Imi face o deosebita placere sa impartasesc, acum, cu voi – la trecerea spre un nou an – o veche binecuvintare irlandeza. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Fie ca drumul sa ti se intinda inainte.
Fie ca vantul sa-ti sufle mereu in pinze.
Fie ca soarele cald sa-ti lumineze fata.
Si ploaia sa cada lin peste campiile tale.
Iar pina ne vom revedea,
Fie ca Dumnezeu sa te tina in causul palmelor lui.
(Traducere: Danut Manastireanu)
Întocmiti o lista cu toate domeniile din viata în care experimentati limitare ori frustrare sau în care nu primiti tot ceea ce va doriti. Închideti ochii, respirati profund, din inima, si dati-va voie sa fiti complet sinceri. Cu ochii înca închisi, meditati asupra urmatoarelor întrebari – iar apoi notati-va în jurnal orice gând va apare în minte.
Pe cine dau vina pentru starea în care se afla viata mea în prezent?
Pe cine fac responsabil de fiecare data când nu-mi manifest întregul potential?
Ce comportamente, dependente sau tipare auto distructive folosesc pentru a demonstra ca am fost ranit sau rau tratat?
Ce recompensa primesc daca îi fac pe altii sa fie responsabili de realitatea mea? Ce primesc, în schimbul negarii si al evitarii raspunderii?
Pe alta foaie de hârtie, faceti o lista cu toate scuzele pe care le folositi pentru a explica motivul pentru care nu va îndepliniti dorinta inimii. Când terminati, cititi cu voce tare lista de motivari. Apoi închideti ochii si patrundeti în interiorul vostru. Respirati profund si puneti-va urmatoarele întrebari, notând dupa aceea gândurile care va vin.
Timp de câti ani am folosit aceste scuze?
Ce nevoi îmi îndeplinesc aceste justificari?
Daca renunt la scuze, la ce fel de sentimente si experiente am acces, care nu-mi sunt disponibile în prezent?
Astăzi aleg să-mi asum
Întreaga responsabilitate pentru propria realitate.
Mă simt confortabil să fac asta.
Tot flirtînd cu simţurile şi „simţirea”, cu senzaţiile şi emoţiile, sentimentele şi trăirile le induc multora ideea unui complot înşelător, gata să întreţină iluzia simplistă pe care, din economie psihică, sîntem gata să o credem. De aici se naşte si se dezvoltă o confuzie frecventă si tenace, greu de demistificat.
Mulţi dintre noi numim sentiment ceea ce nu este decît o trăire pozitivă care apare într-o secvenţă aparte si strict conturată dintr-o relaţie. Spontaneitatea epidermică a unei trăiri intense şi importante pentru noi ne face uneori să credem că este vorba de un sentiment care la rîndul lui, este înscris mai durabil în fiecare fibră a noastră şi a cărui sevă ne străbate corpul în întregime. Dimpotrivă, nu întotdeauna este uşor să ne dăm seama cînd este vorba de un sentiment care trece drept manifestarea unui entuziasm de moment. Alteori deci, avem tendinţa să reducem la o simplă trăire un sentiment pe cale de a se naşte, care, sub această formă, ni se pare mai acceptabil, mai puţin periculos, şi care astfel îşi croieşte o primă trecere, înainte de a-şi găsi locul în noi şi de a se extinde pînă la a ne copleşi.
O altă piedică sursă a neînţelegerilor ţine tot de diferenţele individuale şi de pragul de toleranţă al fiecăruia dintre noi. Fiecare are universul său propriu de mituri şi credinţe, animat de o multitudine de mesaje, idei, reprezentări sau injoncţiuni care contribuie la definirea aptitudinilor sale, a gustului pentru plăcere, pentru bunăstare, pentru tandreţe sau fericire. Şi care delimitează deci regiunea sa de sensibilitate personală cu zone extreme de reacţie, adică acele puncte de plecare si fără de întoarcere de la care şi dincolo de care nu se mai poate accepta nici o negociere, acele puncte pe care este atît de important să le precizăm si să i le prezentăm celuilalt:
Îmi place să petrecem acest timp împreună si să facem aceste lucruri împreună. Mi-aş dori ca aşa ceva să se repete, dar nu cu orice preţ. Apreciez grija şi atitudinea ta prevenitoare, dar nu îmi voi asuma ceea ce simt că este nevoia ta de liniştire.
Unii se aprind ca un foc de paie în timp ce alţii îşi păstrează capul pe umeri. Ei vor fi mai circumspecţi, mai prudenţi, mai rezervaţi sau mai vigilenţi, fie din experienţă sau ca urmare a unor decepţii, în funcţie de aşteptările lor, de exigenţele sau de luciditatea lor în materie de relaţii.
In această privinţă, este de datoria noastră să învăţăm să punem în practică principiile de bază ale unei comunicări active, aşa cum sînt ele prezentate şi ilustrate în metoda ESPERE „Energie specifică pentru o ecologie relaţională esenţială”.
Şi tot de datoria noastră este să ştim să recunoaştem şi să ascultăm în noi gama de trăiri cu formele lor multiple, să începem să le diferenţiem de sentimente, pentru a putea să le înţelegem mai bine paradoxurile şi complexităţile din viaţa de zi cu zi. Şi mai ales trebuie să înţelegem mai bine următoarea constatare, trăită de nenumărate ori de unul sau celălalt dintre partenerii unei relaţii de iubire… „Degeaba am sentimente foarte puternice pentru cineva apropiat, degeaba îl iubesc, pentru că asta nu mă împiedică să simt în anumite momente o trăire negativă, neplăcută, disonantă, apăsătoare sau deconcertantă care mă dezechilibrează. Se poate să fiu preocupat, să mă simt frustrat, tensionat, indispus, neliniştit sau angoasat cu cineva pe care-l iubesc sau care mă iubeşte.”
Dimpotrivă, mi se întîmplă uneori să încerc un sentiment superficial de afecţiune, de prietenie frivolă, veselă si glumeaţă pentru altcineva. Se poate chiar să mă simt dintr-o dată în largul meu cu un/o necunoscut/ă care mi se pare brusc simpatic/ă şi atunci am o dispoziţie sufletească pozitivă, mă simt cuprins de stări de abandon seren, de complicitate, de veselie… fără să mă simt totuşi legat prin sentimente de iubire.
Aceste cîteva gînduri oferite cu titlul de repere nu fac decît să confirme că nu există nici o regulă, nici o reţetă în materie de trăiri si sentimente. Aceste precizări nu sînt însă suficiente pentru a scruta partea de mister inevitabil specific oricărui fenomen afectiv si relaţional, precum şi artei de a iubi. Orice sentiment rămîne prin natura sa în registrul creativităţii şi este în esenţă unic şi irepetabil.
Atunci, cum să deosebim cu adevărat un sentiment de o trăire, dacă nu prin devenirea lor ulterioară? Şi cum să prezicem soarta fiecăruia, dacă nu prin a ne mulţumi să constatăm ce a devenit după aceea? Ce s-a întîmplat cu adevărat în ziua aceea? Ce s-a întîmplat cu tine? Ştii? Iţi aminteşti? Ce am surprins în această privire, în acest gest ambiguu, în această mişcare suspendată pentru o clipa? Ce am simţit în tine, în mine?
Această trăire, abia mult mai tîrziu i-am înţeles calitatea, sensul exact, forma, întinderea, mizele şi posibilităţile. Oare relaţia de iubire nu este tocmai acest viitor posibil nesigur care se întrevede uneori în anumite trăiri promiţătoare şi excepţionale a căror transformare în sentiment rămîne totuşi sub forma unui potenţial imprevizibil, la întretăierea a două traiectorii de viaţă în schimbare? La intersecţia a două elanuri pătimaşe sau în atracţia a două mişcări aflate una în căutarea celeilalte si care se recunosc în nemărginirea unui parcurs de viaţă?
Ce curios este destinul unei întîlniri magice dintre două fiinţe! Ce miraculoasă este alchimia afinităţilor elective si intuitive, a trăirilor şi a sentimentelor oferite şi primite! Dincolo de inexprimabil, de emoţie, de tulburare, de îndoială, de căutare, relaţia de iubire există atunci cînd:
Pentru a te implica în relaţii interumane active, trebuie să poţi demonstra un simţ al improvizaţiei care să le dezvolte si să le dea un farmec inefabil, care să-ţi dea curajul să continui…
Adaptare dupa “Curajul de a fi tu însuţi. Arta de a comunica conştient” (autor Jaques Salome), Editura Curtea Veche Publishing
Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu (Iasi)
Autor: Alina Mihaela Barbu
Traia, odata ca niciodata, intr-un sat aflat in padurile verzi ale unui munte nenumit, un pitic, mic, mic, mic. Piticul traia intr-o casuta din lemn stacojiu,la marginea satului locuit de multi alti pitici, la fel de mici ca el. Populatia de pitici era una vesela si zumzaitoare, cat era ziua de lunga puteai auzi pe pitici bocanind prin padure dupa lemne, construind diferite masinar care de care mai ciudate, strigandu-se un pe altii cantand rasunator.
Piticul era multumit de viata lui, ii placea casuta lui mititica si stacojie, gradina verde ordonata. Ii placea satul viu si zgomotos; consatenii lui harnici inventivi. Adesea incerca sa lege prietenii cu ei. Insa, desi incercase in nenumarate randuri sa se imprieteneasca cu ei, relatiile lui mai mereu ramaneau la un nivel superficial. Piticul era mahnit de acest lucru, dupa cum spusesera ei nu puteau fi prieteni el, caci el era un pitic excesiv. Excesiv? Eu? Piticul nu intelegea la ce se refera ceilalti si incepuse s se gandeasca la asta. Astfel, isi dadu seama de niste detalii pe care pana atunci le ignorase natura lui piticeasca.
Piticul isi dadu seama ca aproape orice face, fara sa isi propuna, fara sa isi doreasca, mai mereu depaseste o limita pe care ceilalti o considerau de la sine inteleasa, insa pe care el nu o intelegea. Piticul se observa si isi dadu seama ca mereu atunci cand face mancare o face prea sarata sau prea picanta, desi el isi propune sa o faca delicioasa. Observa ca mereu atunci cand spala rufe pune prea multa apa si aceasta da pe din afara. Observa ca atunci cand vorbeste, vorbeste foarte tare si foarte mult. Observa ca atunci cand cineva arata un semn de bunavointa imediat devine excesiv de prietenos si de sufocant. Observa ca atunci cand se imbolaveste dramatizeaza ca si cum de fiecare data ar fi pe moarte. Observa ca la cea mai mica problema se comporta ca si cum este un capat de tara. Se intrista, excesiv, asa cum sade bine unui pitic excesiv.
Piticul se intrista, caci intelegand toate aceste lucrui despre sine, deveni convins ca el nu va putea niciodata sa fie parte din comunitatea vesela a piticilor, caci el este condamnat de natura sa excesiva sa fie singur pe vecie, nimeni nu ar vrea sa fie cu un pitic excesiv, nimeni nu ar vrea sa manance mancare excesiv de sarata, sa asculte tirade excesive, sa fieun pitic excesiv de plangacios si dramatic. Astfel ca, piticul se retrase in casutasta stacojie, convins ca traiul sau excesiv este singura modalitate de a exista, caci asa este el, asa fusese mereu si nu stia cum sa fie altfel.
Zilele piticului treceau excesiv de repede printre obiceiurile sale agitate pana cand intr-o zi piticului, care se gandea excesiv, veni o idee. Avea sa faca un experiment. Avea sa masoare lucrurile, avea sa puna doar o lingurita de sare in mancare, avea sa urmareasca pe ceas cat fierb legumele ca sa nu le mai transforme in terci, avea sa puna un semn pe lighean ca sa stie exact cata apa sa toarne, avea sa vorbeasca doar atunci cand avea ceva de spus, avea sa nu mai dramatizeze, ci avea sa se detaseze preocupandu-se de placerile sale.
Experimentul decurse mult mai bine decat se asteptase piticul, mancarea sa acum era de-a dreptul gustoasa, atat de gustoasa incat unii pitici din vecini se autoinvitau la cina, facturile la apa scazusera dramatic, ceea ce era minunat caci piticul nostru nu era foarte bogat, conversatia piticului era de-a dreptul stralucitoare, atunci cand vorbea doar cand simtea ca are ceva de adus in conversatie si nu mai incerca sa capteze toata atentia asupra lui turuind intruna vrute si nevrute.
Piticul era extraordinar de multumit si era recunoscator siesi ca nu se autocondamnase la o viata excesiv de singuratica si ca incercase si altceva. Uneori mai exagera piticul una alta, dar acum stia ce anume trebuie facut atunci cand natura sa excesiva tindea sa preia controlul, plus ca, descoperi piticul, nu toate excesele sunt rele, existasi excese bune.. Dar nu foarte multe caci atunci sunt… excesive., spuse piticul soptit unei buburuze aflate pe o floare.
Sursa: www.psihoterapie.net
Fã un opait,
Aprins de la un foc rosu, indian,
A cãrui luminã strãluceste limpede
Luminînd drumul pe care ai venit,
Pentru a te putea distinge si a fi vãzut
Si a pasi fãrã teamã pe calea ce-ti stã în fatã,
Pentru ca si acei ce-ti vor urma
Sã pãseascã în sigurantã,
Avînd lumina tortei ce-ai lãsat-o în urmã.
Cãci cei ce-si vor îndrepta pasii pe aceastã Cale
Nu trebuie lãsati sã bîjbîie în întuneric
Cînd lumina le poate arãta
Cît de frumoasã este Calea
Si cã pasii pe care îi fac umblînd pe ea
Pot urma si ei o coregrafie a frumusetii.
Cãci Calea acesta este Calea Frumusetii, este frumosul drum
Pe care toti cei ce doresc pot sã se miste-n Dansul Frumusetii
În jurul propriului foc al inimii.
Ceea ce le trebuie, pentru a lumina aceastã Cale,
Este un opait care sã strãluceascã.
Fã unul, asadar.
Aprins de la torta ce ti-a fost dãruitã.
Torta cu opt raze,
Acel Foc Lãuntric
Ce-si aruncã lumina asupra celor Opt Directii
Si a celor Opt Dimensiuni.
Fã unul.
Fii un Soare.
În relaţiile intime se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor şi cel al relaţiei. Pentru a ieşi din această încurcătură şi ca să încercăm să definim mai clar lucrurile, vom începe prin a cădea de acord că specificul unei entităţi vii este să evolueze şi că sentimentele aparţin acestui ordin al entităţilor vii.
Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea şi forţa sa la început, el va evolua, se va modifica, va fi înţeles diferit de cel care îl poartă si de cel care îl primeşte. Iar pentru că o relaţie este vie, si ea va evolua. Mai mult, cum o relaţie implică două persoane, ea va evolua în mod diferit pentru cei doi parteneri, nu va avea în mod obligatoriu acelaşi ritm pentru fiecare dintre ei.
Orice discuţie pe tema fidelităţii, adică pe tema menţinerii unui angajament pornind de la bilanţul unei schimbări în sine la un moment dat al existenţei, va trebui să ţină seama de paradoxul următor:
Eu mă implic astăzi, cu ceea ce sînt, faţă de tine, cu ceea ce eşti. Şi implic în această aventură relaţională o parte din mine aflată în evoluţie si pe care încă nu o cunosc, faţă de o parte din tine aflată în evoluţie şi pe care nici tu nu o cunoşti încă.
Mă implic pe termen lung cu o parte din mine pe care nu o cunosc şi cu o parte din tine pe care nu o cunosc, ceea ce înseamnă că nu cunosc încă bărbatul sau femeia care voi deveni, nici pe cel sau pe cea care vei deveni tu.
Un angajament lucid si sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare este o implicare a trei componente: eu, tu si o parte de necunoscut si de mister legată de evoluţia posibilă a fiecăruia.
In acest angajament nu pornim singuri, ci împreună cu această parte de imprevizibil, incontrolabil care ne poate uni mai mult sau care ne poate îndepărta si despărţi. In angajamentul meu faţă de tine, eu implic o parte din mine pe care o cunosc bine, dar care este formată din imagini, acelea pe care eu le arăt si acelea pe care tu vrei să le vezi… Dar implic si o parte din mine pe care nu o cunosc la fel de bine, care aparţine zonelor mele de umbră. Şi în acest spaţiu există o parte din mine care se poate schimba în direcţii sau moduri pe care eu însumi nu le cunosc.
In acest angajament, eu mă implic faţă de ceea ce cunosc din tine, faţă de ceea ce ştiu dspre tine, fată de ceea ce vreau să văd din tine. Dar mă angajez şi faţă de această parte de mister din tine, parte necunoscută ţie, parte necunoscută mie, un potenţial pentru schimbare pe care nici tu, nici eu nu-l putem ignora, nici ascunde prea multă vreme.
Adesea, ca măsură de precauţie, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică orice relaţie. In loc să implicăm această parte de mister, preferăm să aducem certitudini teroriste, credinţe idealiste sau o încredere oarbă.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.
In timpuri indepartate, intr-un tinut oarecare al Chinei, o manastire veche a luat foc pana la temelii, in locul ei ramand cativa calugari speriati si un staret care a multumit providentei pentru sansa de a o lua de la capat. Asa ca in urmatoarele luni calugarii construira o manastire de o mie de ori mai frumoasa decat cea de dinainte, incepand sa inteleaga ca daca cea veche nu ar fi ars, manastirea cea noua nu ar fi incantat sufletele celor care ii treceau pragul.
Dupa ce au terminat lucrul si toate zidurile au fost ridicate, staretul isi dadu seama ca manastirii lor ii lipsea sufletul. Asa ca se gandi sa cheme un mare pictor care sa inchipuie un dragon urias pe cel mai mare perete. Zis si facut. Dadu sfoara in tara pentru a afla cine este cel mai bun pictor si dupa ce il gasi il invita la manastire.
Pictorul veni cu multe unelte, pensule diferite, cerneluri, vopsele, asa cum ii statea bine unuia care era cel mai mare pictor al vremii sale. Spre mirarea calugarului, pictorul desi foarte tinar, parea foarte sigur pe el si pe renumele lui.
Staretul il invita in sala unde se afla peretele:
-Iata, aici este peretele, am vrea daca se poate sa iti folosesti o mica parte din maiestria dumitale pentru a zugravi un dragon rosu, este tot ce mai lipseste manastirii noastre pentru a fi intradevar desavarsita.
-De buna seama, zise pictorul, sunt onorat sa imi las mana sa picteze cel mai frumos dragon ce a fost pictat vreodata.
-Iti suntem recunoscatori, zise staretul, nu gasesti oricand un om asa priceput care sa picteze dragonul asa cum este el in realitate!
-Cum in realitate? zise pictorul putin incurcat. Credeam ca dragonii sunt animale fantastice.
-Dragul meu, zise calugarul, tu vroiai sa pictezi un animal pe care nu l-ai vazut niciodata, pai cum asa?. Norocul tau este ca in padurile din jurul acestei manastiri chiar traiesc dragoni, asa ca maine dimineata vei merge in padure si dupa ce vei vedea unul te vei intoarce sa il pictezi.
Pictorul incuviinta, gandindu-se ca daca va si vedea un dragon, picturile lui cu aceste anumale vor fi si mai bune avand si mai mare cautare. Asa ca a doua zi dis-de-dimineata pleca impreuna cu staretul in padurile din preajma manastirii. Au mers ei cam vreo jumatate de zi, cand staretul se opri si zise:
-Eu pana aici te-am adus, dar am putina treaba la manastire, nu-ti fie teama ca nu suntem departe, pare doar departe pentru ca am mers pe unde credeam ca o sa gasim dragoni. Am sa te las aici si vin si sa te iau pe seara. Uite niste apa si mancare daca ti se face foame. Stai pe loc pentru ca de obicei pe aici trec in fiecare zi dragonii.
Si zicand acestea il lasa pe pictor putin nedumierit . Pana sa aiba el timp sa mai spuna ceva, calugarul se topi ca si cum nu ar fi fost niciodata. Nu-i ramase altceva de facut decat sa astepte.
Trecu o ora si apoi dupa ea inca un sirag, seara veni si ea parca mai repede ca de obicei, nici urma de dragoni sau de staret. Pictorul se pregati pentru noapte cum putu el mai bine, urcandu-se intr-un copac si gandindu-se ca dimineata va vedea macar un dragon, sau ca va veni cineva sa il ia, doar nu se poate sa il fi lasat asa de izbeliste pe el, cel mai mare pictor.
Dimineata veni, linistita padurea se trezi la viata, dar nu ii scoase in cale nici un dragon. Pictorul incepu sa se infurie, nu ii mai era nici foame, nici sete, nu mai vroia nici sa vada dragoni, era satul de bataia de joc la care fusese supus. Nu-si isi mai dorea decat sa puna mana pe staret si sa ii traga o mama de bataie.
Dupa o saptamana, pictorul arata ca un cersetor, nu mai mancase decat radacini si fructe, dormise prin copaci, furia il ineca cu totul…Avea pumnii insangerati de cati copaci lovise incercand sa isi mai potoleasca vartejul de furie. Nu vazuse nici un dragon si simtea ca nu mai poate.
Staretul se ivi si el spre seara…trecusera 7 zile, dar el venea de ca si cum si-ar fi respectat promisiunea…
-Nenorocitule, il intampina pictorul. Ti-ai batut joc de mine, ai fi putut sa ma gasesti mort. Nu ti-a pasat. Uiti ca eu sunt cel mai mare pictor al Chinei, zise el, apropiindu-se amenintator de calugar cu gandul de a-l bate. Doar ca nu putu…pentru ca vocea blanda a acestuia ii dadu cheia pentru a intelege tot ceea ce se intamplase cu el in acea saptamana.
-Fiul meu, furia ta imi spune ca te-ai intalnit cu dragonul. Acum ca l-ai vazut, ne putem intoarce sa il pictezi.
Pictorul intelese darul staretului si se intoarse la manastire sa picteze dragonul cu care traise alaturi timp de o sapatamana.
Se spune ca dragonul pictat in acea manastire este cu adevarat cel mai frumos dragon din China, pentru ca este unul real, vazut cu mintea si simtit cu inima.
Autor necunoscut
