You are here: Home > Articole, Resurse > Starea de neiubire si ranile sufletului

Starea de neiubire si ranile sufletului

Toate problemele carora nu reusim sa le dam de cap isi au originea in ceea ce eu numesc starea de neiubire – o banuiala bine inradacinata a multora dintre noi ca nu putem fi iubiti sau ca nu suntem cu adevarat demni de a fi iubiti pentru ceea ce suntem.  Aceasta nesiguranta fundamentala face sa ne fie foarte greu sa avem incredere in noi insine, in alti oameni sau in viata in general.

Faptul ca nu stim, in adancul fiintei noastre, ca suntem iubiti si demni de iubire ne submineaza capacitatea de a oferi si a primi iubire in mod liber. Este rana esentiala care genereaza conflicte interpersonale si o serie de tulburari binecunoscute in relatii. Neincrederea, frica de a fi folosit sau respins, gelozia si dorinta de razbunare, ridicarea de ziduri de aparare, situatii conflictuale in care vrem sa demonstram ca avem dreptate, trezirea cu usurinta a sentimentului de ranire sau jignirea si invinuirea altora pentru durerea noastra sunt doar cateva dintre modurile in care se prezinta nesiguranta noastra de a fi iubiti sau demni de iubire.

Starea de neiubire apare deseori sub forma unor izbucniri emotionale neasteptate, ca reactie la orice umbra de banuiala ca am putea fi raniti sau lezati. Este ca si cum un rezervor de neincredere si de resentimente ar astepta sa fie destupat, lucru ce poate fi determinat de cel mai nesemnificativ incident. Chiar si oamenii dragastosi si plini de compasiune poarta deseori in ei o portie destul de mare de neiubire si de resentimente care in anumite circumstante pot erupe in mod neasteptat.

In cazul anumitor cupluri, aceste explozii au loc devreme, distrugand o relatie abia imbobocita de la primele intalniri. In cazul altora, starea de neiubire poate sa nu se manifeste decat mai tirziu, cand au o casnicie aparent fericita, cand unul sau ambii parteneri se trezesc intr-o buna zi si simt ca nu sunt cu adevarat vazuti sau intelesi. Nu este neobisnuit pentru femeile casatorite de mult timp sa spuna: “Stiu ca sotul meu ma iubeste, dar, nu stiu de ce,  nu ma simt iubita”.

Uneori, starea de neiubire apare sub forma unor certuri interminabile si iritari minore, ca si cum ambii parteneri ar cauta incontinuu motive de galceava.

Ca psihoterapeut, am fost intrigat de tenacitatea si intransigenta  starii de neiubire, care poate continua sa salasluiasca in psihic, in ciuda multor dovezi  contrare  (chiar si atunci cand oamenii din viata noastra chiar ne iubesc) sau in ciuda multor ani de psihoterapie sau practica spirituala. Si mai rau este ca starea  de neiubire are puterea de a respinge, submina sau sabota si iubirea care inca exista. Intr-un fel sau altul iubirea disponibila pare intotdeauna sa fie prea putina – nu e suficienta, nu e destul de buna sau nu este cea potrivita. Cumva nu reuseste sa ne convinga ca suntem cu adevart iubiti sau demni de iubire. In acest fel, starea de neiubire – ca o banuiala ca nu vom fi sau nu putem fi imbratisati sau acceptati – ne determina sa nu ne lasam patrunsi de iubirea care chiar ar putea sa ne desfaca din stransoarea acestei stari.

As defini iubirea foarte simplu: ca o combinatie puternica de deschidere si caldura, care ne permite sa intram intr-un contact real, sa ne bucuram de el si sa-l apreciem, si sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata in general.

Cand prezenta iubirii este vie si traieste in noi, nu exista niciun dubiu ca viata noastra isi urmeaza telul si este plina de sens, indiferent de circumstantele exterioare. Simtim ca suntem conectati la ceva mai presus de fiinta noastra redusa. Asta face ca povara izolarii si alienarii sa ne fie ridicata de pe umeri, umplandu-ne de pace si bunastare. Dar atunci cand iubirea nu este prezenta, ceva intotdeauna ne intristeaza, nu pare a fi in regula; ceva pare ca lipseste, si ne este greu sa gasim bucurie, chiar si atunci cand circumstantele sunt favorabile. Cadem usor prada lipsei de sens, anxietatii  sau disperarii.

In timp ce femeile acorda in general iubirii rolul principal, barbatii sunt mult mai des reticenti in a accepta acest lucru: “ Te rog sa nu reduci totul la asta”, ii si aud pe multi dintre clientii mei de sex masculin mormaind, “am probleme mult mai importante de rezolvat decat sa ma simt iubit”. Dar ganditi-va: autorul unui best-seller, politicianul care castiga alegerile, omul de afaceri care obtine o promovare sau incheie un contract important – cu totii se simt bine in pielea lor pentru ca putina iubire s-a indreptat spre ei sub forma recunoasterii, pretuirii sau aprecierii. Chiar si comerciantul care da lovitura la bursa simte ca zeii ii zambesc.

In esenta, majoritatea lucrurilor pentru care ne zbatem  – siguranta, success, bogatie, statut, putere, recunoastere, validare, pretuire – sunt cai prin care incercam sa umplem un gol din noi insine, un gol format din cauza indepartarii de iubire. Ca moduri prin care incercam sa castigam iubirea indirect, aceste gratificari surogat, nu ne hranesc  cu adevarat, pentru ca nu ne ofera senzatia adevarata. In acest sens, ele sunt  asemenea  mancarii de la fast food. Esecul lor in a ne hrani nu face altceva decat sa ne sporeasca foamea interioara, determinandu-ne sa alergam de nebuni pe roata de hamster a succesului, sperand cu disperare sa castigam vreo recompense care sa ne satisfaca realmente.

Iubirea si rana din suflet par a merge mereu mana in mana, asemenea luminii si a umbrei. Indiferent cat de puternic ne indragostim de cineva, rareori ne depasim frica si neincrederea pe termen lung. Mai mult, cu cat mai stralucitor ne lumineaza cineva, cu atat mai mult acest lucru activeaza umbra ranii noastre si o aduce in prim plan. Odata ce apar conflictul, neintelegerile si dezamagirile, o anumita  nesiguranta se inalta din adancurile intunecate ale mintii noastre, soptind: “ Vezi, pana la urma tot nu esti iubit”.

La nivel colectiv, rana profunda din psihicul uman duce la o lume devastata de lupte, stress si disensiuni. Comunitatile si institutiile sociale de la fiecare nivel – casnicii, familii, scoli, biserici, corporatii si natiuni pe intreg mapamondul – sunt in haos, se divid. Cele mai mari rele de pe planeta – razboiul, saracia, nedreptatea, degradarea ecologoca  – pornesc din incapacitatea noastra de a avea incredere unii in altii, de a ne onora diferentele, a ne angaja intr-un dialog respectuos si a ajunge la o intelegere reciproca.

Asadar, de cate ori va simtiti neiubiti, in loc sa cautati un remediu extern, vedeti in asta un semn ca sunteti deconectati de propria inima. Deconectarea este otrava. Daca va permiteti sa va deschideti catre durerea deconectarii, intrati in contact cu o anumita tandrete sau vulnerabilitate, ceea ce este un semnal ca inima, cu dorinta si capacitatea ei naturala de a se conecta, este aproape. Astfel, ajungeti din nou la propria fiinta – si asa gasiti leacul instrainarii. Durerea lipsei de iubire este asadar mult mai mult decat o simpla durere. Este un strigat care vine direct din inima: “ Ai pierdut legatura cu mine, vino, te rog, si gaseste-ma, sunt sangele vietii tale! “

Fragmente din cartea “ Iubiri perfecte, relatii imperfect. Cum sa vindecam ranile sufletului”. Autor: John Welwood. Editura Elena Francisc Publishing

Sursa Aici

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Leave a Reply

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.
Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers

Optimizare site free search engine website submission top optimizationoob.jpg"/>

Exploreaza psihologia! Revista, Evenimente, Specialisti... 

TopDirector - Psihologie TOP-SITEURI - Cele mai vizitate siteuri astazi