Psihoterapeut Iași

Autor: Ted A. Grossbart, Carl Sherman

Editura: TREI

Nimeni nu este imun la stresul emoţional. Şi pentru că mintea şi corpul funcţionează ca un tot, fie că suntem sănătoşi, fie bolnavi, pielea este des folosită, conştient sau nu, ca mijloc de eliberare a tensiunii.

Să îţi înţelegi conflictele, nevoile şi temerile – să înţelegi viaţa emoţională a pielii tale – este pasul cel mai important spre controlarea factorilor psihologici care provoacă, declanşează sau agravează boala.

Autorii propun metode de autodiagnosticare, precum şi tehnici psihoterapeutice care pot fi utilizate cu uşurinţă de oricine, pentru ameliorarea stării pielii, precum şi un foarte util inventar al afecţiunilor dermatologice, descrise în detaliu.

Fragmente din carte:

Legăturile strânse cu sistemul nervos fac pielea să fie foarte sensibilă la emoţii; ea poate fi mai conectată decât conştientul tău cu nevoile, dorinţele şi temerile tale cele mai adânci. Se poate ca tu să nu fii conştient de anxietatea profundă pe care ţi-o cauzează conferinţa de a doua zi, însă pielea exprimă această tensiune prin urticarie sau prin acnee.
Un simptom persistent al pielii este adesea un mesaj de la eul interior – un strigăt de ajutor. Descifrarea mesajului este ca şi cum ai învăţa să interpretezi „limbajul trupului” altei persoane, în loc să o asculţi pur şi simplu. Ce încearcă să îţi transmită pielea? Este o parte a unui organism complex minte-corp, proiectat mai presus de toate pentru supravieţuire, iar supravieţuirea oricărui organism constă în satisfacerea nevoilor de bază. Simptomele pielii te pot deranja, incomoda sau chiar tortura, dar de multe ori reprezintă încercări de a obţine ceea ce ai nevoie din punct de vedere biologic şi emoţional, pentru a înflori.
Nevoile emoţionale par nepalpabile pe lângă cele biologice (adică dragostea, în comparaţie cu mâncarea şi apa) şi sunt doar cu puţin mai negociabile, fiind greu de spus unde se termină unele şi încep celelalte. Într-un studiu celebru, psihanalistul francez Rene Spitz a observat sugarii dintr-un orfelinat. Aparent, toate nevoile lor biologice erau satisfăcute: erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi ţinuţi la adăpost; dar nu primeau niciun pic de dragoste – rar erau luaţi şi mângâiaţi, precum bebeluşii mai norocoşi din familii iubitoare. Mulţi dintre aceşti copii, a constatat Spitz, nu s-au dezvoltat corespunzător. Fără hrana vitală a iubirii, unii s-au ofilit fizic; alţii au murit. Alte studii au confirmat faptul că dragostea şi îmbrăţişările sunt necesare pentru o dezvoltare sănătoasă. Bebeluşii instituţionalizaţi sunt mult mai predispuşi la eczeme decât ceilalţi.
Nevoile noastre sunt mult mai vizibile în primii ani, când suntem dependenţi de ceilalţi, dar persistă întreaga viaţă. La fel cum niciodată nu depăşim nevoia de mâncare, apă, căldură, tot aşa avem întotdeauna nevoie de trei tipuri de hrană emoţională: dragoste, respect şi protecţie.
Dragostea este echivalentul emoţional al mâncării, darul hrănitor al unei lumi care sprijină viaţa. De asemenea, avem nevoie de respect; dragostea, mâncarea şi restul ne sunt oferite pe măsură ce le cerem, nu în mod arbitrar sau impersonal. Când devenim adulţi, respectul familiei şi al prietenilor ne confirmă că suntem fiinţe umane independente, care merită recunoaştere. Avem nevoie de protecţie atât împotriva extremelor emoţionale, cât şi împotriva temperaturilor extreme, dacă vrem să creştem şi să înflorim. în timp, odată ce învăţăm să menţinem un nivel confortabil de căldură sau răcoare, învăţăm să ne protejăm şi împotriva supraîncărcării emoţionale.

Lumea nu este perfectă, iar din acest motiv apar adesea contradicţii între ceea ce avem nevoie în interior şi ceea ce primim din exterior; acest conflict este tradus în act la graniţa reprezentată de piele. Nevoile nesatisfăcute urmează legea conservării energiei psihice: nevoia de dragoste la vârsta de 6 luni sau nevoia de recunoaştere a adultului de 40 de ani nu va dispărea pur şi simplu dacă nu este satisfăcută. Continuăm să încercăm, în diferite moduri, să obţinem ceea ce avem nevoie. Calea disperată a ultimei soluţii este un simptom fizic.

Unei fetiţe a început să îi cadă părul rapid, imediat după ce a fost abandonată de părinţi; o alta, în vârstă de 9 ani, şi-a pierdut părul la două săptămâni după o ceartă violentă a părinţilor. Furia este adesea implicată: de exemplu, un băieţel de 4 ani se înfuria de fiecare dată când cineva nu îi dădea ceea ce voia, iar această furie era urmată de căderea părului.
Acelaşi tipar poate apărea şi mai târziu în viaţă. Un băiat în vârstă de 18 ani şi-a pierdut brusc părul la două săptămâni după ce sunase o fată ca să stabilească prima întâlnire din viaţa lui; anxietatea provocată de acea întâlnire fusese probabil mai puţin semnificativă decât despărţirea lui simbolică de copilărie. Căderea părului la adulţi se întâmplă adesea pe fondul pierderii sensibili-zatoare a copilăriei.

Din ce în ce mai multe dovezi arată că orice boală care provoacă răni ale pielii organelor genitale creşte vulnerabilitatea la bolile cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA. Deoarece herpesul este o boală transmisibilă recurentă, ce implică organele genitale, impactul său psihologic poate fi devastator. Într-un studiu efectuat de Herpes Resource Center, s-a arătat că 84% dintre persoanele cu herpes au suferit de depresie, iar 42%, de depresie majoră; 25% au spus că au avut sentimente autodistructive; 35% au înregistrat o scădere a dorinţei sexuale, iar 10% au încetat orice activitate sexuală; 70% dintre subiecţi au simţit nevoia de izolare. O scădere a eficienţei în muncă s-a înregistrat la 40% dintre persoane.
Asemenea tulburări pot agrava într-o mare măsură boala. Depresia, ca şi alte probleme emoţionale, poate destabiliza sistemul imunitar care, în mod normal, ţine virusul sub control.
Anxietatea legată de recurenţe poate declanşa exact acest lucru – un fenomen pe care eu îl numesc „avalanşă”. Un articol despre herpes, apărut în revista Times, a provocat ruşine, furie şi anxietate celor care sufereau de această boală – în consecinţă, unii dintre pacienţii mei au suferit recurenţe ale bolii.

Desigur, nu toţi cei care suferă de herpes reacţionează la fel: la fel ca oricare altă boală, şi aceasta loveşte cel mai puternic în punctul cel mai vulnerabil – acel călcâi al lui Achile emoţional. Boala împreună cu problemele nerezolvate din copilărie, ţinute ascunse, creează o doză dublă de nelinişte.
Este vital să te întrebi cum acţionează boala în favoarea şi împotriva ta. Îţi pot da multe exemple de situaţii în care recurenţele au jucat rolul poliţistului sexual, au provocat autopedepsirea sau au rezolvat conflictele. De exemplu, un artist în vârstă de 28 de ani îşi dorea să devină tată, însă boala revenea ori de câte ori soţia lui era în perioada fertilă: în mod clar, virusul reprezenta dubiile sale în privinţa rolului de părinte. Directorul unei firme de calculatoare, în vârstă de 26 de ani, avea o teamă profundă de intimitate şi ori de câte ori întâlnea o femeie care reprezenta o ameninţare de angajament afectiv, excitându-l sexual şi emoţional, boala reapărea.

Autor: Richard Moss

Editura: Elena Francisc Publishing

Nu există decât un singur fel de vindecare: aceea care vine din interior şi care presupune o transformare a conştiinţei. Un alt cuvânt pentru „vindecare” ar putea fi „intregire”. Presupune a deveni conştienţi de integralitatea Fiinţei noastre. De aceea cheile adevăratei vindecări sunt întotdeauna la noi înşine. Orice fel de altă vindecare este doar o îmbunătăţire temporară a sănătăţii, fizice, energetice, emoţionale sau psihice, căci rădăcinile oricărei alterări a acesteia se află în modul în care ne raportăm la tot ce există. Vindecarea, deci, este un proces spiritual şi presupune o evoluţie, o revelaţie despre Sine. O transformare profundă.
Doctorul Richard Moss este un practician. Este un om care a trăit Revelaţia şi, de foarte mulţi ani deja, conduce grupuri de oameni, în întreaga lume, către trăirea vindecării interioare. Este unul dintre iluminaţii acestor timpuri esenţiale pentru Umanitate. Practica sa nu vine din cărţi, ci invers: cărţile sale sunt rezultatul trăirii directe a Revelaţiei. Calea sa este una a Prezenţei, a ieşirii din Ego, a conştientizării nivelurilor Conştiinţei. Este unul dintre marii Maeştrii ai epocii contemporane.
Aceasta este una dintre cărţile esenţiale pentru toţi exploratorii conştiinţei, pe orice nivel s-ar afla. Face parte din bibliografia fundamentală a Călătoriei Inimii. Orice căutător al divinităţii interioare ar trebui să o aibă pe noptieră şi oricine a experientat vreodată o călătorie de conştiinţă extinsă va găsi în ea perspective care să aducă semnificaţii noi, propriilor experienţe.

Fragmente din carte:

Pe cât de salvatoare poate fi câteodată medicina modernă, ea nu tratează rădăcina suferinţei. În multe feluri, nici psihologia modernă nu face acest lucru, pentru că porneşte de la premisa că sinele separat, egoul – cu toate temerile şi speranţele sale – este cel care eşti tu de fapt. Cartea aceasta porneşte de la puterea extraordinară a conştiinţei de a te purta dincolo de ego, în starea de prezenţă.
Mai mult decât de orice condiţie fizică sau circumstanţă exterioară, starea ta de bine este, în cele din urmă, determinată de cât eşti de prezent şi conştient, în loc să fii prins în ceea ce egoul tău îţi relatează continuu despre tine şi viaţă. Suferinţa ta profundă provine mai puţin din starea corpului tău şi mai degrabă din ceea ce egoul tău îţi spune despre această stare. Este acelaşi lucru când e vorba de probleme în relaţii: în general, ceea ce îţi produce o nefericire mai mare este mai puţin ce face cealaltă persoană şi mai curând ceea ce îţi spui tu despre comportamentul ei.
Când faci din momentul prezent piatra de încercare a vieţii tale, vei descoperi secretul vindecării dinăuntru. în Acum câştigi distanţă faţă de egoul tău. Realizezi că, în momentele când egoul îţi controlează mintea – un mod de conştiinţă pe care îl numesc mintea egotică – atunci apar marea majoritate a sentimentelor de nefericire. În Acum te trezeşti la un simţ înnăscut al întregului, care este independent de circumstanţele în care te afli.
Adevărul acesta mi-a fost demonstrat recent, încă o dată, de către un vechi prieten. Deşi ştie că statistic are probabil 1% sau 2% şanse de recuperare dintr-o formă de cancer rară şi agresivă, el s-a deschis într-o aşa măsură trăirii în momentul prezent, încât până şi în timpul chimioterapiei intensive este înseninat de o lumină interioară şi, potrivit cuvintelor sale, se simte „fantastic”. Din profunzimea fiinţei sale, prietenul meu a ales să se scufunde în fiecare senzaţie a procesului de chimioterapie, să trăiască fiecare moment exact aşa cum este. În atitudinea sa nu este niciun semn că s-ar simţi o victimă şi vorbeşte serios când spune că nu s-a simţit cu adevărat rău, în ciuda chimioterapiei şi a cancerului. Dimpotrivă, pentru el, să trăiască profund ceea ce par să fie ultimele lui zile este marea realizare a vieţii sale. Este ca şi cum îşi ţine în mâna stângă viaţa şi în mâna dreaptă moartea fără să creeze o contradicţie, nu este una sau alta. Este doar o stare de uimire.
Acest potenţial de a îmbrăţişa viaţa atât de complet, chiar în circumstanţe extreme, sălăşluieşte în noi toţi. Sănătatea nu este doar absenţa bolii, este prezenţa a altceva, ceva indescriptibil, care răsare dinăuntru. Rezultatul gustării acestui nectar interior, oricare ar fi situaţia în care te afli, este să te cunoşti pe tine însuţi mai complet şi să te simţi recunoscător pentru viaţa pe care o ai.

Poate te întrebi: „Dacă eu nu sunt gândurile pe care mi le spun singur despre mine şi care mă fac special, atunci cine sunt?” Aceasta este, desigur, una din marile întrebări, una esenţială pentru o cale a trezirii. Dar nu este nevoie să încerci să îţi răspunzi la acea întrebare acum, fiindcă răspunsul va fi doar un alt gând, o altă poveste. Este mai important să realizezi cine nu eşti: nu eşti poveştile tale despre tine deoarece faptul de a fi conştient de o asemenea poveste înseamnă (cum am văzut) că eşti mai mult decât acea poveste.
Una din cele mai uimitoare şi satisfăcătoare experienţe în viaţă este să te trezeşti şi să păşeşti conştient înapoi din poziţia Eu, în prezenţa concentrată-cuprinzătoare. Deodată, întreaga ta atitudine se schimbă, limbajul corpului tău se schimbă, întreaga semnificaţie a situaţiei se schimbă, ca şi cum cineva ar fi apăsat un întrerupător. Unde înainte ar fi fost conflict şi neîncredere, acum este spaţiu pentru legătură şi reconciliere. îţi simţi propriu-zis inima deschisă.

Gânduri ca: Nu sunt liber să mă delectez ca alţi oameni, pentru că viaţa mea se învârte în jurul problemelor de sănătate; Nu mă pot relaxa până nu mi-am plătit datoria şi am reuşit să mă restabilesc financiar; Reputaţia mea depinde de reuşita sau eşecul acestui plan de afaceri; Ştiu ce este cel mai bine şi Ar trebui să mă asculţi pe mine sunt toate poveşti despre Mine. Iar dacă sunt ale tale, fiecare va avea consecinţe asupra stării tale emoţionale şi stresului resimţit.
Ori de câte ori realizezi că îţi spui ţie o poveste de tip Eu, încearcă să îţi dai seama în ce fel te face special. De pildă, dacă îţi spui singur una din poveştile despre Mine din paragraful anterior (cum ar fi „Ştiu ce este cel mai bine”), întreabă-te „în ce fel mă face asta să mă simt special?”. Nu te gândi doar la un răspuns şi adăuga: „Eu sunt mai competent.” Aminteşte-ţi să faci un pas complet în spate şi să trăieşti propriu-zis ce îţi răspunde corpul la acea întrebare. Simţi o senzaţie de agresivitate, nerăbdare, iritabilitate sau frustrare? Aceste emoţii sunt semne destul de sigure că eşti prins în grandomanie. Pe de altă parte, se întâmplă să te simţi strivit, slab, confuz sau neadecvat? Aceste sentimente sunt un indicator suficient de bun că setarea ta se află pe starea depresivă.
Dacă ţi se pare dificil să recunoşti ce simţi, priveşte la imaginile pe care le creează mintea ta. Te arată triumfând, câştigând, dominând sau fiind salvatorul? Sau te arată lăsat pe dinafară, perdant, ignorat sau depreciat?

Una dintre primele experiențe umane este cea a abandonului, pornind de la mici schimbări de ritm apărute in rutina zilnică a vieții unui bebeluș, provocate de absențe scurte, întârzieri prelungite sau momentane ale persoanelor semnificative pentru acesta. Tocmai pentru că adulții din viața unui copil sunt implicați în mai multe tipuri de relații, disponibilitatea acestora este uneori conflictuală sau ambivalentă.

Toate aceste adaptări necesare, indispensabile supravieţuirii, pot însemna pentru anumiţi bebeluşi, în funcţie de sensibilitatea sau vulnerabilitatea fiecăruia, o absenţă vitală, care le dezvăluie golul din cameră sau din casă. Acest gol va căpăta un caracter derutant insuportabil, ca o formă de distrugere sau de prăbuşire. O lipsă care va reprezenta o notă discordantă în suita reperelor obișnuite din viața sa și care va deschide poarta către neîncrederea bebelușului în siguranța și securitatea mediului înconjurător. Primele răni profunde se produc în noi atunci când persoana cea mai importantă din jurul nostru se îndepărtează, îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri din care noi ne simţim excluşi.

Aceste absențe sunt interiorizate ca lipsuri (inclusiv situațiile în care mama este prezentă fizic, dar absentă emoțional-afectiv din relația cu copilul), lasând o amprentă dureroasă.  Resimţirea lipsei asociată cu aceste absenţe va fi întipărită cu acurateţe în  memoria trupului. Aceasta este originea unei multitudini de răni primitive și neconsolabile care se vor grefa în noi din primele etape ale vieţii, indiferent de calitatea îngrijirilor, a prezenţei şi a iubirii oferite. De multe ori, vor lua forma unor angoase, temeri, furii sau confuzii tăcute. Şi toate acestea atît de adânc, încât vor rămâne ascunse multă vreme în fiecare dintre noi, înainte de a se reactiva, mult mai târziu, într-un moment neaşteptat, datorită unui eveniment banal, pueril, nesemnificativ, care va avea rolul să redeştepte această rană primordială legată de un abandon,  trăit sau închipuit. Uneori, aceasta se va petrece atât de neaşteptat și de subit, încât îi va surprinde pe cei din jurul nostru si pe noi înşine.

O dată cu dispariţia sau pierderea fiinţelor apropiate si mai ales unice, vor fi activate aceste răni ascunse şi invizibile care există în fiecare dintre noi. Schimbarea şcolii, înmormîntarea unui părinte, mutarea unui vecin, pierderea unui animal sau îmbătrânirea lui mai rapidă decât a noastră ne fac să trăim iar și iar frica de abandon, în ciuda încercărilor de liniștire pe care fie ni le oferim noi înșine, fie alte persoane din anturajul nostru.

Îndoiala, neîncrederea, nesiguranţa, sentimentul de respingere sau impresia că nu sîntem demni de iubire ne macină certitudinile, ne anihilieaza entuziasmul, ne poluează relațiile și ne disimulează așteptările, reprezentand unele dintre cele mai abordate teme de discutie si reflectie in cadrul sedintelor de psihoterapie, in cabinetul psihologic.

Maturizarea sănătoasă inseamnă să învățăm să ne despărțim rămând, în același timp, un tot în intimitatea ființei noastre. Cu timpul, vine descoperirea că sentimentele se schimbă, se transformă și dispar, uneori. Si este natural și firesc să fie așa!

Dincolo de transformările pe care le implică evoluţia oricărei relaţii, dincolo de agitaţiile unei schimbări personale inerente oricărei creşteri, dar care ameninţă echilibrele deja atinse, zguduie credinţele şi repune în discuţie angajamentele luate, orice viaţă relaţională este supusă imprevizibilului. Orice existenţă este capabilă să ne surprindă în punctele vulnerabile, în fidelităţile, dar la fel de bine în privinţa posibilităţilor noastre.

Viaţa oricărei persoane este presărată cu întâlniri și despărţiri, cu implicare și detaşare, cu alianţe şi ruperi de alianţe, cu pierderi şi abandonuri care sint tot atâtea surse de suferinţă.

Indiferent dacă separarea se produce ca urmare a unei decizii proprii sau nu, este exprimată clar printr-o ruptură, îndepărtare sau separare ori ne este impusă, prin abandon, pierdere sau doliu, aceasta are caracteristici proprii si ascunde un sens.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Sunt binevenite opiniile si parerile celor care au participat fie la sedintele de psihoterapie, fie la sedintele de coaching cu mine.

Va invit sa notati opiniile voastre la sectiunea comentarii, multumindu-va ca ati ales sa colaboram pentru o perioada de timp. Imi exprim speranta ca ati obtinut ceea ce ati avut nevoie pe parcursul intalnirilor noastre si ca, acum, sunteti in masura sa performati in zonele in care, la un moment dat, ati intampinat dificultati.

Paste Luminat pentru cei care, astazi, celebreaza Vinerea Mare!

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: „Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: „Mămico, ne izbim de munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. „Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: „Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

Sfaturi pentru fiica mea – o carte mică despre marile evenimente ale vieţii

Autor: Alexandra Stoddard

Editura: Humanitas

Puterea exemplului este elementul-cheie al cărţii de faţă: autoarea este nu doar mamă şi bunică, ci şi o scriitoare de succes, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea cu talent şi umor.

Fiecare sfat din această colecţie personală este preţios pentru orice cititoare, fie ea fiică sau mamă, care doreşte să se simtă stăpână pe propria viaţă şi să-şi găsească echilibrul interior.

Pentru a fi fericite şi a împăca cerinţele vieţii de familie cu cele ale unei cariere solicitante, Alexandra Stoddard ne recomandă, printre altele, să cultivăm valori precum autodisciplina, punctualitatea, independenţa financiară, fără a uita să savurăm bucuriile mărunte, momentele de singurătate şi reflecţie şi ritualurile vieţii de zi cu zi.

Sfaturile ne surprind adesea prin originalitate: „Călătoreşte cu multe bagaje”, „Nu fi punctuală, e bine să ajungi mai devreme”, „Durerea este inevitabilă, suferinţa este o alegere”. Pe rând grave, haioase, îndrăzneţe, nu formează o reţetă facilă, ci pun în lumină repere esenţiale pe care nici o femeie care vrea să se simtă împlinită nu le poate trece cu vederea.

Iata cele cateva sfaturi pe care autoarea le impartaseste atat cu noi, cat si cu …fiica sa.

Găseşte un loc de muncă plăcut şi bine plătit
E mai uşor să te implici într-un proiect decât să te retragi
Gândeşte pozitiv: vei trăi mai mult decât un pesimis
Când ţi-e greu cu-adevărat, ia o pauză
Nu institui reguli pe care nu eşti pregătită să le impui unui copil
Călătoreşte cu multe bagaje
Nu e nevoie să demonstrezi nimic nimănui
O invitaţie nu este o obligaţie
Fii recunoscătoare, dar nu aştepta recunoştinţă
Durerea este inevitabilă; suferinţa este o alegere
Fii mai degrabă generalistă decât specialistă
Deschide cadourile pe îndelete
Dăruieşte păstrându-ţi anonimatul
Simte, nu te mulţumi să gândeşti
Cultivă-ţi prietenii de ambele sexe
Deconectează-te de la tehnologie, nu-ţi căuta scuze
Aminteşte-ţi că nimănui nu-i e uşor
Când găseşti ceva care-ţi place, fă-ţi rezerve
Nu fi punctuală; e bine să ajungi mai devreme
Învaţă din înţelepciunea copiilor tăi
Spune-ţi că n-ai făcut nimic rău
Învaţă să te coafezi singu
Nu face presupuneri
Pune-ţi deoparte bani de buzunar
Fii activă
Învaţă să treci unele lucruri cu vederea
Este esenţial să te pregăteşti
Regula celor cinci ore
Vino cu un punct de vedere original
Nu păstra ce-i mai bun pentru final
Nimeni nu te cunoaşte şi nu te înţelege mai bine decat tine insuti
Când un lucru se schimbă, ai şansa să regândeşti totul
Urmează-ţi neabătut planurile
Vezi oamenii aşa cum sunt, nu cum ar trebui să fie
Nu există siguranţă în afara forului interior
Foloseşte des cuvinte de mulţumire şi apreciere
În viaţă ai nevoie şi de timp de relaxare
Gândeşte-te la tine: dacă-ţi urmezi propriul drum, le poţi fi de folos tuturor
Continuă să faci ceea ce faci
Sufletul tău nu este de vânzare
Angajează-ţi propriul consultant financiar
Nu te simţi vinovată din cauza sentimentelor pe care le ai pentru părinţii tăi, pentru părinţii adoptivi sau pentru rudele prin alianţă
Găseşte o cale de a împărtăşi ceea ce ai primit
Îmbrăţişează schimbarea
Asculă-ţi înţelepciunea trupului
Termină în forţă
Bucură-te de singurătate
Aminteşte-ţi că omenii se comportă ciudat când vine vorba de bani
Dă tot ce poţi şi ignoră restul
Viaţa cere timp
Ai grijă la ce renunţi
Graba strică treaba
Eşti mai deşteaptă şi mai înţeleaptă decât crezi
După ce ţi-ai spus punctul de vedere, stai jos

Oamenii sunt născuţi pentru a iubi. Înainte de a dobândi cunoaşterea, inima copilului este complet deschisă. El nu este atras decât de iubire şi nu simte o respingere decât pentru acele locuri în care nu există iubire. După ce apare vocea cunoaşterii, el procedează exact invers: se simte atras de locurile în care nu există iubire şi pleacă din acele locuri în care există iubire.

Avem întotdeauna de ales, iar dacă ne-am iubi cu adevărat pe noi înşine, am alege iubirea. Nu am mai accepta niciodată să fim răniţi, acceptând abuzurile şi minciunile altora. Dacă ne rănesc, cei din jur o fac pentru că acceptăm să fim răniţi, pentru că stăm şi nu plecăm. Şi totuşi, noi rămânem, pentru că suntem convinşi că merităm pedeapsa respectivă. Apoi îi învinovăţim pe ceilalţi pentru că ne-au făcut să ne simţim atât de prost, dar soluţia nu este asta. Soluţia era să plecăm şi să nu stăm acolo.

Cum poţi crede pe cineva care îţi spune: „Te iubesc”, după care te tratează cu lipsă de respect şi cu violenţă emoţională? Cum îl poţi crede, când vezi că nu doreşte decât să îţi controleze viaţa, să-ţi spună ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, ce ai dreptul şi ce nu ai dreptul să crezi? Cum poate pretinde cineva că te iubeşte, încărcându-te apoi cu toate gunoaiele sale emoţionale, cu gelozia şi invidia sa?

Cum îi poţi spune cuiva „Te iubesc”, făcându-l apoi să sufere în fel şi chip şi transmiţându-i părerea ta proastă despre el? „Simt nevoia să-ţi spun ce nu este în regulă cu tine tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să te judec, să îţi demonstrez vinovăţia şi să te pedepsesc tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să îţi spun tot timpul că greşeşti şi să te fac să te simţi mizerabil tocmai pentru că te iubesc”. Din cauza acestei „iubiri”, oamenii sunt nevoiţi să suporte toate crizele de mânie, de gelozie şi toată prostia celor care „îi iubesc”.

Chiar credeţi că acest lucru înseamnă iubire? Nici vorbă! Este cel mai curat egoism, dar oamenii se încăpăţânează să-i spună „iubire”, după care trag concluzia: „Iubirea provoacă suferinţă”. În realitate, ei se rănesc singuri, prin minciunile lor. Toate certurile care afectează atâtea relaţii de cuplu au la bază numai prostii. Ele nu au nimic de-a face cu iubirea, ceea ce explică de ce sunt atât de hămesiţi după iubire oamenii.

Când eşti incapabil de iubire, este evident că nu poţi împărtăşi acest sentiment într-o relaţie de cuplu (sau de prietenie).

În schimb, dacă eşti deschis faţă de iubire, o vei recepta imediat; dacă celălalt este la rândul lui incapabil de iubire, nimeni nu te obligă să rămâi alături de el. Ai tot dreptul să fii deschis faţă de iubire, dar nu şi faţă de abuzurile altuia. Nu fiţi niciodată deschişi faţă de certuri, de învinovăţiri, de otrava celor din jur. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe sine, nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect.

Mulţi oameni îmi spun: „Doamne, cât îmi doresc pe cineva care să mă iubească. Cât mi-aş dori să cunosc pe cineva cu care să mă potrivesc şi cu care să-mi împart viaţa”. Ce înseamnă însă „să te potriveşti cu altcineva”? Totul pleacă de la felul în care înţelegi să te porţi cu tine însuţi. Dacă te tratezi singur cu egoism, nu vei face decât să te foloseşti de celălalt pentru a-ţi face mai departe rău.

Cum am putea aspira la o relaţie de iubire când nici măcar nouă nu ne place de noi înşine? Cum am putea pretinde că iubim pe altcineva când suntem incapabili să ne iubim pe noi înşine? Este imposibil să îţi respecţi partenerul când nu te respecţi pe tine însuţi, când te simţi nedemn şi bun de nimic. Cum ai putea să-ţi respecţi partenerul când nu poţi să te respecţi pe tine însuţi? Cum poţi dărui ceva ce nu ai?

Cea mai frumoasă poveste de iubire începe întotdeauna cu tine însuţi. Tu nu poţi fi responsabil decât pentru o jumătate a relaţiei, respectiv pentru tine însuţi. Dacă te respecţi pe tine, îţi vei respecta şi partenerul.

Viaţa este foarte scurtă. Nu avem de unde şti dacă prietenii, copiii, partenerul de viaţă vor continua să mai fie aici şi mâine. Imaginaţi-vă că vă certaţi cu copilul sau cu partenerul dumneavoastră de viaţă, căci dorinţa de a vă exprima opinia este mult prea importantă pentru dumneavoastră ca să nu-i daţi curs. Vă pierdeţi controlul, din cauza minciunilor în care credeţi, şi îl răniţi îngrozitor. A doua zi descoperiţi că a murit. Cum vă simţiţi ştiind că i-aţi spus toate acele lucruri, în care nici măcar nu credeţi cu adevărat?

Viaţa noastră este atât de scurtă încât de fiecare dată când îmi văd copiii, mă bucur cât pot de mult. Ori de câte ori am prilejul, mă bucur de soţia mea, de părinţi, de prietenii mei. Dar cel mai mult mă bucur de mine însumi, căci de mine nu mă despart niciodată. De ce mi-aş risipi preţiosul timp pe care îl petrec cu mine însumi judecându-mă, respingându-mă, făcându-mă să mă simt vinovat şi ruşinat?

De ce mi-aş risipi energia în stări de mânie sau gelozie, care îmi fac atâta sânge rău? Dacă am o stare de neplăcere emoţională, încerc să descopăr cauza ei, după care o rezolv. În acest fel, îmi regăsesc fericirea şi continui liniştit să îmi trăiesc povestea vieţii.

Dacă ne transformăm, dacă învăţăm să ne iubim pe noi înşine, vom putea transmite apoi seminţele iubirii şi adevărului copiilor noştri. Acestea vor creşte odată cu ei şi le vor schimba viaţa. Nu este greu de imaginat în ce fel se poate schimba viaţa unui copil dacă în locul seminţelor urii, judecăţii, vinovăţiei şi ruşinii, în el cresc seminţele iubirii. Nu este greu de imaginat cum va creşte el dacă îl tratăm cu acelaşi respect cu care ne tratăm noi, adulţii, fără a încerca să le călcăm în picioare integritatea numai pentru că suntem mai mari şi mai puternici decât ei. Nu este greu de imaginat ce se poate petrece dacă îl învăţăm să aibă încredere în el însuşi şi să creadă în propria lui voce interioară, nu tot ce i se spune din dreapta şi din stânga.

Mulţi oameni m-au întrebat de ce nu lucrez cu copii. Motivul este simplu: pentru că au deja părinţi. Orice le-aş spune eu copiilor, părinţii lor pot schimba cu o singură frază. De aceea, prefer să am de-a face cu părinţii şi cu profesorii lor, căci aceştia sunt oamenii de la care copiii învaţă cel mai mult. Viitorul rasei umane depinde de copii. Va veni o zi când aceştia ne vor lua locul, iar noi îi învăţăm să se comporte la fel ca noi. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii dumneavoastră v-ar fi spus o poveste diferită pe vremea când eraţi copil. Viaţa dumneavoastră actuală ar fi fost complet alta. Din fericire, povestea dumneavoastră mai poate fi încă schimbată, iar dacă aveţi copii, singura modalitate prin care le puteţi schimba povestea vieţii constă în a vă schimba propria poveste.

Don Miguel Ruiz – Vocea cunoasterii

Fie ca astazi sa celebram extraordinara putere a feminitatii, cu tot ceea inseamna ea – frumusete, blandete, intuitie, compasiune, dragoste, toleranta!

Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte.

Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma-urmei este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi.

Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, fiindcă dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte.

Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur.

Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi.

Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru nu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea cunoaşterii ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane.

Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău.

Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru aceasta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi.

Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea.

Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflecţia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat şi te simţi incredibil de fericit.

Consider că am toate drepturile de a fi prost-dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost-dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?”. Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi.

Este atât de uşor să îţi scrii povestea plin de iubire. De ce să complicăm lucrurile, când iubirea este adevărata noastră natură? Atunci când nu respectăm ceea ce suntem cu adevărat, noi opunem rezistenţă în calea iubirii. De multe ori, ne temem să iubim pentru că nu ezităm să credem în cea mai mare dintre minciuni, şi anume „Iubirea provoacă suferinţă”. Aşa cum am spus de atâtea ori, iubirea nu provoacă niciodată suferinţă. Ea nu poate provoca altceva decât plăcere. Din păcate, ea poate fi folosită (în mod greşit) pentru a-ţi provoca singur suferinţă.

Don Miguel Ruiz – Vocea cunoasterii

Urmeaza partea a II-a…

Carte: Am nevoie de iubirea ta

Autor: Katie Byron

Editura:Elena Francisc Publishing

Viaţa este relaţie. Ne definim pe noi înşine în funcţie de felul în care ceilalţi ne oglindesc. Apoi, o enormă maşinărie a gândirii este pusă în funcţiune, iar imaginea pe care o primim despre noi înşine de la ceilalţi este analizată, disecată, tragem concluzii despre ceea ce credem că suntem şi despre cum „ar trebui să fim”. O perdea de imagini înşelătoare, de convingeri şi de speculaţii ia locul realităţii. Ego-ul rătăceşte în nisipurile mişcătoare ale iluziei. Căutăm cu disperare în afara noastră ceea ce ne refuzăm noi înşine: iubirea, respectul, compasiunea. Ceilalţi nu facdecâtsă reflecte propriile noastre temeri, blocajeşi frustrări. Relaţia cu exteriorul nu este decât o reflexie a relaţiei cu noi înşine.
Katie Byron este un maestru contemporan care-şi împărtăşeşete calea. După „Iubeşte ceea ce este”, un bestseller care a schimbat viaţa a milioane de oameni, ea abordează cea mai delicată zonă a experienţei noastre umane: relaţia cu ceilalţi şi de fapt, cu noiînşine. Cu simplitate şi claritate, ea desluşeşte drumul descoperirii de sine dincolo de cortina înşelătoare a gândurilor şi a convingerilor: nu avem nevoie de nimic şi nu trebuie să facem nimic pentru a fi iubiţi, apreciaţi şi respectaţi. Când suntem în contact cu adâncul fiinţei noastre, percepem marele adevărcă Iubirea nu depindede nimeni şi de nimic, doarde noiînşine. Este Iubirea care nu dispare, nu oboseşte, nu se uzează. Este Iubirea ca expresie a conştientei de Sine.

Fragment din carte:

Ai simţit vreodată că, cu cât cauţi mai tare iubirea, cu atât ea pare să te ocolească mai mult? Sau că, tot căutând aprobarea, începi să te simţi nesigur? Dacă da, află că e un motiv. Şi anume, căutarea iubirii şi aprobării reprezintă un drum sigur în a pierde conştientizarea ambelor. Poţi să pierzi conştientizarea iubirii, dar niciodată iubirea însăşi. Iubirea este ceea ce suntem. Deci, dacă iubirea este ceea ce suntem, de ce o căutăm din răsputeri, de multe ori fără rezultate? Doar din cauza a ceea ce gândim – a gândurilor pe care le avem şi care nu sunt adevărate.
Nu vreau să crezi nimic din asta. Poţi să verifici singur acest lucru, pe parcursul acestei cărţi, sau când laşi cartea jos ca să-ţi pui cele patru întrebări despre relaţiile tale, sau lipsa lor, şi descoperi astfel cum viaţa ta se schimbă.
Ce gândim când căutăm iubirea, aprobarea şi aprecierea? Gândim că iubirea şi aprecierea altora reprezintă temelia oricărui lucru bun din lume. Gândim că, tot căutând idila, găsim iubire, un partener de sex, o relaţie de lungă durată, căsătoria, familia. Şi mai gândim că încercarea de a impresiona societatea – încercarea de a câştiga admiraţia oamenilor vizaţi – reprezintă cea mai bună soluţie în a aduce faimă, bunăstare şi satisfacţie în vieţile noastre.
Gândim aşadar că dacă reuşim în această căutare, suntem ca acasă: în siguranţă, la căldură şi apreciaţi. Şi dacă eşuăm? Suntem fără adăpost, afară în frig, pierduţi în mulţime, neobservaţi, singuri şi uitaţi. Dacă asta este miza, nu e de mirare că această căutare poate fi atât de înspăimântătoare şi devoratoare. Nu e de mirare că un compliment poate să-ţi înfrumuseţeze ziua, în timp ce un cuvânt dur poate să o strice.
Fricile noastre cele mai adânci rar ies la suprafaţă. Sunt puţini cei care gândesc că sunt în situaţia să eşueze în societate şi să dispară. In schimb, mii de gânduri apar toată ziua: „M-a observat?”, „De ce nu mi-a zâmbit?”, „Am făcut oare impresie bună?”, „De ce nu m-a sunat înapoi?”, „Arăt bine?”, „Trebuia să fi spus asta?”, „Ce cred ei acum despre mine?”. Monitorizăm constant să vedem dacă pierdem sau câştigăm teren în marea miză a aprobării. Aceste gânduri pasagere sunt rar observate sau cercetate şi totuşi pun în mişcare sute de strategii, gândite pentru a câştiga favoarea şi admiraţia sau pur şi simplu doar pentru a mulţumi. Credinţa neexprimată e că dacă oamenii nu te aprobă, nu ai valoare.
Ironia e că lupta pentru câştigarea iubirii şi aprobării face foarte dificilă experimentarea lor. Cei care caută la nesfârşit aprobarea nu-şi dau seama că sunt iubiţi şi susţinuţi nu datorită, ci în ciuda eforturilor lor. Iar cu cât caută mai încordaţi, cu atât e mai puţin probabil ca ei să observe.

Katie Byron

Cabinet psihologic – psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.ro