Psihoterapeut Iași

Munca este spatiul in care ne petrecem o buna parte a timpului. Am putea spune ca oferim  timp, energie si dedicare unui sector ce se afla, in cele mai multe situatii in exteriorul nostru. Poate de aceea devine atat de important sa gasim un sens la ceea ce facem, un sens activitatilor in care ne implicam zi de zi.

Este bine sa tinem cont de faptul ca slujbele noastre inseamna mult mai mult decit ceea ce facem efectiv ca activitati mentionate sau nu in fisa postului. Inseamna relatii – cu noi si cu colegii nostri, cu clientii sau cu beneficiarii serviciilor noastre, cu ceea ce cream sau vindem, cu mediul in care traim si – nu-i asa? – cu modul in care ceea ce facem are un impact asupra lumii. Toate acestea au un sens impreuna.

De multe ori, prinsi in caruselul urgentelor, ne lasam purtati spre zone in care devenim anxiosi, supusi presiunilor interioare si, mai ales, exterioare. Termene limita ale unor rezultate care, in majoritatea situatiilor,  tin de scenariul de viata al altora. Tocmai in aceste momente, este intelept sa luam o pauza – macar in interiorul nostru – si sa privim, din pozitia de observator, intreaga tesatura de circumstante, situatii, persoane. Probabil ca am fi uimiti sa descoperim ca relatiile au de suferit atunci cand ne concentram prea intens asupra a ceea ce dorim sa obtinem, asupra rezultatelor muncii noastre.

Sa va dau un exemplu. Corina. Numele nu este real, bineinteles, din motive de confidentialitate. Ne-am intalnit de citeva ori, in spatiul cabinetului, pentru a lamuri impreuna o problema ce tinea de sfera…serviciului. Proaspat absolventa de facultate, fusese numita direct la conducerea unui department de vanzari intr-un magazin  destul de cunoscut. Ceea ce am remarcat la inceputul sedintelor noastre era faptul ca foarte des, Corina, aducea in discutie cit de lenesi sunt colegii ei, faptul ca nu respecta termenele limita si nu sunt interesati deloc sa creasca vanzarile. Vorbea despre oamenii pe care ea fusese numita sa ii coordoneze. De asemenea, am remarcat bunele intentii ale Corinei de a demonstra ca este un manager bun si ca isi poate realiza obiectivele de performanta stabilite. In urma discutiei noastre, Corina a descoperit despre sine ca devenise extrem de concentrata sa-si realizeze misiunea si  prea vigilenta la tot ceea ce ar fi putut sa pericliteze atingerea scopurilor sale. In mod paradoxal, cu cat se plangea mai mult si cerea intarirea spiritului de echipa si imbunatatirea performantei, cu atat mai mult se indeparta de la rezultatele pe care dorea sa le atinga. In paranteza fie spus, scopul ei era doar al ei si in nici un caz al echipei. Corina se concentra atat de mult asupra rezultatului, incat propria ei anxietate anticipatorie  – “dar daca…nu o sa mearga, ce ma fac?” – crease spatiul a ceea ce, in psihologie, este numit profetia autocreatoare.

Concentrarea excesiva asupra rezultatelor in detrimentul procesului poate fi o bariera in obtinerea unui rezultat de succes. Anxietatea, propria tensiune interioara si nerabdarea care ne insotesc atunci cand vrem sa facem lucrurile “cum trebuie” ne impiedica sa obtinem ceea ce am intentionat intitial. Cu cat sunt mai mari asteptarile noastre, cu atat ne indepartam mai mult de realizarea efectiva si suntem tot mai putin capabili sa fim eficienti tinand cont de contextul in care ne desfasuram activitatea.

Frankl numeste aceasta intentie paradoxala. Bunele noastre intentii devin, in fapt, cauza esecului nostru. Relatiile sunt parte din proces. Neglijarea acestora in favoarea fricii de esec pune bazele a ceva ce va ajunge, intr-adevar, sa mearga prost. Neglijam propriul sens, sensul celorlalti si sensul procesului. Si, sa tinem minte, sensul ofera valoare.

A acorda atentie relatiilor cu ceilalti inseamna a oferi respect. Atunci cand le oferim incredere si respect, cream impreuna un mediu in care fiecare isi gaseste locul si sensul, un mediu in care devine capabil sa ofere siesi si celorlalti valoare.

Inchei folosind un scurt citat din cartea ” The Doctor and the Soul” , scrisa de Viktor Frankl: „Demnitatea omului ii interzice sa fie el insusi o unealta, sa devina un simplu intrument in procesul muncii, sa fie degradat la un mijloc de productie. Capacitatea de munca nu este totul; nu este o baza nici suficienta, nici esentiala pentru o viata plina de sens. Un om poate  sa fie capabil de munca si totusi sa nu duca o viata cu sens; altul poate fi incapabil de munca si cu toate acestea sa dea un sens vietii sale”. 

Acum, te invit la un moment de reflectie, de sinceritate cu tine insuti. Probabil ca stii genul de situatii “un pas inainte, doi pasi inapoi”. Aminteste-ti o astfel de situatie.

Care a fost momentul in care ti-ai dat seama, pentru prima data ca nu faceai progrese? Incearca sa-ti amintesti ce ai gandit in acel moment.

Cum ai vazut situatia, cum te-ai vazut pe tine?

Ce ai simtit?

Ce anume ai face acum diferit in cazul in care scopul a ramas acelasi?

Ar putea exista si situatia in care iti dai seama ca doresti altceva. Reflecteaza.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Titlul original: LA RÉVOLUTION INTÉRIEURE, Psychologie de la grossesse et de la maternité
Autor: Corrine Antoine
Editura: TREI

Mămicile din România sunt obişnuite cu ghiduri dedicate, adesea, aspectelor fizice ale sarcinii şi maternităţii. Dar ca bebeluşul să ia în greutate conform normelor din cărţi este necesar ca mama să-l fi dorit şi să-l iubească, iar părinţii să fie într-o relaţie armonioasă etc. Altfel, toate îngrijirile fizice rămân fără rezultat. Autoarea pune în evidenţă faptul că, deşi maternitatea este o stare naturală, există femei la care totul devine complicat. Numeroase evenimente pot bloca, conştient sau inconştient, accesul la maternitate: copilăria, legăturile de familie, relaţia cu propria mamă. Când situaţia devine gravă, mămicile pot apela la ajutorul psihoterapeutului care, în Occident, devine, ca prevenţie, din ce în ce mai timpuriu. Corpul şi spiritul trebuie tratate întotdeauna împreună. Corinne Antoine este psiholog clinician, psihoterapeut şi profesor la Paris.

Cuprins:
Introducere
Traiectoria unei vieţi

Capitolul I
Sarcina aduce cu sine o schimbare profundă
Dorinţa de a avea un copil
Fătul
Nașterea
Venirea pe lume a unui copil
Nou-născutul
Baby bluesul
Cum devenim părinţi
Constituirea familiei

Capitolul II
Sarcinile cu probleme
Sarcinile la adolescenţă
Sarcinile tardive
Sarcina și toxicomaniile
Negarea sarcinii
Depresia post-partum
Simptomele depresiei post-partum
Depresia tatălui
Întreruperea voluntară a sarcinii
Întreruperea medicală a sarcinii (IMS)
Doliul perinatal

Capitolul III
Aspecte teoretice
Sigmund Freud și sexualitatea infantilă
John Bowlby și teoriile atașamentului
Serge Lebovici: „Copilul creează mama…”
Donald Winnicott: „Nu există bebeluș fără mamă”
Monique Bydlowski: filiaţie și transparenţă

Capitolul IV
Maternitate, terapii și tratamente
Psihologul în maternitate
Abordarea familială sistemică
Hipnoza în domeniul perinatalităţii

Sursa AICI

Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare.
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.

Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca fiinţă umană.

Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.

Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului.

Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.

Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.

„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”

Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai exclus.

„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”

Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.

Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.

Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”

El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:

„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”

La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”

În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.

Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume.

Acest fragment a fost extras si tradus in romaneste din cartea Susan Forward – Parents toxiques,
ed. Marabout, France.

Traducerea: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici

Un baiat calatorea prin Japonia pentru a gasi un faimos luptator cu sabia. Cand a ajuns acolo, l-a cautat pe maestru care a fost de acord sa-i vorbeasca, impresionat fiind de lunga calatorie intreprinsa de baiat.

– Ce doresti de la mine? l-a intrebat pe baiat.

– As dori sa va fiu elev si sa devin cel mai bun din tara. Cat timp credeti ca trebuie sa studiez?

– Cel putin 10 ani. Raspunse maestrul.

– Hmm. 10 ani inseamna mult timp. Dar daca as studia de 2 ori mai mult decat ceilalti studenti?

– 20 de ani. Veni raspunsul.

20 de ani? Si daca voi studia fara oprire? Zi si noapte? intreba din nou baiatul.

– 30 de ani.

– Cum asa? De cate ori spun ca voi munci si mai mult, imi raspundeti ca va dura si mai mult pana sa devin cel mai bun luptator.

– Raspunsul este simplu, ii explica maestrul. Atunci cand un ochi este fixat asupra destinatiei, inseamna ca a mai ramas un singur ochi pentru a gasi calea.

Autor necunoscut

Titlul original: 50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions about Human Behavior

Autor: Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein
Traducere de: Ilinca Halichias
Anul apariției: 2010

Editura: Editura Trei

Ne folosim doar 10% din capacitatea creierului? Suntem atraşi de parteneri diferiţi de noi, care ne completează? Majoritatea oamenilor bolnavi mental sunt violenţi? Hipnoza ajută la reamintirea unor evenimente uitate? În fiecare zi, ştirile de presă, programele de televiziune, filmele şi internetul ne bombardează cu afirmaţii în ceea ce priveşte o mulţime de subiecte psihologice – funcţionare cerebrală, amintiri recuperate, testarea cu poligraf, relaţii romantice, relaţii copil–parinte, tulburări mentale şi psihoterapie, pentru a numi doar câteva dintre ele. Deşi disponibile cu promptitudine în librării şi pe internet, sursele de psihologie populară abundă în mituri şi concepţii greşite, dezinformarea referitoare la psihologie fiind cel puţin la fel de răspândită ca informaţia corectă. Fără un ghid călăuzitor, demn de încredere, pentru a face distincţia între mitul psihologic şi realitate, suntem expuşi riscului de a ne pierde într-o junglă de concepţii greşite.

Cartea de faţă sondează 50 de mituri larg răspândite ale psihologiei populare, convingeri menţinute pe scară largă care contrazic ostentativ cercetarea psihologică sau exagerări sau distorsionări ale unor afirmaţii care conţin un sâmbure de adevăr şi înarmează cititorii cu cunoştinţe exacte, pe care le pot utiliza pentru a lua decizii mai bune în lumea reală. Tonul informal, antrenant, limbajul non/tehnic fac accesibilă cartea, în mod egal, specialiştilor şi nespecialiştilor.

„Deseori ne aflăm la mila unor guru ai autoperfecţionării ce împart sfaturi psihologice care constituie un amestec confuz de adevăruri, adevăruri înjumătăţite şi erori indiscutabile.[…]
Pe cât de mult sperăm ca această carte să reprezinte un ghid pentru evaluarea psihomitologiei, ne dorim din tot sufletul ca ea să vă fie de asemenea un bun ghid pentru întreaga viaţă în vederea distrugerii altor mituri din domenii diferite, dar de o importanţă crucială, inclusiv din medicină, mediul înconjurător, politică, economie şi educaţie.”
Autorii

„Este adevărat că psihologia ţine în mare parte de bunul simţ? Oricine îşi pune această întrebare va găsi răspunsuri convingătoare în această carte uimitoare, care pune la pământ 50 de mituri ale psihologiei populare şi decapitează scurt alte 250. Mai mult, veţi găsi exemple fascinante ale felului în care ştiinţa funcţionează şi susţine gândirea critică. Pentru profesori, studenţi, scriitori şi oricine doreşte să devină mai isteţ, această carte, pe cale să devină o lucrare de referinţă, reprezintă o sursă valoroasă de informaţii şi un prilej pentru o lectură captivantă.”
David G. Myers, profesor de psihologie socială la Hope College (Michigan)

Cuprins:

Prefaţă
Introducere
Lumea vastă a psihomitologiei

1 Capacitatea cerebrală
Mituri despre creier şi percepţie
Mitul 1 Majoritatea oamenilor îşi folosesc numai 10% din capacitatea cerebrală
Mitul 2 Unii oameni se află sub dominanţa emisferei stângi, alţii sub dominanţa emisferei drepte
Mitul 3 Percepţia extrasenzorială (PES) este un fenomen ştiinţific dovedit
Mitul 4 Percepţiile vizuale sunt însoţite de mici radiaţii ieşite din ochi
Mitul 5 Mesajele subliminale pot convinge oamenii să cumpere anumite produse

2 Din leagăn pană in mormânt
Mituri despre dezvoltare şi îmbătrânire
Mitul 6 Muzica lui Mozart creşte inteligenţa sugarilor
Mitul 7 Adolescenţa este, inevitabil, o perioadă a frământărilor psihice
Mitul 8 Majoritatea oamenilor trec printr‑o criză la mijlocul vieţii (pe la 40‑50 de ani)
Mitul 9 Bătrâneţea este in mod tipic asociată cu creşterea insatisfacţiei şi cu senilitatea
Mitul 10 Atunci când află că sunt pe moarte, oamenii trec cu toţii printr‑o serie de stadii psihologice

3 O reamintire a lucrurilor trecute
Mituri despre memorie
Mitul 11 Memoria umană funcţionează ca un casetofon sau o cameră video şi înregistrează cu acurateţe evenimentele pe care le trăim
Mitul 12 Hipnoza este folositoare pentru recuperarea amintirilor unor evenimente uitate
Mitul 13 Indivizii refulează in mod obişnuit amintirile experienţelor traumatizante
Mitul 14 Majoritatea oamenilor afectaţi de amnezie uită toate detaliile vieţilor lor anterioare

4 Să‑nveţi un cal bătrân in buiestru
Mituri despre inteligenţă şi învăţare
Mitul 15 Testele de inteligenţă (IQ) sunt nereprezentative pentru anumite grupuri de oameni
Mitul 16 Dacă sunteţi nesigur de răspunsul dumneavoastră atunci când daţi un test, este mai bine să rămâneţi la bănuiala dumneavoastră iniţială
Mitul 17 Trăsătura definitorie a dislexiei o reprezintă inversarea literelor
Mitul 18 Studenţii şi elevii învaţă cel mai bine atunci când stilurile de predare se potrivesc cu stilurile lor de învăţare

5 Stări alterate
Mituri despre conştiinţă
Mitul 19 Hipnoza este o stare aparte de „transă”, ce diferă de starea de veghe
Mitul 20 Cercetătorii au demonstrat că visele au un înţeles simbolic
Mitul 21 Oamenii pot învăţa diverse lucruri, cum ar fi o limbă străină, in timp ce dorm
Mitul 22 In timpul experienţelor „in afara corpului”, conştiinţa oamenilor părăseşte corpurile acestora

6 Am sentimentul că…
Mituri despre emoţie şi motivaţie
Mitul 23 Testul poligraf („detectorul de minciuni”) reprezintă un mijloc precis de detectare a scornelilor
Mitul 24 Fericirea este determinată, in mare parte, de circumstanţele externe
Mitul 25 Ulcerele sunt cauzate in principal sau in întregime de stres
Mitul 26 O atitudine pozitivă poate opri cancerul

7 Animalul social
Mituri despre comportamentul interpersonal
Mitul 27 Opusele se atrag: cel mai repede ne îndrăgostim de oamenii care sunt diferiţi de noi
Mitul 28 Unde‑s mulţi, puterea creşte: cu cat asistă mai mulţi oameni la un incident, cu atât este mai mare şansa ca cineva să intervină
Mitul 29 Bărbaţii şi femeile comunică in modalităţi complet diferite
Mitul 30 Este mai bine să ne exprimăm furia faţă de alţii, decât să o ţinem in noi

8 Cunoaşte‑te pe tine însuţi
Mituri despre personalitate
Mitul 31 Copiii crescuţi in acelaşi fel vor avea, la maturitate, personalităţi asemănătoare
Mitul 32 Faptul că o trăsătură poate fi moştenită genetic înseamnă că nu o putem schimba
Mitul 33 Stima de sine scăzută reprezintă o cauză majoră a problemelor psihice
Mitul 34 Majoritatea oamenilor care au fost abuzaţi sexual in copilărie dezvoltă tulburări de personalitate severe la vârsta adultă
Mitul 35 Reacţiile oamenilor la petele de cerneală ne spun foarte multe despre personalităţile lor
Mitul 36 Scrisul de mană dezvăluie trăsăturile noastre de personalitate

9 Trist, nebun şi rău
Mituri referitoare la boala mentală
Mitul 37 Etichetările psihiatrice provoacă rău pentru că stigmatizează oamenii
Mitul 38 Doar oamenii cu depresii majore se sinucid
Mitul 39 Oamenii cu schizofrenie au o personalitate multiplă
Mitul 40 Indivizii crescuţi de părinţi alcoolici prezintă un set distinct de simptome
Mitul 41 De curând, americanii au trecut printr‑o epidemie masivă de autism infantil
Mitul 42 Când e lună plină, creşte numărul internărilor la psihiatrie, dar şi cel al infracţiunilor

10 Cu mintea la tribunal
Mituri despre psihologie şi lege
Mitul 43 Majoritatea oamenilor bolnavi mental sunt violenţi
Mitul 44 Realizarea profilului psihologic al criminalului ajută la rezolvarea cazurilor
Mitul 45 Un mare procent de infractori folosesc cu succes, in procese, apărarea bazată pe alienarea mentală
Mitul 46 In mod normal toţi oamenii care mărturisesc o infracţiune sunt vinovaţi de ea

11 Capacităţi şi pastile
Mituri despre tratamentul psihologic
Mitul 47 Judecata expertului şi intuiţia sunt cele mai bune mijloace de luare a deciziilor clinice
Mitul 48 Abstinenţa reprezintă singurul scop realist In tratamentul alcoolicilor
Mitul 49 Toate psihoterapiile eficiente forţează oamenii să caute „cauzele” profunde ale problemelor lor In copilărie
Mitul 50 Terapia electroconvulsivă („prin şocuri”) reprezintă un tratament periculos şi brutal

Post‑scriptum Adevărul este mai straniu decât ficţiunea
Apendice
Site-uri recomandate pentru explorarea psihomitologiei
Bibliografie

Sursa: Aici

Diagnosticul  de cancer reprezinta o provocare. O provocare la viata. Impactul initial cu acest diagnostic poate crea confuzie, teama, anxietate, neincredere si, mai ales, sentimentul ca ceea ce stiam ca este viata noastra pina in acel punct …s-a schimbat. Frica de necunoscut sperie. Orice necunoscut.  Asa este natural si firesc.  Ceea ce face diferenta, insa, este propria ta atitudine. Tu alegi in fiecare moment daca  si in ce masura iti asumi puterea interioara. Puterea de a alege sa fii invingatoare. Puterea de a continua sa pasesti atunci cand totul  ti se pare ca devine un obstacol greu de surmontat.

Experienta ta conteaza. La fel si experienta altor persoane care se confrunta cu acelasi diagnostic medical. Impreuna puteti impartasi din emotiile si sentimentele voastre, puteti celebra victorii si descoperi noi sensuri si directii de viata. Impreuna puteti gasi o oaza de speranta si de liniste. Impreuna puteti descoperi ca a oferi este cel putin la fel de important ca a primi. Aceasta este forta unui grup de psihoterapie.

Cui se adreseaza?

Tuturor femeilor, din regiunea Nord – Est ( judetele Iasi, Neamt, Suceava, Botosani, Bacau si Vaslui), cu varsta cuprinsa intre 18 si 65 de ani, diagnosticate cu o forma de cancer mamar, ovarian sau de col uterin.

Familiilor acestora

Structura programului

Programul psihoterapeutic se desfasoara sub forma sedintelor de grup si individuale, la care sunt invitate sa participe atat persoanele diagnosticate cu cancer, cat si familiile acestora.

In cadrul sedintelor de psihoterapie, atat individuala, cat si de grup, vom avea in vedere urmatoarele obiective:

• Constientizarea si exprimarea emotiilor  corelate cu momentul aflarii diagnosticului (anxietate, panica, furie etc.)
• Invatarea unor tehnici eficiente de management al emotiilor (anxietate, panica, furie etc.)
• Dezvoltarea capacitatii de a face fata la stres si la frustrare
• Intarirea increderii de sine si a stimei fata de sine
• Constientizarea resurselor interioare
• Invatarea si exersarea unor  tehnici de relaxare care pot fi folosite in viata cotidiana
• Clarificarea si solutionarea conflictelor intrapsihice
• Identificarea motivatiilor mai putin constiente care stau la baza anumitor comportamente
• Gestionarea eficienta a crizelor si a conflictelor interpersonal
• Imbunatatirea comunicarii  cu partenerul de viata
• Stabilirea unor relatii mai profunde si mai armonioase

Grupul  de terapie este condus si facilitat de Catalina Ioana Dascalu – psihoterapeut  practicant in terapie sistemica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania.

Timpul alocat sedintelor de terapie de grup va fi de 2 ore, periodicitatea acestora fiind saptamanala.

Programul va fi stabilit la prima intalnire a grupului.

Participarea la sedintele de psihoterapie individuala si de grup este GRATUITA.

Programarile se fac la numarul de telefon 0745.003.609 – psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu.

Editura: Editura For You

Autor: Anthony de Mello

Cartea ne ofera o serie de conferinte tinute de Anthony de Mello, despre trezirea noastra spirituala. Iata ce spune el insusi: Spiritualitate inseamna trezire. Majoritatea oamenilor, chiar daca nu stiu asta, sunt adormiti. Ei s-au nascut adormiti, traiesc adormiti, se casatoresc in somn, nasc copii in somn, mor in somn fara sa se trezeasca vreodata. Nu inteleg niciodata farmecul si frumusetea acestui lucru pe care noi il numim existenta umana. Stiti ca toti misticii catolici, crestini, necrestini, indiferent de credinta, indiferent de religie, sunt unanimi intr-un singur lucru: ca totul e bine, totul e bine. Chiar daca totul este o harababura, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, in mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung sa vada ca totul este bine, pentru ca sunt adormiti. Au doar un cosmar.

Anthony de Mello s-a nascut la 4 Septembrie 1931 in Santa Cruz – o suburbie din Bombay – India, intr-o familie de portughezi, de religie catolica, cu o traditie veche de 400 de ani.

De Mello a sustinut ca spiritualitatea este cel mai folositor lucru din lume – a trai fericirea ce iti apartine si te inconjoara; sa elimine suferinta nedorita din viata; pentru a intelege cea mai de baza intrebare a vietii: „Cine sunt eu?”; acestea sunt cele mai folositoare si sunt substanta caii spirituale

Pana la moartea sa, care a survenit brusc la 2 Iunie 1987, Tony de Mello a fost director al Institutului de Consiliere Pastorala Sadhana, langa Poona in India. Autor a 5 carti best seller, cunoscut peste tot in lume pentru seminariile si cursurile pe care le-a sustinut, a cautat sa invate oamenii cum sa se roage, cum sa se trezeasca si cum sa traiasca.. „Majoritatea oamenilor – spunea el – sunt adormiti. Ei au nevoie sa fie treziti, sa deschida ochii, sa vada realitatea din ei si din afara lor. Cel mai mare dar este sa fii treaz, sa fii in legatura cu tine insuti, cu trupul, mintea, sentimentele, gandurile si senzatiile tale.”

Cartile parintelui Anthony de Mello au fost scrise intr-un context multi-religios, pentru a-i ajuta pe credinciosii altor religii, pe agnostici si pe atei, in cautarea lor spirituala, nefiind in nici un caz manuale pentru credinciosii catolici, pentru instruirea in doctrina sau dogma crestina.

Fragmente din carte:

Nu ridica pretenţii atunci când porneşti în căutarea conştienţei tale. E la fel ca atunci când trebuie să respecţi regulile de circulaţie. Dacă nu le respecţi plăteşti amendă. De exemplu, în Statele Unite se circulă pe partea dreaptă a drumului; în Anglia se circulă pe stânga, în India tot pe stânga. Dacă nu te conformezi, plăteşti amendă; nu e cazul să te simţi jignit şi nici să ai pretenţii sau speranţe; trebuie doar să te supui regulilor de circulaţie.

Te întrebi unde jntervine compasiunea, unde intervine vinovăţia în toate astea, îţi vei da seama, atunci când te vei trezi. Dar dacă ai chiar în prezent un sentiment de vinovăţie, cum aş putea eu oare să-ţi explic toate astea? Cum să înţelegi tu ce este compasiunea? Ştii, uneori oamenii vor să-L imite pe Christos -dar dacă maimuţa cântă la saxofon, asta nu face din ea un muzician. Nu-L poţi imita pe Christos, copiindu-i comportamentul exterior. Trebuie să fii chiar Christos. Atunci vei şti exact ce să faci într-o anume situaţie, ţinând cont de temperamentul tău, de caracterul tău şi de caracterul şi temperamentul persoanei cu care ai de a face. Nu trebuie să-ţi spună altcineva ce să faci. Dar pentru a asta, trebuie să fii ceea ce a fost Christos. O imitaţie exterioară nu te va duce nicăieri. Dacă îţi închipui că în cadrul unei atitudini pline de compasiune intră şi blândeţe, nu am cum să-ţi descriu compasiunea, deoarece compasiunea poate fi foarte dură. Compasiunea poate fi foarte brutală, compasiunea te poate zdruncina, compasiunea îşi poate sufleca mânecile şi poate tăia în carne vie. Compasiunea înseamnă tot felul de lucruri. Compa­siunea poate fi plină de blândeţe – dar nu există modalitate de a şti asta. Abia când tu devii iubire – cu alte cuvinte, când ai re­nunţat la iluziile şi ataşamentele tale – abia atunci vei „şti”.

Pe măsură ce te identifici tot mai puţin cu ,eu-ul’ tău, vei fi mai mult în armonie cu toţi şi cu toate. Ştii de ce? Pentru că nu-ţi mai este frică să fii jignit, sau să nu fii agreat. Nu mai ai dorinţa de a-i impresiona pe ceilalţi, îţi imaginezi ce uşurare te cuprinde, când nu mai eşti obligat să impresionezi pe nimeni? O, ce uşurare. Fericire, în sfârşit! Nu te mai simţi nevoit sau constrâns să dai tot felul de explicaţii. Lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt. Ce-ar mai fi de explicat? Nu mai simţi nevoia sau constrângerea să-ţi ceri iertare. Mai degrabă aş prefera să te aud spunând: „M-am trezit”, decât să te aud spunând: „îmi pare rău”. Mai degrabă aş prefera să te aud spunându-mi: „M-am trezit de când ne-am întâlnit ultima oară; ce ţi-am făcut, nu se va mai repeta”, decât să te aud spunând: „îmi pare atât de rău pentru ce ţi-am făcut.” De ce-ar trebui cineva să-şi ceară iertare? Iată ceva ce trebuie să cercetezi mai îndeaproape. Chiar şi atunci când cineva a fost rău cu tine, nu e nevoie de scuze.

Nimeni nu a fost rău cu tine. Acel cineva a fost rău cu ceea ce credea el că eşti tu – dar nu cu tine însuţi. Nu te respinge nimeni niciodată; oamenii resping doar ceea ce li se pare că eşti tu. Dar asta e valabil pentru ambele părţi. Pe de altă parte, nici nu te acceptă nimeni. Până când oamenii nu se trezesc, ei nu fac altceva decât să accepte sau să respingă imaginea lor despre tine. Ei şi-au confecţionat despre tine o imagine – şi pe aceasta o resping sau o acceptă. Vezi cât de zdruncinat poţi să fii când te afunzi în această problemă? E o cale mult prea facilă. Dar cât de uşor este să-i iubeşti pe oameni, când înţelegi acest lucru. Cât de uşor este să-i iubeşti pe toţi, când nu te identifici cu ceea ce-şi imaginează ei că eşti tu, sau că sunt ei. A devenit uşor să-i iubeşti pe ei – să iubeşti pe toată lumea.

Eu mă observ pe ,mine’, dar nu gândesc despre ,mine’, deoarece ,mine’ care gândeşte are şi multe păreri eronate. […]

Nu se poate spune nimic despre starea de trezire; nu se poate vorbi decât despre starea de adormire. Se pot doar emite păreri despre starea de trezire. Nu se poate spune nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi definită. Ceea ce poate fi definit este nefericirea. Renunţă la nefericire – şi vei şti. Iubirea nu poate fi definită; lipsa iubirii poate fi. Renunţă la lipsa de iubire, renunţă la frică şi vei şti. Noi vrem să aflăm cum este să fii în stare de trezie. Dar nu vei şti, decât când vei atinge această stare.

Am dat eu oare de înţeles, de exemplu, că n-ar trebui să avem pretenţii de la copiii noştri? Ceea ce am spus a fost: „Nu ai dreptul să ceri nimic”. Mai devreme sau mai târziu, copilul va trebui să se desprindă de tine, conform poruncilor Domnului. Iar tu nu vei mai avea absolut nici un drept asupra lui. De fapt, în realitate, el nu este copilul tău şi nici n-a fost vreodată. El apar­ţine vieţii, nu ţie. Nimeni nu-ţi aparţine. Tu vorbeşti numai despre educaţia copilului, îi spui: „Dacă vrei să mănânci de prânz, ar fi bine să vii între ora douăsprezece şi unu, ori nu primeşti de mâncare.” Şi atât. Aşa merg lucrurile aici. Nu vii la timp, nu capeţi de mâncare. Eşti liber, e adevărat, dar trebuie să-ţi asumi consecinţele.

Când spun că nu trebuie să aştepţi nimic de la alţii, nici să ceri ceva de la ei, mă refer la speranţe şi pretenţii legate de bunăstarea mea.

Sursa: AICI

Orice proces de schimbare reusit implica stabilirea unui plan de actiune, comunicarea acestuia persoanelor a caror participare  este necesara pentru punerea in act a planului si, nu in ultimul rand, implicarea angajata a acestora in realizarea obiectivelor propuse.

Odata ce aveti un plan in virtutea caruia sa administrati schimbarea, urmeaza sa-l implementati. Implicarea activa in schimbare este esentiala pentru reusita acestui plan. Asadar, ati vizualizat situatia viitoare, ati evaluat situatia curenta si ati elaborat o strategie pe baza careia sa faceti tranzitia de la situatia curenta la cea dorita.

Urmeaza partea in care veti comunica paternerilor dumneavoastra ( fie ca este vorba de o relatie de cuplu, relatia cu copiii, relatia cu colegii de munca sau cu diversi colaboratori profesionali sau organizationali) intentiile dumneavoastra si veti incerca sa obtineti angajamentul acestora in schimbare.

Iata cateva dintre modalitatile prin care puteti usura acest proces, oferindu-i consistenta si eficacitate:

• Comunicati partenerului viziunea dumneavoastra, nevoile si asteptarile.
• Aratati-va interesat care este viziunea sa asupra schimbarii, nevoile si asteptarile sale.
• Acordati timp discutarii si expunerii viziunilor si nevoilor ambelor parti.
• Asigurati-va ca toate persoanele ce vor fi implicate participa la elaborarea detaliilor.
• Oferiti spatiu expunerii optiunilor, preferintelor si ideilor.
• Impartasiti cat mai multe informatii pentru a minimaliza posibilele surprize neplacute.
• Aveti rabdare cu ritmul celorlalti – incercati sa nu fortati lucrurile.
• Inainte de a va lua un angajament, testati idei si concepte noi.
• Demonstrati-va angajamentul fata de schimbarile care se produc.
• Evitati aparitia “invingatorilor” si a “invinsilor”. Fiti sincer – inca de la inceput – cu privire la impactul pe care il pot avea schimbarile sau parteneriatul asupra oamenilor.
• Fixati standarde si obiective. Continuati sa comunicati sis a va exprimati impresiile fata de rezultatele obtinute.
• Faceti vizibile progresele, pe masura evolutiei catre destinatie.

Autor: Psihoterapeut Catalina  Ioana Dascalu

Eu sunt eu.

Nu mai exista nimeni pe lumea asta exact ca mine. Mai sunt persoane care imi seamana in anumite aspecte, dar nimeni nu imi seamana in totalitate. Prin urmare, tot ceea ce emana din mine este suta la suta al meu, pentru ca eu sunt cel care face alegerile.

Posed tot ceea ce tine de mine: corpul meu, inclusiv tot ceea ce face acesta; mintea mea, inclusiv toate gandurile si ideile; ochii mei, inclusiv imaginile a tot ce vad ei; sentimentele mele, oricare ar fie le: manie, bucurie, frustrare, iubire, dezamagire, emotie; gura mea si toate cuvintele care ies din ea; politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonora sau linistitoare; si toate actiunile mele, atat cele indreptate catre ceilalti, cat si cele directionate catre mine insumi.

Posed fanteziile, visele, sperantele, temerile mele.

Posed toate triumfurile si succesele mele, toate esecurile si toate greselile.

Pentru ca posed tot ceea ce tine de mine, ma pot cunoaste foarte bine. Daca fac asta, ma pot iubi si pot avea o atitudine binevoitoare fata de intreaga mea fiinta. Apoi, pot face in asa fel incat sa actionez pentru binele meu.

Stiu ca exista anumite aspecte in mine care ma nedumeresc si altele pe care nu le cunosc. Dar atata vreme cat ma port cu blandete si iubire cu mine, pot cauta, cu speranta si curaj, solutii pentru puzzle si modalitati pentru a afla mai multe despre mine.

Felul in care arat si vorbesc, tot ceea ce spun si fac, tot ceea ce gandesc si simt la un moment dat, toate acestea sunt eu. Totul este autentic si ma reprezinta pe mine, asa cum sunt in acel moment precis.

Cand, mai tirziu, ma uit in urma la cum am aratat si cum am vorbit, la ce am spus si am facut, la cum am gandit si am simtit, pot gasi elemente care sa mi se para nepotrivite. Pot da deoparte elementele nepotrivite, pot pastra ceea ce s-a dovedit adecvat si pot inventa ceva nou pentru ceea ce am indepartat.

Pot sa vad, sa aud, sa simt, sa gandesc, sa vorbesc si sa fac. Am instrumente pentru a supravietui, pentru a fi apropiat de ceilalti, pentru a fi productiv, pentru a intelege si a patrunde marea de oameni si lucruri din exteriorul meu.

Ma posed pe mine si, prin urmare, ma pot construi.

Eu sunt eu si sunt OK.

Autor: Virginia Satir

1. Evitati sa va identificati cu un urias care poate purta lumea pe umeri. Incercati sa nu va straduiti mai mult decat va sunt limitele de rezistenta. Cunoasteti-va ritmul si respectati-l, pe cat posibil.
2. Invatati sa planificati. Faceti-va un plan saptamanal care sa includa activitati, gradul de importanta al acestora, durata de timp pentru fiecare activiate si resursele necesare  (inclusiv colegi cu care aveti nevoie sa colaborati pentru realizarea sarcinilor de munca).
3. Straduiti-va sa fiti eficienti. Este mult mai simplu si salveaza timp sa faceti un lucru bine de la inceput.
4. Disciplinati-va sa nu lasati pe maine ceea ce puteti face astazi. Depuneti efort pentru a va mentine in parametrii programului pe care vi l-ati facut.
5. Nu incercati sa faceti totul intr-o clipa. Luati fiecare lucru pe care il aveti de realizat pe rand.
6. Aveti rabdare cu dumneavoastra. Dati-va timp pentru reflectie, pentru analiza, pentru planificare, pentru realizare si pentru evaluare.
7. Incercati sa implicati si alti colegi in ceea ce aveti de realizat, pe cat posibil. Incercati sa pastrati relatii placute si armonioase cu colegii dumneavoastra. Din timp in timp, oferiti feedback-uri pozitive cu privire la ceea ce apreciati la ceilalti.
8. Adoptati o atitudine mentala corecta, retinand faptul ca usurinta sau dificultatea muncii dumneavoastra depinde de felul in care o concepeti.  “Fie ca tu crezi ca poti sa nu poti, ai dreptate” – H. Ford.
9. Din cand in cand, practicati exercitii de relaxare. Veti vedea ca solutiile vor veni mult mai usor asa si dumneavoastra va veti bucura mai mult de ceea ce faceti.
10. Alegeti sa va placa ceea ce lucrati. Decideti asta. Gasiti un sens al muncii depuse. Poate ca nu e nevoie sa va schimbati slujba. Uneori, o perspectiva diferita asupra locului unde munciti este in masura sa creasca gradul de implinire, de bucurie si de entuziasm.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu