Constienta – Capcanele si Sansele Realitatii

Editura: Editura For You

Autor: Anthony de Mello

Cartea ne ofera o serie de conferinte tinute de Anthony de Mello, despre trezirea noastra spirituala. Iata ce spune el insusi: Spiritualitate inseamna trezire. Majoritatea oamenilor, chiar daca nu stiu asta, sunt adormiti. Ei s-au nascut adormiti, traiesc adormiti, se casatoresc in somn, nasc copii in somn, mor in somn fara sa se trezeasca vreodata. Nu inteleg niciodata farmecul si frumusetea acestui lucru pe care noi il numim existenta umana. Stiti ca toti misticii catolici, crestini, necrestini, indiferent de credinta, indiferent de religie, sunt unanimi intr-un singur lucru: ca totul e bine, totul e bine. Chiar daca totul este o harababura, totul este bine. Ciudat paradox, desigur. Dar, in mod tragic, majoritatea oamenilor nu ajung sa vada ca totul este bine, pentru ca sunt adormiti. Au doar un cosmar.

Anthony de Mello s-a nascut la 4 Septembrie 1931 in Santa Cruz – o suburbie din Bombay – India, intr-o familie de portughezi, de religie catolica, cu o traditie veche de 400 de ani.

De Mello a sustinut ca spiritualitatea este cel mai folositor lucru din lume – a trai fericirea ce iti apartine si te inconjoara; sa elimine suferinta nedorita din viata; pentru a intelege cea mai de baza intrebare a vietii: “Cine sunt eu?”; acestea sunt cele mai folositoare si sunt substanta caii spirituale

Pana la moartea sa, care a survenit brusc la 2 Iunie 1987, Tony de Mello a fost director al Institutului de Consiliere Pastorala Sadhana, langa Poona in India. Autor a 5 carti best seller, cunoscut peste tot in lume pentru seminariile si cursurile pe care le-a sustinut, a cautat sa invate oamenii cum sa se roage, cum sa se trezeasca si cum sa traiasca.. “Majoritatea oamenilor – spunea el – sunt adormiti. Ei au nevoie sa fie treziti, sa deschida ochii, sa vada realitatea din ei si din afara lor. Cel mai mare dar este sa fii treaz, sa fii in legatura cu tine insuti, cu trupul, mintea, sentimentele, gandurile si senzatiile tale.”

Cartile parintelui Anthony de Mello au fost scrise intr-un context multi-religios, pentru a-i ajuta pe credinciosii altor religii, pe agnostici si pe atei, in cautarea lor spirituala, nefiind in nici un caz manuale pentru credinciosii catolici, pentru instruirea in doctrina sau dogma crestina.

Fragmente din carte:

Nu ridica pretenţii atunci când porneşti în căutarea conştienţei tale. E la fel ca atunci când trebuie să respecţi regulile de circulaţie. Dacă nu le respecţi plăteşti amendă. De exemplu, în Statele Unite se circulă pe partea dreaptă a drumului; în Anglia se circulă pe stânga, în India tot pe stânga. Dacă nu te conformezi, plăteşti amendă; nu e cazul să te simţi jignit şi nici să ai pretenţii sau speranţe; trebuie doar să te supui regulilor de circulaţie.

Te întrebi unde jntervine compasiunea, unde intervine vinovăţia în toate astea, îţi vei da seama, atunci când te vei trezi. Dar dacă ai chiar în prezent un sentiment de vinovăţie, cum aş putea eu oare să-ţi explic toate astea? Cum să înţelegi tu ce este compasiunea? Ştii, uneori oamenii vor să-L imite pe Christos -dar dacă maimuţa cântă la saxofon, asta nu face din ea un muzician. Nu-L poţi imita pe Christos, copiindu-i comportamentul exterior. Trebuie să fii chiar Christos. Atunci vei şti exact ce să faci într-o anume situaţie, ţinând cont de temperamentul tău, de caracterul tău şi de caracterul şi temperamentul persoanei cu care ai de a face. Nu trebuie să-ţi spună altcineva ce să faci. Dar pentru a asta, trebuie să fii ceea ce a fost Christos. O imitaţie exterioară nu te va duce nicăieri. Dacă îţi închipui că în cadrul unei atitudini pline de compasiune intră şi blândeţe, nu am cum să-ţi descriu compasiunea, deoarece compasiunea poate fi foarte dură. Compasiunea poate fi foarte brutală, compasiunea te poate zdruncina, compasiunea îşi poate sufleca mânecile şi poate tăia în carne vie. Compasiunea înseamnă tot felul de lucruri. Compa­siunea poate fi plină de blândeţe – dar nu există modalitate de a şti asta. Abia când tu devii iubire – cu alte cuvinte, când ai re­nunţat la iluziile şi ataşamentele tale – abia atunci vei „şti”.

Pe măsură ce te identifici tot mai puţin cu ,eu-ul’ tău, vei fi mai mult în armonie cu toţi şi cu toate. Ştii de ce? Pentru că nu-ţi mai este frică să fii jignit, sau să nu fii agreat. Nu mai ai dorinţa de a-i impresiona pe ceilalţi, îţi imaginezi ce uşurare te cuprinde, când nu mai eşti obligat să impresionezi pe nimeni? O, ce uşurare. Fericire, în sfârşit! Nu te mai simţi nevoit sau constrâns să dai tot felul de explicaţii. Lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt. Ce-ar mai fi de explicat? Nu mai simţi nevoia sau constrângerea să-ţi ceri iertare. Mai degrabă aş prefera să te aud spunând: „M-am trezit”, decât să te aud spunând: „îmi pare rău”. Mai degrabă aş prefera să te aud spunându-mi: „M-am trezit de când ne-am întâlnit ultima oară; ce ţi-am făcut, nu se va mai repeta”, decât să te aud spunând: „îmi pare atât de rău pentru ce ţi-am făcut.” De ce-ar trebui cineva să-şi ceară iertare? Iată ceva ce trebuie să cercetezi mai îndeaproape. Chiar şi atunci când cineva a fost rău cu tine, nu e nevoie de scuze.

Nimeni nu a fost rău cu tine. Acel cineva a fost rău cu ceea ce credea el că eşti tu – dar nu cu tine însuţi. Nu te respinge nimeni niciodată; oamenii resping doar ceea ce li se pare că eşti tu. Dar asta e valabil pentru ambele părţi. Pe de altă parte, nici nu te acceptă nimeni. Până când oamenii nu se trezesc, ei nu fac altceva decât să accepte sau să respingă imaginea lor despre tine. Ei şi-au confecţionat despre tine o imagine – şi pe aceasta o resping sau o acceptă. Vezi cât de zdruncinat poţi să fii când te afunzi în această problemă? E o cale mult prea facilă. Dar cât de uşor este să-i iubeşti pe oameni, când înţelegi acest lucru. Cât de uşor este să-i iubeşti pe toţi, când nu te identifici cu ceea ce-şi imaginează ei că eşti tu, sau că sunt ei. A devenit uşor să-i iubeşti pe ei – să iubeşti pe toată lumea.

Eu mă observ pe ,mine’, dar nu gândesc despre ,mine’, deoarece ,mine’ care gândeşte are şi multe păreri eronate. [...]

Nu se poate spune nimic despre starea de trezire; nu se poate vorbi decât despre starea de adormire. Se pot doar emite păreri despre starea de trezire. Nu se poate spune nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi definită. Ceea ce poate fi definit este nefericirea. Renunţă la nefericire – şi vei şti. Iubirea nu poate fi definită; lipsa iubirii poate fi. Renunţă la lipsa de iubire, renunţă la frică şi vei şti. Noi vrem să aflăm cum este să fii în stare de trezie. Dar nu vei şti, decât când vei atinge această stare.

Am dat eu oare de înţeles, de exemplu, că n-ar trebui să avem pretenţii de la copiii noştri? Ceea ce am spus a fost: „Nu ai dreptul să ceri nimic”. Mai devreme sau mai târziu, copilul va trebui să se desprindă de tine, conform poruncilor Domnului. Iar tu nu vei mai avea absolut nici un drept asupra lui. De fapt, în realitate, el nu este copilul tău şi nici n-a fost vreodată. El apar­ţine vieţii, nu ţie. Nimeni nu-ţi aparţine. Tu vorbeşti numai despre educaţia copilului, îi spui: „Dacă vrei să mănânci de prânz, ar fi bine să vii între ora douăsprezece şi unu, ori nu primeşti de mâncare.” Şi atât. Aşa merg lucrurile aici. Nu vii la timp, nu capeţi de mâncare. Eşti liber, e adevărat, dar trebuie să-ţi asumi consecinţele.

Când spun că nu trebuie să aştepţi nimic de la alţii, nici să ceri ceva de la ei, mă refer la speranţe şi pretenţii legate de bunăstarea mea.

Sursa: AICI