Povestea zeitei vanatorii
În mitologia greaca exista o poveste legata de Artemisa, zeita vânatorii. Artemisa era zeita suprema a vânatorii, caci ea stia sa vâneze fara nici un efort. Ea îsi putea împlini foarte usor nevoile si traia într-o armonie perfecta cu padurea. Toate vietatile din padure o iubeau pe Artemisa, si considerau ca a fi vânat de ea este o adevarata onoare. Artemisa nu parea sa vâneze vreodata. Tot ceea ce îsi dorea venea direct la ea. Asa se explica de ce era cea mai buna în arta vânatorii, dar pe de alta parte ea însasi era o prada foarte dificila. Forma ei animala era aceea a unei caprioare magice, aproape imposibil de vânat.
Artemisa traia într-o armonie perfecta cu padurea, pâna când într-o zi regele i-a dat o porunca lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în cautarea propriei sale transcendente. Porunca era ca Hercule sa vâneze caprioara magica a Artemisei. Hercule nu a refuzat, caci el era fiul neînvins pâna atunci al lui Zeus. El s-a dus asadar în padure sa vâneze caprioara. Aceasta l-a vazut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lasat pe Hercule sa se apropie de ea, dar când acesta a încercat sa o captureze, a fugit. Singura sansa a lui Hercule de a prinde caprioara era sa devina un vânator mai bun decât Artemisa.
El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapida fiinta din univers, si l-a rugat sa îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca si Hermes, si în curând prada cea valoroasa se afla în mâinile sale. Va puteti imagina reactia Artemisei. Fusese vânata de Hercule, si evident ca dorea sa se razbune. Dorea sa-I vâneze la rândul ei pe Hercule, si a facut tot ce i-a stat în puteri sa-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însusi cea mai dificila prada între toate. Hercule era perfect liber, si oricât de mult a încercat, Artemisa nu a reusit sa-l captureze.
Artemisa nu avea nevoie de Hercule. Ea a simtit o nevoie puternica de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut ca s-a îndragostit de Hercule si l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai ramas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe masura ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea si-a pierdut fericirea. Artemisa a început sa se schimbe. Nu mai era în armonie cu padurea, caci acum vâna pentru placerea de a prinde prada. Artemisa si-a încalcat propriile reguli si a devenit un pradator. Animalele au început sa se teama de ea; întreaga padure o respingea, dar Artemisei nu-i pasa. Ea nu mai vedea adevarul, caci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.
Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodata se mai ducea în padure sa o viziteze pe Artemisa. De fiecare data când facea acest lucru, Artemisa facea tot ce-i statea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreuna cu Hercule ea era extrem de fericita, dar stia ca el urma sa plece, asa ca a devenit geloasa si posesiva. Atunci când Hercule pleca de lânga ea, suferea si plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl si iubea totodata. Hercule nici nu banuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu si-a dat seama ca ea îl vâna. Mintea lui nu putea sa accepte ca si el ar putea fi o prada. Hercule o iubea si o respecta pe Artemisa, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemisa dorea sa-l controleze, sa îl vâneze asa cum face un pradator.
Evident, toata lumea din padure a observat diferenta, mai putin ea. Ea a ramas convinsa ca este zeita suprema a vânatorii. Nu si-a dat seama ca a cazut. Nu a realizat ca padurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, caci odata cu ea au cazut si ceilalti vânatori; au devenit cu totii pradatori.
Într-o zi, Hermes si-a asumat forma unui animal, si tocmai când Artemisa era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea si-a redescoperit întelepciunea pierduta. Hermes i-a dat astfel de înteles ca a cazut. Dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, Artemisa s-a dus la Hercule sa-si ceara iertare. Cauza caderii ei fusese importanta de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea si-a dat seama ca nu-l ofensase niciodata, caci el nu stia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemisa a privit în jur si a vazut ce facuse din padurea ei draga. Si-a cerut iertare de la fiecare floare si de la fiecare animal, si a redescoperit astfel iubirea. Si astfel, Artemisa a redevenit zeita suprema a vânatorii.
***
V-am spus aceasta poveste pentru a scoate în evidenta faptul ca noi toti suntem vânatori, dar simultan suntem si o prada. Ce anume vânam? Noi vânam tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifica cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii si de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânam nevoile ireale ale mintii, noi devenim pradatori, caci vânam ceva ce nu avem cu adevarat nevoie.
Oamenii vâneaza iubirea. Ei simt nevoia sa faca acest lucru deoarece sunt convinsi ca iubirea le lipseste. Nedându-si seama ca iubirea exista în inima lor, ei o vâneaza la alte persoane, desi acestea sunt la fel ca ei, inconstiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeste pe sine, deci cum ar putea ei sa iubeasca pe altcineva? Oamenii îsi creeaza astfel o nevoie foarte mare, care nu este reala, si continua sa o vâneze, dar în locuri gresite, caci nici ceilalti oameni nu au iubirea pe care o cauta ei.
Când a devenit constienta de caderea’ ei, Artemisa a redevenit cea care fusese, caci ceea ce cauta ea se afla deja în interiorul ei. Acelasi lucru este valabil pentru noi toti, caci noi suntem precum Artemisa dupa cadere si înainte de mântuire. Noi vânam iubire. Vânam dreptate si fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se afla în interiorul nostru.
Povestea vânatorii caprioarei magice ne învata ca noi trebuie sa practicam vânatoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenta povestii. Daca va veti aminti de povestea Artemisei, veti descoperi iubirea dinlauntrul dumneavoastra. Oamenii care se vâneaza reciproc pentru iubire nu vor fi niciodata satisfacuti; ei nu vor gasi niciodata iubirea de care au nevoie alaturi de alti oameni. Cea care simte aceasta nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia mintii, caci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodata acolo.
Iubirea pe care o cautam cu totii se afla în interiorul nostru, dar este o prada greu de cucerit. Este atât de dificil sa vânezi în interiorul tau pentru a scoate la lumina iubirea care exista acolo. Pentru aceasta, trebuie sa fii foarte rapid, la fel de rapid ca si Hermes, caci daca nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tau. Tot ceea ce îti capteaza atentia te împiedica sa îti atingi scopul: sa vânezi prada, adica iubirea din interiorul tau. Cine reuseste sa o captureze îsi da însa seama ca iubirea din interiorul lui creste din ce în ce mai puternica, împlinindu-i toate nevoile. El descopera astfel fericirea.
De regula, oamenii intra într-o relatie în calitate de vânatori. Ei cauta ceea ce cred ei ca au nevoie, sperând ca vor gasi toate acele lucruri la cealalta persoana, dar descopera inevitabil ca ceea ce cauta ei nu se afla acolo. Cei care intra într-o relatie fara aceasta nevoie traiesc însa cu totul altceva. Cum poti vâna în interiorul tau? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar sa te abandonezi tie însuti, deopotriva în calitate de vânator si de prada. Atât vânatorul cât si prada se afla în interiorul mintii. Cine este unul si cine este celalalt? La oamenii obisnuiti, vânatorul este Parazitul. Parazitul stie totul despre dumneavoastra si se hraneste cu emotiile nascute din teama. La fel ca si în natura, Parazitul se hraneste cu gunoaie. El adora teama si drama, se hraneste cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emotii care ne fac sa suferim. Parazitul este cel care doreste razbunare, iar placerea lui cea mai mare este sa detina întotdeauna controlul.
Când Hercule a plecat în padure în cautarea Artemisei, el nu a stiut ce sa faca pentru a o captura. Când a ajuns însa la Hermes, maestrul suprem, el a învatat cum poate deveni un vânator mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemisa, el trebuia sa devina un vânator mai bun decât ea.
Pentru a te vâna pe tine însuti, trebuie sa devii un vânator mai bun decât Parazitul. Acesta din urma lucreaza 24 de ore din 24; de aceea, va trebui sa lucram si noi tot atâta timp, daca dorim sa devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaste foarte bine. Noi nu avem cum sa ne ascundem de el. Asa se explica de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezinta acea parte din fiinta noastra care încearca sa ne justifice comportamentul în fata altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecator. El nu stie sa faca altceva decât sa judece, sa condamne si sa ne faca sa ne simtim vinovati.
Într-o relatie obisnuita din iad, Parazitul partenerului nostru se aliaza cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie sa luptam numai cu propriul nostru Parazit, ci si cu cel al partenerului nostru, care concura cu cel personal pentru a ne face viata un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât daca devenim constienti de mecanismul prin care actioneaza el. De pilda, putem manifesta mai multa compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l sa se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuseste sa mai faca un pas catre eliberare. Putem întelege ca atunci când se înfurie, când se întristeaza sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeste, ci cu Parazitul sau.
De îndata ce întelegem ca Parazitul exista, noi îi putem da partenerului nostru spatiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumatate din relatia noastra, îi putem permite celuilalt sa îsi traiasca visul personal asa cum considera necesar. În acest fel, va fi mai usor pentru noi sa nu interpretam la modul personal ceea ce face partenerul nostru.
Aceasta atitudine va schimba complet relatia noastra, caci într-adevar, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotatii personale. El/ea trebuie sa îsi curete propriile deseuri. Daca nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai usor sa construim o relatie frumoasa cu altcineva.
Don Miguel Ruiz
PsihoterapieIasi.Ro
