Psihoterapeut Iași

Comunicarea nonviolenta ne ajuta sa intram in contact cu noi insine si cu ceilalti intr-un mod care permite compasiunii noastre innascute sa se manifeste. Ne indruma sa ajustam felul in care exprimam si in care ii ascultam pe ceilalti, prin concentrarea constiintei pe patru zone: ce observam, ce simtim, ce nevoi avem si ce anume cerem pentru a ne imbogati viata.

Comunicarea nonviolenta ne dezvolta ascultarea profunda, respectul, empatia si genereaza o dorinta reciproca de a darui din inima. Cand ne concentram  pe ceea ce observam, simtim si avem nevoie, si nu pe diagnostic si judecata, descoperim profunzimea compasiunii noastre.  Comunicarea nonviolenta reprezinta un limbaj al compasiunii. La un nivel  mai profund, ne aminteste permanent sa ne concentram atentia asupra unui loc unde e mai probabil sa gasim ceea ce cautam.

Exista o poveste cu un barbat care, asezat in patru labe, cauta ceva pe strada  sub un felinar. Un politist in trecere il intreaba ce face. “Imi caut cheile de la masina”, raspunde barbatul, care parea putin baut. “Ti-au cazut aici?”, il intreba politistul. “Nu”, raspunde barbatul “mi-au cazut pe alee”. Vazind expresia nedumerita a poliristului, barbatul se grabeste sa explice: ‘Dar aici e mai multa lumina”.

Procesul comunicarii nonviolente cuprinde urmatoarele etape:

1. Actiunile concrete pe care le observam si afecteaza starea de bine
2. Cum ne simtim in relatie cu ceea ce observam
3. Nevoile, valorile, dorintele etc. care dau nastere starii noastre afective
4. Actiunile concrete pe care le cerem pentru a ne imbogati viata.

Sta in natura noastra sa ne faca placere  sa oferim si sa primim cu compasiune. Insa am invatat multe forme de “comunicare alienata”care ne determina sa vorbim si sa ne comportam in moduri care ii ranesc pe altii si pe noi. Comunicarea alienata a aparut in societatile bazate pe ierarhie sau dominatie si le sustine. Acolo unde o populatie e controlata de un numar restrins de indivizi care isi urmaresc propriile interese, e in avantajul regilor, tarilor, conducatorilor ca masele sa primeasca o educatie ce inoculeaza o mentalitate de sclav. Limbajul greselii, bazat pe imperative si obligatii, este ideal pentru acest scop: cu cit oamenii sunt mai instruiti s gindeasca in termenii judecatilor morale ce implica corectitudine si greseala, cu atit tind sa se orienteze catre exterior – pentru a-si defini termenii de corect si gresit, bine si rau. Cind suntem in legatura cu trairile  emotionale si nevoile noastre,  depasim statutul de sclavi si servitori.

Alta forma de comunicare alienata este folosirea comparatiilor, care ne blocheaza compasiunea fata de altii si fata de noi. Comunicarea alienata obtureaza constiinta faptului ca suntem  responsabili de propriile ganduri, sentimente si actiuni. Comunicarea dorintelor sub forma de pretentii e o alta caracteristica a limbajului ce blocheaza compasiunea.

Judecatile, criticile, diagnosticele si interpretarile legate de altii sunt toate expresii denaturate ale propriilor noastre nevoi. Cind cine spune: “Nu ma intelegi niciodata”, ne transmite ca nevoia sa de a fi inteles nu e satisfacuta. “Ai lucrat pina tirziu in fiecare seara saptamina aceasta; iti iubesti munca mult decit ma iubesti pe mine”, spune, de fapt, ca nevoia ei de intimidate nu e satisfacuta.

Cind ne exprimam nevoile indirect, prin evaluari, interpretari si imagini, altii tind sa auda critici. Iar cind oamenii aud orice suna a critica, au tendinta sa-si investeasca energia in autoaparare si contraatac. Daca dorim un raspuns plin de compasiune din partea celorlalti, e contrar intereselor noastre sa ne exprimam  nevoile interpretind sau diagnosticind comportamentul lor.  Dimpotriva, cu cit ne putem lega mai direct  sentimentele de nevoi, cu atit le e mai usor celorlalti sa raspunda cu compasiune la nevoile noastre.

Exprimind cereri intr-un limbaj clar, afirmativ, concret si centrat pe actiuni, dezvaluim cee ace dorim cu adevarat. Intr-o banda desenata e infatisat un barbat care a cazut intr-un lac. Zbatindu-se in apa, ii striga ciinelui de pe mal: “Lassie, cere ajutor!”. In urmatorul cadru, ciinele e intins pe canapeaua unui psihanalist. Acesta gluma infatiseaza caracterul vag al unei solicitari.  Limbajul vag contribuie la confuzia interioara. Folosim adesea un limbaj vag si abstract pentru a arata cum am dori ca ceilalti sa se simta sau sa fie, fara sa numim o actiuine concreta pe care o pot face pentru a ajunge la starea respective.

Un alt aspect important este faptul ca cererile sunt vazute ca pretentii atunci cind ascultatorii cred ca vor fi blamati sau pedepsiti daca nu se conformeaza. Putem sa-i  ajutam   pe ceilalti  sa inteleaga ca le comunicam o cerere, nu o pretentie, indicindu-le ca dorim sa ne satisfaca cererea  doar daca o pot face de bunavoie. Scopul comunicarii nonviolente nu este sa schimbe oamenii si comportamentuil lor pentru ca noi sa ne impunem punctual de vedere, ci sa ne ajute sa stabilim relatii bazate pe onestitate si empatie, care, in final, sa satisfaca nevoile tuturor.

In loc de concluzie…

“Cea mai profunda frica a noastra nu este aceea ca suntem inadecvati. Cea mai adinca frica a noastra este ca suntem peste masura de puternici. Lumina, si nu intunericul nostru, ne inspaimnta. Faptul ca traiesti mediocru nu serveste lumea. Nu e nimic luminat in a te face mic pentru ca ceilalti sa nu se simta in nesiguranta in apropierea ta. Cind lasam propria noastra lumina sa straluceasca, le oferim inconstient altor oameni permisiunea sa faca la fel. Cind ne eliberam de frica, prezenta noastra ii elibereza automat pe altii”.  – Marianne Williamson

Adaptare dupa Marshal B. Rosenberg – “Comunicarea nonviolenta – un limbaj al vietii”, Editura Elena Francisc Publishing

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu (Iasi)

Autor: Hildegard Baumgart

Editura: Trei

Gelozia, dar şi alte sentimente negative (invidia, ura) au atras mai puţin atenţia psihologiei academice. Intrarea acestora în câmpul de interes al psihologiei se datorează în special dezvoltării masive a psihoterapiei, care se confruntă în mod curent cu ele. Se ştie că gelozia este partea întunecată a iubirii. Se ştie mai puţin că, în exces, ea este o povară atât pentru cel gelos, cât şi pentru cel asupra căruia se răsfrânge şi că poate distruge relaţia şi sentimentul valorii proprii ale celui care o resimte. Gelozia nu poate fi depăşită fără confruntare, înţelegere şi schimbare. Cartea de faţă se distinge în special prin bogăţia cazurilor de psihoterapie şi consiliere, pe baza cărora se elaborează o detaliată psihologie a geloziei. Este motivul pentru care se află la a patra ediţie.

Hildegard Baumgart este psihoterapeut de cuplu în München. A publicat lucrări despre căsătorie şi familie. „Această carte demonstrează clar că împărţirea literaturii din domeniul ştiinţelor sociale în «cărţi de specialitate» şi «cărţi de popularizare» este depăşită.” Eva Jaeggi

Cuprins:
Introducere
Prefaţă la ediţia de buzunar (2006)
Cazurile mele şi propriul meu caz

Partea întâi – Gelozia trăită
Persoana geloasă
Partenerul
Rivalul
Normalitate şi îndreptăţire
Soluţii distructive
Între patriarhat şi revoluţia sexuală
Dificultăţi cu conceptul de posesiune
Compulsia la libertate — un paradox

Partea a doua – Cu privire la tradiţia sentimentului de gelozie
Cu privire la istoricitatea sentimentelor
Dumnezeul gelos
Forţa sentimentelor în cerul zeilor
Iisus — iubire şi libertate
Dificultatea de a exprima gelozia
Angajare, libertate, sentimentul onoarei
Tradiţii legate de dragoste şi gelozie
Dragoste în căsnicie?
Dragostea ca o furie care aruncă în aer ordinea
Gelozia — în folclor
Puteau femeile să fie geloase?
Gelozia din vanitate
Gelozia ca indiciu pentru paradoxul iubirii
Totuşi: iubire în căsnicie
Ce este iubirea romantică?
Gelozia romantică
Ajută Biserica în problema geloziei?
„Cele zece porunci”

Partea a treia -Teorii psihologice
Eseul lui Freud din 1922
Autori dinainte de Freud: Gesell şi Friedmann
Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie,
paranoia şi homosexualitate
Scurtă privire asupra metodei freudiene
în legătură cu gelozia
De exemplu: Othello
Originalul lui Shakespeare şi modificarea lui
Iago — alter ego-ul lui Othello,
incitator şi psiholog
Gelozia lui Othello:
„concurenţială şi normală”
„Jignire narcisică”
„Sentimente ostile, autocritică”
„Bisexualitate”
„Proiecţii de infidelitate”
De ce gelozia ca mijloc de răzbunare?
„Proiecte homosexuale de infidelitate”
Femeile în lumea bărbaţilor —
simbioza ca pericol
Gelozia lui Iago
De ce este Othello gelos
până la momentul morţii?
Catharsis
Triunghiul — bărbat, femeie, copil
Terţul prejudiciat
Gelozia ca dorinţă
Gelozia şi sentimentul de vinovăţie
Bărbaţi şi femei
Complexul Oedip la băiat şi fată
Eternul al doilea
Angoasa de castrare
Teama de a pierde iubirea
Agresiune împotriva cui?
Mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi?
De la triunghi, înapoi la bi-unghi
Fără Oedip: Ruth Mack-Brunswick
Încorporare
Edmund Bergler: A voi să vezi şi a trebui să te arăţi
Eul împotriva idealului Eului
Sonata Kreutzer ca exemplu
Atotputernicie şi neputinţă: mamă şi copil, tu şi eu
Privind înapoi la Oedip
Unicul vinovat sau implicare multilaterală?
„Sistem” şi „circularitate”
Un sistem cu gelozie mascată
Ar putea fi totuşi ereditatea?
De la copilul alienat la problemele căsniciei părinţilor
Rigidizarea ca simptom fundamental
Gelozia ca rezultat al unor încercări de soluţionare greşite
Gelozia în coluziunile conjugale
Puterea — înţeleasă liniar sau circular?
Exemple de intervenţii sistemice
Probleme ale terapeutului

Partea a patra -Reacţii
Treizeci de cazuri din practica noastră
„Ce este un caz de gelozie?”
Câteva cifre
Întrebări
Însoţirea prin realităţi incongruente —
gânduri legate de catamneze
Şoc, furie, durere
O nouă realitate a relaţiei
A se vedea pe sine însuşi altfel
Realitatea partenerului
Desprinderea din simbioză
Elaborarea trecutului în consilierea maritală
Semnificaţia rivalului: fantasmă şi realitate
Participări scindate
„Homosexualitate”?
Desprindere şi revenire
O nouă viaţă, o nouă iubire
Râs şi plâns
Final
Soluţia zeilor

Sursa: Aici

Cand pierdeti contactul cu pacea profunda din adancul vostru, voi pierdeti contactul cu voi insiva. Cand pierdeti contactul cu voi insiva, va pierdeti in lume.

Sentimentul vostru de sine cel mai adanc a ceea ce sunteti voi in adevar, este inseparabil de aceasta liniste totala. Acesta este acel ,,eu sunt”, care este mai important decat numele si forma.

Linistea este esenta naturii noastre. Ce este aceasta pace? Spatiul interior sau constiinta in care cuvintele de pe aceasta pagina sunt percepute si din care ele devin ganduri. Fara aceasta constiinta, nu ar putea fi nici-o perceptie, nici-un gand, nici macar lumea aceasta.

Echivalentul zgomotului extern este zumzetul interior al gandirii. Echivalentul linistii externe este pacea interioara. Oriunde apare linistea in jurul tau ascult-o. Asta inseamna, doar, luati seama la ea. Fiti atenti la ea. Ascultati si fiti atenti la aceasta liniste ce apare din aceea dimensiune a pacii interioare din voi insiva, pentru ca numai prin acel spatiu al linistii poti fi constient de pacea profunda.

Vedeti ca in momentul in care luati seama la aceasta liniste din jurul vostru, atunci nu mai puteti sa ganditi.

Cand deveniti constienti de liniste, imediat apare aceea stare de pace profunda si vie. Sunteti prezent. Ati scapat de mii de ani de conditionare umana colectiva.

Priviti la un copac, o floare, o planta. Permiteti atentiei voastre sa priveasca la ele. Vedeti cat de linistite, si cat de adanc inradacinate sunt ele in Fiinta. Lasati natura sa va invete linistea. Cand va uitati la un copac si ii percepeti tacerea, deveniti si voi linistiti. Astfel va conectati cu el la un nivel foarte adanc. Si veti simti ca sunteti una cu acel lucru pe care il observati in interiorul vostru si prin aceasta pace totala pe care o traiti. Sa va simtiti una cu toate aceste lucruri – asta este Iubirea.

Linistea este de ajutor, dar nu aveti nevoie de ea pentru a afla pacea adanca. Chiar daca este zgomot, voi puteti fi constienti de aceasta liniste din spatele zgomotului, de acel spatiu din care zgomotul apare. Acesta este spatiul interior al constiintei pure, a constiintei despre voi insiva. Orice zgomot perturbator poate fi la fel de folositor ca si linistea. Cum asta? Abandonand rezistenta voastra la zgomot, si lasandu-l sa fie ceea ce este, aceasta acceptare va duce in realitatea pacii interioare care este linistea fara margini. Si intotdeauna cand voi acceptati in adancul vostru acest moment ca fiind ceea ce este – si nu conteaza ce forma ia el – voi sunteti atunci linistea, si sunteti chiar in pacea cereasca!

Inteligenta adevarata opereaza in liniste! Pacea este acolo unde se gaseste creativitatea si solutiile la toate problemele noastre. Dar unde este acel lucru minunat care poate sa salveze umanitatea – unde se afla el? Miracolul vine odata cu abilitatea de a fi linistit si in pace. Doar priviti si ascultati. Nu este nevoie de nimic altceva sa faceti. Stati linistiti si doar privind si ascultand – asta activeaza imediat inteligenta non-conceptuala din interiorul vostru. Numai lasati ca aceasta liniste sa va conduca actiunile si sa se exprime in cuvinte.

Mai toti oamenii isi petrec intreaga lor viata inchisi si limitati de propriile lor ganduri. Ei nu trec niciodata dincolo de spatiul ingust, creeat mental, de acel sentiment de sine paralizat, particular care este conditionat de trecut. In voi, ca si in fiecare fiinta umana, se afla o dimesiune a constiintei mult mai adanca decat gandirea. Ea este adevarata esenta, a ceea ce sunteti voi cu adevarat. I-am putea spune prezenta, constiinta nelimitata, sau constiinta neconditionata. A gasi aceea dimensiune va elibereaza pe voi si lumea de suferinta care este adanc prinsa in voi si in ceilalti, pentru ca ,,micul eu” fabricat mental este tot ceea ce voi cunoasteti si va determina viata. Iubirea, bucuria, veselia, creativitatea si pacea cea mai adanca nu pot apare in viata vostra decat numai prin aceea dimensiune a constiintei neconditionate.

Suvoiul gandirii are o enorma enrgie, si de aceea va poate trage in el, usor. Fiecare gand pretinde ca totul conteaza si are o mare importanta. Si cauta sa va prinda intreaga atentie – complet.

Iata o noua practica spirituala pentru voi: nu va luati gandurile prea in serios.

Cat de usor este pentru oameni sa ajunga sa fie captivi in inchisoarea conceptelor lor.

Mintea noastra in dorinta ei de a cunoaste, de a intelege si de a controla, se inseala asupra gandurilor si punctelor de vedere despre adevar. Ar trebui sa spuna: este ceea ce este. Si ar trebui sa fii mult mai deschis decat gandirea ta pentru a realiza ca atunci cand cauti o explicatie a vietii tale sau a altcuiva, si vrei sa intelegi cu mintea comportamentul cuiva si il analizezi, sau atunci cand judeci o situatie anume, nu este nimic altceva decat un punct de vedere, una din multele perspective posibile. Nu este nimic altceva decat o increngatura de ganduri. Dar realitatea este unita si intreaga si in ea toate lucrurile sunt interconectate astfel incat nimic nu exista in sine insusi si datorita lui insusi. In realitate, fragmentele de gandire taie acest spatiu de lucruri legate unele de altele, le taie in bucati de concepte.

Miracolul nu este un produs al mintii. Intelegerea adanca care este un miracol, apare prin simplul fapt al acordarii complete a atentiei voastre cuiva sau unui lucru. Atentia este inteligenta primordiala, constiinta insasi. Ea dizolva barierele create de gandirea conceptuala si cu asta vine si recunoasterea faptului ca nimic nu exista prin sine insusi. Ea intalneste observatorul, iar ceea ce este observat este chiar campul unificat al constiintei. Este vindecatorul separarii.

Mintea exista intr-o stare continua de ,,nu este destul”, si intotdeauna este lacoma dupa mai mult. Cand te identifici cu mintea te plictisesti si vrei sa te odihnesti foarte repede. A se plictisi inseamna ca mintea are o foame dupa mai multi stimuli, mai multa hrana pentru gandire, dar foamea ei nu este satisfacuta niciodata.

Cand esti plictisit, atunci poti sa satisfaci foamea mintii luand o revista, dand un telefon, sau butonand televizorul, navigand pe internet, mergand la cumparaturi, sau si asta nu este nenormal, transferand sentimentul de lipsa si nevoia mintii de mai mult, la corp, indopandu-l regulat cu mai multa hrana. Sau poti sta asa, plictisit, adunandu-te si doar sa observi cum este cand esti plictisit, odihnindu-te si doar sa obesrvi. Si stai asa in reapos. Atunci cand aduci constiinta in aceasta traire, deodata, apare un spatiu si o liniste, asa cum stai tu acolo. La inceput mai putina, dar odata cu cresterea sentimentului interior de spatiu, senzatia de plictiseala va incepe sa se diminueze din intensitate si din semnificatie. Asa ca,… chiar si plictiseala va poate invata cine sunteti si cine nu sunteti voi.

Si atunci veti descoperi ca un om plictisit nu este ceea ce pare a fi. Plictiseala, mania, intristarea, sau teama nu sunt ceea ce sunteti voi in esenta. Ele sunt conditionari ale mintii umane. Ele vin si pleaca.

Nimic din ceea ce vine si pleaca nu sunteti voi!

Urmatorul pas in evolutia umanitatii este sa transcezi gandirea. Aceasta este acum cea mai urgenta sarcina a noastra. Asta nu inseamna sa nu mai gandesti deloc, ci doar simplu, sa nu te mai identifici cu gandul pentru a nu mai putea fi posedat de el.

Simte energia din interiorul corpului tau. Atunci imediat zgomotul mental incetineste si pana la urma inceteaza. Simte aceasta energie in bratele tale, in picioare, in abdomen si in pieptul tau. Doar simtiti viata care sunteti, viata care anima trupul. Atunci corpul vostru devine, am putea spune o usa deschisa spre un sentiment adanc de viu care este in spatele emotiilor fluctuante si a gandirii voastre. Este o stare de viu in voi, pe care o puteti simti cu toata fiinta voastra, nu numai in cap. Fiecare celula este vie, in aceasta prezenta, care este tot ce exista, si in care voi nu mai aveti nevoie sa ganditi.

Adevarul este ca lucrul acesta este de fapt cel mai important lucru care vi se poate intampla in viata voastra. El este inceputul unei schimbari si a unei treceri de la gandire la constiinta prezentei.

Obisnuindu-va cu starea de ,,a nu sti nimic” aceasta stare va va conduce dincolo de minte pentru ca gandirea cauta intotdeauna sa concluzioneze si sa interpreteze. Si ii este teama de a nu sti nimic. Asa ca atunci cand veti accepta sa nu mai stiti nimic, chiar atunci, in clipa aceea, voi veti trece dincolo de minte. Si atunci o cunoastre adanca care nu este canceptuala iese la suprafata, in aceea stare.

Creatiile artistice, sportul, dansul, invatatul, consilierea – tot ce este mai bun in orice stiinta se obtine in momentul cand mintea ganditoare nu mai este deloc implicata, sau are doar un loc secundar. Atunci, o putere si o inteligenta infinit mai mare decat voi si totusi una in esenta cu voi, este ceea care se exprima atunci, creand. Si nu mai este si nici-un proces de decizie, – de cum sa se faca lucrurile – se intampla numai o actiune potrivita, si voi nu sunteti cel ce o faceti. Maretia vietii este opusul controlului. Numai atunci voi va aliniati de fapt, cu aceasta constiinta minunata. In clipa aceea, ea este ceea care actioneaza, vorbeste, sau face ceva.

Un moment de pericol poate aduce la o oprire temporara a curgerii gandurilor si lucrul acesta va va da gustul a ceea ce inseamna sa fii prezent, alert si treaz.

Adevarul este infinit mai cuprinzator decat poate mintea noastra sa cuprinda. Si nici-un gand nu poate cuprinde Adevarul. In cel mai bun caz, poate doar sa indice spre el. De exemplu, se spune: ,,toate lucrurile sunt una”. El este un indicator, nu o explicatie. Sa intelegi aceste cuvinte, inseamna sa simti in adancul sufletului tau, adevarul spre care ele arata.

Nu va mai ingrijorati! Lasati viata in pace! Ea isi poarta singura de grija. Este tot ce trebuie sa faceti.

Autor: Eckhart Tolle

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom cu drept de libera practica, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica individuala si de cuplu, psihotrauma, optimizare personala si terapie relationala.. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Autor: John Welwood

Editura: Elena Francisc Publishing

Psihologia sacră a cuplului

Transformarea profundă de conştiinţă prin care trece omenirea ajunge la punctul său cel mai dureros. Crizele de toate felurile izbucnesc la nivel planetar, dar toate sunt expresia crizei interioare de transformare psiho-spirituală. Şi locul unde aceste transformări personale izbucnesc cu cea mai mare forţă, este viaţa de cuplu. Relaţia de iubire cu celălalt este reflexia relaţiei pe care o avem cu noi înşine. Este zona cea mai dificilă, cu cele mai mari provocări, care scormoneşte în adâncul nostru pentru a scoate la suprafaţă cele mai vechi şi cele mai rezistente traume. Este o zonă întratât de dificilă, încât timp de milenii, căutătorii Adevărului s-au retras în peşterile singurătăţii şi ale abstinenţei, crezând că astfel pot evita întâlnirea dureroasă cu adâncurile inimii lor.

Dar în vremurile noastre, spiritualitatea coboară în viaţa de fiecare zi. John Welwood este un vizionar şi un geniu, este mult mai mult decât un psihoterapeut, este un explorator al conştiinţei influenţat de contactul său cu budismul zen care înţelege că spiritualitatea nu poate fi o trăire desprinsă de corp şi că ea are legătură cu cele mai profunde adâncimi ale fiineţi umane. După „Călătoria Inimii”, o capodoperă despre iubirea conştientă, el revine cu această carte formidabilă Dragoste şi trezire, în care explorează ceea ce el numeşte pshihologia sacră a cuplului. El priveşte provocările iubirii în cuplu ca pe o poartă de acces către trezirea spirituală. Iubirea autentică pentru celălalt ne face să ne privim cu sinceritate, să coborâm în adâncuri, să renunţăm la tot ceea am crezut vreodată că suntem, ne obligă să ne dezbrăcăm de armurile ego-ului, de prejudecată şi de convenţie, ne obligă să ne lepădăm de moştenirile restrictive ale lanţurilor familiale şi karmice, ne obligă să aruncăm armele pe care le-am dezvoltat în copilărie pentru a putea supravieţui şi să rămânem goi, faţă în faţă cu celălalt. Cere un curaj enorm şi acest curaj nu poate veni decât din iubirea adevărată. Iubirea pentru celălalt ne conduce la esenţă şi la trăirea marii Iubiri.

Este o carte practică şi revelatoare, inspiratoare şi clarificatoare, care, pur şi simplu, arde ca o flacără. Este destinată acelora care simt în adâncul lor că iubirea în cuplu poate fi poarta către Revelaţie.

Sursa: Elena Francisc Publishing

Scufita Roz era o orfana care sedea intr-un luminis din padure si astepta sa treaca pe acolo cineva care sa aiba nevoie de ajutor. Uneori ratacea pe poteci, in caz ca ar fi avut cineva nevoie de ea prin alta parte a padurii. Era foarte saraca si nu avea prea multe de oferit, dar tot ce avea, impartea cu bucurie. Putea sa tina obiecte cand persoana in cauza avea nevoie sa aiba mainile libere si avea  capul plin cu precepte intelepte, invatate de la parintii ei cand acestia inca mai traiau. Era de asemenea plina de cugetari vesele si-i  placea sa-i  inveseleasca pe barbatii speriati ce s-ar putea rataci in padure. In felul asta si-a facut multi prieteni. Dar aproape intotdeauna isi petrecea sfarsitul de saptamana in singuratate, fiindca toata lumea mergea la picnic in poieni, iar ea ramanea singura si cam speriata, la randul ei, in padure.  Uneori, o invitau si pe ea la picnic, dar cu trecerea anilor, asta a inceput sa se intample din ce in ce mai rar.

Viata ei era foarte diferita de cea a Scufitei Rosii si, de fapt, in singura ocazie cand cele doua s-au intalnit, nu s-au inteles deloc bine. Scufita Rosie mergea grabita prin padure si, trecand pe langa luminisul in care statea Scufita Roz, s-a oprit s-o salute. Cele doua s-au privit cateva momente, gandindu-se ca ar putea sa devina prietene, fiindca semanau putin, atata doar ca una avea pelerina roz, iar cealalta, pelerina rosie.

–          Unde te duci? A intrebat Scufita Roz. Nu te-am mai vazut niciodata pe aici.

–          Ii duc bunicii niste sandvisuri pe care le-a facut mama, a raspuns scufita Rosie.

–          O, ce frumos! Eu nu am mama.

–          In plus, a continuat Scufita Rosie cu mandrie, cand ajung acasa la bunica, o sa ma manance un lup…cred.

–          Aha…pai, un sandvis pe zi tine lupul la distanta. Iar copilul care-si recunoaste lupul cand il vede e un copil intelept, a zis Scufita Roz.

–          Cugetarile vesele …astea nu mi se par deloc amuzante, a replicat cealalta. Asa ca, la revedere!

–          Cum poti fi asa de rigida? A intrebat Scufita Roz.

Dar Scufita Rosie plecase deja. “N-are pic de simt al umorului, dar cred ca are nevoie de ajutor”, si-a zis Scufita Roz in sinea ei. Asa ca a pornit prin padure ca sa gaseasca un vanator care s-o apere pe Scufita Rosie de lup. Intr-un final, a gasit un vanator, un vechi prieten de-al ei, si i-a spus ca Scufita Rosie are necazuri. L-a insotit pana la usa colibei in care locuia bunica Scufitei rosii si a vazut tot ce s-a  intamplat acolo: pe Scufita Rosie in pat cu lupul, apoi cum acesta a incercat s-o manance, vanatorul  l-a omorat, dupa care el si Scufita Rosie au despicat burta lupului, razand si glumind, si au umplut-o cu pietre. Dar Scufita Rosie nu s-a oboist sa-i  multumeasca, lucru care a intristat-o profund pe Scufita Roz. Iar dupa ce s-a terminat totul, vanatorul a devenit prieten mai apropiat cu Scufita Rosie decat cu cea Roz, ceea ce a intristat-o pe aceasta si mai tare. Era atat de trista, incat a inceput sa manance boabe energizante in fiecare zi; pe urma n-a mai putut dormi, asa ca manca in fiecare seara boabe linistitoare, care s-o ajute sa doarma. Ramasese acelasi copil dragalas si-I placea in continuare sa ajute oameni, dar uneori se gandea ca cel mai bine ar face sa ia o supradoza de boabe de somn.

Concluzii:

Scufita Roz e un scenariu de invins, fiindca ea pierde tot ce castiga. E un scenariu de tip “Nu ai voie sa reusesti decat daca intalnesti un Print”. Se bazeaza pe un plan de tip “Niciodata”: “sa nu ceri niciodata nimic pentru tine”.

Scufita Roz e orfana sau are motive sa se simta asa. E o copila dragalasa, plina de precepte intelepte si cugetari vesele, dar ii lasa pe altii sa gandeasca, sa organizeze si sa duca planurile la indeplinire.  E constiincioasa si gata oricand sa ajute; drept urmare are multi „prieteni”, dar cumva, de cele mai multe ori ramane singura in cele din urma. Atunci incepe sa bea si sa ia droguri stimulatoare si somnifere, si se gandeste deseori la sinucidere. Dupa ce spune „Buna ziua” ofera cateva cugetari vesele, dar asta, doar ca sa treaca timpul pina are ocazia sa intrebe „Pot sa te ajut cu ceva?” In felul asta, ar putea avea o relatie „profunda” cu un invins, dar cu invingatorii nu-i merge prea bine dupa ce se termina cugetarile vesele.

Autor: Eric BERNE

Poveste preluata din cartea “Ce spui dupa Buna ziua? Psihologia destinului uman” – Editura: Trei

Website: http://patmedin.ro/ro/congres

Asociația Patronatul Medicinei Integrative organizează primul Congres Internațional al Organizațiilor de Medicină Integrativă cu tema ,,Medicina Integrativă în folosul societății”. Evenimentul va avea loc miercuri, 23 noiembrie 2011, la Rin Airport Hotel, București.

La eveniment sunt invitați să participe peste 600 de medici, psihologi, farmaciști, terapeuți, reprezentanți ai instituțiilor de stat și ai ONG-urilor, profesori universitari, președinți ai comitetelor de medicină integrativă europene, parteneri, colaboratori străini, jurnaliști, membri ai Asociațiilor de Pacienți, reprezentanți ai Patronatului Medicinei Integrative și federațiilor sindicale.

Lucrările congresului vor cuprinde conferințe științifice, ateliere de pregătire profesională și mese rotunde, acreditate de către Colegiul Psihologilor din Romania cu 5 credite pentru participanti și 10 credite pentru participare cu lucrări.

Printre vorbitorii conferinței se numără specialiști români și străini din Italia, Marea Britanie, Germania, Franța, România care vor susține teme din domeniul socio-medical.

Participarea este gratuita pentru persoanele care se inscriu in perioada 7-21 noiembrie

Pentru inscriere accesati http://patmedin.ro/​inscriere.

Pentru persoanele din Iasi care doresc sa participe la Congresul International al Organizatiilor de Medicina Integrativa, in vederea unei mai bune organizari a deplasarii spre Bucuresti,  va rugam sa contactati Centrul ONCOSUPORT Iasi, la numarul de telefon 0232. 22.77.18 sau 0749.36.26.74. Persoana de contact: Alexandra MOISE.

Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea.

Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.

Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cunoaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevitabil, vom descreşte şi vom muri.

Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asupra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: „Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.”

Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte – fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indirect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxietate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.

Intr-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX – Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner -, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.

S-a născut în anul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon, şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică arată că Epicur nu a recomandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să atingă starea de linişte (ataraxia).

Epicur practica „filosofia medicală”, insistând că, aşa cum doctorul tratează corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filosofiei: să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre? Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte. Viziunea înspăimântătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.

Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exemplul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bineînţeles, se grăbesc să-i liniştească. Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată problema în viitorul îndepărtat, sau să risipească teama copilului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii.

Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca peri oada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă – adolescenţii devin adesea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cântece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În adolescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut în 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.

Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei – care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment – mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.

Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă şi se ivesc semnele sfârşitului carierei profesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.

Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soare le drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi îngheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de neclintit într-un salvator ultim.

Unii oameni – extrem de încrezători în imunitatea lor- trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.

În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este în totdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.

Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zonă a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.

Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mulţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, reflecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe parcursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.

De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: „Nu vă legaţi la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a tentativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacer beze acest punct de vedere limitat.

Orice s-ar spune, moartea chiar „doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.

Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – că înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.

Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormitatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă unde vor fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate:

Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.

Autor: IrvinYALOM

Fragmente din cartea „ Privind soarele in fata” – Editura Vellant

Titlu: Calau si victima

Autor: Guy Corneau

Editura: Elena Francisc Publishing

Un ghid pentru eliberarea din frică

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Teama este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie şi tot teama este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi. Teama este cea care se interpune între noi şi Realitate, ţesând acea pânză a iluziei care ne opreşte să fim manifestarea completă a adevăratei noastre naturi. Iubirea, în schimb, e cea care ne aduce laolaltă. Acolo, în acel abandon sacru al iubirii, descoperim că tot ce ne-am imaginat că ne poate răni, tot ce am crezut vreo dată că ne poate distruge, tot ce am vrut să păstrăm la o distanţă confortabilă faţă de cel ce credeam că suntem, toate acestea fac parte noi şi vin către noi în acestă viaţă ca să ne reîntregească.
De câte ori în viaţă simţim că nu mai avem nici o ieşire, că suntem victimele neputincioase ale situaţiilor şi oamenilor din jurul nostru, de câte ori devenim noi înşine proprii călăi acoperindu-ne de vină şi judecăţi, să privim cu onestitate în noi înşine şi vom observa cum acel moment ascunde de fapt şansa unui mare salt, a unei imense transformări interioare.
La un asemenea proces ne invită Guy Corneau, în această carte care emană o simplitate caldă şi prietenoasă. E ca şi cum adevărurile despre care vorbeşte aşteptau de mult să iasă la lumină din interiorul nostru. Pentru a descifra tainele situaţiilor complicate pe care le trăim în viaţa de zi cu zi şi a ne ghida etapele transformării, el apelează la poveştile captivante în care sunt ţesuţi zeii mitologiei egiptene. Osiris gloriosul, Seth distrugatorul și Isis, sursa vieţii, ne ajută să intelegem situaţiile complexe pe care le trăim. Poziţiile de victimă, de călău sau de salvator apar atunci drept roluri limitative, de care fiecare dintre noi se pot elibera, pentru a se reconcilia cu sine.
De când anumite ramuri ale psihologiei au încetat să mai reducă fiinţa umană la creierul său, redescoperindu-i în schimb sufletul, cu toate profunzimile sale, cu întreaga sa măreţie şi dorul său de întreg, noi orizonturi au început să se deschidă pentru cei aflaţi în căutarea păcii, armoniei, iubirii şi înţelepciunii care-nu-se-pot-pierde. Aceasta este una dintre acele cărţi excepţionale care aduc înţelepciunea perenă, codată în miturile şi arhetipurile umanităţii, pentru a o folosi ca hartă pentru înţelegerea complexelor procese de transformare ale psihicul uman pe drumul descoperirii de sine.

Sursa: AICI

Diagnosticul de cancer provoacă un grad ridicat de stres, generând o gamă variată de stări emoţionale şi mentale, inclusiv neîncredere, negare, disperare, anxietate şi depresie. Persoana care a primit diagnosticul se adaptează la noua situaţie de viaţă într-un interval variabil de timp, influenţat de modul în care aceasta trăieşte la nivel subiectiv noua realitate la care a fost expusă. Familia şi prietenii reprezintă, în această etapă de adaptare, o importantă resursa pentru păstrarea speranţei şi a încrederii în planul de tratament. Realitatea este, totuşi, că nu de puţine ori pacientul oncologic întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte adaptarea şi poate dezvolta diverse tulburări de natură psihică.

Pacienţii oncologici resimt foarte mult stres înainte, în timpul şi după tratament. Mulţi cercetători în domeniul medical au afirmat că furnizarea de servicii de sănătate mintală, complementar abordării strict medicale, poate îmbunătăţi starea de sănătate a acestora şi contribui la prelungirea vieţii.

Abordarea psihoterapeutică are în vedere conexiunea dintre minte şi corp, reflectată în ideea că ceea ce o persoană experimentează la nivel emoţional şi mental poate afecta modul de funcţionare al întregului organism.

Intervenţia psihoterapeutică se poate desfăşura în cadrul unei relaţii de unu-la-unu cu un profesionist sau poate fi într-un format de grup. Scopul abordării psihoterapeutice în cazul persoanelor diagnosticate cu diverse forme de neoplazii este reprezentat de activarea şi dezvoltarea resurselor personale ale acestora, în scopul unei adaptări mai eficiente la situaţia de viaţă cu care se confruntă.

Fiind o relaţie de colaborare între psihoterapeut şi pacientul oncologic, aceştia pot avea în vedere următoarele obiective ale intervenţiei, stabilite de comun acord:

• Constientizarea si exprimarea emotiilor  corelate cu momentul aflării diagnosticului (anxietate, panica, furie etc.)
• Învăţarea unor tehnici eficiente de management al emoţiilor (anxietate, panica, furie etc.)
• Dezvoltarea capacităţii de a gestiona stres-ul
• Întărirea încrederii de sine şi a stimei faţă de sine
• Conştientizarea resurselor interioare
• Învăţarea şi exersarea unor  tehnici de relaxare
• Clarificarea şi soluţionarea conflictelor intrapsihice
• Identificarea motivaţiilor care stau la baza anumitor alegeri de viaţă
• Imbunatatirea comunicării  cu partenerul de viaţă
• Stabilirea unor relaţii mai profunde şi mai armonioase

În cazul în care o persoană se confruntă cu o tulburare psihică, este important de identificat de către profesionistul în sănătate mintală dacă aceasta este anterioară diagnosticului oncologic. În acelaşi timp, este bine de avut în vedere dacă tulburarea psihică a fost determinată de simptomele fizice ale cancerului sau de efectele secundare ale chimioterapiei sau radioterapiei.

Intervenţia psihoterapeutică are efecte directe asupra gradului de respectare a schemei de tratament prescrisă de medicul oncolog şi, totodată, reduce gradul de anxietate asociat procedurilor medicale. Importanţa ei este remarcabilă, deoarece între 40 şi 80% dintre pacienţi nu urmează recomandările primite dacă acestea nu sunt relaţionate cu nevoile, priorităţile şi asteptările acestora. Psihoterapia îi poate ajuta pe pacienţii oncologii să gestioneze mai eficient stările de anxietate şi de depresie şi să aibă o comunicare mai satisfăcătoare cu medicii lor. Pacientul beneficiază, astfel, de susţinere emoţională şi socială, precum şi de o relaţie de încredere, ceea ce are un impact direct asupra calităţii vieţii acestuia. Studiile au demonstrat că există o strânsă legătură între sprijinul emoţional şi social redus şi instalarea depresiei la pacienţii oncologici, fapt cu un impact direct asupra ratei de supravieţuire a acestora. A fost demonstrat că procedurile de terapie de grup, de exemplu, cresc şansele de supravieţuire cu aproximativ 18 luni la pacientele diagnosticate cu cancer mamar în fază de metastază.

Intervenţiile psihoterapeutice pot avea un impact benefic asupra modificărilor la nivelul sistemului imunitar al pacientului. Creierul răspunde la gândurile şi emoţiile unei persoane prin trimiterea de impulsuri nervoase în corpul acesteia, cu impact asupra sistemului endocrin. Cercetări în domeniul psiho-neuro-imunologiei au arătat că stresul cronic afectează negativ în special activitatea celulelor NK (natural killer). Stresul este adesea asociat cu imunosupresia. Stările emoţionale pot sã influenţeze funcţiile sistemului imun prin intermediul sistemului nervos central şi endocrin. Din punctul de vedere al intervenţiilor psihoterapeutice, rezultate statistic semnificative au fost obţinute ca urmare a utilizării unor exerciţii de relaxare, meditaţie şi imagerie mentală.

Psihoterapia poate utiliza o gamă variată de abordări pentru a facilita procesul de schimbare adaptativă la nivel mental, emoţional şi comportamental, în vederea sprijinirii planului de tratament prescris de medicul oncolog. Mulţi specialişti oncologi sunt de părere că o combinaţie între tratamentul standard – chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunoterapie – şi cel paleativ – psihologic, psihoterapeutic – oferă cele mai mari şanse de a menţine calitatea vieţii pacientului. Un astfel de tratament se adresează tuturor problemelor pacientului, începând cu ameliorarea simptomelor somatice, continuând cu terapia standard în cancer şi cu susţinerea emoţională şi spirituală. Satisfacerea tuturor acestor nevoi demonstrează puternica legătură între psihic şi somatic, între minte şi trup.

Program de psihoterapie pentru femeile diagnosticate oncologic

Autor: psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU

Declaratia mea de autoestimare

In copilarie, locuiam la o ferma din Wisconsin. Pe veranda din spatele casei se afla un vas urias din fier, care avea pereti rotunzi minunati si se sprijinea pe trei picioare. Mama facea sapun de casa, asa ca, o parte din an, vasul era plin cu sapun. Vara, cand veneau oamenii oamenii la treierat, umpleam vasul cu tocanita. Uneori, tata tinea in el balegar pentru straturile de flori ale mamei. L-am numit “vasul 3-S”. Oricine dorea sa il foloseasca avea de raspuns la doua intrebari: ce se afla acum in vas si cat de plin este vasul?

Cand utilizez cuvantul “vas” in aceasta carte, ma refer la sentimentul propriei valori sau stima de sine; pentru mine aceste valori sunt sinonime. Fiecare om isi atribuie siesi o anumita valoare, pozitiva sau negative. La fel ca si in cazul vasului meu vechi, intrebarile sunt urmatoarele: cat de valoros ma simt in acest moment si cat de mult atarna aceasta valoare in balanta?

Stima de sine este capacitatea unui om de a se pretui pe sine si de a-si trata propria persoana cu demnitate, iubire si realism. Persoanele iubite sunt deschise la schimbare. La fel si corpurile noastre.

Integritatea, onestitatea, responsabilitatea, compasiunea, iubirea si competenta – toate emana de la persoanele care au o stima de sine inalta. Simtim ca noi contam , ca lumea este un loc mai bun pentru ca noi suntem aici. Avem incredere in competenta noastra. Suntem capabili sa le cerem ajutorul celorlalti, dar suntem de parere ca putem lua singuri decizii in ceea ce ne priveste si ca suntem, in cele din urma, cea mai buna resuesa de care dispunem. Daca ne apreciem propria valoare, suntem gata sa vedem si sa apreciem valoarea celorlalti. Radiem incredere si speranta. Nu avem reguli care sa se opuna la nimic din ceea ce simtim. De asemenea, stim ca nu trebuie sa actionam intotdeauna dupa cum simtim. Ne acceptam pe deplin ca fiinte umane.

Oamenii plini de viata simt aproape mereu ca au vasul plin. E adevarat, toti avem moment cand ne vine sa lasam totul balta, cand ne copleseste oboseala sic and lumea ne-a provocat cu prea multe dezamagiri intr-un timp mult prea scurt, cand problemele vietii par brusc mai multe decat putem noi duce. Dar oamenii plini de viata iau aceste sentimente temporare de a avea vasul gol exact ca pe ceea ce sunt: o criza de moment. Aceasta criza poate foarte bine sa reprezinte durerile nasterii unor noi posibilitati pentru noi. Este probabil sa nu ne simtim bine o perioada, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne ascundem. Stim prea bine ca putem iesi din criza intregi.

Cand stima de sine este scazuta, oamenii se asteapta sa fie inselati, calcati in picioare, desconsiderati de cei din jur. Aceasta stare deschide drumul catre victimizare. Cei care se asteapta la ce e mai rau atrag raul si, de obicei, sufera de pe urma lui. Pentru a se apara, ei se ascund in spatele unui zid de neincredere si se afunda intr-o stare ingrozitoare de singuratate si izolare. Astfel, despartiti de ceilalti oameni, devin apatici, indiferenti fata de ei insisi si fata de cei din jur. Le este greu sa vada, sa auda sau sa gandeasca clar si, prin urmare, au tendinta de a-I abuza si de a-I devaloriza pe cei din jur. Oamenii care trec prin astfel de stari ridica ziduri psihologice uriase dupa care se ascund, apoi se apara negand ca fac asta.

A te simti la pamant nu e acelasi lucru cu a avea vasul gol. Cand ai vasul gol, traiesti tot felul de sentimente neplacute, dart e porti ca si cum aceste sentimente nu exista. Este nevoie de multa stima de sine pentru a-ti recunoaste acest tip de sentimente.

Este important sa retinem ca si persoanele cu stima de sine inalta pot avea moment in care nu se simt in cea mai mare forma psihica. Diferenta este ca nu isi pun imediat eticheta de ratati si nici nu pretend ca aceste sentimente nu exista. Si nici nu proiecteaza aceste sentimente asupra altcuiva. E normal sa ne simtim asa din cand in cand. Este o mare diferenta intre a te invinovati pentru aceste stari si a le accepta ca pe stari ale conditiei umane, carora trebuie sa le facem fata.

Daca aveti o stima de sine scazuta si nu admiteti acest lucru, este ca si cum v-ati minti pe voi sip e cei din jur. Subaprecierea propriilor sentimente duce in mod direct la subaprecierea propriei persoane, de unde scaderea si mai dramatica a stimei de sine. Mare parte din ceea ce ni se intampla este rezultatul propriei noastre atitudini. Si din moment ce este vorba despre atitudine, inseamna ca o putem schimba.

Orice moment din viata este potrivit pentru a incepe sa invatam stima de sine mai inalta. Exista intotdeauna speranta ca viata noastra se poate schimba pentru ca putem invata lucruri noi. Oamenii pot creste si se pot schimba atata vreme cat traiesc. Totul depinde de cat de hotarati suntem. Primii pasi, extrem de importanti, sunt sa stim ca schimbarea este posibila si sa ne luam angajamentul ca ne vom schimba. Poate ca unii dintre noi invata mai greu, dar toti putem fi educati.

Autor: Virginia Satir

Fragmente din cartea “Arta de a fauri oameni” – editura TREI