Darul psihoterapiei

Autor: Irvin D. Yalom, M.D.

Darul psihoterapiei. Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor
Editura Vellant, 2012
Traducere din limba engleză Aurora Gal Marcu

Rezultatul a treizeci şi cinci de ani de practică în domeniul psihoterapiei, cartea lui Irvin Yalom este un cadou oferit psihoterapeuţilor şi pacienţilor deopotrivă. Studiile de caz adunate de autor în 85 de capitole perfect şlefuite constituie un adevărat rezervor de sfaturi practice completate de o viziune onestă şi revelatoare asupra provocărilor şi recompenselor profesiei de psihoterapeut.
Într-o epocă dominată de “Nu te ataşa de pacienţi” şi “Nu le povesti clienţilor despre viaţa ta”, sfaturile lui Irvin Yalom (“Lasă pacientul să conteze pentru tine”, “Fă vizite la domiciliu” sau “Nu-ţi fie teamă să îţi atingi pacientul”) ne ajută să ne amintim de umanitatea pe care o împărtăşim cu restul lumii.

Irvin Yalom, M.D. este autorul prestigioaselor lucrări de psihoterapie The Theory and Practice of Group Psychotherapy – vândută în peste 700.000 de exemplare –, Existential Psychotherapy şi Inpatient Group Psychotherapy, al cărţilor aflate la graniţa dintre ficţiune şi documentar, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie şi Mama şi sensul vieţii, precum şi al romanelor Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea şi Soluţia Schopenhauer.
Irvin Yalom, M.D. este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford. Locuieşte în Palo Alto, California.

“Am fost întotdeauna impresionat de extraordinarul privilegiu de a aparţine venerabilei şi onorabilei bresle a vindecătorilor. Facem parte dintr-o tradiţie ce se întinde în timp nu doar până la înaintaşii noştri imediaţi din psihoterapie, începând cu Freud şi Jung şi toţi înaintaşii lor – Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard – ci chiar până la Isus, Buddha, Platon, Socrate, Galen, Hipocrate şi toţi ceilalţi mari lideri religioşi, filosofi şi medici care au alinat, de la începutul timpurilor, disperarea umană.”
Irvin Yalom

Fragmente din carte:

Una dintre poveştile mele preferate despre vindecare, pe care am găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Hermann Hesse, este despre Joseph şi Dion, doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice. Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie activă: îi judeca, îi dojenea, îi pedepsea, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea dându-le penitenţe, ordona pelerinaje şi căsătorii şi îi silea pe duşmani să se împace.

Cei doi vindecători nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Joseph s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gânduri de autodistrugere. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Dion. Într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion, chiar omul pe care îl căuta Joseph.

Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. La început Dion i-a cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar în final la cel de coleg. Mulţi ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph şi despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simţit Joseph când tovarăşul lui de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.

Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci şi lui i se păruse un miracol pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se întâlniseră în oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Joseph.

Povestea lui Hesse m-a mişcat întotdeauna într-un mod neobişnuit. Mă uimeşte ca relatare profund iluminatoare despre a da şi a primi ajutor, despre onestitate şi duplicitate şi despre relaţia dintre vindecător şi pacient. Cei doi au primit un ajutor imens, dar într-un mod foarte diferit. Vindecătorul mai tânăr a primit încurajare, îngrijire, învăţătură, un mentor şi un părinte. Vindecătorul mai bătrân a fost ajutat servind pe altul, obţinând un discipol de la care a primit iubire filială, respect şi alinarea singurătăţii.

Dar gândindu-mă din nou la poveste mă întreb dacă aceşti doi vindecători îndureraţi sufleteşte nu şi-ar fi putut fi de şi mai mare folos unul altuia. Poate că au scăpat ocazia pentru ceva mai profund, mai autentic, care ar fi putut produce o şi mai mare schimbare. Probabil că adevăratul act terapeutic are loc în scena cu patul de moarte, când ajung la onestitate, având revelaţia că au fost tovarăşi de drum, simple fiinţe umane, prea umane. Cei douăzeci de ani de tăinuire, chiar dacă au fost de folos, au împiedicat probabil un ajutor mai profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă mărturisirea făcută de Dion pe patul de moarte ar fi avut loc cu douăzeci de ani înainte, dacă vindecătorul şi căutătorul s-ar fi unit pentru a înfrunta întrebările fără răspuns?

Toate acestea îmi amintesc de scrisorile lui Rilke către un tânăr poet, pe care îl sfătuieşte: “Ai răbdare cu tot ce nu este rezolvat şi încearcă să iubeşti chiar întrebările.” Eu aş adăuga: “Încearcă să îi iubeşti şi pe cei care întreabă.”

Sursa: Aici