Anatomia maniei

Să zicem că şoferul unei alte maşini vă taie calea în mod periculos în timp ce vă aflaţi la volan pe o autostradă. Dacă automat gândiţi: „Nenorocitul naibii!” — asta înseamnă enorm pentru traiectoria pe care o va lua mânia în cazul în care acest gând va fi urmat de altele de revoltă şi răzbunare: „Nenorocitul naibii, putea să intre în mine — nu-l las eu să scape aşa uşor!”

Degetele vi se albesc de cât de tare strângeţi volanul, când de fapt aţi vrea să îl strângeţi pe celălalt de gât. Intreg trupul se mobilizează pentru luptă, şi nu pentru fugă — făcându-vă să tremuraţi, să transpiraţi, inima bate mai tare, iar muşchii feţei se încordează la rândul lor. Aţi vrea să-l omorâţi pe individul acela.

După care vă claxonează o maşină din spate pentru că aţi încetinit în urma a ceea ce era cât pe-aci să vi se întâmple — şi sunteţi în stare să explodaţi de furie şi faţă de şoferul acesta. Aşa se ajunge la hipertensiune, conducere neatentă şi chiar la focuri de armă pe autostradă.

Să comparăm această secvenţă a mâniei care creşte cu un gând mai îngăduitor faţă de şoferul care v-a tăiat calea: „Poate că nu m-a văzut. Sau poate că a avut un motiv serios să şofeze aşa de neatent, de exemplu, o urgenţă medicală.” Această frază ar putea să tempereze mânia şi să introducă elementul de compasiune, sau măcar să vă facă să aveţi o minte mai deschisă, scurtcircuitând mânia, care altfel ar lua proporţii.

Problema este, aşa cum propunea Aristotel, să ne amintim să avem doar o mânie potrivită, pentru că de multe ori mânia ne face să ne pierdem controlul. Benjamin Franklin spunea foarte înţelept: „Mânia nu apare niciodată fără motiv. Dar rareori apare pentru unul care să merite.”

Există, desigur, diverse tipuri de mânie. Nucleul amigdalian poate fi sursa principală a scânteii de furie pe care o simtim atunci când un şofer neatent ne pune în pericol. Dar la celălalt capăt al circuitului emoţional, neocortexul probabil că îndeamnă la un alt tip de mânie, calculată, cum ar fi o răzbunare cu sânge rece sau o revoltă faţă de o nedreptate de orice tip. O asemenea mânie gândită are mai mult ca sigur, aşa cum spunea Franklin, „un motiv întemeiat”, sau cel putin aşa pare.

Dintre toate proastele dispoziţii de care oamenii vor să scape, mânia pare să fie cea mai intransigentă; Tice a descoperit că mânia este dispoziţia pe care oamenii reuşesc cel mai greu s-o controleze. Intr-adevăr, mânia este cea mai seducătoare atunci când este vorba de emotii negative; acel monolog interior de a-ti da singur dreptate pe care fl propagă umple mintea cu argumente dintre cele mai convingătoare pentru a-ti vărsa furia. Spre deosebire de tristeţe, mânia dă energie, chiar o stare de euforie. Puterea de seducţie şi de convingere a mâniei poate explica prin sine de ce anumite puncte de vedere în ceea ce o priveşte sunt atât de comune: că mânia este incontrolabilă sau, oricum, că n-ar trebui să fie controlată şi că, de fapt, vărsarea furiei este o formă de catharsis, deci este bună. Un alt punct de vedere complet opus, o reacţie împotriva imaginii sumbre de până acum, sustine că mânia ar putea fi complet prevenită. Dar o lectură atentă a descoperirilor ştiinţifice sugerează că toate aceste atitudini comune faţă de mânie sunt prost direcţionale, ajungând chiar un fel de mituri.

Cursul gândurilor mânioase care adună furia este în mod potenţial cheia uneia dintre cele mai eficiente căi de a găsi o supapă împotriva mâniei: subminarea de la bun început a convingerilor care alimentează mânia. Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim „motive mai întemeiate” şi justificări pentru faptul că ne-am mâniat. Dacă ne concentrăm prea mult asupra unui lucru care ne-a mâniat îi dăm apă la moară. In schimb, dacă încercăm să privim lucrurile şi din altă perspectivă, totul se calmează. Tice a descoperit că regândirea unei situaţii în mod pozitiv este una dintre cele mai eficiente căi de a potoli mânia.

Fragment din cartea “Inteligenta emotionala” (autor Daniel Goleman), editura Curtea Veche Publishing, www.curteaveche.ro