Ma dor stramosii

Autor: Patrice Yan Eersel , Catherine Maillard

Editura: Philobio

Mă dor strămoşii prezintă o colecţie de interviuri cu cei mai importanţi reprezentanţi ai unui nou curent în psihoterapie: psihogenealogia. Punctul de plecare al acestei orientări este descoperirea faptului că o parte semnificativă a nevrozelor şi problemelor cu care ne confruntăm repetă nevrozele şi problemele altor membri ai familiei – părinţi, unchi, bunici sau chiar strămoşi mai îndepărtaţi.

În ce măsură iubirile, revoltele, deznădejdile vieţii noastre repetă trăirile şi alegerile înaintaşilor noştri?
Unul dintre cazurile de vindecări este edificator: un pacient avea de multă vreme tulburări respiratorii grave, de care nu l-a putut vindeca niciun medic. în cursul unei şedinţe de psihogenealogie, a aflat că bunicul său a murit în primul război mondial, sufocat în tranşee din cauza gazelor toxice folosite de germani. Din acel moment, boala sa respiratorie a dispărut.
Conştientizarea faptului că printr-o fidelitate inconştientă faţă de familia de origine putem face alegeri care nu ne aparţin întru totul este o descoperire eliberatoare. Nu suntem condamnaţi să repetăm vieţile părinţilor şi bunicilor noştri. Avem libertatea de a alege.

Fragmente:

Purtăm în noi o puternică şi inconştientă loialitate faţă de istoria noastră familială şi ne este tare greu să inventăm ceva nou în viaţă! Putem vedea cum se repetă sindromul aniversar in anumite familii – sub formă de boli, de morţi, de avorturi sau de accidente – şi asta pe parcursul a trei, patru, cinci, şi câteodată opt generaţii!
Există însă un motiv anume pentru care repetăm bolile sau accidentele străbunilor noştri.

Luaţi orice arbore genealogic şi veţi vedea că e plin de morţi violente şi de adultere, de tot felul de secrete, de copii din flori şi de alcoolici. Este vorba despre lucruri care se ascund, despre răni secrete pe care nu vrem să le arătăm. Şi ce se petrece când, de ruşine, din convenienţă sau pentru a ne “proteja” copiii ori familia, nu vorbim despre incest, despre o moarte suspectă ori despre eşecurile bunicului?

Tăcerea care se păstrează în privinţa unchiului alcoolic va crea o zonă de umbră în memoria unui fiu al familiei care, tocmai din pricina acestor lipsuri şi lacune, va repeta în corpul său sau în existenţa sa drama care se tot încearcă să i se ascundă. Aşa că şi el va deveni alcoolic, la fel ca unchiul său.

Freud spunea demult că “lucrurile care nu se pot exprima prin cuvinte, se spun prin gesturi” (citez din memorie). Cred, aşa cum am scris de altfel şi în cartea mea, că lucrurile despre care nu vorbim se imprimă în subconştientul nostru, se repetă şi se exprimă prin dureri.

Cum ştie terapeutul dacă percepţiile sale sunt juste sau nu?

B.H.: Este suficient să fii “prezent”, atent la ceea ce se petrece. Dacă aşteptăm îndeajuns, cuvintele sau acţiunile se impun ca nişte sclipiri de scurtă durată. Ştim că aşa trebuie să procedăm! Atunci când aleg pe cineva, indiferent unde îl poziţionez după aceea în spaţiu în raport cu ceilalţi, nu ştiu; exact de ce o fac. Este intuitiv. Simt asta. Într-o oarecare măsură, terapeutul aşază piesele unui puzzle fără să ştie ceea ce reprezintă imaginea de ansamblu. Pe parcurs – uneori abia la sfârşit – totul este foarte clar! Soluţia apare atunci când toate persoanele plasate se simt bine acolo unde se află.

Cei care practică meditaţia zen mă vor înţelege cu uşurinţă: este vorba de a ne pune în situaţia unei persoane care meditează, dar care, în loc să rămână deschisă Necunoscutului în dimensiunea sa absolută, ar rămâne deschis faţă de ceilalţi şi faţă de ceea ce se petrece în jurul lui. Este un fel de meditaţie “orientată”. Este obligatoriu ca această atitudine să fie însoţită tot timpul de bunăvoinţă -în spiritul compasiunii budiştilor: orientată către ceilalţi. Insă nu este vorba de a vrea ceva anume, nici măcar de a vrea să te vindeci. Aceste niveluri psihice superioare trebuie puse cu totul în afara circuitului. Este vorba pur şi simplu despre a fi prezent acolo, de a observa ceea ce se petrece şi, eventual, de a exprima acest lucru.

Ce este un “secret de familie”? Aş vrea să nu existe nicio confuzie: numeroase secrete sunt legitime şi sănătoase, chiar dacă propria noastră cultură nu acceptă întotdeauna acest lucru; ele asigură fiecărui individ libertatea de gândire. “Secretele de familie” au ca efect excluderea anumitor membri, cel mai adesea a celor mai tineri, din sfera de încredere a grupului.

Paradoxal, ele provin mai degrabă din dorinţa părinţilor de a “proteja copilul”, neîncredinţându-i de pildă secretul că un alt membru al familiei a făcut un copil altundeva, sau că va muri, sau că se află în închisoare, sau pur şi simplu în şomaj… şi exemplele pot continua.

De fiecare dată, totul se petrece ca şi cum copilul ţinut deoparte “ştia inconştient” adevărul şi proceda astfel încât să dea de înţeles acest lucru printr-o boală sau printr-o conduită deviantă, având un singur scop: să arate că şi el este muritor, sau delincvent, sau şomer, crezând că va recâştiga încrederea “pierdută”.

Cum facem pentru a repera existenţa unui asemenea secret? Şi pentru a ne smulge blestemului său? Ce putem spune, ce trebuie să ascundem, până la ce vârstă?