Psihoterapeut Iași

De multe ori, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, fiind confundata cu  imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. A fi vulnerabili înseamnă, de fapt,  să fim deschiși la realitate și să avem curajul să ne lăsăm inima expusă. Capacitatea de a empatiza are strânsă legătura cu libertatea pe care ne-o oferim de a ne exprima sentimentele și nevoile cele mai profunde. Acest lucru poate fi dificil uneori, mai ales atunci când considerăm că suntem datori să ne purtăm poverile emoționale.  Cu cat empatizam mai mult cu ceilalți, cu atât ne simțim mai în siguranță, auto-exprimarea devenind mai ușoară, deoarece intrăm în contact cu umanitatea lor și devenim conștienți de ceea ce avem în comun.  O legătură profundă în care intrăm în contact cu sentimentele și nevoile celor cu care interacționăm are menirea de a ne elibera de frica de deschidere.

De multe ori, daca avem  impresia ca suntem  umiliți și se abuzează de noi, putem sa fim  prea răniți, prea furioși sau prea speriați ca sa mai putem empatiza. Există  situații în care ne simțim respinși atunci când ni se spune “nu” sau “nu vreau să…”. Mai ales in acele momente, este important să răspundem cu empatie. Empatizând cu refuzul celuilalt, ne protejăm de tendința de a interpreta situația ca un afront personal. Atunci când ne concentram atenția asupra sentimentelor și nevoilor din spatele refuzului celuilalt, aflăm ceea ce dorește acea persoană să evite  sau de unde vine nevoia de auto-protejare.

Unul dintre mesajele cu care ne este greu sa empatizam este tăcerea. Atunci când ne blocăm în propriile noastre temeri, este dificil sa fim atenți la sentimentele și nevoile exprimate de tăcere. Poate fi de ajutor să  reflectăm la emoțiile și sentimentele celeilalte persoane și  să facem vizibil ceea ce înțelegem, cu blândețe și atenție. Uneori, dacă recunoaștem deschis că starea noastră de disconfort ne împiedică să răspundem empatic, celălalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.  Dacă  celălalt trăiește și el sentimente intense și nu ne poate asculta chiar  atunci, poate este util să ne îndepărtăm fizic de situația respectivă. În acest mod, ne oferim o pauză și posibilitatea de a ne întoarce într-o dispoziție diferită, în care să fim în măsură să oferim empatie.

“Fii răbdător cu tot ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul e să trăiești totul. Traiește  acum întrebările. Poate că într-o zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile”. – Rainer Maria Rilke

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Copiii au nevoie să fie încurajați să acționeze, să descopere lumea în care trăiesc, cu curiozitate și încredere.  Cea mai sigură cale de a dezvolta în copil anxietatea și teama este de a ne manifesta noi înșine, ca părinți, în acest mod. Ceea ce îi motivează pe unii părinți să devină dominatori în relația cu copiii lor este nevoia de  a umple un gol din viața lor prin autoritate și control excesiv. În multe situații, părintele dominator se simte abandonat și trădat atunci când copilul său devine independent.

Creșterea sănătoasă a unui copil înseamnă ca părinții să satisfacă nevoile materiale ale acestuia, să-l protejeze de vătămări fizice, să răspundă nevoilor acestuia în materie de iubire și de atenție, să-l protejeze de vătămare emoțională și să-i ofere îndrumări de ordin moral. Această listă ar putea fi mai lungă, însă aceste cinci responsabilități stau la baza educației competente. Părinții dominatori se rezumă, de cele mai multe ori, la primul punct. Aceștia nu pot răspunde nevoile afective ale copiilor, pentru că ei înșiși trebuie să găsească în interiorul lor o bază de securitate, siguranță și dragoste. De cele mai multe ori, ei contează pe copiii lor să aibă grijă de împlinirea acestor nevoi.  Când un copil este forțat să preia responsabilități care revin părinților lui, rolurile familiale devin neclare și  inversate. Un copil nevoit să devină părinte pentru el însuși sau pentru propriul lui părinte, nu mai are un model de adult necesar dezvoltării sale emoționale sănătoase.

Părinții care își cresc într-un mod sănătos copiii răspund cu bucurie progresului copilului lor, fiind alături de aceștia și oferindu-le sprijin și încredere pentru a face față provocărilor inerente parcursului lor în viață. Părinții care stimulează rivalitatea, din contra, se simt adesea anxioși și speriați de progresele copiilor lor. Ei încearcă să acopere frustrarea cu privire la  propria incapabilitate, străduindu-se să păstreze copilul într-o profundă relație de dependență.

Copiii care provin din familii ce au la bază relații de dominare dezvoltă un grad ridicat de fuziune cu proprii părinți, fapt ce îi împiedică să se dezvolte în adulți capabili să-și cunoască nevoile individuale și să lupte pentru îndeplinirea acestora. Dacă sunt întrebaţi, ca adulți: „ Ești capabili să ai propriile  gânduri, să întreprinzi propriile acţiuni, să simţiţi propriile sentimente fără a lua în considerare speranţele şi ambiţiile părinţilor tăi?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Suntem deschiși să facem complimente în următoarele situații: atunci când apreciem sincer pe cineva, când dorim să certificăm solidaritatea noastră, când inițiem o discuție, când ne interesează determinarea unui anumit comportament sau pentru că pur și simplu dorim să mulțumim celuilalt.

Un compliment reușit reprezintă o modalitate plăcută de a crea buna-dispoziție și apropiere, relaxând relațiile pe care le avem cu ceilați. Un compliment nu ne aparține niciodată nouă. El aparține, în esență, celuilalt. De obicei, nu ne uităm în oglindă atunci când oferim flori. Dorim să vedem, în schimb, daca darul nostru este primit și, dacă da, care este efectul lui asupra celuilalt. Bucuria celuilalt la primirea darului nostru ne face să ne simțim apreciați și acceptați. La fel, în cazul complimentelor importantă este emoția născută la auzirea acestuia de către persoana căreia i-a fost adresat.

A face un compliment înseamnă a-l situa întotdeauna pe celălalt în prim plan și nu pe noi înșine. De aceea, este important să alegem cu grijă când facem un compliment. Dacă dorim să mărim probabilitatea reușitei unui compliment, este indicat să așteptăm momentul în care adresantul are stări afective intense. La fel cum, contextul, persoana careia îi este destinat și personalitatea celui care-l emite reprezinta tot atâția factori de care este important sa tinem cont atunci cand intentionam sa adresam un compliment celuilalt.

A face complimente reprezintă un schimb social. Probabil că va fi dificil ca cineva să se simtă motivat să fie amabil prea mult timp, atunci când nu i se oferă în schimb ceva asemănător. Cu cât ne dorim mai mult ca un compliment să fie adevărat, cu atât mai adevărat este faptul că el însuși reprezintă o mărturisire. Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare om are interese, probleme și preferințe. Conținuturile pe care le avem la îndemână pentru a face un compliment reușit, sunt cele legate de realizări și succese. Este indicat să complimentăm o persoană pentru ceea ce face și mai puțin pentru ceea ce este. Complimentul nostru va fi mult mai sincer și va fi acceptat mai ușor de persoana căreia i-a fost adresat.

Pentru a fi eficient, este necesar ca un compliment să fie credibil și sincer. Nu folosește la nimic rostirea unor cuvinte măgulitoare care nu sunt, apoi, luate în serios. Prin compliementele sincere pe care le facem celorlalți, îi ajutăm să-și sporească valoarea, simțindu-se apreciați și acceptați.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Una dintre provocările relației de cuplu este gelozia, o veritabilă “sabie a lui Damocles”, mai ales atunci când acest sentiment devine mistuitor și obsesiv. Gelozia  afectează atât dinamica echilibrată a relației, cât și viețile partenerilor implicați.

Într-o relație de cuplu,  tendința spre gelozie a partenerilor este influențată de gradul de angajare al acestora din punct de vedere afectiv în relație, de insecuritatea percepută de partenerul gelos, precum și de emotivitatea acestuia, în sensul capacității de a resimți cu intensitate emoțiile.

Strategiile cel mai des folosite de persoanele afectate de gelozie cronică sunt: supravegherea strictă (vor sa știe în detaliu care este activitatea zilnică a celuilalt), restricționarea contactelor (au nevoie să controleze și să limiteze situațiile sociale ale partenerului, să îi selecteze “la sânge ” prietenii ), devalorizarea (se străduiesc să-l facă să se simtă neputincios, inutil și incapabil, putând ajunge la insulte și amenințări).

O persoană geloasă trăiește cu intensitate emoții precum teamă și neliniște, fiind într-o permanentă agitație. Pentru persoanele geloase important nu e să iubească, ci, mai ales, să fie iubite în forma imaginată de acestea. Eforturile făcute înainte pentru binele comun se pot transforma în poveri greu de dus, foarte des persoana geloasă făcând reproșuri de genul “Eu fac totul pentru noi, pentru relația noastră și tu…?”, considerându-se neîndreptățită și umilită de presupusa absență afectivă a partenerului din relație. Paradoxal, dacă la rândul lor provoacă gelozia, ei resping deseori sentimentul de culpabilitate, fiind adesea convinși că ar fi vorba de ceva complet diferit de ceea ce îi reproșează partenerului.

Gelozia poate fi favorizată de probleme legate de stima de sine. În alegerea partnerului de cuplu, majoritatea se va orienta către persoane care nu depășesc propriul nivel de atractivitate. Pentru unii, însă, instabilitatea stimei de sine determină sentimente de inferioritate față de orice partener, generând spaima de a nu fi înșelați cu altcineva mai seducător. Persoanele geloase nu sunt numai suspicioase, cât mai ales excesiv de dependete afectiv de partenerul de cuplu, dezvoltând o mistuitoare teamă de a nu fi părăsite de acesta. Împiedicându-l pe celălalt să respire, închizându-l în colivia propriilor frici și amenințări, va accentua un risc pe care persoana geloasă crede că îl diminuează prin supraveghere constantă și strictă. Tocmai pentru că în spatele sentimentului înșelător de gelozie, se ascund multiple angoase și conflicte interioare, ce au nevoie să fie explorate și înțelese.

Pentru a trece la un nou nivel al relației, este necesar ca persoana geloasă să capete un nou înțeles cu privire la semnificația propriei istorii de viață și a modului în care a făcut față momentelor de abandon și de trădare a încrederii în trecut.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Trăim într-un spațiu temporal ce are prea puțin de-a face cu prezentul. Acasă, suntem preocupați de munca noastră. La muncă, ne gândim la problemele de acasă sau  visăm la week-end şi la vacanţe.  Mintea noastră este mereu atrasă de altceva, de altcineva, altundeva sau mai târziu. Când nu suntem prinși de trecut, de regrete sau de nostalgie, ne proiectăm în viitor, într-un tărâm de utopie şi de miraje.

Atunci când suntem prezenți în Aici și Acum-ul existenței noastre, când suntem conștienți de ceea ce ne înconjoară, suntem în măsură să trăim diversele forme de schimburi pe care le stabilim cu ceilalți, în alianță și reciprocitate. A fi prezent față de sine este, pentru majoritatea oamenilor, reprezintă o necunoscută.

Absenţa faţă de sine – fizic suntem prezenți, însă emoțional și afectiv suntem în altă parte – se manifestă, de multe ori, sub forma instabilității, nerăbdării, grabei. Ea se exprimă şi prin ambivalenţă, ezitare, indecizie, prin extrema dificultate de a alege, de a  decide, de a ne accepta aşa cum suntem.

Absenţa faţă de sine poate determina lipsă de iubire şi de stimă de sine, având o imagine depreciată, depresivă, devalorizată şi culpabilă despre noi înșine. Poate exista reținerea de a ne consacra timp și bani, de a accepta faptul că suntem îndrăgiți pentru ceea ce suntem, tocmai pentru că ne comparăm cu o imagine a noastră plasată în trecut sau în viitor. Fiind separați de noi înșine, în forul nostru interior, îi vedem pe ceilalți cu ambivalență. Ei sunt cei care trebuie să ne ajute să existăm, însă, în același timp, tot ei ne pot limita libertatea.

Prezența față de sine înseamnă să simţim, să gândim, să alegem, și să ne exprimăm  în nume propriu, fiind conştienți de mizele şi de responsabilităţi noastre. Fiind în Aici și Acum-ul existenței noastre, vom accepta fericirea, convinși că suntem demni și că merităm să ne bucurăm de ceea ce ne provoacă plăcere, fără să ne mai aflăm în situații expiatorii și masochiste de eșec și autopedeapsă. Vom trăi dincolo de nevoia de a câștiga recunoașterea, atenția și validarea celorlalți, prin seducție exhibiționistă sau prin imitație.

Nu putem trăi gândindu-ne la beneficiile pe care le putem obține, pentru simplul fapt că aceasta ar însemna să trăim în viitor. În mod paradoxal, doar renunțând la ideea recompensei o vom putea obține. Fiind mai puțini atașați de rezultat și, deci, cu un nivel de anxietate anticipatorie redus, vom fi în măsură să ne direcționăm atenția spre ceea ce contează cu adevărat pentru a ajunge unde avem nevoie să fim.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Ceea ce, inițial,  începe ca uniune naturală și simplă între un bărbat și o femeie,  de multe ori se transformă  într-o legătură percepută ca fiind dominată de incompatibilitate și insatisfacție.  Iubirea, dincolo de latura ei misterioasă și fascinantă, se supune, totuși, anumitor reguli. Ea are rațiunile ei de care însăsi rațiunea trebuie să țină cont.  Se poate întâmpla ca anumite cupluri să se căsătorească după mulți ani de concubinaj, motivați nu de dorința de a trece  la un alt nivel de angajament, ci mai mult din nevoia de a vindeca o relație  care nu mai merge,  ca ultimă încercare de salvare a acesteia.

Acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă timpului. Astfel de uniri terapeutice sunt dictate de  nevoia de  consolare, de diminuare a senzației de gol interior, şi nu de dorinţă, iubire, schimb, alianţă și reciprocitate. Partenerii nu se percep ca fiind tovarăşi de drum,  ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de  a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubiti, recunoscuti şi vii.

Acesta este motivul pentru care aceste  uniuni  nu pot produce fericire, fiind impregnate de o puternică idealizare.  Tocmai din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Fiecare speră să găsească, în celălalt,  un paradis maternal călduros și securizant.

Atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămâne prizonier al nevoii infantile de  a avea grijă sau de a fi îngrijit. De multe ori, va iniția noi relații afective, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte sau de copil, dar rareori rolul său – de adult, viu şi autonom.

Această constantă idealizare a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează un anumit climat nesănătos, încărcat de aşteptări, de revendicări și de exigenţe, cea mai mică critică sau neînțelegere transformându-se în dramă, luând proporţii exagerate.

Cu cât cineva a dus lipsă de iubire în relațiile familiale inițiale, cu atât va avea tendinţa să idealizeze cuplul, devenind foarte exigent şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se într-o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul. Iubirea nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Se întâmplă uneori ca  părinţii să  rostească din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Adresarea de critici repetate  referitoare la aspectul fizic al copilului sau  a capacităţilor lui intelectuale, a competenţei sau a valorii lui ca fiinţă umană reprezintă o formă de abuz verbal. Insultele și criticile umilitoare au un impact negativ asupra stimei de sine a copiilor, afectând într-o măsură ridicată dezvoltarea lor afectiv-emoțională ca viitori adulți.

Abuzul verbal al părinților dominatori poate fi de două tipuri. Fie aceștia  îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi; fie  pot să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Există și forme de abuz verbal indirect, cum ar fi persiflarea constană, sarcasmul,  poreclele insultătoare şi remarcile subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi ascund adesea  agresiunea asupra copilului sub masca umorului. Frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

În acest mod, transmit copilului, ca mesaj relațional mai mult sau mai puțin direct,  că sentimentele acestuia nu au importanță, că el, ca persoană distinctă și autonomă în devenire, nu există, fiind afectată major imaginea de sine a acestuia.

Centrul universului copilului sunt părinţii, iar afirmațiile acestora reprezintă adevăruri indubitabile mai ales în perioada în care copilul încă nu  are formată o imagine coerentă și unitară asupra lumii sale interioare și exterioare. Dacă părinții spun tot timpul: „Tu eşti prost” sau  „Tu nu eşti bun de nimic”,  copilul va crede aceste afirmații ca făcând parte din identitatea sa. Un copil nu are încă la ce se raporta ca experiență de viață pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Abuzurile verbale alterează imaginea de sine a copiilor  ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire. În plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa acestora în lume.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Cu toții ne dorim să ne bucurăm de atenția concentrată a interlocutorilor noștri, de bunăvoința și acceptarea acestora, mai ales în momentele în care avem nevoie de susținerea acestora pentru a realiza anumite obiective. De cele mai multe ori, a-i  face cunoscute celuilalt nevoile noastre echivalează, cu situațiile în care ne expunem latura noastră cea mai vulnerabilă. Frica de refuz. Frica de respingere. Frica de eșec.  O modalitate de a da la pace cu propria noastră frica este să știm ceea ce dorim să obținem în urma discuției, să ne cunoaștem clar intențiile și să fim deschiși la maniera în care, prin oferta noastră, putem veni în întâmpinarea  realizării nevoilor celuilalt.

Unul dintre motivele pentru care nu avem încredere atunci când îi abordăm pe  ceilalți este pentru ca nu avem o imagine clară asupra intențiilor noastre, asupra modului de comunicare a acestora și asupra posibilelor răspunsuri  pe care am putea sa le primim.  Înainte de a începe orice fel de discuție, poate ar fi indicat să reflectați la următoarele întrebări: Ce doresc de fapt să obțin?, Care este rezultatul la care vreau să ajung? , Ce pot să ofer ?.

Atunci când abordați o altă persoană, ați putea să luați în considerare faptul că noi, ca oameni, suntem în mod natural egocentrici. Suntem mult mai interesați de propria noastră persoană. Avem dorința vie de a fi apreciați, acceptați și aprobați de ceilalți. Avem nevoie să știm că suntem vizibili, dacă nu chiar remarcabili într-un fel sau altul. Orice persoană este însetată de ceva, fie că este vorba despre recunoaștere, înțelegere sau iubire. Există un lucru care nu lipsește niciodată de pe lista nevoilor unui om, și aceasta este dorința de a se simți valoros.

Astfel, poate că ar fi eficient să manifestați curiozitate față de celălalt – cu privire la nevoile, plăcerile, preferințele și realizările acestuia – , făcându-i vizibile aprecierile dumneavoastră  și ascultându-l înainte de a formula orice cerere.

Suntem învățați ce să spunem și cum să spunem celorlalți pentru a comunica de pe o poziție în care avem încredere în capacitatea noastră de influențare a celuilalt. Esența celei mai bune abordări rămâne dincolo de toate autenticitatea. A fi autentic înseamnă a acorda atenție celuilalt pentru că îți pasă cu adevărat de el și pentru că ești curios, nu doar pentru că se presupune că asta ar trebui să faci. Dacă atitudinea noastră nu este autentică, cuvintele nu mai au importanță. Pentru că orice cuvânt al nostru, pentru a fi credibil,  are nevoie de susținerea dată de atitudinea și faptele noastre.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL , Rubrica Sfatul psihologului –  Aici

A fi vulnerabil înseamnă a fi deschis la realitate și a avea curajul sa îți lași inima expusă. Împrietenindu-ne cu vulnerabilitatea noastră descoperim un nou tip de flexibilitate și putere.

Momentele noastre cele mai întunecate și sentimentele cele mai dureroase sunt  o oportunitate de a fi mai conștienți de noi înșine. Nu de puține ori, avem nevoie de mult curaj pentru a parcurge teritoriul necunoscut al stărilor noastre emoționale. În acest sens, acceptarea  reprezintă un exercițiu util pentru a calma stările emoționale puternice, precum angoasa, neliniștea, teama, frustrarea și mânia. Calea către vindecarea emoțională  presupune  hotărâre susținută și sinceritate față de sine fără compromisuri.

În cultura noastră, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, promovând imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. Este o iluzie faptul ca noi deținem controlul în permanență. Situațiile în care avem cele mai mari rezerve în a ne exprima vulnerabilitatea sunt adesea acelea în care dorim să afișăm o “imagine dură” din teama de a nu pierde autoritatea sau controlul.

Cea mai dureroasa luptă este cea interioara, ce are loc între minte și inimă, în momentele în care ne considerăm răi sau nepotriviți. Rana care determină cele mai puternice sentimente de ostilitate și ura de sine este durerea fundamentală că “Tu nu mă iubești așa cum sunt”. Nu vom putea să obținem confirmarea faptului că suntem demni de a fi iubiți, încercând să ne demonstrăm valoarea sau să ne ascundem defectele.  Atunci când vom vedea că suntem frumoși prin noi înșine, exact așa cum suntem, ne vom elibera de calvarul imaginii dușmanului din celălalt sau din noi înșine.

Legenda spune ca alchimiștii căutau o piatră filosofală care să determine preschimbarea cărbunelui   în diamant. Acestea reprezintă metafore ale unei vieți interioare spirituale, în care disciplina și clarviziunea alchimistului realizează trecerea de la o stare la alta. Așa cum diamantul este un cărbune transformat, tot așa claritatea se poate naște din confuzie.

Există un rost al experiențelor prin care trecem pentru procesul de învățare si vindecare, cu condiția de a vrea sa privim dincolo de aparențe, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat, asumându-ne vulnerabilitatea și înțelegând propria noastră contribuție la perpetuarea acestora.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL  Aici

Un vechi proverb spune că “În măsura în care  lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai neschimbate”. Schimbările contează doar dacă sunt realizate tranzițiile de rigoare. În procesul schimbării, tranziția este pe cât de importantă, pe atât de dificil de realizat.

Schimbarea este contextuală și externă – un nou loc de muncă, un nou șef, o nouă relație, un alt domiciliu. Tranziția, pe de altă parte, reprezintă procesul psihologic prin care noi ne luăm rămas-bun de la vechea experiență, pentru a putea intra deplin în noua realitate, fiind eminamente internă. Aceasta începe cu momentul în care încheiem un capitol din viața noastră. Gândiți-vă la o schimbare majoră intervenită în viața dumneavoastră – căsătoria, nașterea primului copil sau mutarea într-o nouă casă. Toate acestea sunt schimbări pozitive, însă – din punctual de vedere al tranziției – toate încep cu sfârșitul.

Un prim pas în gestionarea procesului tranziției este să prevedem la cine și la ce va trebui să renunțăm în momentul schimbării. Al doilea constă în a înțelege ce urmează după această renunțare: terenul neutru. Între vechea și noua realitate este țara nimănui, fiind pragul dintre fosta și noua realitate – o perioada în care vechile rutine nu mai funcționează, iar cele noi încă nu au devenit obișnuință.

Este necesar să avem o bună înțelegere a ceea ce înseamnă terenul neutru. Dacă nu suntem conștienți de ceea ce înseamnă parcurgerea unui astfel de teritoriu și nu înțelegem de ce se află acolo, există posibilitatea să ne grăbim să-l traversăm. În absența unei astfel de înțelegeri, momentele dificile din cadrul procesului pot fi descurajante, iar noi să concluzionăm că ceea ce se întâmplă poate fi un indiciu că ceva nu este în regulă. Este posibil să ne cuprindă frica și să încercăm să evadăm. A abandona în această etapă echivalează cu anularea tranziției și suprimarea schimbării, anulând oportunitățile aferente acesteia. Chiar dacă adesea este un spațiu al suferinței, terenul neutru reprezintă o șansă la creativitate, inovare și dezvoltare.

Terenul neutru este miezul procesului de tranziție. Este locul si timpul în care vechile obiceiuri ineficiente situației in fapt sunt eradicate, iar noile tipare adaptate realității încep să prindă contur. Este iarna în care plantele crescute peste vară se întorc în pământ sub forma materiilor descompuse, în vreme ce lăstarii noului an încep să prindă rădăcini în același loc.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi