cineva care îţi spune: „Te iubesc”, după care te tratează cu lipsă de respect şi cu violenţă emoţională? Cum îl poţi crede, când vezi că nu doreşte decât să îţi controleze viaţa, să-ţi spună ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, ce ai dreptul şi ce nu ai dreptul să crezi? Cum poate pretinde cineva că te iubeşte, încărcându-te apoi cu toate gunoaiele sale emoţionale, cu gelozia şi invidia sa?

Cum îi poţi spune cuiva „Te iubesc”, făcându-l apoi să sufere în fel şi chip şi transmiţându-i părerea ta proastă despre el? „Simt nevoia să-ţi spun ce nu este în regulă cu tine tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să te judec, să îţi demonstrez vinovăţia şi să te pedepsesc tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să îţi spun tot timpul că greşeşti şi să te fac să te simţi mizerabil tocmai pentru că te iubesc”. Din cauza acestei „iubiri”, oamenii sunt nevoiţi să suporte toate crizele de mânie, de gelozie şi toată prostia celor care „îi iubesc”.

Chiar credeţi că acest lucru înseamnă iubire? Nici vorbă! Este cel mai curat egoism, dar oamenii se încăpăţânează să-i spună „iubire”, după care trag concluzia: „Iubirea provoacă suferinţă”. În realitate, ei se rănesc singuri, prin minciunile lor. Toate certurile care afectează atâtea relaţii de cuplu au la bază numai prostii. Ele nu au nimic de-a face cu iubirea, ceea ce explică de ce sunt atât de hămesiţi după iubire oamenii.

Când eşti incapabil de iubire, este evident că nu poţi împărtăşi acest sentiment într-o relaţie de cuplu (sau de prietenie).

În schimb, dacă eşti deschis faţă de iubire, o vei recepta imediat; dacă celălalt este la rândul lui incapabil de iubire, nimeni nu te obligă să rămâi alături de el. Ai tot dreptul să fii deschis faţă de iubire, dar nu şi faţă de abuzurile altuia. Nu fiţi niciodată deschişi faţă de certuri, de învinovăţiri, de otrava celor din jur. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe sine, nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect.

Mulţi oameni îmi spun: „Doamne, cât îmi doresc pe cineva care să mă iubească. Cât mi-aş dori să cunosc pe cineva cu care să mă potrivesc şi cu care să-mi împart viaţa”. Ce înseamnă însă „să te potriveşti cu altcineva”? Totul pleacă de la felul în care înţelegi să te porţi cu tine însuţi. Dacă te tratezi singur cu egoism, nu vei face decât să te foloseşti de celălalt pentru a-ţi face mai departe rău.

Cum am putea aspira la o relaţie de iubire când nici măcar nouă nu ne place de noi înşine? Cum am putea pretinde că iubim pe altcineva când suntem incapabili să ne iubim pe noi înşine? Este imposibil să îţi respecţi partenerul când nu te respecţi pe tine însuţi, când te simţi nedemn şi bun de nimic. Cum ai putea să-ţi respecţi partenerul când nu poţi să te respecţi pe tine însuţi? Cum poţi dărui ceva ce nu ai?

Cea mai frumoasă poveste de iubire începe întotdeauna cu tine însuţi. Tu nu poţi fi responsabil decât pentru o jumătate a relaţiei, respectiv pentru tine însuţi. Dacă te respecţi pe tine, îţi vei respecta şi partenerul.

Viaţa este foarte scurtă. Nu avem de unde şti dacă prietenii, copiii, partenerul de viaţă vor continua să mai fie aici şi mâine. Imaginaţi-vă că vă certaţi cu copilul sau cu partenerul dumneavoastră de viaţă, căci dorinţa de a vă exprima opinia este mult prea importantă pentru dumneavoastră ca să nu-i daţi curs. Vă pierdeţi controlul, din cauza minciunilor în care credeţi, şi îl răniţi îngrozitor. A doua zi descoperiţi că a murit. Cum vă simţiţi ştiind că i-aţi spus toate acele lucruri, în care nici măcar nu credeţi cu adevărat?

Viaţa noastră este atât de scurtă încât de fiecare dată când îmi văd copiii, mă bucur cât pot de mult. Ori de câte ori am prilejul, mă bucur de soţia mea, de părinţi, de prietenii mei. Dar cel mai mult mă bucur de mine însumi, căci de mine nu mă despart niciodată. De ce mi-aş risipi preţiosul timp pe care îl petrec cu mine însumi judecându-mă, respingându-mă, făcându-mă să mă simt vinovat şi ruşinat?

De ce mi-aş risipi energia în stări de mânie sau gelozie, care îmi fac atâta sânge rău? Dacă am o stare de neplăcere emoţională, încerc să descopăr cauza ei, după care o rezolv. În acest fel, îmi regăsesc fericirea şi continui liniştit să îmi trăiesc povestea vieţii.

Dacă ne transformăm, dacă învăţăm să ne iubim pe noi înşine, vom putea transmite apoi seminţele iubirii şi adevărului copiilor noştri. Acestea vor creşte odată cu ei şi le vor schimba viaţa. Nu este greu de imaginat în ce fel se poate schimba viaţa unui copil dacă în locul seminţelor urii, judecăţii, vinovăţiei şi ruşinii, în el cresc seminţele iubirii. Nu este greu de imaginat cum va creşte el dacă îl tratăm cu acelaşi respect cu care ne tratăm noi, adulţii, fără a încerca să le călcăm în picioare integritatea numai pentru că suntem mai mari şi mai puternici decât ei. Nu este greu de imaginat ce se poate petrece dacă îl învăţăm să aibă încredere în el însuşi şi să creadă în propria lui voce interioară, nu tot ce i se spune din dreapta şi din stânga.

Mulţi oameni m-au întrebat de ce nu lucrez cu copii. Motivul este simplu: pentru că au deja părinţi. Orice le-aş spune eu copiilor, părinţii lor pot schimba cu o singură frază. De aceea, prefer să am de-a face cu părinţii şi cu profesorii lor, căci aceştia sunt oamenii de la care copiii învaţă cel mai mult. Viitorul rasei umane depinde de copii. Va veni o zi când aceştia ne vor lua locul, iar noi îi învăţăm să se comporte la fel ca noi. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii dumneavoastră v-ar fi spus o poveste diferită pe vremea când eraţi copil. Viaţa dumneavoastră actuală ar fi fost complet alta. Din fericire, povestea dumneavoastră mai poate fi încă schimbată, iar dacă aveţi copii, singura modalitate prin care le puteţi schimba povestea vieţii constă în a vă schimba propria poveste.

Don Miguel Ruiz – Vocea cunoasterii

Fie ca astazi sa celebram extraordinara putere a feminitatii, cu tot ceea inseamna ea – frumusete, blandete, intuitie, compasiune, dragoste, toleranta!

Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte.

Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma-urmei este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi.

Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, fiindcă dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte.

Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur.

Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi.

Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru nu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea cunoaşterii ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane.

Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău.

Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru aceasta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi.

Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea.

Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflecţia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat şi te simţi incredibil de fericit.

Consider că am toate drepturile de a fi prost-dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost-dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?”. Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi.

Este atât de uşor să îţi scrii povestea plin de iubire. De ce să complicăm lucrurile, când iubirea este adevărata noastră natură? Atunci când nu respectăm ceea ce suntem cu adevărat, noi opunem rezistenţă în calea iubirii. De multe ori, ne temem să iubim pentru că nu ezităm să credem în cea mai mare dintre minciuni, şi anume „Iubirea provoacă suferinţă”. Aşa cum am spus de atâtea ori, iubirea nu provoacă niciodată suferinţă. Ea nu poate provoca altceva decât plăcere. Din păcate, ea poate fi folosită (în mod greşit) pentru a-ţi provoca singur suferinţă.

Don Miguel Ruiz – Vocea cunoasterii

Urmeaza partea a II-a…

Carte: Am nevoie de iubirea ta

Autor: Katie Byron

Editura:Elena Francisc Publishing

Viaţa este relaţie. Ne definim pe noi înşine în funcţie de felul în care ceilalţi ne oglindesc. Apoi, o enormă maşinărie a gândirii este pusă în funcţiune, iar imaginea pe care o primim despre noi înşine de la ceilalţi este analizată, disecată, tragem concluzii despre ceea ce credem că suntem şi despre cum “ar trebui să fim”. O perdea de imagini înşelătoare, de convingeri şi de speculaţii ia locul realităţii. Ego-ul rătăceşte în nisipurile mişcătoare ale iluziei. Căutăm cu disperare în afara noastră ceea ce ne refuzăm noi înşine: iubirea, respectul, compasiunea. Ceilalţi nu facdecâtsă reflecte propriile noastre temeri, blocajeşi frustrări. Relaţia cu exteriorul nu este decât o reflexie a relaţiei cu noi înşine.
Katie Byron este un maestru contemporan care-şi împărtăşeşete calea. După “Iubeşte ceea ce este”, un bestseller care a schimbat viaţa a milioane de oameni, ea abordează cea mai delicată zonă a experienţei noastre umane: relaţia cu ceilalţi şi de fapt, cu noiînşine. Cu simplitate şi claritate, ea desluşeşte drumul descoperirii de sine dincolo de cortina înşelătoare a gândurilor şi a convingerilor: nu avem nevoie de nimic şi nu trebuie să facem nimic pentru a fi iubiţi, apreciaţi şi respectaţi. Când suntem în contact cu adâncul fiinţei noastre, percepem marele adevărcă Iubirea nu depindede nimeni şi de nimic, doarde noiînşine. Este Iubirea care nu dispare, nu oboseşte, nu se uzează. Este Iubirea ca expresie a conştientei de Sine.

Fragment din carte:

Ai simţit vreodată că, cu cât cauţi mai tare iubirea, cu atât ea pare să te ocolească mai mult? Sau că, tot căutând aprobarea, începi să te simţi nesigur? Dacă da, află că e un motiv. Şi anume, căutarea iubirii şi aprobării reprezintă un drum sigur în a pierde conştientizarea ambelor. Poţi să pierzi conştientizarea iubirii, dar niciodată iubirea însăşi. Iubirea este ceea ce suntem. Deci, dacă iubirea este ceea ce suntem, de ce o căutăm din răsputeri, de multe ori fără rezultate? Doar din cauza a ceea ce gândim – a gândurilor pe care le avem şi care nu sunt adevărate.
Nu vreau să crezi nimic din asta. Poţi să verifici singur acest lucru, pe parcursul acestei cărţi, sau când laşi cartea jos ca să-ţi pui cele patru întrebări despre relaţiile tale, sau lipsa lor, şi descoperi astfel cum viaţa ta se schimbă.
Ce gândim când căutăm iubirea, aprobarea şi aprecierea? Gândim că iubirea şi aprecierea altora reprezintă temelia oricărui lucru bun din lume. Gândim că, tot căutând idila, găsim iubire, un partener de sex, o relaţie de lungă durată, căsătoria, familia. Şi mai gândim că încercarea de a impresiona societatea – încercarea de a câştiga admiraţia oamenilor vizaţi – reprezintă cea mai bună soluţie în a aduce faimă, bunăstare şi satisfacţie în vieţile noastre.
Gândim aşadar că dacă reuşim în această căutare, suntem ca acasă: în siguranţă, la căldură şi apreciaţi. Şi dacă eşuăm? Suntem fără adăpost, afară în frig, pierduţi în mulţime, neobservaţi, singuri şi uitaţi. Dacă asta este miza, nu e de mirare că această căutare poate fi atât de înspăimântătoare şi devoratoare. Nu e de mirare că un compliment poate să-ţi înfrumuseţeze ziua, în timp ce un cuvânt dur poate să o strice.
Fricile noastre cele mai adânci rar ies la suprafaţă. Sunt puţini cei care gândesc că sunt în situaţia să eşueze în societate şi să dispară. In schimb, mii de gânduri apar toată ziua: “M-a observat?”, “De ce nu mi-a zâmbit?”, “Am făcut oare impresie bună?”, “De ce nu m-a sunat înapoi?”, “Arăt bine?”, “Trebuia să fi spus asta?”, “Ce cred ei acum despre mine?”. Monitorizăm constant să vedem dacă pierdem sau câştigăm teren în marea miză a aprobării. Aceste gânduri pasagere sunt rar observate sau cercetate şi totuşi pun în mişcare sute de strategii, gândite pentru a câştiga favoarea şi admiraţia sau pur şi simplu doar pentru a mulţumi. Credinţa neexprimată e că dacă oamenii nu te aprobă, nu ai valoare.
Ironia e că lupta pentru câştigarea iubirii şi aprobării face foarte dificilă experimentarea lor. Cei care caută la nesfârşit aprobarea nu-şi dau seama că sunt iubiţi şi susţinuţi nu datorită, ci în ciuda eforturilor lor. Iar cu cât caută mai încordaţi, cu atât e mai puţin probabil ca ei să observe.

Katie Byron

Cabinet psihologic – psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.ro

Carte: Codul vindecarii

Autor: Alexander Loyd, Ben Johnson

Editura: TREI

Fiecare om dispune de un sistem de vindecare miraculos, care poate trata orice problema de natura fizica sau de alt fel. Este vorba de sistemul imunitar. Ne nastem cu un program de autovindecare proiectat sa rezolve tot ceea ce ar putea deveni o problema. Nu este nimic daca problema apare totusi, programul o poate rezolva de indata ce s-a ivit.

În 2001, Alexander Loyd a descoperit cum să activeze funcţia fizică încorporată în organism care poate înlătura, în proporţie de până la 95%, sursa tuturor bolilor şi stărilor de rău. în acest caz, sistemul neuro-imunitar îşi poate îndeplini misiunea de a vindeca orice rău din organism.
Descoperirile dr. Loyd au fost validate prin teste şi mărturii ale oamenilor din întreaga lume, care au folosit sistemul Codul vindecării pentru a corecta, practic, orice problemă fizică, emoţională sau relaţională, dar şi pentru a avea succes deosebit în carieră.
Testele doctorului Alexander Loyd au arătat că există un “cod universal al vindecării” care poate ajuta la vindecarea celor mai multe probleme pentru cei mai mulţi oameni. cartea cuprinde şi:
• Cele şapte secrete ale vieţii, sănătăţii şi prosperităţii;
• Tehnica de 10 secunde a Impactului imediat pentru dezamorsarea stresului zilnic;
• Detectorul de probleme sufleteşti, singurul test care identifică problemele de bază printr-un raport personalizat şi succint.

Mult timp, ştiinţa a considerat că memoria e stocată în creier. Însă după ce au făcut studii, îndepărtând aproape tot creierul, au realizat că amintirile rămâneau intacte. Apoi, au observat că în cazul transplanturilor, oamenii au început să aibă gândurile, sentimentele, visurile, personalitatea sau chiar poftele alimentare caracteristice donatorului.

Memoria celulară rezonează cu frecvenţele energetice distructive şi produce stres în organism. Cercetătorii de la Soutwestern au făcut o analogie: “memoria celulară este ca un bileţel pe care scrie ce au de făcut celulele – doar că atunci când există amintiri celulare distructive bileţelul dă indicaţii greşite celulelor“.

Hard drive-ul din calculator e locul unde se memorează totul. Calculatorul poate fi folosit doar în limita capacităţilor hadrdisk-ului. Chiar şi când ştergem un document, el poate fi recuperat de un expert care are echipamentul şi cunoştiinţele necesare.

Calculatorul uman înregistrează, sub formă de amintiri tot ceea ce se întâmplă în viaţa unui om. Chiar şi când nu îţi poţi aminti ceva în mod conştient, chiar dacă nu ai fost niciodată conştient de un lucru de la bun început, pentru că erai atent la altceva, el tot este înregistrat în memorie.

Din toate amintirile pe care le avem – înregistrările cu tot ceea ce ni s-a întâmplat în timp – peste 90% intră în categoria inconştiente, ceea ce înseamnă că ne-af fi foarte greu sau imposibil să ni le amintim. În această categorie intră propria naştere, prima baie, cum am învăţat să mergem, prima farfurie spartă.

Toate datele, tot ceea ce ni se întâmplă este codificat sub forma amintirilor celulare. Unele dintre acestea conţin convingeri greşite, distructive, care activează reacţia de stres a organismului chiar şi când nu e cazul, ceea ce duce la oprirea sistemului imunitar şi provoaca probleme.

Codul vindecării se referă la stres și influența lui asupra organismului, la modul în care afectează fiecare celulă din organism, dar mai ales cum blochează sistemul imunitar împiedicându-l să-și exercite funcția de apărare a organismului.

Una dintre provocarile lansate de orice relationare este stabilirea unui climat de interdependenta. Interdependenta este opusul absolut la ceea ce se cheama izolare si codependenta.  A relationa interdependent inseamna a pune in comun resursele noastre, fiecare fiind constient de propria putere si experienta  de viata. Interdepenta are de-a face cu capacitatea de a face alegeri constient, pentru sine si a-l lasa pe colaboratorul tau sa faca propriile alegeri, in functie de propria viziune, avand impreuna un scop comun.

Cu siguranta cu totii am avut momente in care ne-am intrebat “De ce sa intru in acest parteneriat, cand ma pot descurca si singur?”. Adevarul este ca numai prin intermediul crearii interdependentei putem sa construim ceva mai mare decit noi insine, alaturandu-ne altora pentru a produce ceva mai mult decat o simpla suma a indivizilor.

Dincolo de aspectele pragmatice, interdependenta reprezinta un tip special de relationare care ne ajuta sa ne pastram sanatatea emotionala, sa recastigam bataliile cu noi insine si sa accesam acele zone din interiorul nostru responsabile de creativitate, buna-dispozitie, bucurie si implinire.

Conform lui Mitch Ditkoff,  expert in domeniul  comunicarii si relationarii umane, portretul robot al colaboratorului ideal ar trebui sa cuprinda urmatoarele caracteristici, grupate pe doua  categorii: caracteristici indispensabile si caracteristici foarte importante:

Caracteristici ideale

Este entuziasmat pe tema colaborarii.

Este deschis la minte si curios.

Spune ce gandeste chiar daca este un punct de vedere nepopular.

Caracteristici foarte importante

E dispus sa intre in conversatii dificile.

Este un ascultator atent.

Este abil in a primi/ oferi feedback negativ.

Doreste sa propuna idei mai putin obisnuite.

Se ingrijeste singur si necesita o “intretinere redusa”.

Isi respecta angajamentele.

Interdependenta se regaseste la un nivel profund de conexiune, nivel la care stim cine suntem  si ne oferim libertatea de a ne manifesta asa cum ne simtim confortabil, fara a trai permanent cu teama de a-i rani pe ceilalti.

In acest mod, acestia vor fi deschisi sa aiba incredere in noi si vor dori sa ne cunoasca mai bine.  De asemenea,  vom sti ca ceea ce spun sau modul in care se manifesta ceilalti ofera o imagine despre ei insisi. Aceasta inseamna ca ne vom fi eliberat de tendinta de a lua prea personal cuvintele altora, implicandu-te cu curiozitate in relatii.

Dorind sa intelegem care sunt motivele si emotiile din spatele cuvintelor si faptelor celorlalti, deschidem poarta catre o relationare profunda, autentica si reala.

Interdependenta, dincolo de limitarile pe care le ofera codependa si izolarea, reprezinta un mod de a ne pastra sanatatea  emotionala si de a castiga respect de sine, oferind plus valoare celorlalti.

Autor: Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Situatia oricarei persoane in suferinta fizica sau psihica se aseamana in multe privinte cu cea a unui om care sta un timp indelungat intr-un singur picior.

Dupa o vreme, ii amortesc muschii, piciorul pe care se sprijina greutatea incepe sa doara. El nu va fi in stare sa-si pastreze echilibrul. Si nu il va durea numai piciorul, intreaga musculatura va incepe, intr-o asemenea pozitie neobisnuita, sa se tensioneze si sa se crispeze. Apasarea dureroasa va deveni de nesuportat, omul va striga dupa ajutor.
In aceasta situatie, el intalneste diferite persoane care vor dori sa il ajute.
In timp ce acel om va sta in continuare intr-un singur picior, una dintre persoanele care doreste sa il ajute va incepe sa ii maseze piciorul impovarat si crispat.

Un altul se va ocupa de portiunea crispata a cefei si o va masa ca la carte. O a treia persoana va vedea ca omul mai are putin si isi pierde echilibrul si ii va oferi bratul sau drept sprijin. Cei din jur il vor sfatui sa se foloseasca de ambele maini, astfel incat statul intr-un singur picior sa nu I se mai para atat de dificil.

Un om batran si intelept ii va sugera sa se gandeasca cat de bine ii este de fapt, in comparatie cu oamenii care nu au deloc picioare. Un altul va insista, rugandu-l sa isi imagineze ca este numai o pana, caci cu cat s-ar concentra mai intens, cu atat vor ceda mai repede durerile sale. Un batran cumpanit va adauga cu bunavointa: “Timpul le rezelva pe toate”.

In cele din urma, un privitor se va apropia de suferind si il va intreba: “De ce stai intr-un picior? Indreapta-l pe celalalt si lasa-te pe el. Ai totusi doua picioare nu unul singur”.

Nossrat Peseschkian – “Psihoterapie pozitiva – Teorie si practica”

Autor: Seramis Sas

Editura: SPER

A-ţi permite să fii tu însuţi – iată o provocare pe care autorul o aduce în discuţie, construindu-şi sistematic argumentaţia în această direcţie. Psiholog de profesie, Sas Seramis propune un tratat motivaţional (dar nu în sensul deja peiorativ al acestui termen) despre controlul propriei existenţe prin înţelegerea şi asumarea teoriilor ştiinţifice legate, în general, de apariţia şi evoluţia omului pe pământ.
Argumentele tranşante, consistente, multe dintre ele expuse într-o cheie amuzantă, vor plasa cititorul în faţa unei lecturi relaxante, fără sinuozităţi, dar care poate constitui în orice moment un reper pentru stabilirea unor coordonate clare, ştiinţifice, în relaţia dintre om şi univers.
Admiţând că oamenii s-ar desfăta cu propriile vieţi dacă ar renunţa la credinţele „în zei şi energii divine”, autorul recomandă în schimb căutarea autenticităţii, un obiectiv la care se poate ajunge fiind „la curent” cu propria identitate, fiind onest şi, desigur, curajos.
Pornind în mod strategic din zona metaforelor, autorul sugerează, în fapt, o atitudine smerită în faţa impetuozităţii universului, subliniind necesitatea ca această stare-ipostază să fie consolidată pe baze ştiinţifice, şi nu pe cele de ordin religios. Cartea poate fi considerată un fel de „instigare” la a gândi liber, la a fi autentic prin înţelegerea mecanismelor şi a dinamicii universale.

Cuprins:

Capitolul I. Creator de Sens … 9
Nici măcar o bătaie din aripi de fluture … 9
Speciali, deşi microscopici … 12
Nimicul din originea vieţii şi a universului … 15
în umbra nimicului … 18
Destinul din joaca de-a Omul … 23
Despre moarte şi iluzia sensului … 26
A muri fără a muri sau resemnificarea paradoxală … 29
Povestitorul dintr-o lume absurdă … 35
Eleganţa sintaxei … 39
Enterprise la apă … 42
A fi sau a nu fi o esenţă … 43

Capitolul II. Iluzia Sinelui … 47
Cea mai grozavă iluzie din istoria lui homo sapiens … 47
Sinele schimbător [roluri) ... 51
Sinele discontinuu ... 55
Timpul experienţial pentru sinele curgător ... 59
Ipostaze de sine ... 62
Ochelari cu lentile roz la superofertă ... 65
Iluzia liberului arbitru ... 68

Capitolul III. Realitatea şi mintea ... 71
Mecanisme misterioase şi ceasornicari amatori ... 71
Sfera din plastilină care poate ţopăi pe masă ... 74
Culmea „exhibiţionismului" ... 79
Zarul norocos ... 82
Entelecheia lui Aristotel ... 86
Fenomenologie la animale (ne)vorbitoare ... 90
Melci mintoşi, uneori gustoşi, deşi fără dialectică ... 93
Pielea lui Psyche ... 96
Când nu meditezi precum crocodilul ... 100
Meditaţie, fericire şi vocaţie ... 103
Sindromul mind-reading (sau telepatia cotidiană) ... 106
Revizie la străbunicul ancestral ... 109

Capitolul IV. Omul concret şi lumea ... 113
Despre moralitate şi religie ... 113
Teoria „inginerului amator" ... 117
Miau vine de la pisică ... 122
Selecţia naturală la veveriţe ... 125
Grădina Edenului ... 130
Subtilităţi IT la oameni ... 133
„Anima" ... 138
Scurtă vizită în Absurdistan ... 141
Autentificarea şi autenticitatea ... 144
Stresul unor ţânţari şi iluzia controlului ... 147
Iepurele roz şi popândăul cafeniu ... 150
Auto-control la maimuţele fără păr ... 153
Masculul alfa ... 156
Ipocrizia la animale sociale ... 160

Fragmente:

Este cineva prezent în faţa acestei pagini? Eu, vei răspunde. Eu este doar ceea ce pare a fi, adică o iluzie. în realitate, prezent în faţa acestei pagini este cititorul. Rolul în care eşti, deşi mai aproape de adevăr este „rolul care eşti" şi care reprezintă experienţa din aici şi acum.
Dincolo de rolurile pe care le jucăm nu este nimeni, în sensul unui omuleţ (vestitul sine sau Eu] care se joacă. 0 afirmaţie care contrazice desigur bunul simţ al propriei percepţii de sine care este nici mai mult nici mai puţin: ÎNŞELĂTOARE.
Putem caracteriza pe cineva pornind de perceperea manifestărilor sale, adică de la roluri. Putem defini rolul ca fiind un set de comportamente, cogniţii şi emoţii asociate unor nevoi şi aşteptări (roluri psihologice] sau drepturi şi obligaţii, atunci când ne referim la roluri socio-profesionale. Daca eu conversez cu tine nu te pot cunoaşte decât în acest moment. Suntem (în] roluri în acest moment prezent. Pot aprecia dacă eşti o persoană comunicativă, iar dacă plăcerea de a conversa pare un aspect stabil în structura ta. însă aş greşi dacă aş judeca acest aspect ca fiind valabil oricând.
Rolurile sunt precum foiţele de ceapă. De aceea nu poţi spune despre un om că este într-un anume fel şi apoi să îţi închei „referatul diagnostic”. Poţi afirma despre X că este isteţ; o aserţiune valabilă în acel moment şi în acele condiţii (situaţie] şi doar din perspectiva ta. Poate n-ai vrea să-l vezi în momentele de o prostie colosală. Tot aşa, pentru un alt observator, isteţimea lui X pare cât se poate de banală – o inteligenţă medie. E adevărat că unele aspecte sufleteşti au o constantă în timp, iar altele sunt valabile pe intervale temporare de scurtă durată. Cu un simţ de investigaţie psihologică fin, alături de un spirit de observaţie ascuţit, poţi face distincţia între aceste două tipuri de aspecte. Să fie ele constante, îndeosebi pentru un psiholog? Dar pentru un poliţist de la criminalistică?
Eu comunic cu tine în acest moment T1. Eu1 şi Tu1, iar peste o vreme Eu1 devin EuN, întâlnindu-mă cu TuN (N, un moment din timpul viitor). Nu vom fi aceiaşi. La momentul Tn din viitor sun-tem două fiinţe diferite. Dar mintea ne joacă feste. Ne vine dificil să percepem aceste diferenţe şi nici măcar nu le înregistrăm conştient. Te privesc şi eşti acelaşi şi mintea mea leagă prezentul de istoriile noastre comune oricum mixate şi falsificate de improvizaţia inginerească a evoluţiei (sau Creator, dacă eşti un creaţionist) numită memorie. Studiile de psihologie socială demonstrează cert că nu putem avea încredere în amintiri. Experienţele trecute în procesul reamintirii sunt reconstruite.
De aceea, se poate întâmpla (destul de des), când te întâlneşti după o vreme cu o persoană cu care ai fost într-o relaţie semnificativă, să nu te raportezi la ea, cea care este în acel mo¬ment. Te raportezi la o imagine (veche!) uneori dorită (din viitor!) din propria minte, fără legătură cu acest moment al întâlnirii, în acest fel nu ne putem cunoaşte.
Rareori vedem prospeţimea într-o întâlnire. Poate nici nu e… sesizabilă! Aşa cum nu percepem schimbarea pielii, tot aşa nu percepem schimbări în plan psihologic decât după o vreme de comunicare frecventă cu acea persoană. Dar depinde de „ochi”. Majoritatea „ochilor” suferă de miopie în diferite grade. Dar ce uimire când îl descoperim pe un altul schimbător! Cred că funcţionează doar când cineva devine conştient de experienţa propriei treceri dintr-un rol în altul.

Autor: Patrice Yan Eersel , Catherine Maillard

Editura: Philobio

Mă dor strămoşii prezintă o colecţie de interviuri cu cei mai importanţi reprezentanţi ai unui nou curent în psihoterapie: psihogenealogia. Punctul de plecare al acestei orientări este descoperirea faptului că o parte semnificativă a nevrozelor şi problemelor cu care ne confruntăm repetă nevrozele şi problemele altor membri ai familiei – părinţi, unchi, bunici sau chiar strămoşi mai îndepărtaţi.

În ce măsură iubirile, revoltele, deznădejdile vieţii noastre repetă trăirile şi alegerile înaintaşilor noştri?
Unul dintre cazurile de vindecări este edificator: un pacient avea de multă vreme tulburări respiratorii grave, de care nu l-a putut vindeca niciun medic. în cursul unei şedinţe de psihogenealogie, a aflat că bunicul său a murit în primul război mondial, sufocat în tranşee din cauza gazelor toxice folosite de germani. Din acel moment, boala sa respiratorie a dispărut.
Conştientizarea faptului că printr-o fidelitate inconştientă faţă de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparţin întru totul este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnaţi să repetăm vieţile părinţilor şi bunicilor noştri. Avem libertatea de a alege.

Fragmente:

Purtăm în noi o puternică şi inconştientă loialitate faţă de istoria noastră familială şi ne este tare greu să inventăm ceva nou în viaţă! Putem vedea cum se repetă sindromul aniversar in anumite familii – sub formă de boli, de morţi, de avorturi sau de accidente – şi asta pe parcursul a trei, patru, cinci, şi câteodată opt generaţii!
Există însă un motiv anume pentru care repetăm bolile sau accidentele străbunilor noştri.

Luaţi orice arbore genealogic şi veţi vedea că e plin de morţi violente şi de adultere, de tot felul de secrete, de copii din flori şi de alcoolici. Este vorba despre lucruri care se ascund, despre răni secrete pe care nu vrem să le arătăm. Şi ce se petrece când, de ruşine, din convenienţă sau pentru a ne “proteja” copiii ori familia, nu vorbim despre incest, despre o moarte suspectă ori despre eşecurile bunicului?

Tăcerea care se păstrează în privinţa unchiului alcoolic va crea o zonă de umbră în memoria unui fiu al familiei care, tocmai din pricina acestor lipsuri şi lacune, va repeta în corpul său sau în existenţa sa drama care se tot încearcă să i se ascundă. Aşa că şi el va deveni alcoolic, la fel ca unchiul său.

Freud spunea demult că “lucrurile care nu se pot exprima prin cuvinte, se spun prin gesturi” (citez din memorie). Cred, aşa cum am scris de altfel şi în cartea mea, că lucrurile despre care nu vorbim se imprimă în subconştientul nostru, se repetă şi se exprimă prin dureri.

Cum ştie terapeutul dacă percepţiile sale sunt juste sau nu?

B.H.: Este suficient să fii “prezent”, atent la ceea ce se petrece. Dacă aşteptăm îndeajuns, cuvintele sau acţiunile se impun ca nişte sclipiri de scurtă durată. Ştim că aşa trebuie să procedăm! Atunci când aleg pe cineva, indiferent unde îl poziţionez după aceea în spaţiu în raport cu ceilalţi, nu ştiu; exact de ce o fac. Este intuitiv. Simt asta. Într-o oarecare măsură, terapeutul aşază piesele unui puzzle fără să ştie ceea ce reprezintă imaginea de ansamblu. Pe parcurs – uneori abia la sfârşit – totul este foarte clar! Soluţia apare atunci când toate persoanele plasate se simt bine acolo unde se află.

Cei care practică meditaţia zen mă vor înţelege cu uşurinţă: este vorba de a ne pune în situaţia unei persoane care meditează, dar care, în loc să rămână deschisă Necunoscutului în dimensiunea sa absolută, ar rămâne deschis faţă de ceilalţi şi faţă de ceea ce se petrece în jurul lui. Este un fel de meditaţie “orientată”. Este obligatoriu ca această atitudine să fie însoţită tot timpul de bunăvoinţă -în spiritul compasiunii budiştilor: orientată către ceilalţi. Insă nu este vorba de a vrea ceva anume, nici măcar de a vrea să te vindeci. Aceste niveluri psihice superioare trebuie puse cu totul în afara circuitului. Este vorba pur şi simplu despre a fi prezent acolo, de a observa ceea ce se petrece şi, eventual, de a exprima acest lucru.

Ce este un “secret de familie”? Aş vrea să nu existe nicio confuzie: numeroase secrete sunt legitime şi sănătoase, chiar dacă propria noastră cultură nu acceptă întotdeauna acest lucru; ele asigură fiecărui individ libertatea de gândire. “Secretele de familie” au ca efect excluderea anumitor membri, cel mai adesea a celor mai tineri, din sfera de încredere a grupului.

Paradoxal, ele provin mai degrabă din dorinţa părinţilor de a “proteja copilul”, neîncredinţându-i de pildă secretul că un alt membru al familiei a făcut un copil altundeva, sau că va muri, sau că se află în închisoare, sau pur şi simplu în şomaj… şi exemplele pot continua.

De fiecare dată, totul se petrece ca şi cum copilul ţinut deoparte “ştia inconştient” adevărul şi proceda astfel încât să dea de înţeles acest lucru printr-o boală sau printr-o conduită deviantă, având un singur scop: să arate că şi el este muritor, sau delincvent, sau şomer, crezând că va recâştiga încrederea “pierdută”.

Cum facem pentru a repera existenţa unui asemenea secret? Şi pentru a ne smulge blestemului său? Ce putem spune, ce trebuie să ascundem, până la ce vârstă?

Cunoscandu-mi propria impotrivire pe drumul vindecarii, am hotarat sa-i intreb pe participantii de la un seminar urmator, cat de important era pentru ei sa se insanatoseasca. La inceput, toti au raspuns cu entuziasm, ca nimic nu statea in calea atingerii acestui scop. Dar au raspuns atat de repede si cu atata ardoare, incat stiam ca ceva nu e in regula; raspunsul lor fusese mental, nu autentic si emotional. Nivelul emotional ne dezvaluie adevaratele sentimente.

Am hotarat sa-i testez, cerandu-le sa descrie mai exact posibilele schimbari pe care ar fi dispusi sa le faca in modul lor de viata, pentru a se vindeca. Vindecarea isi are pretul sau – la fel ca si incercarea de a intelege natura propriei tale constiinte. In multe privinte, pretul insanatosirii este similar cu raspunsul la o alta intrebare pe care as fi putut sa o pun: „La ce sunteti dispusi sa renuntati, ca sa-L intalniti pe Dumnezeu?“ Lui Avraam i s-a cerut sa-si sacrifice fiul. Cerinta de a renunta la ceva simbolizeaza acordul nostru de a abandona supunerea noastra fata de dimensiunea autoritatii fizice; este testul increderii noastre in Divinitate. Acest test apare, iar si iar, de fiecare data cand intalnim o noua provocare in viata noastra. Noi nu suntem testati doar o singura data, ci suntem confruntati permanent cu intrebarea: „Care este lumea in care ai incredere – a ta, sau a Mea?“ Avand-o in minte, am pus grupului o serie de intrebari, investigand nivelul de angajament al fiecaruia.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati locul de munca, ati face-o?“ Cei mai multi participanti au raspuns da.

„Daca vindecarea ar necesita sa va mutati in alta parte a tarii, ati face-o?“ Din nou, cei mai multi au raspuns afirmativ.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati majoritatea atitudinilor fata de ceilalti si fata de voi insiva, ati face acest lucru?“ Aici, grupul a devenit mai selectiv si s-a gandit un pic mai mult. Raspunsurile au variat mai mult de data aceasta; unii oameni au spus ca nu credeau ca atitudinile lor trebuiau sa se schimbe chiar asa de mult. Altii au spus ca, daca era nevoie de o schimbare de o asa natura, ei ar incerca sa o faca.

„Daca vindecarea ar necesita sa va schimbati toate obiceiurile fizice, restrictionand ceea ce puteti sa mancati si adaugand la programul vostru zilnic un program intens de exercitii, ati face acest lucru?“

Din nou, oamenii au raspuns diferit. Unii au spus ca n-ar vrea sa renunte la anumite lucruri si nu vedeau de ce ar trebui sa o faca. Iar cand a venit vorba despre un program zilnic de exercitii, cativa au spus ca, oricat de mult le-ar fi placut sa o faca, le lipsea timpul necesar.

„Daca vindecarea ar necesita sa fiti singuri pentru o perioada lunga de timp – poate sa va retrageti un timp mai indelungat, dandu-va posibilitatea sa va confruntati cu partea din umbra a propriei voastre persoane – ati face acest lucru?“ De data aceasta, raspunsurile au devenit mai interesante. De fapt, unii participanti au devenit defensivi: ,De ce ar trebui sa fac asa ceva?’, voiau ei sa stie. Altii au zis, pur si simplu, nu – ei n-ar face asta – ca si cum s-ar fi temut ca un raspuns pozitiv i-ar fi programat automat pentru o retragere de trei luni, imediat dupa seminar.

„Daca vindecarea naturii voastre emotionale si psihice ar necesita sa traiti experienta unei boli fizice – probabil una lunga si dificila – ca mijloc de a lua legatura cu aceste parti din voi, ati accepta aceasta provocare?“ Majoritatea au raspuns nu. Unii au spus ca poate, daca n-ar avea de ales. Doar o singura persoana a raspuns: „Absolut.“

„Daca obiectivul insanatosirii ar necesita sa pierdeti tot ceea ce va este familiar – casa, sot/sotie, serviciu, ce ati spune atunci?“ De data aceasta, grupul a ramas tacut. Nimeni nu voia sa raspunda. Stiam ca erau inspaimantati. Cand i-am intrebat de ce le era frica, unii au raspuns incet, cu intrebari care se stingeau de la sine: „De ce vindecarea unei boli necesita atat de multe pierderi si atata munca? De ce nu poate fi usoara?“

Scopul meu cand puneam aceste intrebari, le-am spus, nu era sa-i sperii si nici sa fac astfel incat acea calatorie spre sanatate sa para a fi un pat de carbuni incinsi. Scopul era sa ilustrez ca exista in noi – fie ca ne dam seama sau nu – termenii in care vom avansa cu vietile noastre, inclusiv in ceea ce priveste scopul de a vindeca o boala. Sa dea un raspuns la aceste intrebari – chiar si intr-un moment in care starea sanatatii lor era relativ buna – era ceva ce ii intimida in mod clar. Acum, le-am sugerat eu, imaginati-va cum v-ati simti, daca ar trebui cu adevarat sa faceti fata acestei provocari. Macar asta puteam sa le spun cum este.

Adevărata vindecare este una dintre cele mai înfricoşătoare călătorii pe care le poate întreprinde cineva. Sunt oameni cărora boala le poate oferi un sentiment de siguranţă fizică, ce le permite ca, uneori, să încetinească viteza cu care se mişcă sau li se schimbă vieţile. De asemenea, boala poate să ofere siguranţa de a nu fi nevoiţi să vă confruntaţi cu problemele interioare, sau să vă schimbaţi. Şi, după cum am observat mai devreme, atunci când vă îmbolnăviţi serios, puteţi să trăiţi experienţa de a primi grijă şi atenţie din partea altora, ceea ce altfel n-aţi putea primi. Toată această minunată grijă şi atenţie poate fi seducătoare şi poate să sădească în voi credinţa că, dacă vă veţi face vreodată bine, veţi pierde toate aceste privilegii.

În orice situaţie, oricât de dificilă ar fi ea, aveţi opţiunea de a urmări înţelesul din spatele evenimentelor. În unele cazuri, aceasta poate să însemne doar să avem încredere că, la urma urmei, trebuie să fie un motiv pozitiv pentru ceea ce s-a întâmplat şi că înţelesul va fi dezvăluit, când şi dacă va veni momentul potrivit. E greu să ai o asemenea reacţie în situaţii de criză, mai ales într-un moment de viaţă şi de moarte, cum poate fi, deseori, boala. Dar este reacţia care vă va aduce cea mai multă putere şi cea mai limpede călăuzire.

Prin natura noastra, noi suntem creaturi dependente – ceea ce nu este cu totul rau. E o alinare sa stim ca putem sa ne bazam pe altii si ca ei pot sa conteze pe noi. Invatam acest lucru ca fiinte Tribale, adunandu-ne in jurul membrilor mai slabi, ca sa-i protejam. Totusi, vindecarea este una dintre provocarile vietii – probabil ca cea mai extrema provocare – si cu ea, pana la urma, trebuie sa ne confruntam singuri. Desigur, altii pot sa-si ofere ajutorul, dar numai persoana bolnava poate sa faca lucrarea cea mai grea si mai profunda.

Oricat de mult ne-am dori ca altii sa poata sa ne „ia patul in spate si sa umble“, in locul nostru, ei nu pot sa o faca. Putem sa fim deschisi, sa primim iubirea si sprijinul altora, dar lucrarea efectiva care trebuie facuta poate sa vina doar din interiorul nostru.

Adaptare dupa Caroline MYSS  – ” de ce nu ne vindecam si cum putem sa o facem”

Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Si pentru ca suntem spre sfarsit de an, poate ca ne-ar face bine sa ne luam cateva momente numai in comapania noastra insine si…sa meditam.

Avem nevoie doar de cateva minute din timpul nostru, o pozitie relaxata a corpului si de o respiratie…ca la carte ( 6 – inspir, 7 – pastrez respiratia si 8 – expir; dupa citeva exercitii, va asigur ca vine de la sine).

Apoi, in timp ce pleoapele sunt inchise si atentia orientata catre propriul nostru corp si propria  noastra respiratie… putem sa degustam din deliciile evadarii in propriul spatiu personal.

Iata cateva beneficii:

· Descreste ritmul respiratiei

· Reduce tensiunea arteriala

· Contribuie la un nivel profund de relaxare

· Benefica persoanelor diagnosticate cu hipertensiune arteriala

· Reduce nivelul de anxietate

· Detensioneaza muschii

· Benefica in afectiuni cronice, cum ar astmul, alergiile sau artrita

· Reduce simptomele premenstruale

· Reduce nivelul colesterolului si incidenta bolilor cardiovasculare

· Contribuie la recuperarea post-operatorie

· Imbunatateste sistemul imunitar

· Reduce ritmul de imbatranire

· Utila in gestionarea durerii fizice

· Benefica pentru durerile de cap si migrene

· Contribuie la procesul de slabire si mentinerea unei greutati corporale optime

· Armonizeaza sistemul endocrin

· Are influente pozitive asupra reducerii infertilitatii

· Contribuie la obtinerea unei stari benefice de incredere in sine

· Mareste nivelul serotoninei

· Contribuie la reducerea starilor depresive

· Utila in starile de anxietate si fobii

· Reduce numarul si intensitatea atacurilor de panica

· Imbunatateste concentrarea si auto-controlul

· Stimuleaza creativitatea

· Imbunatateste abilitatile de invatare si memoria

· Mareste starea interioara de vitatiliate

· Imbunatateste stabilitatea emotionala

· Ajuta la dezvoltarea intuitiei

· Imbunatateste capacitatea de a vedea in ansamblu

· Faciliteaza rezolvarea problemelor si luarea deciziilor

· Dezvolta puterea vointei

· Reduce agresivitatea si furia

Succes si voie buna!

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

Pace, Dragoste si Bucurie sa aveti in suflete de aceste Sfinte Sarbatori impreuna cu cei dragi!

1. Părinţii conştienţi împlinesc nevoile copiilor de contact fizic (îmbrăţişări, ghemuiri etc.). Nu se îngrijorează cu privire la “răsfăţarea” copiilor.

2. Părinţii conştienţi acceptă întregul spectru emoţional al copiilor şi ascultă fără să judece expresiile şi emoţiile copiilor. Ei realizează că nu pot să prevină toată tristeţea, furia sau frustrarea şi nu încearcă să oprească copiii din exprimarea sentimentelor dureroase prin plâns sau furie.

3. Părinţii conştienţi oferă stimulare potrivită vârstei şi au încredere în capacitatea copiilor de a învăţa în ritmul lor şi în felul lor. Ei nu încearcă să grăbească copiii către noi stadii ale dezvoltării.
4. Părinţii conştienţi oferă încurajări pentru însuşirea noilor abilităţi, dar nu judecă performanţa copiilor prin critici sau evaluări.

5. Părinţii conştienţi petrec timp în fiecare zi acordând atenţie copiilor lor.. Pe parcursul acestui timp special, de calitate, ei observă, ascultă, răspund şi se alătură în jocul copiilor lor (dacă sunt invitaţi să facă asta) dar nu direcţionează copiii în aceste activităţi.

6. Părinţii conştienţi îşi protejează copiii de pericol, dar nu încearcă să protejeze copiii de toate greşelile, problemele sau conflictele.

7. Părinţii conştienţi îşi încurajează copiii să-şi rezolve problemele într-un mod autonom şi să-I ajute numai atunci când este nevoie. Ei nu rezolvă problemele copiilor în locul lor.

8. Părinţii conştienţi stabilesc limite rezonabile, ghidează copiii cu blândeţe către un comportament acceptabil şi iau în considerare nevoile tuturor atunci când rezolvă conflictele. Ei nu controlează copiii prin manipulări, recompense, ameninţări sau pedepse de orice fel.

9. Părinţii conştienţi au grijă de ei înşişi şi sunt cinstiţi cu privire la propriile lor nevoi şi sentimente. Ei nu se sacrifică pe ei înşişi până la acumularea unor resentimente.

10. Părinţii conştienţi se străduiesc să descopere modalităţile prin care propria durere din copilărie interferează cu abilităţile lor de a fi părinţi, şi fac eforturi conştiente pentru a evita transmiterea propriilor răni copiilor lor.

Sursa: Aici

O femeie aflata in coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea s-a simtit ridicata la cer si s-a trezit in fata Scaunului Judecatii de Apoi.
- Cine esti? a intrebat-o o Voce.
- Sunt sotia primarului, a raspuns ea.
- Nu te-am intrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu.
- Sunt mama a patru copii.
- Nu te-am intrebat a cui mama esti, ci cine esti tu.
- Sunt invatatoare.
- Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci cine esti tu.
Si dialogul a continuat in acelasi fel. Orice ar fi raspuns femeia, cuvintele ei nu pareau sa raspunda la intrebarea: ?Cine esti tu?”
- Sunt crestina.
- Nu te-am intrebat care este religia ta, ci cine esti tu.
- Sunt cea care a fost la biserica in fiecare zi si le-a dat de pomana ceIor sarmani.
- Nu te-am intrebat ce ai facut, ci cine esti tu.
In mod evident, ea nu a trecut de examen, caci a fost trimisa inapoi pe pamant. Cand s-a trezit din coma, femeia s-a decis sa afle cine este. Si astfel, intreaga ei viata s-a schimbat.
Datoria voastra este sa fiti. Nu sa fiti cineva, nici sa nu fiti nimic – caci asa se nasc lacomia si ambitiile; nu sa fiti cutare sau cutare – caci asa deveniti conditionati; ci pur si simplu sa fiti.

Autor: Anthony de Mello

Astazi, revistele feminine limiteaza femeia la rolul de mama, sotie si gospodina, la care trebuie adaugat si acela de seducatoare.   Cabinetele de terapie sunt asaltate de femei care sufera de plictiseala, de tulburari psihice, de o inexplicabila oboseala. Ele se pling cel mai adesea ca viata lor este goala. Nemultumirea pare sa fie cu atit mai puternica cu cit femeile sunt mai culte. Cu cit inteligenta este mai vie, cu atit femeia se ridica peste nevoile materiale, cu atit plictiseala ei este mai mare. Mai ales femeile inteligente si instruite care ar fi putut sa exercite o meserie interesanta incearca un sentiment de frustrare cind se vad obligate sa existe doar ca gospodine. Ele resimt adesea o inconstienta invidie fata de sotii lor, care au norocul sa faca o munca interesanta, personala si creatoare, sau sa intre in raporturi  sociale interesante. Casa frumoasa, confortabila, utilata cu tot felul de aparate a devenit un nou lagar de concentrare.

Nemultumire, adeseori latenta in tinerete, cind femeia este preocupata de cresterea copiilor, poate sa se transforme intr-o criza dramatica atunci cind femeia ajunge la 50 de ani si simte ca mai are in fata vreo douazeci de ani de viata activa, dar ca nu mai are nimic de facut, ca si cum existenta ei ar fi inutila.

Fie ca sunt tinere au mature, multe femei moderne trec printr-o criza de identitate. Femeia care sta acasa, coplesita de treburile gospodaresti, are impresia ca traieste departe de lume, ca nu-si exprima propria ei personalitate si ca nu traieste decit prin barbatul sau copiii ei, ca nu este o fiinta completa, intr-un cuvint ca nu are personalitate.

Acum cincizeci de ani, femeile isi indeplineau treburile gospodaresti fara sa-si puna asemenea probleme.  Nemultumirea feminina provine dintr-o stare interioara ambivalenta : femeia simte nevoia unei vieti personale, dar in acelasi timp ii este teama sa nu piarda siguranta pe care i-o ofereau vechile valori traditionale. Ea se teme ca daca va refuza sa joace in exclusivitate rolul  traditional de mama si sotie, deci daca va renunta la pseudopersonalitatea ei, ar putea sa se trezeasca, la un moment dat, fara nici un fel de personalitate.

In felul acesta, femeia moderna, oscileaza permanent intre nevoia de independenta si dorinta de a se agata de vechile valori ; ea nu izbuteste sa-si traiasca din plin nici libertatea, nici supunerea : ea poate fuma in public, poate sa-si conduca masina, poate sa plece singura in vacanta, dar structura gandirii ei, preocuparile ei raman conforme stereotipurilor feminine. Femeia moderna ar vrea sa se desprinda de pseudopersonalitatea care o face ape bunica ei asemanatoare cu toate celelalte femei, dar este vesnic in cautarea unei personalitati autentice, o personalitate care sa dea responsabilitatilor sale un sens si s-o lege de lume intr-un mod creator.

Ajungand aici, ar trebui sa spunem un cuvint si despre revistele pentru femei. Aceste reviste nu ignora dorinta femeilor moderne de a dobindi o personalitate proprie. Dar, in loc sa-i arate femeii greutatile legate de dobindirea unei asemenea personalitati, aceste reviste se multumesc sa dea femeilor « retete » simple si rapide, care vor sa impace nevoia ei de a avea o viata personala cu « indatoririle » ei clasice, folosind un anume machiaj, imbracindu –se intr-un anumit stil, adoptind o anumita coafura, ele promit femeilor ca vor izbuti sa-si cultive trasaturile « personale » si calitatile specific « feminine ».  Aceste publicatii exalta narcisismul feminin. Ele incearca sa convinga femeile ca este destul sa schimbe aparenta pentru a dobindi o noua identitate, dar evita sa le indemne sa se elibereze de conditionarile lor interioare.

Eliberarea inseamna a accepta sa fie altfel decit celelalte femei, sa gindeasca altfel decit celelalte. Inseamna a avea curajul sa se creeze ea insasi, a suporta nesiguranta si spaimele care insotesc orice incercare de eliberare adevarata, inainte de a fi descoperit o cale proprie. Inseamna sa indrazneasca sa traiasca inotind impotriva curentului, fiind in acelasi timp adinc implantata in societate.

Autor : Mathilde Niel

Fragmente din cartea « Drama eliberarii femeiii », Ed. Politica, 1970