Pedepsele corporale si “misiunile” politice
Cand i se inoculează unui copil convingerea că este umilit şi chinuit spre binele lui, el poate rămane cu această credinţă o viaţă intreagă. Urmarea va fi că acest om işi va maltrata şi el propriii copii şi va fi convins că face o faptă bună. Ce se intamplă insă cu furia, cu mania, cu durerea pe care a trebuit să le reprime in copilărie, in timp ce era bătut de părinţi şi trebuia să mai şi accepte acest tratament ca pe o binefacere? Toate aceste intrebări m-au apropiat de răspunsul la prima mea intrebare legată de copilărie: de unde vine răul pe lume?
Mi-a devenit tot mai clar că răul este re-creat in fiecare generaţie. Nou-născutul este nevinovat. Indiferent ce inclinaţii poate avea, nou-născutul nu simte dorinţa de a distruge viaţa, ci vrea să fie ingrijit, protejat şi iubit şi vrea să iubească el insuşi.
Cand aceste necesităţi nu sunt satisfăcute, cand copilul este in schimb maltratat, i se schimbă macazul vieţii. Un om nu se simte presat spre distrugere decat cand la inceputul vieţii lui sufletul i-a fost schingiuit. Un copil care a crescut cu dragoste şi respect nu este motivat pentru războaie. Răul nu face neapărat parte din natura umană.
Pentru a-mi dovedi mie insămi că presupunerile mele sunt corecte, m-am indreptat către viaţa lui Adolf Hitler. M-am gandit că, dacă ceea ce descoperisem se va confirma la acest om, dacă aş reuşi să demonstrez că cel pe care-l consideram cel mai infiorător criminal şi exterminator in masă fusese programat de părinţii lui să devină un monstru, atunci ideea tradiţională şi liniştitoare a predispoziţiilor spre rău nu ar mai sta in picioare. In cartea mea La început a fost educaţia am descris copilăria lui Hitler şi mulţi oameni au fost puşi pe ganduri. O cititoare mi-a scris in acest timp: „Dacă Hitler ar fi avut cinci fii, asupra cărora să se răzbune pentru torturile şi inşelăciunile suferite in copilărie, poate nu i-ar fi căzut victimă poporul evreu. Toate chinurile trăite odinioară se pot descărca asupra propriului copil, deoarece crima asupra sufletului propriului copil poate incă fi camuflată prin cuvinte precum educaţie şi disciplinare”. Adolf Hitler invăţase in casa părintească să considere bătăile şi umilinţele ca necesare şi juste, iar mai tarziu, ca adult, acţionase la fel, pretinzand că trebuie să salveze Germania prin uciderea evreilor.
La fel şi-au ideologizat şi alţi dictatori actele de răzbunare: Stalin trebuia să elibereze Rusia de cosmopoliţii subversivi, Napoleon trebuia să intemeieze cu orice preţ Marea Naţiune, iar Milosevic trebuia să făurească Serbia Mare. Orbirea societăţii faţă de aceste mecanisme face ca războaiele să fie incă posibile, deoarece cauzele lor rămân necunoscute.
Un copil bătut invaţă insă să se teamă de părinţi. Mai invaţă să-şi bagatelizeze propriile dureri, chiar să nu le mai simtă şi mai ales să se simtă vinovat. Intrucat este lipsit de protecţie in clipa cand este atacat, invaţă să creadă că un copil nu merită protecţie şi respect.
Mesajele greşite sunt memorate ca informaţii in corpul lui şi ii influenţează concepţia asupra lumii şi mai tarziu atitudinea faţă de alţii şi faţă de el insuşi. Acest copil nu va fi capabil nici să-şi apere dreptul la demnitate, nici să recunoască semnalul de pericol reprezentat de durerea fizică şi să se orienteze ca atare. Ca urmare, sistemul lui imunitar va avea poate de suferit.
Neavand alt model de comportament, copilul va inţelege limbajul violenţei şi al prefăcătoriei ca singur mijloc de comunicare şi il va folosi la randul lui, căci adultul vrea de obicei ca sentimentul de neajutorare pe care l-a refulat odinioară să rămană incontinuare refulat.
Pedepsele corporale nu provoacă insă intotdeauna acte de răzbunare impotriva altora. Ele duc mult prea des la distrugerea propriei vieţi – pană la sinucidere. Cartea lui Jeffrey Eugenides The Virgin Suicides – Sinuciderile virginelor şi filmul cu acelaşi titlu demonstrează energic această legătură.
Autor: Alice Miller
