Psihoterapeut Iași

Cea mai mare parte a comunicării dintre doi oameni este fără cuvinte. Ceea ce comunicăm prin intermediul cuvintelor reprezintă, de multe ori, mai puțin de zece la sută din mesajul pe care îl transmitem. Modurile în care preluăm, stocăm şi codăm informaţiile senzoriale pe plan mental poartă numele de sisteme reprezentaţionale. Fiecare dintre noi are un sistem de reprezentare preferat, pe baza căruia se orientează în realitatea în care trăieste.

Oamenii foarte vizuali sunt deosebit de preocupaţi de cum arată lucrurile, fiind atenţi la culori, forme şi lumini. Caracteristic unei persoane vizuale este ritmul alert. Are o voce clară şi destul de puternică. Ritmul alert cu care vorbeşte o face să respire mai repede, din capul pieptului, pentru că nu are timp să se odihnească aşa cum trebuie. Limbajul corpului urmează ritmul cuvintelor şi este rapid şi agitat. Dat fiind că memoria vizuală este activată prin ridicarea privirii, persoanele vizuale au adesea ochii în acea poziţie, deşi de obicei au grijă să păstreze contactul vizual cu persoana cu care vorbesc.

O persoană auditivă gândeşte în acelaşi ritm în care vorbeşte. Acest lucru înseamnă că are un tempo mai lent decât o persoană vizuală. Mişcările sale sunt concentrate, dar într-un mod relaxat, şi adesea face gesturi în zona mediană, fiind  uşor distrasă de zgomote. Dacă începeţi să vorbiţi cu o persoană auditivă, care încearcă să priceapă ceva, aceasta îşi pierde şirul gândurilor. O persoană auditivă îşi înclină capul când se gândeşte, de parcă ar asculta ceva. Respiră din diafragmă şi vorbeşte melodic, cu o voce ritmică, variată.

O persoană chinestezică este foarte conştientă de senzaţiile pe care i le provoacă lucrurile, atât la interior, cât şi la exterior. Aceasta are un tempo lent. Înainte să spună ceva, trebuie să fie sigură că este bine. Vorbeşte lent, încet şi profund, sau cu o voce subţire şi înaltă. În cazul său, limbajul trupului este minim şi orice gesturi ar face, acestea sunt încete şi se concentrează în zona stomacului. O persoană chinestezică respiră abdominal, aşa cum ar trebui să facă toată lumea. Contactul vizual nu este aşa de important pentru a comunica cu alţi oameni, ci atingerea este mai importantă.

Înțelegerea sistemelor noastre de reprezentare ne ajută să comunicăm mai bine unii cu alții, eliminând eventualele blocaje, acceptându-ne și valorizându-ne diversitatea.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Suntem un ocean de resurse care așteaptă să fie explorat și cucerit. Diferența între cei care folosesc resursele cu care au fost înzestrați și cei care stau pe margine și se lamentează de dificultatea vieții este dată de direcția spre care fiecare privește. Ce vezi dincolo de linia orizontului? Ce lume minunata te anima sa mergi mai departe, zi după zi, pas cu pas? Care este cea mai bună versiune a ta la a cărei devenire contribui în fiecare zi, cu fiecare alegere?

A avea succes înseamnă a face un efort conștient de stabilire a țelurilor. Obiectivele puternice descătușează energia creatoare și dau naștere forței  necesare pentru atingerea lor.

Noi toți avem modalități variate de a ne orienta în realitatea în care trăim. Avem acces la resurse nelimitate, pentru care avem nevoie de “privirea” potrivită, data tocmai de țelurile noastre. Vedeam doar ceea ce suntem pregătiți și avem nevoie să vedem, la un moment dat.

Gândirea conștientă este “șeful de birou” al vieții noastre. Rolul ei este de a decela informațiile provenite din mediul înconjurător, de a le identifica, analiza și compara cu alte informații, iar apoi de a decide care sunt acțiunile ce trebuie întreprinse.  Gândirea subconștientă este cea care deține forțe uriașe pentru a realiza mai mult decât am crezut că suntem în stare să realizăm vreodată. Gândirea subconștientă funcționează cel mai bine atunci când ne stabilim țeluri clare, sarcini specifice, acțiuni deliberate și limite ferme pentru atingerea obiectivelor.

Daca pe fața monedei succesului  este abilitatea de a stabili țeluri clare, pe reversul ei este abilitatea de a ne organiza și de a lucra la cele mai importante sarcini în fiecare clipă. Trebuie să ne fie absolut clar ce este important pentru noi înșine fie ca este vorba de un plan de carieră, de afacere sau relațional.

Realizarea unui plan, atingerea unui țel înseamnă autodisciplina, autocontrol și autoperfecționare. Cea mai valoroasă întrebuințare a timpului înseamnă să devenim tot mai buni în îndeplinirea celor câteva sarcini de care depinde majoritatea rezultatelor. Tot ce e mai puțin decât un angajament conștient față de un lucru important, este un angajament inconștient față de un lucru neimportant.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Mulți dintre noi suntem compulsivi fără a fi conștienți de asta, chetuind prea mult, mâncând prea mult, făcându-ne griji prea mult, muncind prea mult… și lista poate continua, în funcție de fiecare. Ne dăm seama cât de mult ne controlează viața o anumită activitate fie atunci când medicul ne sugerează să renunțăm la un anumit tip de alimente, fie când am rămas fără resurse financiare sau fie când este necesar să ne schimbăm stilul de viață pentru a ne menține sănătatea.

Compulsivitatea înseamnă angajarea în orice activitate recurentă prin care încercăm să ne ascundem de ceea ce simțim – activitate care sfârșește prin a pune stăpânire pe noi. De fapt, principala noastră compulsiune este lupta continuă.

Dacă, în mijlocul unei zile aglomerate, am evada din mintea orientată spre acțiune, am deveni mai conectați la înțelepciunea existenței conștiente. De exemplu, stăm la coadă la un ghișeu, frustrați de faptul că vom avea de aşteptat atât de mult, şi brusc ne amintim să ne conectăm la noi înșine. Închidem ochii, respirăm adânc de câteva ori şi lasăm tensiunea să se risipească, în timp ce devenim conştienți de propriul corp. Dacă suntem în cadă, putem închide ochii şi ne putem lasă în voia apei. Putem mişca picioarele, pentru ca apa să se onduleze în jurul nostru, şi deschizându-ne experienţei îmbrăţişării ei liniştitoare, în timpul exerciţiului, putem să îndreaptăm întreaga atenţie asupra a ceea ce se întâmplă în corpul nostru.

Aceste pauze reprezintă momente de trăire pură. Dincolo de dorinţele şi temerile noastre, de străduinţele şi solicitările la care ne supunem încontinuu se află setea de a trăi din plin momentul prezent. La început, atunci când facem o pauză, vom recunoaşte în special tensiunea cronică şi împotrivirea faţă de viaţă. Este bine să nu opunem rezistenţă. Pentru a părăsi starea de reacţie,  folosind întrebarea: „Pot oare, în acest moment, să accept asta în viaţa mea?”

Trăim în mintea noastră, într-o poveste care încearcă să ne convingă să ne construim viața, fără a trăi în prezent, ci într-un posibil iluzoriu – în funcție de care ne acordăm permisiunea de a ne bucura și de a avea încredere în noi înșine. Recurgem la compulsiuni pentru a deveni imuni la propriile lupte, sfârșind prin a ne lupta cu propriile compulsiuni.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Adevăratul motiv pentru care ne educăm copiii nu este doar acela de a realiza un transfer de cunoștințe și deprinderi pentru ca aceștia să înregistreze succese pe plan economic și satisfacții personale. Este important să-i sprijinim să intre în contact cu propria umanitate. Să fie capabili să fie empatici, să-și susțină punctul de vedere în orice împrejurări și să se comporte în acord cu propriile convingeri.

Inteligența emoțională a copiilor se dezvoltă într-un mediu plin de afecțiune. Pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărui copil este esențial ca acesta să simtă că este susținut. Copiii care au relații bazate pe afecțiune și încredere cu părinții lor se simt, de cele mai multe ori, în siguranță. Fără acest sentiment de încredere, este greu pentru un copil să devină autonom, iar autonomia dobândită poate fi limitată de un sentiment puternic de rușine și îndoială. Atunci când nu se bucură de îngrijire adecvată, ei ies din copilărie cu un sentiment de neîncredere în lumea din jur.

Un părinte inteligent emoțional va cunoaște, în majoritatea situațiilor, care sunt sentimentele sale, pe care le va împărtăși celorlalți, încercând să le cunoască punctul de vedere și având o atitudine optimistă și plină de speranță. Va ști să asculte cu atenție și să analizeze mai multe variante atunci când va lua o decizie. Un copil inteligent emoțional cunoaște multe cuvinte necesare exprimării emoțiilor și sentimentelor și vorbește cu ușurință despre propriile emoții, implicându-se și arătând înțelegere față de cei din jur. De asemenea, are răbdare pentru a obține ceea ce-și dorește cu adevărat, având idealuri rezonabile pentru vârsta sa.

Obligația principală a unui părinte este să ofere oportunități de explorare copiilor. Sarcina unui părinte este de a-și ajuta copiii să învețe cum anume pot găsi singuri răspunsuri, într-o manieră proprie.

Este bine de știut că toți copii au nevoie de limite clare și de disciplină pentru că așa se simt în siguranță. Deși majoritatea copiilor nu ar recunoaște acest lucru, libertatea îi sperie. În societatea noastră complexă și tensionată, este de datoria părinților să mențină un echilibru între diversele posibilități și responsabilități și să evite suprasolicitarea copiilor. Cuvintele care descriu cel mai bine relația dintre un părinte și copilul său se referă la afecțiune, inspirație, imaginație, bucurie, optimism, umor, sprijin, fermitate, siguranță, valori clare și respect.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului  AICI

Pentru a fi în măsură să ne  gestionăm optim emoțiile de anxietate, este indicat să facem diferențierea între acestea și frică. Frica este direcţionată spre o situaţie concretă și externă – că nu vom respecta un termen-limită, că nu vom trece un examen sau că vom fi respinşi de cineva de a cărui aprobare avem nevoie. Obiectul anxietăţii este dificil de identificat. Aceasta pot fi provocată de imaginea unui viitor incert, de grija pentru siguranţa și securitatea personală, de necesitatea de a continua o activitate, în absența certitudinilor. Simțim anxietate atunci când avem o emoție de nesiguranţă atunci când ne gândim ce ni se poate întâmpla atunci când ne-am confrunta cu o situație specifică.

Există două tipuri de anxietate – spontană si, respectiv, anticipativă. Dacă ne este exagerat de teamă să mergem la doctor sau să socializăm, starea s-ar putea încadra la anxietate situaţională, devenită fobică atunci când în mod constant evităm situațiile cu potențial anxiogen. Atunci când ne blocăm gândindu-ne la posibilele consecințe ale unor situații relaționate cu fobiile noastre, experimentăm anxietate anticipativă. In formele sale mai uşoare, aceasta nu se deosebeşte de grija obişnuită. Uneori, însă, anxietatea anticipativă poate fi suficient de intensă, astfel încât se transformă într-o veritabilă panică anticipativă. Anxietatea spontană poate apărea din senin, creşte repede în intensitate şi apoi cedează treptat, pe parcursul unei ore sau chiar mai lent. Anxietatea anticipativă se intensifică gradat, ca răspuns la faptul că ne gândim la o situaţie ameninţătoare, având o durată mai mare de manifestare.

Efectele anxietății sunt resimțite nivel fiziologic, fiind vizibile și în plan comportamental. La nivel fiziologic, anxietatea poate provoca un ritm cardiac accelerat, tensiune musculară, greaţă, senzaţie de uscăciune a gurii sau transpiraţie. In plan comportamental, ne poate paraliza capacitatea de a acţiona, de a ne exprima sau de a ne confrunta cu anumite situaţii cotidiene.

Dincolo de toate acestea, anxietatea nu este o emoție pe care ar trebui să o eliminăm complet din viața noastră, din teama că ar putea indica o problemă iminentă de sănătate mintală. Înainte de a vorbi despre anxietate ca problemă mentală,  este indicat să facem diferențierea între anxietatea normală și anxietatea patologică, apelând la ajutorul unui specialist.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU  – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Trăim într-o societate în care manifestarea emoțiilor nu este întotdeauna încurajată. Pentru unii, ascunderea agresivității a devenit o obișnuință. Auzim frecvent expresii precum „Nu m-am supărat”,  „Credeam că ştii”, “Glumeam doar”, “Te-ai descurcat bine pentru cineva ca tine” de la persoane la care observăm ca fiind evidentă starea  tensionată de opoziție.

Agresivitatea pasivă nu înseamnă doar suprimarea furiei, ci manifestarea ei pe căi ocolite, având forma unei lovituri sub centură. Aceasta este subtilă și voalată, fără a fi ușor de remarcat, fiind ambiguă și paradoxală ca mesaj.  Atunci când suntem pasiv agresivi, se întâmplă să nu facem un lucru necesar sau care știm că ar putea fi de folos altcuiva, folosind scuze de genul „Am uitat” sau „ Nu credeam că este așa de important”.

Forme des întâlnite de pasivitate agresivă se regăsesc în următoarele situații: uităm să ajungem la o anumită oră, întârziem până în ultima clipă cu materialul de predat sau păstrăm tăcerea atunci când știm că celălalt așteaptă un răspuns din partea noastră. Cei care îşi ascund mânia manifestă o rezistenţă pasivă atunci când se pune problema să îndeplinească sarcini de rutină într-un anumit context social sau ocupaţional. Aceștia găsesc tot timpul câte ceva de reproşat, chiar şi nejustificat, fiindu-le greu să respecte autoritatea conferită de o anumită poziție socială, nesocotind deliberat instrucţiunile, sfaturile şi influența, fiind într-o permanentă opoziție.

Un pasiv-agresiv îmbracă deseori haina de victimă, considerând că „Nimeni nu mă înţelege. Nimeni nu mă apreciază. Nu degeaba port eu pică şi îi invidiez pe cei care prosperă pe lumea asta, ei sunt mai norocoşi!”. Aceasta va respinge, se va supăra şi va căuta să se răzbune în situaţii în care altora nici prin cap nu le-ar trece, de regulă, să gândească sau să acţioneze în acest fel, sabotând activitățile și demersurile celorlalți.

Comportamentul pasiv-agresiv are la bază dificultatea persoanei de a-şi exprima furia și nemulţumirea într-un mod sănătos, direct şi deschis. Aceasta a devenit expertă în reprimarea mâniei și negarea a ceea ce simte. Persoana cu un comportament pasiv-agresiv este caracterizată de o discrepanţă între ceea ce spune şi ceea ce face, manifestând un tip special de ostilitate paradoxală care subminează propria stimă de sine și a celorlalți, fiind o adevărată bombă cu ceas pentru sănătatea unei relații.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, psiho-sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Chiar dacă dispunem de un vocabular vast pentru a descrie multe dintre emoţiile care ne afectează de-a lungul existenţei, există două sentimente fundamentale care ne influențează major și anume iubirea şi frica. Iubirea generează fericirea, satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea. Aceste două emoții sunt opuse și nu le putem trăi pe amândouă în acelaşi timp. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers.

Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică, chiar dacă majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă niciodată. În anumite contexte, frica este un semnal de alarmă indispensabil – acele momente în care siguranța și securitatea noastră sunt în pericol de a fi lezate. În aceste situații, teama este un semn de sănătate, având rolul de a ne proteja. Mult mai des trăim, însă, un tip de frică  artificială activă chiar și în momentele în care nici un pericol nu ne ameninţă. Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este străduința de a trece dincolo de temerile noastre false. Frica artificială este întotdeauna fondată pe un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul.

Aceste panici inventate, au totuşi o raţiune de a fi, aceea de a fi „purtătorul de cuvânt” al sufletului nostru care reclamă cu insistenţă să creştem şi să ne vindecăm. Ele ne dau ocazia de a ne modifica comportamentele, de a prefera realitatea în locul iluziilor, prezentul în locul trecutului. Poate că cea mai mare frică pe care o avem este să ne asumăm riscul de a trăi, riscul de a fi vii şi de a exprima ceea ce suntem cu adevărat. Cel mai bun mod de a depăşi frica este să o confruntăm. Acest proces se numeşte terapia prin expunere. Vocea fricii insistă că încercările prin care am trecut ne-au marcat pe viaţă. Preţul faptului că ne ascultăm frica reiese cel mai bine din tiparele care ne bântuie – fie că sunt cicluri repetitive de autosabotare, dependenţă sau conflicte în relaţiile cu partenerii, prietenii, colegii sau rudele. Dar cel mai mare preţ constă în faptul că ne subminează curajul şi încrederea în noi înșine.

Prin expunerea la frica pe care o avem, ne desensibilizăm. Nu putem învăţa decât în momentul în care ne aflăm efectiv în situaţia de confruntare. La fel cum nu putem învăţa să înotăm decât în apă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de dezvoltare personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Ca psihoterapeut, am fost alături de multe persoane care-și mărturiseau  disperarea, cu franchețe și onestitate, aflându-se  pe drumul vindecării emoționale. Depresia a fost numită “boala invizibilă”, pentru că foarte mulți dintre noi am devenit experți  în a o ascunde, în a  suferi în tăcere și  în a ne  blama  pentru tristețea persistentă pe care o simțim, atunci când, în jurul nostru, ceilalți par să se bucure de viață.

Pentru a vindeca depresia, este nevoie de  întelegere plină de compasiune și speranță – acea încredere că ne  putem ridica deasupra întunericului, chiar și în momentele  în care acesta pare copleșitor. Indiferent de forma de tratament pe care o urmăm în lupta contra depresiei,  speranța îi amplifică acestuia efectul , prin simplul fapt că ridica nivelul de serotonină și reduce  nivelul hormonilor stresului.  Speranța acționează ca un reductor natural al stresului,  relaxând stomacul,  vasele sanguine și bronhiolele. Aceasta influențează  modul  în care percepem senzația de durere,  mărind nivelul de endorfine – substanțe chimice răspunzătoare de starea de bine.

Din perspectivă spirituală,  Sfântul Ioan al Crucii,  numea  depresia ca fiind “noaptea întunecată a sufletului”,  descriind călătoria prin disperare ca o modalitate de întregire spirituală o ocazie de transformare. Depresia poate fi un modalitate prin care deschidem ochii în călătoria noastră  spre conștiință și auto-descoperire.

Vindecarea  este o provocare a timpului prezent.  Așa cum am avut ocazia să observ, multe persoane petrec timp studiind modalități variate de tratare a depresiei fără a  face ceva în legătură cu starea lor, alegând să creadă că se afla în mijlocul unui coșmar din care se vor trezi miraculos. Amânarea deciziei de a face schimbări în viața personală, poate îngreuna vindecarea. Este mult mai înțelept să începem de undeva, decât să nu facem nimic. Un pas nou sau o schimbare nu trebuie să fie radicale pentru a fi eficiente.

Mai presus de toate, este important să ne amintim că nu ne putem permite să cădem în capcana modului de gândire de tipul “Voi începe mâine”. Atunci când ne aflăm în iarna vieții noastre, s-ar putea să simțim că ciclicitatea anotimpurilor nu va mai reveni niciodată la vara, dar tocmai atunci este momentul în care este esențial să ne disciplinăm gândirea.

Vindecarea este, în mare măsură, o experiență de învățare, iar una dintre lecțiile ei cele mai prețioase este ca nimic nu este permanent, ci totul e curgere, transformare.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului AICI

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ce facem înainte de a pleca într-o călătorie? De multe ori, planificăm traseul, consultând hărți rutiere. Dincolo de nevoia noastră de certitudine, acestea nu ne vor oferi niciodată o descriere exactă a drumului până la destinație. Numai experienţa noastră poate face acest lucru.

În orice situaţie de viață, apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştim că ne-am pregătit bine, ne poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când ne bizuim pe noi înșine. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbări de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă. Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale.

Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină.

Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa. Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul ne arată cum să procedăm, aici şi acum. Fiecare dintre noi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vom fi  împreună” cu experienţa noastră, vom simţi indicatoarele care apar. Ele ne vor spune simplu: „asta e în regulă” sau “nu e bine ce faci” .

A încerca să-ne ghidăm doar după harta mentală care ne arată „cum să ajungem acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu putem ști dinainte. Atunci când vom fi în interiorul experienţei, dacă suntem suficient de prezenți și de atenți, indicatoarele vor apare şi vom ști cum să ajungem acolo unde trebuie să ajungem. Este util să ne facem planuri, însă nu întotdeauna suficient pentru a ajunge la destinație. Viața se întâmplă și ne oferă întotdeauna provocări şi daruri neașteptate. Important este să fim atenți pentru a le vedea la timpul potrivit.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Cu toții suntem purtătorii unui anumit „bagaj emoţional“ format din emoții nerezolvate captive, de intensități variate. Marea majoritate preferă să le dea uitării pe cele mai puțin confortabile, mai ales când sunt dureroase. Efectul ascuns al acestora se face simțit, însă, sub forma emoțiilor nerezolvate captive. Energia emoţiei nerezolvate devine „captivă” în corpul nostru, producând efecte fizice semnificative.

Ni se întâmplă uneori să simțim că purtăm pe umeri o povară care ne apasă, dar pe care nu o putem defini. Iată cele mai comune circumstanţe în care emoţiile devin adeseori captive: pierderea unei persoane dragi, divorţul sau problemele în cadrul relaţiei de cuplu, dificultăţile financiare, stresul acasă sau la locul de muncă, pierderea unei sarcini sau avortul,  abuzurile fizice, mentale, verbale sau sexuale, stresul pe termen lung, bolile fizice, respingerea, neglijarea sau abandonul, interiorizarea sentimentelor.

Timpul nu vindecă întotdeauna rănile emoționale. Acesta este doar un mit. De multe ori, ne autosabotăm negând emoțiile nerezolvate. Cea mai veche idee care stă la baza artei vindecării este aceea că boala este cauzată de un dezechilibru la nivelul corpului fizic. Emoţiile nerezolvate captive sunt poate cel mai comun tip de dezechilibru de care suferă oamenii. Acestea slăbesc funcţia sistemului imunitar şi fac ca organismul să fie mai vulnerabil la boală. Ele pot distorsiona ţesuturile corporale şi pot împiedica funcţionarea normală a organelor şi a glandelor. Se ştie că anumite zone cerebrale sunt activate atunci când simţim diferite emoţii şi că există anumite componente biochimice ale emoţiilor.

În unele situații, putem să fugim de suferința emoțională, pentru o anumită perioadă, cu ajutorul  negării,  a diferitelor forme de dependență și a medicamentelor. Trupul va observa acest lucru mai devreme sau mai târziu și nici cele mai frumoase vorbe nu-l vor mai putea induce în eroare, cel puțin nu pe termen lung. Înstrăinarea de sine  determină, de multe ori, revolta trupului. Mesajele trupului pot fi ignorate sau pot fi luate în derâdere, dar revolta lui nu poate să nu fie simțită. Limba lui este tocmai expresia autentică a sinelui nostru adevărat și a forței noastre vitale.

Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi