You are here: Home > Articole, Resurse > Note de terapie existentiala

Note de terapie existentiala

Eu cred ca materia primordiala de care se ocupa psihoterapia este intotdeauna durerea existentiala si nu sunt, asa cum se sustine adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niste cioburi imperfect ingropate dintr-un trecut personal tragic. In demersul meu terapeutic, conjectura clinica primara de la care pornesc este aceea ca angoasa fundamentala decurge din stradania cuiva, in mod constient sau inconstient, de a face fata realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt “date” in cursul existentei.

Eu am constat ca un numar de patru realitati date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul ca moartea este inevitabila pentru fiecare dintre noi si pentru cei pe care-i iubim; faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; si, in sfarsit, faptul ca viata nu are nici un sens sau un scop final evident.

Oricat de sumbre ne-ar putea parea aceste realitati ineluctabile, ele contin totusi samanta intelepciunii si a mantuirii.

Dintre aceste adevaruri certe ale vietii, moartea este cel mai evident, cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil. Cei mai multi dintre noi, in majoritatea timpului, putem sa traim linistiti, ferindu-ne de suflarea rece a mortii, chicotind incurcati si aprobandu-l pe Woody Allen cand spune: “ Nu mi-e frica de moarte. Doar ca n-as vrea sa fiu de fata cand se va intampla”. Lucrul cel mai ingrozitor in privinta mortii este ca trebuie sa o faci singur. O deplina constientizare a mortii ne desavarseste intelepciunea si ne imbogateste viata.

Libertatea, ca un dat, pare sa fie insasi antiteza mortii. In timp ce moartea ne ingrozeste, libertatea este considerata in general si fara echivoc un lucru pozitiv. Libertatea, vazuta dintr-o perspectiva existentiala, este indestructibil legata de anxietate. Libertatea inseamna ca fiecare este responsabil pentru propriile alegeri si fapte, pentru propria-i situatie de viata.

Desi cuvantul responsabil poate fi folosit intr-o varietate de moduri, eu prefer definitia lui Sartre: a fi responsabil inseamna “a fi autorul a ceva”, fiecare dintre noi fiind deci autorul propiului mod de a trai. Suntem liberi sa fim oricum altfel decat neliberi – suntem, ar spune Sartre, condamnati la libertate.

Tocmai aici, in ideea constructiei de sine, isi face loc angoasa: suntem creaturi care tanjesc dupa structura si ne sperie acest concept al libertatii care presupune ca dincolo de noi nu exista nimic. Orice terapeut stie ca primul pas crucial in psihoterapie este asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru chinul din viata lui. Atat timp cat cineva crede ca problemele lui sunt provocate de vreo forta sau putere de influenta din exterior, psihoterapia nu are nici un punct de sprijin. La urma urmelor, daca problema este in alta parte, atunci de ce te-ai schimba tu, cel afectat?

Desi asumarea responsabilitatii il duce pe pacient in anticamera schimbarii, ea nu este totusi sinonima cu schimbarea. Ori, schimbarea este intotdeauna adevarata prada pe care-o urmarim, oricat s-ar cazni un terapeut sa flirteze cu revelatia interioara, asumarea responsabilitatii si realizarea de sine. Libertatea ne impune nu doar sa purtam raspunderea pentru alegerile facute in viata, ci incumba si ideea ca schimbarea necesita un act de vointa. Eu consider ca exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva, omul initiaza, iar apoi pune in practica prin luarea unei decizii.

Deciza presupune invariabil o renuntare: pentru fiecare da trebuie sa existe un nu, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni.

Izolarea existentiala, un al treilea dat al vietii, se refera la distanta de netrecut dintre sine si altii – un spatiu gol care exista chiar si in conditiile unor relatii interpersonale de care ne simtim profund multumiti. Omul este despartit nu doar de alte fiinte, ci si de lume, in masura in care sinele constituie propria lume.

Eforturile cuiva de a evada din claustrare ii pot sabota relatiile cu alti oameni. Nenumarate prietenii sau casnicii s-au destramat pentru ca, in loc sa intre in legatura cu alta persoana si sa-i pese de ea, cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

Unul din marile paradoxuri ale vietii este acela ca din constiinta de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala – prin eliminarea constiintei de sine. Persoana care s-a indragostit si a patrins intr-o stare extatica de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gandeste la sine, pentru ca stingherul si dilematicul eu (alaturi de angoasa insotitoare a izolarii) se dizolva in noi. Astfel, scapam de anxietate, dar ne pierdem pe noi insine.

Psihoterapia si starea de contopire prin indragostire, sunt incompatibile, pentru ca munca terapeutica necesita o constientizare dubitativa a sinelui si o anxietate care , in ultima instanta, servesc drept calauza in analiza conflictelor interioare. Fiti cu mare grija la atasamentul exclusiv si intens fata de o alta persoana; nu este, asa cum cred oamenii uneori, o dovada de iubire pura. O asemenea afectiune inchisa in sine si exclusivista – hranindu-se din ea insasi, nedand nimic altora si insensibila la nevoile lor – este sortita sa se roada singura pe dinauntru. Dragostea nu este doar o scanteie a pasiunii care se aprinde intre doi oameni; exista o infinita diferenta intre a te indragosti si a continua sa iubesti. Mai degraba, dragostea este un mod de a fi, un mod de “a-ti darui sentimentele”, nu unul de “ a cadea prada sentimentelor” – un mod de a relationa in general, nu un act limitat la o singura persoana.

Nu-mi place sa lucrez cu pacientii care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez – si eu ravnesc la incantarea fermecata. Ori poate pentru ca indragostirea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!

Trebuie sa pornesc de la premisa ca e mai bine sa stii, decat sa nu stii, sa te aventurezi, decat sa nu te aveturezi; si ca magia si iluzia, oricat de fabuloase, oricat de seducatoare, nu fac altceva decat sa subrezeasca, in cele din urma, spiritual uman. Eu iau foarte in serios vorbele transante ale lui Thomas Hardy:” Daca exista cumva o cale spre ma bine, ea reclama sa privim in fata raul cel mai mare”.

Viata noastra, existenta noastra, va fi intotdeauna strans inlantuita cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evolutia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu totii, impreuna, in aceeasi barca!

Fragmente din cartea “Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie”. Autor: Irvin D. Yalom. Editura Trei.

PsihoterapieIasi.Ro

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Leave a Reply

Content Protected Using Blog Protector By: PcDrome.
Follow

Get every new post delivered to your Inbox

Join other followers

Optimizare site free search engine website submission top optimizationoob.jpg"/>

Exploreaza psihologia! Revista, Evenimente, Specialisti... 

TopDirector - Psihologie TOP-SITEURI - Cele mai vizitate siteuri astazi