Titlu: Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand. Recunoasterea, Analiza , Revolutia

Autor: Brene Brown

Editura: Adevar Divin .  Colectia: Dezvoltare personala

Cercetătoarea în domeniul sociologiei Brené Brown a declanşat o conversaţie la nivel global referitoare la curaj, vulnerabilitate, ruşine şi preţuirea de sine. Munca ei de pionierat a scos la lumină un adevăr profund: vulnerabilitatea – adică dorinţa de a te exprima şi de a te lăsa văzut, fără a şti ce se va întâmpla în continuare – este singura cale care poate conduce la o iubire mai mare, la apartenenţă, creativitate şi bucurie. O viaţă trăită cu curaj nu este însă uşoară. Mai devreme sau mai târziu, noi ne vom împiedica cu siguranţă şi vom cădea.

Subiectul cărţii Ridică-te din propria ta cenuşă, mai puternic ca oricând, se referă exact la aceste momente. Cercetătoare adeptă a metodei calitative, Brown a intervievat un număr mare de subiecţi, de la lideri ai unor companii prezentate în Fortune 500 la militari, artişti, cupluri aflate în relaţii de lungă durată, profesori şi părinţi, aflând poveştile acestora legate de curaj, de căzături şi de ridicarea din propria lor cenuşă. Ea şi-a pus întrebarea: “Ce au în comun toţi aceşti oameni care au relaţii de lungă durată bazate pe iubire, lideri care cultivă creativitatea, artişti inovatori şi clerici care îi ajută pe oameni să îşi păstreze credinţa în mister?” În urma studiului ei, răspunsul i-a devenit clar: ei recunosc puterea emoţiilor lor şi nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Analizarea poveştilor noastre legate de durerea sufletească poate părea periculoasă, dar procesul de redresare este exact cel în care ne este testat curajul şi care ne modelează valorile. Poveştile noastre legate de diferite dificultăţi pot fi majore, precum pierderea slujbei sau încheierea unei relaţii, dar pot fi inclusiv minore, cum ar fi o ceartă cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstanţe, procesul ridicării din propria noastră cenuşă, mai puternici ca oricând, este întotdeauna acelaşi: noi trebuie să ne recunoaştem emoţiile şi să fim curioşi în privinţa lor; să ne analizăm poveştile pe care ni le spunem până când descoperim adevărul; şi să trăim zi de zi acest proces, până când se transformă într-o practică şi ajunge să genereze o revoluţie în viaţa noastră. Ridicarea din propria cenuşă după o prăbuşire este procesul prin care ne putem cultiva o viaţă trăită plenar, din toată inima. Acesta este procesul care ne învaţă cele mai multe lucruri în legătură cu noi înşine, scrie Brown.

Fragmente din carte:

Există o serie de afirmaţii de bază referitoare la curaj, la asumarea riscului de a fi vulnerabil şi la depăşirea adversităţii, pe care merită să le înţelegem înainte de a porni la drum. Personal, îmi place să mă gândesc la ele ca la nişte legi fundamentale ale fizicii emoţionale, ca la nişte adevăruri simple, dar profunde, care ne ajută să înţelegem de ce este atât de rar curajul şi de ce are el o putere transformatoare atât de mare. Acestea sunt regulile jocului pentru ridicarea din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.

1. Dacă suntem suficient de curajoşi suficient de frecvent, vom cădea cu siguranţă; aceasta este o lege fizică a vulnerabilităţii. Atunci când ne angajăm să ne afirmăm principiile în care credem şi ne asumăm riscul de a cădea, noi ne angajăm practic să cădem efectiv. îndrăzneala nu înseamnă să îţi spui: “Doresc să îmi asum riscul de a da greş”, ci “Ştiu că voi da greş, dar acest lucru nu mă împiedică să continui.” Nu numai norocul îi favorizează pe cei îndrăzneţi, ci si eşecul.
2. Odată angajaţi să fim curajoşi, noi nu mai putem da vreodată înapoi. Ne putem ridica de jos atunci când cădem, când dăm greş şi când ratăm, dar nu ne mai putem întoarce vreodată în punctul de plecare de dinainte de a ne asuma curajul şi de a cădea. Curajul transformă însăşi structura noastră emoţională. Această schimbare este similară de multe ori cu un sentiment profund de pierdere. în timpul procesului de ridicare din propria cenuşă, nouă ni se face uneori dor de casă, dar această casă nu mai există. Ne dorim să ne întoarcem la momentul de dinainte de intrarea în arenă, dar nu mai putem face acest lucru. Problema este îngreunată de faptul că acum avem un nivel de conştiinţă nou, care integrează conceptul de curaj. De aceea, nu mai putem mima acest lucru. Acum ştim ce înseamnă să îţi afirmi principiile şi să trăieşti la înălţimea lor, dar şi ce înseamnă să nu o faci. Din fericire, noua noastră conştiinţă poate fi foarte revigorantă, reamintindu-ne de menirea noastră şi de angajamentul nostru faţă de o viaţă trăită plenar, din toată inima. Gestionarea tensiunii generate de oscilaţia între dorinţa de a ne întoarce la momentul de dinaintea asumării de riscuri şi de căzătură, pe de o parte, şi dorinţa de a merge mai departe, cu un curaj încă şi mai mare, pe de altă parte, face parte integrantă din procesul ridicării din propria cenuşă, mai puternic ca oricând.
3. Această călătorie nu poate fi făcută decât de tine; pe de altă parte, nimeni nu o poate face de unul singur. încă de la începuturile istoriei, oamenii au găsit modalităţi de a se ridica de jos după ce cad, dar asta nu înseamnă că există o cale bătătorită pentru a face acest lucru. Cu toţii trebuie să ne găsim propria cale, explorând experienţele cele mai universale, dar şi navigând într-o solitudine care ne face să credem că suntem primii care au pus piciorul în această regiune necartografiată. Ca şi cum situaţia nu ar fi suficient de complexă în sine, în locul siguranţei de pe o cale bătătorită sau generată de un tovarăş constant de călătorie, noi trebuie să învăţăm să depindem doar pentru câteva momente scurte de tovarăşii noştri, care fie ne oferă un adăpost sau un sprijin, fie ne însoţesc câţiva paşi, dar nu mai mult.

[...]

Analiza începe prin activarea curiozităţii şi prin conştientizarea poveştii pe care ne-o spunem despre rana noastră sufletească, despre mânia, frustrarea sau durerea pe care o simţim. în clipa în care ne trezim cu faţa în jos în interiorul arenei, mintea noastră încearcă să analizeze ce se întâmplă. Povestea pe care o creează ea se bazează pe emoţii şi pe nevoia imediată de protecţie. De aceea, cel mai probabil ea nu este corectă, bine gândită sau chiar raţională. De fapt, ea reprezintă fie o minciună absolută, fie o versiune nu foarte onestă a poveştii reale.
Iţi mai aminteşti de citatul din Thompson: “Civilizaţia încetează la graniţa cu apa”? Ei bine, analiza începe atunci când avem curajul, capacitatea şi dorinţa de a trece de această graniţă, adică de a ne aventura în acea primă poveste pe care ne-o spunem, nu foarte realistă. Acesta este începutul Actului 2.
De ce este necesar să devenim conştienţi de această poveste necenzurată? Deoarece ea conţine răspunsurile la trei întrebări de o importanţă critică. De aceste răspunsuri depinde cultivarea unei vieţi trăite plenar, din toată inima, dar şi a curajului, compasiunii şi conexiunii cu propria noastră viaţă:
1. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg din această situaţie?
2. Ce mai trebuie să ştiu şi să înţeleg în legătură cu oamenii implicaţi în această poveste?
3. Ce altceva trebuie să învăţ şi să înţeleg despre mine însumi?
In absenţa datelor reale, noi inventăm întotdeauna poveşti. Aşa suntem setaţi. De fapt, nevoia de a inventa o poveste, mai ales atunci când ne simţim răniţi, face parte integrantă din cel mai primitiv instinct de supravieţuire. Găsirea de semnificaţii este setată în ADN-ul nostru, acesta cerându-ne să creăm o poveste care să aibă sens pentru noi, să ni se pară familiară şi să ne ajute să ne protejăm mai bine pe noi înşine. Procesul de analiză constă în optarea pentru incertitudine şi pentru vulnerabilitate, cu scopul de a afla care este adevărul, şi reprezintă o opţiune conştientă extrem de curajoasă.
Neurologul şi romancierul Robert Burton explică faptul că atunci când recunoaştem şi completăm un tipar, creierul nostru ne răsplăteşte printr-o secreţie de dopamină. Poveştile nu sunt altceva decât tipare. Creierul recunoaşte structura familiară de tip început-mijloc-sfârşit a unei poveşti şi ne răsplăteşte pentru eliminarea ambiguităţii. Din păcate, acest mecanism nu necesită acurateţe, ci doar certitudine.