Psihoterapeut Iași

De ce să nu sesizăm ocaziile care ne sunt oferite, de ce să nu ne înfruntăm angoasele noastre? De ce să nu mergem înainte, să realizăm visele noastre, să urmăm dorinţele noastre? […] Dacă ne-am comporta astfel am trăi într-o lume fără frică. Poate că este greu de crezut, dar viaţa oferă mult mai multe posibilităţi decât am crede atunci când ne eliberăm de frica noastră. Există o lume nouă în noi, şi în exteriorul nostru, o lume fără frică care nu cere decât să fie descoperită.

Frica este un semnal de alarmă indispensabil. Când traversăm un cartier periculos, seara, ea ne pune în gardă contra unui risc de agresiune real. În situaţiile potenţial periculoase, teama este un semn de sănătate. Ea ne protejează. Fără ea nu am supravieţui pentru mult timp.

Dar este la fel de frecvent să încercăm acest sentiment şi în timp ce nici un pericol nu ne ameninţă. Acest gen de frică este artificială. Această percepţie poate părea reală, dar nu este bazată pe o realitate. Cu toate acestea, această angoasă ne împiedică să dormim noaptea, sau pur şi simplu să dormim. Aparent, ea nu are nici o raţiune de a fi, dar este nemiloasă: ne paralizează şi ne slăbeşte dacă o lăsăm să acţioneze. Am putea califica acest gen de frică drept „falsă mărturie care are toate aparenţele de realitate”. Ea îşi află originea în trecut şi declanşează teama de viitor. Aceste panici, inventate, au totuşi o raţiune de a fi: ele ne dau ocazia de a iubi. Ele sunt „purtătorul de cuvânt” al sufletului nostru care reclamă cu insistenţă să creştem şi să ne vindecăm. Ele ne dau ocazia de a ne modifica comportamentele, de a prefera iubirea în locul fricii, realitatea în locul iluziilor, prezentul în locul trecutului. Este vorba, bineînţeles, şi pentru tot restul capitolului, de aceste frici inventate care ne fac existenţa atât de dificilă.

Majoritatea evenimentelor vieţii survin pe neaşteptate. Frica nu opreşte moartea, ea este un obstacol în calea vieţii. Chiar dacă este dificil de recunoscut, noi consacrăm o mare parte din existenţa noastră în gestionarea angoaselor noastre şi a efectelor acestora. Frica este o umbră care blochează totul: viaţa noastră amoroasă, sentimentele adevărate, fericirea noastră, fiinţa noastră profundă.

Cu toate acestea, dintre evenimentele de care ne temem, câte oare se vor produce în realitate? Adevărul este că corelaţia dintre ceea ce ne temem şi ceea ce ni se întâmplă efectiv este foarte slabă. Realitatea este că alimentaţia noastră este în general sănătoasă, că îmbrăcămintea copiilor noştri nu vor lua în mod subit foc, şi că vacanţele noastre vor fi în general foarte agreabile.

Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică. Companiile de asigurări mizează pe faptul că majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă niciodată. Cu acest joc, ele câştigă în fiecare an milioane de dolari. Nu este vorba de a renunţa la asigurări. Problema este următoarea: există mari şanse să petreceţi momente minunate practicând sportul vostru favorit. Aveţi probabilităţi bune de a supravieţui în lumea afacerilor, şi chiar de a prospera, în pofida tuturor riscurilor şi a erorilor. Este foarte probabil să întâlniţi plin de oameni simpatici în cursul seratelor fermecătoare. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum jocurile ar fi făcute dinainte contra lor. Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este de a încerca să surmontăm aceste temeri. Viaţa ne oferă nenumărate oportunităţi, şi nouă ne revine să beneficiem de un număr cât mai mare dintre ele.

Frica poate adopta mai multe forme: frica de a lua cuvântul în public, de a merge la o întâlnire amoroasă, de singurătate etc. De multe ori este mai uşor să renunţi decât să-ţi asumi riscul de a fi respins. De fapt, temerile noastre sunt dificil de blocat pentru că sunt dispuse în straturi succesive. Trebuie să le „decojim” una câte una pentru a atinge frica fundamentală care le susţine pe toate celelalte. Este vorba în general de frica de moarte.

Să presupunem că suntem extrem de neliniştiţi din cauza unui proiect profesional. „Decojiţi” această angoasă şi, dedesubt, veţi găsi frica de a face greşit. Dedesubt veţi descoperi alte straturi: teama de a nu obţine mărirea aşteptată, de a pierde slujba şi, la urma urmei, de a nu supravieţui, care este esenţialmente frica de moarte şi care susţine multe îngrijorări legate de locul de muncă şi de bani.

Să analizăm acum frica de a invita pe cineva să iasă. Această teamă este susţinută de cea a respingerii, ea însăşi susţinută de teama de a te afla singur în viaţa. La un nivel şi mai inferior se află ideea fixă de a fi respingător. Fără iubire, cum am putea supravieţui? În acest gen de situaţii, angoasa fundamentală este aceea de a nu fi la înălţime. Pentru ce unii rămân la distanţă de serate? Pentru că ei cred că persoana lor nu interesează pe nimeni. Ceilalţi sunt fermecători, frumoşi, gentili, pasionanţi dar nu ei.

În realitate, toate acestea nu sunt decât o expresie a fricii de moarte, despre care putem spune că este răspunzătoare în mare parte de nefericirea noastră. Fără să ne dăm seama teama noastră îi afectează pe cei apropiaţi. Din cauza ei noi rămânem în urmă în viaţa noastră personală şi profesională. Cum orice angoasă se înrădăcinează în frica de moarte, este necesar să învăţăm să ne eliberăm de ea pentru a fi în măsură să le înfruntăm mai uşor pe toate celelalte.

Dacă aţi putea să eliminaţi toate temerile voastre printr-o atingere de baghetă magică, ce ar schimba aceasta pentru voi? Gândiţi-vă. Dacă nimic nu s-ar mai opune viselor voastre, existenţa voastră ar fi probabil foarte diferită. Este exact ceea ce au descoperit muribunzii. Apropierea morţii ne confruntă cu neliniştile noastre cele mai mari. Ele ne ajută să înţelegem că o viaţă diferită este posibilă şi, prin urmare, că fricile noastre nu mai raţiune de a fi.

Din nefericire, când iau cunoştinţa de aceasta, majoritatea oamenilor sunt prea bolnavi sau în vârstă pentru a începe o nouă viaţă. Ei se scufundă în boală şi bătrâneţe fără să fi putut vreodată să-şi trăiască pasiunile secrete, fără să-şi fi găsit slujba care să le convină, şi fără să-şi fi realizat visele. Cei care au putut să le concretizeze nu se vor sustrage nici vârstei şi nici bolii, dar cel puţin nu vor fi copleşiţi de regrete. Nimeni nu doreşte să plece fără să fi profitat de viaţa lui. În aceste condiţii, lecţia este clară: trebuie să depăşim fricile noastre cât încă avem timp să realizăm visele noastre.

Pentru a atinge acest scop, ar trebui să reflectăm în profunzime asupra vieţii noastre afective şi să mergem spre iubire.

Fericirea, angoasa, bucuria, amărăciunea: dispunem de un vocabular întins pentru a descrie multele emoţii care ne afectează de-a lungul existenţei. Cu toate acestea, în inima fiinţei noastre, nu există decât două sentimente fundamentale: iubirea şi frica. Tot ceea ce este pozitiv provine din iubire, în timp ce tot ceea ce este negativ este rodul fricii. Iubirea generează fericirea, satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea.

Dacă este adevărat că nu există decât două emoţii fundamentale – iubirea şi frica -, ar fi mai adecvat să spunem că nu există decât iubirea sau frica, pentru că nu le putem trăi pe amândouă în acelaşi timp. Ele sunt opuse. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers. Puteţi să vă amintiţi de un timp în care aţi trăit aceste două senzaţii în acelaşi timp? Este imposibil.

A prefera iubirea nu vă debarasează de fricile voastre. Din contră, veţi fi subiectul a numeroase temeri, pentru ca să le puteţi surmonta. Este un proces în perpetuă evoluţie. Trebuie deci să ne angajăm în continuu pe calea iubirii pentru a ne hrăni spiritul şi a elimina angoasa, tot aşa cum mâncăm pentru a ne alimenta corpul şi a elibera foamea.

Fricile artificiale privesc fie trecutul, fie viitorul. Prezentul este singura realitate, şi iubirea singura emoţie veritabilă care se exprimă aici şi acum. Frica este întotdeauna fondată pe un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul. În aceste condiţii, a trăi în prezent, înseamnă a trăi în iubire, şi nu în angoasă. A trăi în iubire este deci obiectivul nostru. Pentru a-l atinge, trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine.

Adevărata libertate constă în a face ceea ce ne temem cel mai mult. Mergeţi înainte şi veţi găsi viaţa. A rămâne în cocon, prizonier al tuturor temerilor, neliniştilor şi angoaselor, este extrem de periculos. Nu faceţi din frică compania existenţei voastre. Luând distanţă faţă de ea, veţi constata cu surprindere că vă veţi simţi în deplină siguranţă. Iubiţi fără reţinere, exprimaţi-vă în toată libertatea, şi trăiţi compasiune fără să vă temeţi că vă veţi pierde. Sunteţi capabili de aceasta!

Din clipa în care am surmontat fricile noastre, viaţa capătă un nou curs. La urma urmei, iubirea nu este decât abandonarea tuturor temerilor noastre. După cum spunea Helen Keller: „Viaţa este o aventură cutezătoare sau altfel nu este nimic.” De cum am asimilat lecţiile fricii, putem duce o viaţă minunată, dincolo de visele noastre.

Fragmente traduse din volumul: Elisabeth Kubler-Ross, David Kessler – LECONS DE VIE

Traducerea: Viorica Juncan

Text preluat cu permisiune de Aici

Audio:

Rumi- Who Says Words with My Mouth

Lyrics:

All day I think about it, then at night I say it.
Where did I come from, and what am I supposed to be doing?
I have no idea.
My soul is from elsewhere, I’m sure of that,
and I intend to end up there.

This drunkenness began in some other tavern.
When I get back around to that place,
I’ll be completely sober. Meanwhile,
I’m like a bird from another continent, sitting in this aviary.
The day is coming when I fly off,
but who is it now in my ear who hears my voice?
Who says words with my mouth?

Who looks out with my eyes? What is the soul?
I cannot stop asking.
If I could taste one sip of an answer,
I could break out of this prison for drunks.
I didn’t come here of my own accord, and I can’t leave that way.
Whoever brought me here will have to take me home.

This poetry, I never know what I’m going to say.
I don’t plan it.
When I’m outside the saying of it,
I get very quiet and rarely speak at all.

From the translation of Rumi by Coleman Barks

Progresul personal depinde intr-o mare masura de capacitatea noastra de a ne diferentia, de curajul de a ne separa de ceilalti in procesul afirmarii propriei noastre individualitati. Metaforic vorbind, viata reprezinta o succesiune de nasteri. Copii fiind, trebuie sa ne diferentiem de imaginile ideale ale parintilor despre ceea ce inseamna un “copil bun” – sa iesim din temerile, din dorintele, din deceptiile si mitologiile lor personale. Mai tarziu in viata, efortul nostru de a ne asuma si de a ne trai propria identitate continua cu persoanele importante pentru noi.

Dezvoltarea personala reprezinta rezultatul oricarui efort al nostru de a ne afirma ca fiinte umane distincte, avand curajul confruntarii propiilor nevoi, conceptii, emotii cu ale celorlalti, intr-o maniera asertiva. Interactiunile umane se desfasoara, de cele mai multe ori, intre cei doi poli ai supunerii si ai opozitiei.

Comportamentele angrenate supunerii merg de la pseudoacceptare (Nu ma costa nimic daca accept…, Daca ii fa placere) sau de la falsa adeziune pina la instrainarea de propriile nevoi si dorinte.

Modalitatea de exprimare a opozitiei poate fi deschisa sau voalata, prin fuga, conflict si chiar tendinta de a-l distruge, de a-l suprima pe celalalt. (“Cand am ajuns la gara, mi-am dat seama ca am uitat biletele; si am inteles ca nu voiam sa fac aceasta calatorie”,” Imi spusese ca nu dorea copii si eu il ascultam, folosind un contraceptiv. Apoi, nu stiu ce s-a intamplat, ca m-am trezit insarcinata”).

Este nevoie de responsabilitate si tenacitate pentru a a ne asuma si afirma alegerile si de a rezista tentativelor celuilalt de a ne defini, de a ne inchide in propriile perceptii. La fel, tine de noi sa respectam si sa acceptam dreptul celorlalti de a alege si de a suporta consecintele propriilor alegeri. La un anumit nivel, cu totii avem lectii de viata pe care este necesar sa le parcurgem in propriul ritm si maniera personala. “Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt” spunea filosoful John Stuart Mill. Un concept de bun simt, natural si firesc.

“-Mi-as dori sa mergem in vacanta, spune el.

-Dar nu-ti dai seama ca deja avem alte  prioritati financiare. Asta ne-ar ingreuna plata datoriilor…, spune ea. “

In acest succint  exemplu de comunicare, ea ataca punctul de vedere al celuilalt, incercand sa-i modifice dorinta. “Dorinta mea este sa mergem in vacanta”, va spune el. Atunci, ea va incerca sa-i defineasca, atribuindu-i intentii:” Nu te gandesti la mine, la faptul ca nu dorm noaptea gandindu-ma la datoriile pe care deja le avem de platit. Esti egoist”. Ce o impiedica pe aceasta femeie  sa recunoasca dorinta celuilalt sis a adopte ea insasi o pozitie, aceea de a nu-si dori sa mearga in vacanta? Ar fi putut sa intrebe si sa asculte ce inseamna aceasta dorinta pentru sotul ei. Ar fi putut sa vorbeasca despre propriile prioritati, fara a face interpretari cu privire la intentiile celuilalt. In acest mod, si-ar fi comunicat unul altuia deschis si onest pozitiile diferite, incercand sa gaseasca o modalitate de a ajunge la un consens.

“Comunicarea ramine o incercare si o placere de a accepta sa pui in comun, pe linga punctele de vedere comune, si diferentele”, spunea Jaques Salome.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.ro

Un batran tamplar se afla in pragul pensionarii . Era inca in putere de aceea patronul sau il mai dorea la lucru in echipa sa . Cu toate acestea batranul era hotarat sa se retraga , pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie . Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea .

Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput , patronul ii ceru sa mai construiasca doar o singura casa .

Batranul accepta , insa nu mai punea suflet in ceea ce facea . Chema ajutoare nepricepute si folosea scanduri nepotrivite . Si lui ii era rusine de cum arata ultima lucrare . Cand in cele din urma o ispravi , patronul veni sa o vada . Ii darui tamplarului cheia de la intrare , zicandu-i :
– Aceasta este casa ta , darul meu pentru tine ! Tamplarul ramase uimit . Ce mare rusine ! Daca ar fi stiut ca isi construieste propria casa , atunci ar fi facut-o cu totul altfel .

MORALA:

Ne construim vietile, punand in ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi , cu uimire , realizam ca trebuie sa traim in casa pe care tocmai am construit-o . Tu esti tamplarul . In fiecare zi bati un cui , asezi o scandura sau ridici un perete . Viata e intocmai cum ti-o cladesti .  Alegerea pe care o faci azi zideste casa in care vei locui maine.

Autor: Lise Bourbeau

Editura: Ascendent

Aveti impresia ca va învârtiti într-un cerc în parcursul vostru personal? Vi se întâmpla sa repetati o situatie dificila pe care credeati ca ati încheiat-o deja? Poate nu ati stiut unde sa cautati raspunsurile.

Fragmente din carte:

A accepta o experienta nu inseamna ca acea experienta este preferata noastra sau ca suntem de acord cu ea. Este vorba mai degraba de a ne acorda noua insine dreptul de a experimenta si de a invata prin intermediul a ceea ce traim.

Trebuie sa invatam mai ales ce anume este benefic pentru noi si ce anume nu este bun. Iar singurul mod de a afla acest lucru este sa devenim constienti de consecintele acelei experiente. Tot ceea ce hotaram  sau nu, ceea ce facem sau nu, ceea ce spunem sau nu si la fel  ceea ce gandim sau simtim va avea anumite consecinte.

Noi ne cream mai multe masti pe care le folosim pentru a ne apara impotriva suferintei. Aceste masti sunt in numar de cinci si corespund celor cinci rani importante traite de fiinta umana:

Respingere

Abandon

Umilire

Tradare

Nedreptate

Inlocuirea ranilor cu mastile este consecinta faptului ca vrem sa ascundem de noi insine si de ceilalticeea ce inca nu am vrut sa rezolvam. Aceste ascunzisuri sunt o forma de tradare. Care sunt aceste masti? Le-am notat mai jos langa ranile pe care incearca sa le ascunda:

Respingere –> Fugar

Abandon –> Dependent

Umilire – >Masochist

Tradare – >Dominator

Nedreptate – >Rigid

Cu cat rana este mai importanta, cu atat vom suferi mai mult, ceea ce ne va oblige sa purtam mai des aceste masti.

Amintiti-va ca, la fel ca toate persoanele din jurul vostru, masca este cea care va face sa reactionati atunci cand nu sunteti voi insiva. Nu va linisteste gandul ca atunci cand va deranjeaza un comportament al cuiva asta indica faptul ca acea persoana poarta o masca pentru a nu suferi? Tinand cont de acest aspect, veti devein mai toleranti si va va fi mai usor sa-I priviti pe ceilalti cu dragoste.

„Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui”

Jean Paul Sartre

Eforturile pentru a gasi un sens vietii constituie o motivatie fundamentala a fiintei umane. Ratiunea ei de a trai este unica pentru ca nu-i este revelata decât numai ei însasi: numai atunci capata ea un sens care poate sa satisfaca nevoie ei existentiale.

Cautarea unui sens pentru viata creaza  mai degraba o tensiune decât un echilibru intern. Aceasta tensiune este totusi indispensabila sanatatii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoana sa supravietuiasca conditiilor celor  mai grele cum o poate face ratiunea ei de a trai. Nietzsche avea dreptate când spunea ca cel care are o ratiune  (un motiv) de a trai poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagarele de concentrare naziste, cei mai apti sa supravietuiasca erau prizonierii care aveau un plan de realizat dupa eliberare. Alti scriitori au tras aceeasi concluzie în operele lor cu privire la lagarele de concentrare, iar la anchetele desfasurate în lagarele de prizonieri de razboi din Japonia, Coreea de Nord sau În Vietnamul de Nord confirma aceasta teorie.

„Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinta mea profunda de a-l rescrie m-a ajutat sa supravietuiesc rigorilor lagarului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoida, într-un lagar din Bavaria, am început sa scriu, pe bucati de hârtie, notite care m-ar fi ajutat sa-mi rescriu cartea daca as fi supravietuit. Sunt sigur ca eforturile pe care le-am desfasurat în baracile sumbre dintr-un lagar de concentrare din bavarez m-au ajutat sa surmontez pericolele unui atac cardiovascular” spunea Viktor Frankl.

Aceasta dovedeste ca sanatatea mintala este bazata pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja si ceea ce ne ramâne de realizat, sau pe diferenta dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim. Aceasta tensiune fiind inerenta fiintei umane, si deci, indispensabila sanatatii ei mintale, n-ar trebuie sa evitam confruntarea omului cu sensul vietii lui.

Este riscant sa credem ca sanatatea mentala depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trai fara tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasa. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degraba de a se simti chemat sa îndeplineasca ceva.

Este inutil sa cautam un sens abstract al vietii. Fiecare are drept misiune sa duca la bun sfârsit o sarcina concreta unica pentru el si, din aceasta cauza, nu poate fi înlocuit, tot asa cum viata lui nu poate reînnoita. Vocatia fiecaruia deci este unica, ca si maniera de a o realiza. Cum fiecare situatie reprezinta o provocare pentru fiecare persoana, chestiunea sensului vietii poate fi pusa, de fapt, invers.

„La urma urmei, persoana nu ar trebui sa întrebe care este ratiunea ei de a trai, ci sa recunoasca ca ei îi este pusa aceasta întrebare”. Viktor Frankl

Adaptare dupa Viktor Frankl  – Decouvrir un sens a sa vie

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Am simtit totdeauna ca, in ciuda tuturor suferintelor si nenorocirilor, dincolo de bine si de rau, exista ceva care confera vietii ratiunea de a fi si stabilitate. Chiar si in cele mai intunecate clipe, pentru mine Dumnezeu este in ceruri iar in lume totul e in ordine […]

Noi cai mi se deschid mereu, noi orizonturi se desfasoara in fata ochilor mei incantati, sursa nesecata de frumusete si bucurie. Chiar si in cele mai intunecate ceasuri de deznadejde, am stiut in adancul fiintei mele ca, pana si ele, ma vor ajuta sa fac noi descoperiri, ma vor imbogati cu o invatatura mai profunda, ma vor pune in fata unei frumuseti si mai impresionante. Cand am facut greseli cumplite si am trecut prin teribile experiente aducatoare de bezna, in care mi-a fost dat sa traiesc sub etaloanele mele de viata, scanteia a continuat sa ma conduca, si, in final, sa ma elibereze.
Vreau sa le spun celor care pot pasi pe aceasta cale a disperarii ca am cunoscut chiar chinuitoarea dorinta de a ma sinucide. Am fost impiedicata de doua lucruri: de convingerea ca nu as face decat sa adaug in mod ireparabil la pacatul originar; si sentimentul de responsabilitate fata de cei pe care i-as fi lasat in urma. Ce nu stiam atunci, dar stiu acum, este ca as fi jertfit marile bucurii pe care viata pamanteasca mi le ofera – si nu m-as fi lepadat de nenorociri.

„Credinta launtrica” – Principesa Ileana a Romaniei, Maica Alexandra

Sursa: Aici

Autor: Jacques Salomé
Colecţia: Seria Jacques Salomé

Editura: Curtea Veche

O cartă a dreptului omului
de a trăi mai bine printre ceilalţi
Lucrarea cea mai emoţionantă a lui Jacques Salomé ne introduce în arta de a comunica la nivelurile profunde ale conştiinţei, pentru a pune bazele unor relaţii vii şi armonioase cu sine şi cu ceilalţi. Pornind de la experienţa personală şi de la descoperirile cotidiene ale existenţei sale, ne oferă câteva repere pentru a explora zonele de umbră ale personalităţii noastre, capcanele şi neînţelegerile din relaţia cu sine şi cu ceilalţi; a învăţa să depăşim înfrângerile, violenţele şi suferinţa; a avea curajul de a merge mai departe. O carte de referinţă pentru timpul prezent, când arta de a comunica este o necesitate a reuşitei personale.
Pentru Jacques Salomé, comunicarea este ştiinţa de a trăi.

Mă adresez tuturor celor care îşi asumă responsabilitatea de a acţiona personal şi imediat, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu ei înşişi şi cu cei din jur.
Să comunicăm mai bine pentru a fi mai buni…
Să fim mai buni pentru a trăi mai bine…
Să trăim mai bine nu doar pentru a supravieţui…
Pentru a obţine bucuria vieţii şi respectul faţă de sine.
Jacques Salomé

Fragmente din carte:

Dacă mă gîndesc la tot ce ştiu despre mine, de cînd îmi aduc aminte, am
sentimentul că viaţa mea nu a fost decît o succesiune de naşteri, o suită de etape
marcate fiecare cu o nouă bornă albă a unei importante treziri de conştiinţă, fundamentală
pentru dezvoltarea mea. Astfel, viaţa mea pare un parcurs străbătut de
naşteri, apariţii şi veniri pe lume care au contribuut la facerea omului care am devenit
astăzi.

Simt că în mine sînt înscrise profund cîteva reguli de viaţă cărora mă străduiesc să le
fiu fidel şi pe care mă angajez să le respect cu prioritate, oricare ar fi urgenţele sau
constrînge-rile care apasă asupra mea. Printre acestea se numără:
• admiraţia si uimirea fără limite în faţa copiilor şi a eforturilor lor de a deveni fiinţe
autonome, adulte, creatoare;
• respectul profund pentru femei, pentru misterul şi generozitatea lor;
• preocuparea permanentă de a-mi asuma responsabilitatea pentru ce mi se întîmplă;
• convingerea devenită de nestrămutat că, asemeni oricărei fiinţe umane, sînt
purtătorul unui dar fabulos, cel al vieţii care mi-a fost lăsată în grijă încă de la conceperea
mea. Dar imaterial, dar foarte real şi tangibil, alcătuit dintr-o sumă, dintr-o masă de
energie şi de iubire universală care mi-a fost încredinţată si faţă de care am datoria,
asemeni oricărui alt bărbat sau femeie, să o dezvolt într-o formă unică, cu toată libertatea
posibilă.

Doliile succesive din viaţa noastră pot fi în acelaşi timp germenii dezvoltării noastre…
Oare de cîte dolii trebuie să ne impregnăm corpul pentru a accepta să ne înălţăm?
Oare cîte respingeri şi refuzuri trebuie să ştergem pentru a îndrăzni să ne diferenţiem?
Prin cîte despărţiri, pierderi sau abandonuri trebuie să trecem pentru a întîlni, în sfîrsit, ce e mai bun în noi?
Oare cîte singurătăţi, chinuri sau disperări trebuie să înfruntăm pentru a trăi ca un întreg, în prezent, într-o întîlnire directă şi creatoare cu celălalt?
De cîte ori trebuie să renunţăm, de cîte ori trebuie să cedăm pentru a cîstiga mai multă autonomie, mai multă libertate?

Da, viaţa nu este decît o succesiune de naşteri. Pentru a avea acces la întregul nostru univers de posibilităţi, va trebui uneori să ne asumăm riscul de a ne despărţi, de a ne diferenţia de fiinţe apropiate, dragi nouă. Uneori va trebui să renunţăm la situaţii stabile, la convingeri sau la certitudini. Este de datoria noastră să stabilim distanţa corectă între noi şi celălalt, între dorinţele diferite care ne încearcă.

Sursa: Aici

Autor: Irvin D. Yalom, M.D.

Darul psihoterapiei. Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor
Editura Vellant, 2012
Traducere din limba engleză Aurora Gal Marcu

Rezultatul a treizeci şi cinci de ani de practică în domeniul psihoterapiei, cartea lui Irvin Yalom este un cadou oferit psihoterapeuţilor şi pacienţilor deopotrivă. Studiile de caz adunate de autor în 85 de capitole perfect şlefuite constituie un adevărat rezervor de sfaturi practice completate de o viziune onestă şi revelatoare asupra provocărilor şi recompenselor profesiei de psihoterapeut.
Într-o epocă dominată de “Nu te ataşa de pacienţi” şi “Nu le povesti clienţilor despre viaţa ta”, sfaturile lui Irvin Yalom (“Lasă pacientul să conteze pentru tine”, “Fă vizite la domiciliu” sau “Nu-ţi fie teamă să îţi atingi pacientul”) ne ajută să ne amintim de umanitatea pe care o împărtăşim cu restul lumii.

Irvin Yalom, M.D. este autorul prestigioaselor lucrări de psihoterapie The Theory and Practice of Group Psychotherapy – vândută în peste 700.000 de exemplare –, Existential Psychotherapy şi Inpatient Group Psychotherapy, al cărţilor aflate la graniţa dintre ficţiune şi documentar, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie şi Mama şi sensul vieţii, precum şi al romanelor Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea şi Soluţia Schopenhauer.
Irvin Yalom, M.D. este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Locuieşte în Palo Alto, California.

“Am fost întotdeauna impresionat de extraordinarul privilegiu de a aparţine venerabilei şi onorabilei bresle a vindecătorilor. Facem parte dintr-o tradiţie ce se întinde în timp nu doar până la înaintaşii noştri imediaţi din psihoterapie, începând cu Freud şi Jung şi toţi înaintaşii lor – Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard – ci chiar până la Isus, Buddha, Platon, Socrate, Galen, Hipocrate şi toţi ceilalţi mari lideri religioşi, filosofi şi medici care au alinat, de la începutul timpurilor, disperarea umană.”
Irvin Yalom

Fragmente din carte:

Una dintre poveştile mele preferate despre vindecare, pe care am găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Hermann Hesse, este despre Joseph şi Dion, doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice. Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie activă: îi judeca, îi dojenea, îi pedepsea, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea dându-le penitenţe, ordona pelerinaje şi căsătorii şi îi silea pe duşmani să se împace.

Cei doi vindecători nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Joseph s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gânduri de autodistrugere. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Dion. Într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion, chiar omul pe care îl căuta Joseph.

Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. La început Dion i-a cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar în final la cel de coleg. Mulţi ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph şi despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simţit Joseph când tovarăşul lui de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.

Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci şi lui i se păruse un miracol pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se întâlniseră în oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Joseph.

Povestea lui Hesse m-a mişcat întotdeauna într-un mod neobişnuit. Mă uimeşte ca relatare profund iluminatoare despre a da şi a primi ajutor, despre onestitate şi duplicitate şi despre relaţia dintre vindecător şi pacient. Cei doi au primit un ajutor imens, dar într-un mod foarte diferit. Vindecătorul mai tânăr a primit încurajare, îngrijire, învăţătură, un mentor şi un părinte. Vindecătorul mai bătrân a fost ajutat servind pe altul, obţinând un discipol de la care a primit iubire filială, respect şi alinarea singurătăţii.

Dar gândindu-mă din nou la poveste mă întreb dacă aceşti doi vindecători îndureraţi sufleteşte nu şi-ar fi putut fi de şi mai mare folos unul altuia. Poate că au scăpat ocazia pentru ceva mai profund, mai autentic, care ar fi putut produce o şi mai mare schimbare. Probabil că adevăratul act terapeutic are loc în scena cu patul de moarte, când ajung la onestitate, având revelaţia că au fost tovarăşi de drum, simple fiinţe umane, prea umane. Cei douăzeci de ani de tăinuire, chiar dacă au fost de folos, au împiedicat probabil un ajutor mai profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă mărturisirea făcută de Dion pe patul de moarte ar fi avut loc cu douăzeci de ani înainte, dacă vindecătorul şi căutătorul s-ar fi unit pentru a înfrunta întrebările fără răspuns?

Toate acestea îmi amintesc de scrisorile lui Rilke către un tânăr poet, pe care îl sfătuieşte: „Ai răbdare cu tot ce nu este rezolvat şi încearcă să iubeşti chiar întrebările.” Eu aş adăuga: „Încearcă să îi iubeşti şi pe cei care întreabă.”

Sursa: Aici