Psihoterapeut Iasi

În mitologia greaca exista o poveste legata de Artemisa, zeita vânatorii. Artemisa era zeita suprema a vânatorii, caci ea stia sa vâneze fara nici un efort. Ea îsi putea împlini foarte usor nevoile si traia într-o armonie perfecta cu padurea. Toate vietatile din padure o iubeau pe Artemisa, si considerau ca a fi vânat de ea este o adevarata onoare. Artemisa nu parea sa vâneze vreodata. Tot ceea ce îsi dorea venea direct la ea. Asa se explica de ce era cea mai buna în arta vânatorii, dar pe de alta parte ea însasi era o prada foarte dificila. Forma ei animala era aceea a unei caprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemisa traia într-o armonie perfecta cu padurea, pâna când într-o zi regele i-a dat o porunca lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în cautarea propriei sale transcendente. Porunca era ca Hercule sa vâneze caprioara magica a Artemisei. Hercule nu a refuzat, caci el era fiul neînvins pâna atunci al lui Zeus. El s-a dus asadar în padure sa vâneze caprioara. Aceasta l-a vazut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lasat pe Hercule sa se apropie de ea, dar când acesta a încercat sa o captureze, a fugit. Singura sansa a lui Hercule de a prinde caprioara era sa devina un vânator mai bun decât Artemisa.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapida fiinta din univers, si l-a rugat sa îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca si Hermes, si în curând prada cea valoroasa se afla în mâinile sale. Va puteti imagina reactia Artemisei. Fusese vânata de Hercule, si evident ca dorea sa se razbune. Dorea sa-I vâneze la rândul ei pe Hercule, si a facut tot ce i-a stat în puteri sa-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însusi cea mai dificila prada între toate. Hercule era perfect liber, si oricât de mult a încercat, Artemisa nu a reusit sa-l captureze.

Artemisa nu avea nevoie de Hercule. Ea a simtit o nevoie puternica de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut ca s-a îndragostit de Hercule si l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai ramas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe masura ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea si-a pierdut fericirea. Artemisa a început sa se schimbe. Nu mai era în armonie cu padurea, caci acum vâna pentru placerea de a prinde prada. Artemisa si-a încalcat propriile reguli si a devenit un pradator. Animalele au început sa se teama de ea; întreaga padure o respingea, dar Artemisei nu-i pasa. Ea nu mai vedea adevarul, caci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodata se mai ducea în padure sa o viziteze  pe Artemisa. De fiecare data când facea acest lucru, Artemisa facea tot ce-i statea în puteri pentru a-l  captura. Atunci când era împreuna cu Hercule ea era extrem de fericita, dar stia ca el urma sa plece, asa ca a devenit geloasa si posesiva. Atunci când Hercule pleca de lânga ea, suferea si plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl si iubea totodata. Hercule nici nu banuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu si-a dat seama ca ea îl vâna. Mintea lui nu putea sa accepte ca si el ar putea fi o prada. Hercule o iubea si o respecta pe Artemisa, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemisa dorea sa-l controleze, sa îl vâneze asa cum face un pradator.

Evident, toata lumea din padure a observat diferenta, mai putin ea. Ea a ramas convinsa ca este zeita suprema a vânatorii. Nu si-a dat seama ca a cazut. Nu a realizat ca padurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, caci odata cu ea au cazut si ceilalti vânatori; au devenit cu totii pradatori.

Într-o zi, Hermes si-a asumat forma unui animal, si tocmai când Artemisa era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea si-a redescoperit întelepciunea pierduta. Hermes i-a dat astfel de înteles ca a cazut. Dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, Artemisa s-a dus la Hercule sa-si ceara iertare. Cauza caderii ei fusese importanta de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea si-a dat seama ca nu-l ofensase niciodata, caci el nu stia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemisa a privit în jur si a vazut ce facuse din padurea ei draga. Si-a cerut iertare de la fiecare floare si de la fiecare animal, si a redescoperit astfel iubirea. Si astfel, Artemisa a redevenit zeita suprema a vânatorii.

***

V-am spus aceasta poveste pentru a scoate în evidenta faptul ca noi toti suntem vânatori, dar simultan suntem si o prada. Ce anume vânam? Noi vânam tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifica cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii si de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânam nevoile ireale ale mintii, noi devenim pradatori, caci vânam ceva ce nu avem cu adevarat nevoie.

Oamenii vâneaza iubirea. Ei simt nevoia sa faca acest lucru deoarece sunt convinsi ca iubirea le lipseste. Nedându-si seama ca iubirea exista în inima lor, ei o vâneaza la alte persoane, desi acestea sunt la fel ca ei, inconstiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeste pe sine, deci cum ar putea ei sa iubeasca pe altcineva? Oamenii îsi creeaza astfel o nevoie foarte mare, care nu este reala, si continua sa o vâneze, dar în locuri gresite, caci nici ceilalti oameni nu au iubirea pe care o cauta ei.

Când a devenit constienta de caderea’ ei, Artemisa a redevenit cea care fusese, caci ceea ce cauta ea se afla deja în interiorul ei. Acelasi lucru este valabil pentru noi toti, caci noi suntem precum Artemisa dupa cadere si înainte de mântuire. Noi vânam iubire. Vânam dreptate si fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se afla în interiorul nostru.

Povestea vânatorii caprioarei magice ne învata ca noi trebuie sa practicam vânatoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenta povestii. Daca va veti aminti de povestea Artemisei, veti descoperi iubirea dinlauntrul dumneavoastra. Oamenii care se vâneaza reciproc pentru iubire nu vor fi niciodata satisfacuti; ei nu vor gasi niciodata iubirea de care au nevoie alaturi de alti oameni. Cea care simte aceasta nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia mintii, caci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodata acolo.

Iubirea pe care o cautam cu totii se afla în interiorul nostru, dar este o prada greu de cucerit. Este atât de dificil sa vânezi în interiorul tau pentru a scoate la lumina iubirea care exista acolo. Pentru aceasta, trebuie sa fii foarte rapid, la fel de rapid ca si Hermes, caci daca nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tau. Tot ceea ce îti capteaza atentia te împiedica sa îti atingi scopul: sa vânezi prada, adica iubirea din interiorul tau. Cine reuseste sa o captureze îsi da însa seama ca iubirea din interiorul lui creste din ce în ce mai puternica, împlinindu-i toate nevoile. El descopera astfel fericirea.

De regula, oamenii intra într-o relatie în calitate de vânatori. Ei cauta ceea ce cred ei ca au nevoie, sperând ca vor gasi toate acele lucruri la cealalta persoana, dar descopera inevitabil ca ceea ce cauta ei nu se afla acolo. Cei care intra într-o relatie fara aceasta nevoie traiesc însa cu totul altceva. Cum poti vâna în interiorul tau? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar sa te abandonezi tie însuti, deopotriva în calitate de vânator si de prada. Atât vânatorul cât si prada se afla în interiorul mintii. Cine este unul si cine este celalalt? La oamenii obisnuiti, vânatorul este Parazitul. Parazitul stie totul despre dumneavoastra si se hraneste cu emotiile nascute din teama. La fel ca si în natura, Parazitul se hraneste cu gunoaie. El adora teama si drama, se hraneste cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emotii care ne fac sa suferim. Parazitul este cel care doreste razbunare, iar placerea lui cea mai mare este sa detina întotdeauna controlul.

Când Hercule a plecat în padure în cautarea Artemisei, el nu a stiut ce sa faca pentru a o captura. Când a ajuns însa la Hermes, maestrul suprem, el a învatat cum poate deveni un vânator mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemisa, el trebuia sa devina un vânator mai bun decât ea.

Pentru a te vâna pe tine însuti, trebuie sa devii un vânator mai bun decât Parazitul. Acesta din urma lucreaza 24 de ore din 24; de aceea, va trebui sa lucram si noi tot atâta timp, daca dorim sa devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaste foarte bine. Noi nu avem cum sa ne ascundem de el. Asa se explica de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezinta acea parte din fiinta noastra care încearca sa ne justifice comportamentul în fata altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecator. El nu stie sa faca altceva decât sa judece, sa condamne si sa ne faca sa ne simtim vinovati.

Într-o relatie obisnuita din iad, Parazitul partenerului nostru se aliaza cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie sa luptam numai cu propriul nostru Parazit, ci si cu cel al partenerului nostru, care concura cu cel personal pentru a ne face viata un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât daca devenim constienti de mecanismul prin care actioneaza el. De pilda, putem manifesta mai multa compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l sa se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuseste sa mai faca un pas catre eliberare. Putem întelege ca atunci când se înfurie, când se întristeaza sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeste, ci cu Parazitul sau.

De îndata ce întelegem ca Parazitul exista, noi îi putem da partenerului nostru spatiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumatate din relatia noastra, îi putem permite celuilalt sa îsi traiasca visul personal asa cum considera necesar. În acest fel, va fi mai usor pentru noi sa nu interpretam la modul personal ceea ce face partenerul nostru.

Aceasta atitudine va schimba complet relatia noastra, caci într-adevar, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotatii personale. El/ea trebuie sa îsi curete propriile deseuri. Daca nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai usor sa construim o relatie frumoasa cu altcineva.

Don Miguel Ruiz

PsihoterapieIasi.Ro

“Tu nu esti inca pentru mine decat un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de alte vulpi. Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…”

Antoine de Saint Exupery

Frumusetea si profunzimea relatiilor sta tocmai in abilitatea de a crea punti peste abisul care exista, de cele mai multe ori, intre sufletele noastre. In cautare de intimitate reala, suntem de multe ori blocati in caruselul propriilor noastre frici – de apropiere, de a fi ranit, de abandon, de respingere. Imblanzirea, in acest context, are mai putin de-a face cu domesticirea, cu incercarea de a-l incadra pe celalalt  in „patul lui Procust”, format de propriile noastre asteptari si imperative.Este mai mult  o modalitate de a inmuia partile impietrite ale fiecaruia, devenind aliati care se ajuta unul pe celalalt sa evolueze si sa se maturizeze.

Pentru a trai starea de liniste si de echilibru, avem nevoie sa devenim constienti de acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite. La fel cum, pentru a trai bucuria si pasiunea unei relatii, este important sa fim acel partener potrivit care sa sprijine procesul de imblanzire.

Monstrii sunt doar masti purtate de acele parti din noi care se simt neputincioase sau nedemne de iubire si acceptare. Ele vor, mai presus de toate, sa fie intalnite si ajutate.  Daca ne izolam si fugim de intimitate, devine dificil sa ne confruntam cu acele parti din noi care au nevoie sa fie imblanzite.  Fara permisiunea noastra, nimeni si nimic nu poate interveni pentru a ne sprijini in procesul de vindecare a ranilor pe care am ales sa le ascundem in spatele unor masti atat de bine construite. La fel de adevarat este ca dragostea, fermitatea, blandetea si rabdarea celuilalt ne pot ajuta sa imblanzim ostilitatea si izolarea din sufletul nostru.

Nu exista nimic mai eficient decat o relatie pentru a ne arata unde suntem inghetati si inchisi, unde ne este cel mai frica si unde refuzam sa acceptam ce se afla acolo. Relatiile umane ne ofera cel mai bun test referitor la cat de vindecati, intregi sau maturi suntem cu adevarat.  De obicei, cand ne inchidem in cadrul relatiilor, o facem pentru ca ranile emotionale ale celeilalte persoane au activat propriile rani.  Acesta este un subiect des abordat in cabinetul de psihoterapie, fiind o buna oportunitate de a lua o pauza si de a vedea unde anume suntem inchisi in noi insine, ce anume ne este greu sa acceptam la propria noastra persoana. Imblanzirea are loc atunci cand putem fi mai presus de distorsiunile partenerului.

Invatand sa acceptam ceea ce este greu de acceptat in noi insine, suntem in masura sa oferim  atentie reala si grija celuilalt, atunci cand  ranile emotionale ale acestuia sunt activate si se manifesta sub forma furiei, izolarii, respingerii si a negarii.

Impreuna cu psihoterapeutul, in cadrul sedintelor de psihoterapie, exista o buna oportunitate de  a invata  sa vorbim impreuna despre locurile  ranite, acele locuri  unde iau nastere reactiile emotionale.  Asta ne va ajuta sa avem o relatie vie, profunda si intima. Da, poate fi frustrant  si poate parea complicat, uneori, sa patrundem in acele locuri  pe care le tinem bine ferecate, pentru ca noi si nimeni altcineva sa nu aiba acces  la ele, insa este singurul mod de a ne depasi insingurarea si de a imparti lumea cu ceilalalt.

Pana cand nu intelegem cine suntem, nu ne acceptam pe noi insine asa cum suntem si nu vom fi vindecat ranile si analizat propriile temeri, nu avem cum sa devenim liberi sa iubim. Astfel, putem spune ca procesul de imblanzire incepe, de multe ori, cu noi insine, prin dragostea si rabdarea cu care ne acceptam si ne vindecam ranile. Nu putem imblanzi in celalalt decat ceea ce am imblanzit in noi insine. Nu ne mai ascundem calitatile si talentele, ci dimpotriva, le facem vizibile in moduri in care ne dau putere si ne vindeca ranile pentru a ne continua relatiile.

Astfel, puterea nu mai devine o moneda de schimb. Eliberati de sub povara negarii, recunoastem atractia jocurilor de putere si ne concentram constient eforturile catre impartirea puterii. Atunci cand doi oameni sunt multumiti si liberi ca indivizi, creste probabilitatea ca relatia lor de iubire sa fie implinitoare si consistenta.

„Sunt aici, cu tine, in calitate de egalul tau emotional si spiritual. Sunt oglinda ta, si tu esti oglinda mea”.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

PsihoterapieIasi.Ro

Cand un calugar a ajuns la marginea satului si s-a asezat sub un copac pentru a innopta, un satean a venit in fuga si i-a strigat:

- Piatra! Piatra! Da-mi piatra!

- Ce piatra? a intrebat calugarul.

- Noaptea trecuta, Dumnezeu mi-a spus in vis ca daca voi merge la marginea satului pe inserat, un calugar imi va da o piatra pretioasa.

Calugarul s-a scotocit prin sac si a scos o piatra:

- Probabil ca la asta se referea. Am gasit-o ieri prin padure. Bine, ia-o daca doresti.

Omul s-a uitat fara sa-si creada ochilor. Era cel mai mare diamant din lume. Avea marimea unui cap de om.

Toata noaptea s-a zvarcolit in pat. Dimineata, l-a trezit pe calugar si i-a spus:

- M-am razgandit. Da-mi acea bogatie care ti-a permis tie sa-mi daruiesti aceasta piatra pretioasa fara sa eziti.

Morala:

Cei mai multi dintre noi nu suntem constienti cat de mult lasam sa traiasca, in interioriul nostru, starea de nemultumire si de ostilitate. Neincrederea, frica de a fi folosit sau respins, gelozia si dorinta de razbunare, ridicarea de ziduri de aparare, situatii conflictuale in care vrem sa demonstram ca avem dreptate, jignirea si invinuirea altora pentru durere sunt doar cateva dintre modalitatile prin care ne manifestam ostilitatea fata de ceilalti. Este ca si cum un rezervor de neincredere si de resentimente ar astepta sa fie deschis in orice moment, pornind de la cel mai nesemnificativ incident.

In esenta, majoritatea lucrurilor pentru care ne zbatem – siguranta, succes, statut, putere, recunoastere, validare, pretuire – sunt cai prin care incercam sa umplem un gol din noi insine, un gol format din cauza indepartarii de iubire.

Totusi, de foarte multe ori ne confruntam cu o dilema cel putin interesanta si, pe alocuri, dureroasa. Pe de o parte, tanjim dupa iubire si, in acelasi timp, o indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea pentru ca nu-i acordam incredere.  Chiar in situatiile in care ne indragostim intens de cineva, pe termen lung suntem in situatia de a ne confrunta cu propriile frici si cu propria neincredere. Odata ce conflictul, neintelegerile si dezamagirile apar, din adancurile intunecate ale mintii noastre apare gandul „Vezi? Am avut dreptate! Pana la urma, tot nu esti iubit!” A-i vedea pe ceilalti ca sursa a iubirii ne condamna sa ramanem pierduti in desertul durerii, abandonului si tradarii, unde relatiile umane par a fi tragice si lipsite de speranta. Procesul de maturizare trece prin eliberarea progresiva de nevoia de a fi iubit si aprobat. Si mai ales de nevoia de a fi iubit pentru ceva ce nu esti si aceasta doar pentru a te conforma asteptarilor celuilalt.

Iubirea reprezinta o combinatie de caldura si deschidere, care ne permite sa dezvoltam  relatii reale, sa ne bucuram de ele si sa le apreciem; sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata, in general.

Cand lasam iubirea sa traiasca in noi, viata capata sens, indiferent de circumstantele exterioare. Simtim ca suntem conectati la ceva mai presus de fiinta noastra limitata. Asta face ca povara izolarii si alienarii sa ne fie ridicata de pe umeri, sa traim in pace cu noi insine si cu ceilalti.

„Mi-ai dat cel mai mare dar. Ai facut ca inima sa-mi fie camin.”  Andy Desmond aka Miten

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Eu cred ca materia primordiala de care se ocupa psihoterapia este intotdeauna durerea existentiala si nu sunt, asa cum se sustine adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niste cioburi imperfect ingropate dintr-un trecut personal tragic. In demersul meu terapeutic, conjectura clinica primara de la care pornesc este aceea ca angoasa fundamentala decurge din stradania cuiva, in mod constient sau inconstient, de a face fata realitatilor brutale ale vietii, acelor lucruri care ne sunt “date” in cursul existentei.

Eu am constat ca un numar de patru realitati date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul ca moartea este inevitabila pentru fiecare dintre noi si pentru cei pe care-i iubim; faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; si, in sfarsit, faptul ca viata nu are nici un sens sau un scop final evident.

Oricat de sumbre ne-ar putea parea aceste realitati ineluctabile, ele contin totusi samanta intelepciunii si a mantuirii.

Dintre aceste adevaruri certe ale vietii, moartea este cel mai evident, cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil. Cei mai multi dintre noi, in majoritatea timpului, putem sa traim linistiti, ferindu-ne de suflarea rece a mortii, chicotind incurcati si aprobandu-l pe Woody Allen cand spune: “ Nu mi-e frica de moarte. Doar ca n-as vrea sa fiu de fata cand se va intampla”. Lucrul cel mai ingrozitor in privinta mortii este ca trebuie sa o faci singur. O deplina constientizare a mortii ne desavarseste intelepciunea si ne imbogateste viata.

Libertatea, ca un dat, pare sa fie insasi antiteza mortii. In timp ce moartea ne ingrozeste, libertatea este considerata in general si fara echivoc un lucru pozitiv. Libertatea, vazuta dintr-o perspectiva existentiala, este indestructibil legata de anxietate. Libertatea inseamna ca fiecare este responsabil pentru propriile alegeri si fapte, pentru propria-i situatie de viata.

Desi cuvantul responsabil poate fi folosit intr-o varietate de moduri, eu prefer definitia lui Sartre: a fi responsabil inseamna “a fi autorul a ceva”, fiecare dintre noi fiind deci autorul propiului mod de a trai. Suntem liberi sa fim oricum altfel decat neliberi – suntem, ar spune Sartre, condamnati la libertate.

Tocmai aici, in ideea constructiei de sine, isi face loc angoasa: suntem creaturi care tanjesc dupa structura si ne sperie acest concept al libertatii care presupune ca dincolo de noi nu exista nimic. Orice terapeut stie ca primul pas crucial in psihoterapie este asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru chinul din viata lui. Atat timp cat cineva crede ca problemele lui sunt provocate de vreo forta sau putere de influenta din exterior, psihoterapia nu are nici un punct de sprijin. La urma urmelor, daca problema este in alta parte, atunci de ce te-ai schimba tu, cel afectat?

Desi asumarea responsabilitatii il duce pe pacient in anticamera schimbarii, ea nu este totusi sinonima cu schimbarea. Ori, schimbarea este intotdeauna adevarata prada pe care-o urmarim, oricat s-ar cazni un terapeut sa flirteze cu revelatia interioara, asumarea responsabilitatii si realizarea de sine. Libertatea ne impune nu doar sa purtam raspunderea pentru alegerile facute in viata, ci incumba si ideea ca schimbarea necesita un act de vointa. Eu consider ca exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva, omul initiaza, iar apoi pune in practica prin luarea unei decizii.

Deciza presupune invariabil o renuntare: pentru fiecare da trebuie sa existe un nu, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni.

Izolarea existentiala, un al treilea dat al vietii, se refera la distanta de netrecut dintre sine si altii – un spatiu gol care exista chiar si in conditiile unor relatii interpersonale de care ne simtim profund multumiti. Omul este despartit nu doar de alte fiinte, ci si de lume, in masura in care sinele constituie propria lume.

Eforturile cuiva de a evada din claustrare ii pot sabota relatiile cu alti oameni. Nenumarate prietenii sau casnicii s-au destramat pentru ca, in loc sa intre in legatura cu alta persoana si sa-i pese de ea, cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

Unul din marile paradoxuri ale vietii este acela ca din constiinta de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala – prin eliminarea constiintei de sine. Persoana care s-a indragostit si a patrins intr-o stare extatica de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gandeste la sine, pentru ca stingherul si dilematicul eu (alaturi de angoasa insotitoare a izolarii) se dizolva in noi. Astfel, scapam de anxietate, dar ne pierdem pe noi insine.

Psihoterapia si starea de contopire prin indragostire, sunt incompatibile, pentru ca munca terapeutica necesita o constientizare dubitativa a sinelui si o anxietate care , in ultima instanta, servesc drept calauza in analiza conflictelor interioare. Fiti cu mare grija la atasamentul exclusiv si intens fata de o alta persoana; nu este, asa cum cred oamenii uneori, o dovada de iubire pura. O asemenea afectiune inchisa in sine si exclusivista – hranindu-se din ea insasi, nedand nimic altora si insensibila la nevoile lor – este sortita sa se roada singura pe dinauntru. Dragostea nu este doar o scanteie a pasiunii care se aprinde intre doi oameni; exista o infinita diferenta intre a te indragosti si a continua sa iubesti. Mai degraba, dragostea este un mod de a fi, un mod de “a-ti darui sentimentele”, nu unul de “ a cadea prada sentimentelor” – un mod de a relationa in general, nu un act limitat la o singura persoana.

Nu-mi place sa lucrez cu pacientii care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez – si eu ravnesc la incantarea fermecata. Ori poate pentru ca indragostirea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!

Trebuie sa pornesc de la premisa ca e mai bine sa stii, decat sa nu stii, sa te aventurezi, decat sa nu te aveturezi; si ca magia si iluzia, oricat de fabuloase, oricat de seducatoare, nu fac altceva decat sa subrezeasca, in cele din urma, spiritual uman. Eu iau foarte in serios vorbele transante ale lui Thomas Hardy:” Daca exista cumva o cale spre ma bine, ea reclama sa privim in fata raul cel mai mare”.

Viata noastra, existenta noastra, va fi intotdeauna strans inlantuita cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evolutia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu totii, impreuna, in aceeasi barca!

Fragmente din cartea “Calaul dragostei. Si alte povesti de psihoterapie”. Autor: Irvin D. Yalom. Editura Trei.

PsihoterapieIasi.Ro

Cu trei mii de ani m urmă, exista un om la fel ca noi toţi care trăia în apropierea unui oraş înconjurat de munţi. Omul a studiat pentru a deveni doctor, dar nu era complet de acord cu tot ceea ce învăţa. In inima sa simţea că trebuie să existe ceva mai mult decât era scris în acele cărţi. Într-o zi, când a adormit într-o peşteră, el a visat că şi-a văzut propriul corp adormit. A ieşit din peşteră în noaptea cu lună nouă. Cerul era senin, iar el putea vedea milioane de stele. Apoi ceva s-a petrecut în interiorul său, ceva care i-a transformat viaţa pentru totdeauna. El şi-a privit mâinile, şi-a simţit corpul, iar apoi şi-a auzit propria voce spunând: „Sunt făcut din lumină; sunt făcut din stele”.

A privit din nou la stele şi a realizat că nu stelele sunt cele care creează lumina, ci lumina creează stelele. „Totul este făcut din lumină; eu sunt făcut din stele, a spus el, şi spaţiul dintre ele nu este gol”. Şi a ştiut că tot ceea ce există este o fiinţă vie, iar lumina este mesagerul vieţii, deoarece este vie şi conţine în ea toate informaţiile.

Apoi a conştientizat că şi el era făcut din stele, deşi nu părea una cu acele stele. „Sunt în stele şi între ele”, a gândit el. Atunci, el s-a numit tonal, iar lumina dintre stele nagual, şi a ştiut că tot ceea ce creează armonia şi spaţiul dintre cele două este Viaţa sau Intenţia. Fără Viaţă, tonal-ul şi nagual-ul nu ar putea exista. Viaţa este forţa Absolutului, a Supremului, a Celui care a creat totul. Iată deci ce a descoperit el: totul în existenţă este o manifestare a fiinţei vii pe care o numim Dumnezeu. Totul este Dumnezeu. Şi a ajuns la concluzia că percepţia umană este doar lumina ce percepe lumina. El a văzut că materia este o oglindă – totul este o oglindă care reflectă lumina şi creează imaginile acelei lumini – dând naştere lumii iluziei, Visul, care seamănă cu un fum ce nu ne permite să vedem cine suntem cu adevărat. „Noi, cei adevăraţi, suntem iubire pură, lumină pură”, a spus el. Această realizare i-a transformat viaţa. Dintr-o dată, el a ştiut cine este cu adevărat, s-a uitat în jur la ceilalţi oameni şi la restul naturii şi a rămas uimit de ceea ce a văzut. El s-a regăsit pe el însuşi în tot ceea ce exista – în fiecare fiinţă umană, în fiecare animal, în fiecare pom, în apă, în ploaie, în nori, în pământ. Şi a văzut că viaţa amestecă tonal-ul cu nagual-ul în diferite moduri pentru a crea miriade de manifestări ale Vieţii.

În acele câteva momente el a înţeles totul. Era foarte emoţionat şi inima sa era plină de pace. Cu greu putea să aştepte pentru a le spune şi prietenilor săi ceea ce descoperise. Dar cum ar fi putut explica toate acestea în cuvinte? A încercat să le spună ce a descoperit şi celorlalţi, dar ei nu-1 puteau înţelege. Ei puteau vedea doar că se transformase, că din vocea şi din ochii săi radia ceva extraordinar. Au observat că el nu mai judeca pe nimeni şi nimic. El devenise altfel. Putea înţelege pe oricine foarte bine, dar nimeni nu-1 putea înţelege pe el. Ei credeau că el era o încarnare a lui Dumnezeu, dar el zâmbea când auzea aceasta şi apoi spunea: „Este adevărat. Eu sunt Dumnezeu. Dar şi voi sunteţi Dumnezeu. Suntem la fel, voi şi cu mine. Suntem imagini ale luminii. Suntem una cu Dumnezeu”. Dar nici aşa oamenii nu-1 înţelegeau.

El a descoperit că el era o oglindă pentru restul persoanelor, o oglindă în care el se putea vedea pe sine. „Oricine este o oglindă”, a spus el. El s-a văzut în ceilalţi, dar nimeni nu 1-a văzut pe el. Şi astfel, a conştientizat că toată lumea visa, dar fără a fi conştientă de acest lucru, fără a şti cine sunt ei cu adevărat. Ei nu-1 puteau vedea pe el în ei înşişi deoarece exista un perete de ceaţă sau de fum între oglinzi. Şi peretele de ceaţă era creat de interpretarea imaginilor luminii – Visul oamenilor.

Apoi, a ştiut că va uita curând tot ceea ce învăţase. Dorind să-şi amintească de-a pururi viziunea pe care a avut-o, s-a decis să-şi spună Oglinda Fumurie, astfel încât întotdeauna să ştie că materia este o oglindă, iar fumul este cel care ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat.

El a spus: „Sunt o Oglindă Fumurie, deoarece mă văd pe mine în fiecare dintre voi, dar noi nu ne recunoaştem unul pe celălalt din cauza fumului dintre noi. Acel fum este Visul, iar oglinda eşti tu, visătorul”.

***

Ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem deoarece ne este teamă că vom fi respinşi. Frica de a fi respins devine frica de a nu fi suficient de bun. în cele din urmă, ne transformăm în cineva care nu suntem noi înşine. Ne pedepsim pe noi înşine ori de câte ori nu urmăm regulile  care corespund sistemului nostru de credinţe; ne recompensăm atunci când suntem „un băiat bun” sau „o fată bună”.

Sistemul de convingeri este precum o Carte a Legii care ne conduce mintea. Fără să ne mai punem întrebări, tot ce există în această Carte a Legii reprezintă adevărul nostru. Ne bazăm toate raţionamentele pe Cartea Legii, chiar dacă aceste raţionamente se împotrivesc naturii noastre interioare.

Există în minţile noastre cineva care judecă pe toată lumea, inclusiv vremea, căţelul, pisica, totul. Judecătorul interior foloseşte ceea ce este în Cartea Legii noastre pentru a judeca tot ceea ce facem şi tot ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim şi tot ceea ce nu gândim, tot ceea ce simţim şi tot ceea ce nu simţim. Nimic nu scapă tiraniei acestui Judecător. De fiecare dată când facem ceva care contravine Cărţii Legii, Judecătorul spune că suntem vinovaţi, că trebuie să fim pedepsiţi, că trebuie să ne fie ruşine. Acest lucru se petrece practic continuu, zi după zi, pe întreg parcursul vieţii noastre.

Există in noi şi o altă parte, care primeşte sentinţele, iar această parte este numită Victima. Victima suportă toate jignirile, sentimentele de vinovăţie şi ruşinea. Ea este acea parte integrantă din fiinţa noastră care spune: „Bietul de mine, nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de iubire… Bietul de mine”. Marele Judecător este de acord şi spune: „Da, nu eşti suficient de bun”.

Şi toate acestea sunt bazate pe un sistem de convingeri în care nu am ales niciodată ce trebuie să credem şi ce nu. Aceste convingeri sunt atât de puternice încât chiar mulţi ani mai târziu, când avem acces la noi concepţii şi urmărim să luăm propriile noastre decizii, descoperim că aceste convingeri inoculate în copilărie încă ne mai controlează viaţa.

Tot ceea ce este cuprins în Cartea Legii trebuie să fie adevărat, de aceea orice lucru care pare  să zdruncine acest sistem de convingeri ne face să ne simţim nesiguri. Chiar dacă ceea ce există în Cartea Legii este greşit, sistemul nostru de valori ne face să ne simţim în siguranţă. De aceea, avem nevoie de mult curaj pentru a zdruncina sistemul nostru de valori.  Chiar dacă ştim că nu noi am ales acest sistem de valori, nu este mai puţin adevărat că am fost în întregime de acord cu el. Condiţionarea este atât de puternică încât chiar dacă înţelegem că ceea ce credem noi nu este adevărat, dacă ne împotrivim convingerilor noastre, ne simţim vinovaţi şi ruşinaţi.

La fel cum guvernele au cărţi ale legii cu care conduc visul societăţii, sistemul nostru de convingeri este Cartea Legii care guvernează visul nostru personal. Toate aceste legi există in mintea noastră, noi credem în ele, iar Judecătorul din interiorul nostru acţionează conform acestor reguli. Judecătorul dă sentinţe, iar Victima suferă din cauza vinovăţiei şi a pedepsei. Dar cine spune că există justiţie în acest vis?

Noi nu vedem adevărul pentru că suntem orbi. Ceea ce ne orbeşte sunt acele false credinţe pe care le avem în mintea noastră. Simţim nevoia să ştim că noi avem dreptate, iar toţi ceilalţi greşesc. Credem în convingerile noastre, dar tocmai ele ne pregătesc pentru suferinţă. Este ca şi cum am trăi în mijlocul unei ceţi atât de dese încât nu ne lasă să vedem dincolo de vârful nasului. Trăim într-o ceaţă care nici măcar nu este reală. Ceaţa este un vis, visul nostru personal, care include tot ceea ce credem, toate concepţiile pe care le avem despre ceea ce suntem cu adevărat, toate compromisurile făcute cu ceilalţi, cu noi înşine şi chiar cu Dumnezeu.

Noi ştim că nu suntem ceea ce credem că trebuie să fim şi ne simţim falşi, frustraţi şi nesinceri. Încercăm să ne ascundem şi pretindem că suntem ceea ce nu suntem. Rezultatul este că nu ne simţim autentici şi purtăm măşti sociale pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să observe acest lucru. Ne este atât de frică de faptul că altcineva va observa că nu suntem ceea ce pretindem a fi. îi judecăm pe ceilalţi în concordanţă cu imaginea noastră despre perfecţiune, dar ei nu se vor ridica niciodată la nivelul aşteptărilor noastre.

Noi avem nevoie să fim acceptaţi şi iubiţi de ceilalţi, dar nu ne putem accepta şi iubi pe noi înşine. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât experimentăm mai puţine abuzuri în viaţa noastră. Autoabuzul provine din autorespingere, iar autorespingerea se naşte din faptul că avem o imagine a perfecţiunii şi nu ne ridicăm niciodată la înălţimea acestui ideal. Imaginea noastră despre perfecţiune este motivul pentru care ne respingem singuri; este motivul pentru care nu ne acceptăm aşa cum suntem si nici pe ceilalti. Libertatea pe care o căutăm este libertatea de a fi noi înşine, de a ne exprima liber.

Noi nu avem nici un motiv pentru a suferi. Dacă am fi conştienţi, ne-am putea revolta şi am putea spune: „Gata!”. Putem începe oricând să căutăm o modalitate prin care să ne vindecăm şi să ne transformăm visul personal. Dacă intri în vis şi începi să-ţi pui la îndoială convingerile, vei descoperi că majoritatea convingerilor care te conduc către suferinţă nici măcar nu sunt adevărate. Vei descoperi că ai suferit toţi aceşti ani din cauza unei drame care nici măcar nu este reală.

De aceea, este important să devenim stăpânul propriului nostru vis; aşa se explică de ce toltecii au devenit maeştri ai viselor. Viaţa ta este manifestarea visului tău; este o operă de artă. Dacă nu-ţi mai place visul, poţi să-ţi schimbi viaţa oricând. Maeştrii visului fac din viaţă o capodoperă; ei controlează visul făcând alegeri conştiente. Orice alegere are consecinţe, şi un maestru al visului este conştient de consecinţe.

Adaptare dupa Don Miguel Ruiz  - “Cele patru legaminte. Cartea intelepciunii  toltece”

PsihoterapieIasi.Ro

A deveni oameni inseamna sa ne descoperim plenitudinea si sa invatam sa traim in ea. Asta inseamna sa manifestam tot mai mult din ceea ce suntem cu adevarat si sa devenim mai disponibili fata de ceea ce ne ofera viata.

Ca sa traim pe deplin, trebuie sa avem acces la gama completa a capacitatilor umane. Avem nevoie de putere, violenta si duritate ca sa perseveram si sa realizam lucruri; de compasiune, sensibilitate, blandete si generozitate ca sa ne ingrijim de noi insine si de cei pe care ii iubim. Trebuie sa fim capabili sa simtim si bucuria, si tristetea, daca vrem sa gustam diversele arome ale vietii.

Avem nevoie de rabdare si tenacitate, ca si de umor si de renuntare. Uneori, trebuie sa folosim disciplina; alte situatii cer sa ne abandonam senzualitatii si jocului. Avem nevoie si de intelect discriminativ, si de intuitie spontana. Trebuie sa fim capabili sa actionam decisiv cand e necesar. In alte momente, cea mai puternica solutie e sa lasam pur si simplu lucrurile asa cum sunt.

Important e sa fim pe deplin prezenti in ceea  este. Generozitatea, de exemplu, ne permite sa ne deschidem catre ceea ce se intampla in jur, in timp ce rabdarea ne permite sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sensibilitatea  e disponibilitatea de a ne lasa patrunsi de realitate, in timp ce violenta ne permite sa ne croim drum prin situatii. Umorul e o modalitate de a ne juca cu ceea ce este, de a lua lucrurile usor, in loc sa le transformam in ceva solid si greu.

Fiecare  dintre aceste calitati ne permite sa ne angajam intr-o alta latura a realitatii. Cu cat avem acces la mai multe, cu atat putem imbratisa mai plenar viata – cu bucuriile si placerile ei, dar si cu dificultatile si tristetile ei.

John We lwood  - “Calatoria inimii. Calea iubirii constiente”, Ed. Elena Francisc Publishing

PsihoterapieIasi.Ro

Era un om pe nume Sakamotoya Hechigwan care traia in partea de nord a orasului Kyoto. Cand imparatul a oferit marea sa ceremonie a ceaiului, Hechigwan a instalat o umbrella mare si rosie, masurand aproape trei metri in diametru, fixata pe un suport inalt de doi metri.

De jur imprejur a asezat un gard de stuf de vreo jumatate de metru, astfel incat razele soarelui reflectate in el raspandeau culoarea umbrelei peste tot. Aceasta idee i-a placut atat de mult imparatului, incat, drept rasplata, l-a scutit de dari.

Poveste repovestita de A.L.Sadler, in cartea “CHA-NO-Yu: Ceremonia japoneza a ceaiului”

Morala:

Simbolurile  sunt o punte puternica intre inimile oamenilor. Ca si atomul, simbolul contine o putere indestructibila. Simbolul este o forma comprimata de expresie, care poate cuprinde zeci de sensuri. Crearea unor imagini sau simboluri inedite poate avea si un efect poetic, pentru ca cei care le vad contribuie cu asociatiile lor de idei si emotii, ceea ce le va da sentimentul participarii.

Simbolurile sunt mult mai subtile decat cuvintele. “Codul” creeaza un fel de complicitate intre cel care a creat simbolul si cel caruia ii este adresat, realizandu-se o comunicare mult mai complexa decat daca ar fi fost realizabila prin comunicare verbala.

Inconstientul nu vorbeste limba ratiunii, a intelectului. Acesta este receptiv la analogie, la simboluri, la imagini, la metafore, precum si la atitudini corporale, emotii si sentimente.  Magia, in crearea simbolurilor potrivite, este data de faptul ca mesajul este trait si simtit, fara a ramane blocat la nivel abstract.

Hechigwan, intelept,  a inteles faptul ca poate sa daruiasca imparatului bucurie si placere, vorbind pe limba inimii lui intr-un mod sincer si autentic, dincolo de cuvinte.  Si imparatul a avut ochi sa vada si sa aprecieze eleganta  gestului acestuia.

Simbolurile au o anumita muzica pe care numai urechile potrivite stiu sa o asculte si sa o descifreze.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Pentru mine, moartea si-a pierdut din magie. Nu ma mai fascineaza. M-am apropiat de monstru si nu de legenda lui. Spaima care ne cuprinde la idea mortii vine foarte mult din aceea ca nu vrem sa o privim in fata drept ceea ce este cel mai natural dintre avatarurile vietii. Ea nu provoaca atata panica decat  pentru ca noi incercam prin toate mijloacele s-o indepartam din gandurile noastre. Si nici nu e doar vina noastra: tot ce ne inconjoara comploteaza la negarea ei. Ne prefacem ca nu o vedem. Vrem s-o ignoram pentru  a scapa de fatalitatea sa.

Moartea este aceea care trebuie sa explice viata si sa arunce o arunce o lumina grava asupra existentei. Numai atunci inveti sa traiesti.

Aceasta constiinta a mortii era, altadata, rolul incredintat initierii. Vreme de cateva zile, in padurea sacra, in grota, adolescentul astepta confruntarea cu cele trei figuri emblematice ale mortii: sangele, osemintele, suferinta. In momentul in care trebuia sa-si ia zborul catre viata adevarata, i se inocula acest gand terifiant al limitei destinului sau.

Mai mult decat cu moartea, am vrut sa-mi reglez socotelile cu sinuciderea. Vorbind de ea, m-am eliberat de aceasta obsesie. Nu ma voi desparti de acest sentiment de fraternitate care ma apropie de sinucigasi, de cei care iubesc si urasc viata in acelasi timp. Ii iubesc pe cei  care sufera, pe jupuiti, pe cei cu inimile indurate, pe cei care sunt chinuiti de propria lor sensibilitate, pe cei care au sufletul nelinistit si ambitiile roase de dezamagire. Ii iubesc pe cei nelinistiti, pasionatii, meteoritii ce traverseaza stratosfera visului lor si se consuma in cadere.

Glorificarea si apologia sinuciderii imi sunt straine. Oricat as fi gata sa admit ca o  inteleg si sa o consider ca pe una dintre marturiile libertatii, exista un caz in care aceasta ma respinge total: acela al adolescentilor. Departe de a fi un gest al libertatii, este un act impulsiv. Un adult poseda cateva repere pentru a sti cat valoreaza viata sa. Un adolescent nu poate, inca, decat sa-si masoare visele cu vise. Am fost prea sensibil la ameteala data de aceasta otrava pentru a nu sti cat este de periculoasa. Ma gandesc din nou la asta cu un sentiment de spaima: cum sa nu tremuri la ideea ca ai fi putut sa dispari prosteste din viata numai pentru ca ai fost inselat de un vis urat?

Sinuciderea si-a pierdut  pentru mine aproape toate vrajile. Romantismul ei nu ma mai misca. O vad in toata goliciunea si violenta sa, ca pe o arma. Mi se pare ca nu as putea recurge la ea decat in caz de legitima aparare, in cazul unui atac sau al unei ofense insuportabile din partea vietii. Din acest punct de vedere, ma linisteste mai degraba decat ma infricoseaza.

Daca ma simt mereu fratele sinucigasilor, este pentru ca raman fratele aceluia care am fost, al adolescentului care privea fascinate prapastia si  voia sa se arunce in ea. Acel frate exista in mine, isi traieste existent subterana. Oare el imi sopteste, cateodata, cuvinte otravite care-mi arunca in viata spaime si tristeti inexplicabile? Oare el bantuie acest vid, acest sentiment irepresibil de fragilitate, de “nu stiu ce” incert si naruit in mine, acest “nu stiu ce” de adolescenta pierduta, care ma va impiedica totdeauna sa ma simt complet la mine acasa in lumea adultilor? Acest frate din umbra este cel care ma face sa ma indepartez de marii victoriosi de la lumina zilei si care ma va purta mereu spre cei care traiesc in fragilitatea noptii.

Jean Marie-Rouart  – “Cei care au ales noaptea”, Editura de Vest, 1992

PsihoterapieIasi.Ro

As dori sa va povestesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea in iubire. Acesta era un  om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar
ceea ce il facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gândi: el nu credea ca iubirea exista.

Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte
din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica.

El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.”

Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei.

Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.

Don Miguel Ruiz  - Arta de a iubi

PsihoterapieIasi.Ro

Un baiat care se juca pe camp s-a urzicat. A alergat acasa, la mama lui, si i-a povestit ca abia de atinsese iarba aceea rea ca ea l-a si intepat.

“Tocmai pentru cad oar ai atins-o, fiule”, i-a zis mama, “de aceea te-a intepat; data viitoare cand mai dai peste o urzica, apuc-o bine cu mana si nu vei mai pati nimic.”

Esop – “Fabule”

Morala:

Daca tot faci ceva, fa-o cu indrazneala. Curajul este o arta si, ca orice forma de arta, se invata prin practica continua si…inspiratie.  Ne putem afla in situatia de a ne gandi la un act de curaj, dar pentru ca dorim sa evitam tensiunile si conflictele,  se intampla sa ezitam sa facem ceea ce am intentionat.  Asemenea  intepaturii urzicii, ne inspaimanta consecintele, comentariile altora, ostilitatea pe care ne-am atrage-o daca am indrazni sa nu mai stam la locul nostru obisnuit.

Desi ne putem ascunde timiditatea invocand grija fata de ceilalti, dorinta de a nu face rau nimanui si de a nu jigni, adevarul este ca suntem absorbiti de propria persoana, ingrijorati de noi insine si de ceea ce cred ceilalti despre noi. Cutezanta, insa, genereaza relaxare, tocmai pentru ca este indreptata spre exterior, si aceasta ne face sa fim mai putin inhibati.

Indrazneaza nu este ceva innascut, nici timiditatea.  Vorbim de deprinderi comportamentale dobandite si insusite din dorinta de a evita potentialele conflicte. De multe ori, temerile legate de consecintele unei actiuni sunt exagerate, drept urmare timiditatea nu-si gaseste justificare din acest punct de vedere.  Utilizarea cutezantei, in momentele in care consideram ca este oportuna , ne poate asigura succesul atunci cand dorim sa obtinem ceva important pentru noi insine. In consecinta, nu te sfii sa ceri luna de pe cer, pentru ca vei fi uimit cat de adesea o vei obtine.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

“Jumatate din vreme, nu pot sa traiesc fara sa te ating. In restul timpului, simt ca nu conteaza daca te mai vad sau nu vreodata. Nu este vorba de moralitate, ci despre cat poti duce.”

Michael Ondaatje

Este interesant cum in vocabularul nostru exista mai multe cuvinte prin care insultam, judecam sau criticam decat cuvinte prin care ne descriem clar starile emotionale.

Cand a fost ultima data cand cineva te-a intrebat  cum te simti si realmente sa vezi cum aceasta persoana este interesata de raspunsul  tau?  Mai mult, cand te-ai oprit din alergarea zilnica pentru a devein constient de ceea ce simti, fara sa te ascunzi in spatele  judecatilor, criticilor, justificarilor sau scuzelor?

Suntem educati sa fim orientati catre ceilalti si mai putin sa fim in contact cu noi insine. Cum ar fi sa iti permiti sa fii prezent, chiar in acest moment, fara sa te bazezi pe vreo imagine familiara sau credinta stocata in memorie?  Spune-ti “da” cu toata fiinta, in ciuda imperfectiunilor.

Cea mai dureroasa lupta este cea interioara, ce are loc intre minte si inima, in momentele in care te consideri rau sau nepotrivit. Rana care determina cele mai puternice sentimente de ostilitate si ura de sine este durerea fundamentala ca “Tu nu ma iubesti asa cum sunt”.

Iubirea reprezinta celebrarea frumusetii, a bucuriei si a placerii de a fi impreuna,  trezind bunatatea  si pasiunea care sunt inlauntrul nostru. Traditiile spirituale afirma faptul ca pentru a ajunge sa primim, este important sa daruim mai intai. In acelasi timp, tot atat de adevarat este faptul ca nu putem da ceea ce nu putem primi.  Cu toate ca ne proclamam dorinta de a fi cu adevarat iubiti, deseori ne este teama de acest lucru, si astfel este greu sa ne deschidem catre iubire. Sa primesti iubire poate fi,  de multe ori, mai infricosator decat sa o oferi.

Aceasta se intampla pentru ca alegem controlul in locul deschiderii.  Modul in care cuplurile pun in scena frica de intimidate este cel in care joaca rolurile celui care cucereste si a celui care se distanteaza. Cuceritorii cred ca raman in control, formuland  cereri sau urmarind. Cei care se distanteaza detin si ei controlul, ascunzandu-se.  In timp ce fiecare parte se plange de cealalta, amandoua  joaca acelasi joc in care se implica intr-o strategie prin care evita riscul de a se deschide catre iubire.

Renuntam la aparare si ne deschidem sufletul  daca ii lasam pe ceilalti sa vada cat de mult ii dorim.  Dar aceasta pare atat de dificil de realizat, mai ales atunci cand celalalt reprezinta “dusmanul” care nu este acolo cand avem nevoie. Este mult  mai usor sa fim precauti, concentrandu-ne asupra faptului ca ceilalti nu ne ofera ceea ce vrem chiar in momentul in care avem nevoie.  Deseori,  ne prefacem in fata celorlalti – sau a noastra insine – ca nu dorim ceea ce dorim, fiindu-ne greu sa exprimam clar ceea ce simtim.

Nu putem primi iubire daca nu suntem deschisi catre experienta  de a o dori. Suprimarea  sau negarea dorintei nu face decat sa intensifice foamea de iubire. Poate daca ne-am imprieteni cu ea, am descoperi ca dorinta noastra este, in sine, o modalitatate de a ne elibera de frica si de a ne lasa imbratisati de iubire. Adevarul este ca nu vom putea niciodata sa obtinem confirmarea faptului ca suntem demni de a fi iubiti, incercand sa ne demonstram valoarea sau sa ne ascundem defectele.  Atunci cand vom vedea ca suntem frumosi prin noi insine, exact asa cum suntem, ne vom elibera d de calvarul imaginii dusmanului din celalalt sau din noi insine.

Cu fiecare moment in care judecam ceea ce ni se intampla ca fiind nepotrivit , nu ne permitem sa relationam sincer si direct cu ceea ce simtim si cu ceea ce suntem in acel moment.  Daca ne luptam cu sentimentele, nu facem decat sa traim la suprafata furtunosa a vietii, fara sa ajungem sa atingem puterea, caldura si deschiderea inimii.

“Da, pot fi aici cu mine…, chiar daca imi este teama,… chiar daca ma indoiesc de mine,… chiar daca ma simt singur(a)”.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Intr-o societate de demult si de prin alte parti, mai spre rasarit, traia la un moment dat un batran samurai care nu mai ridicase sabia din cui de cel putin treizeci de ani. La prima vedere asa ceva ar parea un scandal, pana la urma diferenta dintre un samurai si-un taran oarecare e tocmai sabia, nu degeaba i se zice clasa martiala. Dar batranelul nostru, mai pricajit si mai uscatel din fire, era ca din intamplare cel mai reputat, si cel mai competent, maestru in ceremonia ceaiului. Atat de competent incat cei ce-l vazusera servind spuneau ca Suijin insusi vine sa se intretina cu el in timpul ceremoniei, si Imparatul considera o mare onoare sa-l aiba la masa pe batranelul cu barba colilie.

Intr-o buna zi, mergand la piata sa targuiasca cele trebuincioase, batranul samurai se lovi din intamplare de un tanar, mandru si ocos samurai, inalt cam cat un pin, aproximativ vorbind, si lat cam cat usa. Batranul isi ceru scuze cu efuziune, dar tanarul nu se lasa calcat in picioare, si pentru grava atingere ce-i fusese atinsa insista sa fixeze duel in toata regula.

Batranul samurai nu putea bineinteles refuza sa participe, chiar daca era mai degraba evident pentru el ca are cam aceleasi sanse pe care le are si lemnul in joagar. Asa ca intr-o dupa-masa, in preziua festivitatilor de transare, sedea el oarecum abatut pe covorasul lui si se gandea la multe alte, ca orice om care-a vazut multe, si mai are de vazut putine.

Un prieten de-al lui veni in vizita, si vazandu-l extrase de la el povestea intamplarii. Se oferi de nenumarate ori sa lupte el in loc, dar maestrul refuza. Unde s-a mai auzit samurai sa lupte prin reprezentanti, ca femeile ?! Pana cand i se servi ceaiul, prietenul sezu si el abatut, dar in momentul in care batranul incepu sa serveasca, il strafulgera un gand. Isi intrerupse prietenul, atingandu-l pe umar, si-i spuse : “Maine, cand va veti infrunta pentru duel, sa-ti scoti sabia din teaca cu aceleasi miscari sigure si precise cu care tocmai ai turnat ceaiul, si de altceva sa nu-ti fie grija”.

A doua zi, de dimineata, cei doi se inclinara scurt, fata in fata. Batranul scoase katana dintr-o miscare, tanarul il privi o clipa, inclina capul, isi ceru scuze si pleca in drumul lui.

Binecuvantati sunt cei care ating perfectiunea in orice domeniu, dar fericiti sunt cei care inteleg ca perfectiunea e una singura, si domeniile simple iluzii.

Sursa: Aici

Se povesteşte ca demult in China, era un copac atat de batrin incat nimeni nu mai stia de cand era acolo. Un vrajitor l-a taiat si a facut din lemnul lui o harpa minunata.

Artişti vestiţi au venit sa cante la instrumentul despre care se aflase peste tari si mari. Dar oricat s-au straduit n-au reusit sa scoata din el decat niste sunete neplacute auzului.

Pana la urma, harpa frumoasa, dar nefolositoare a ajuns in tezaurul imparatului Chinei, unde a zacut multa vreme.

Dupa multi ani, intr-o zi a venit  tanarul  Pay-Ia si a cerut permisiunea sa-i fie ingaduit sa cante la vestita harpa. I s-a acordat privilegiul si sub mangaierea degetelor sale instrumentul s-a  trezit si a scoas sunete nemaiauzit de frumoase, care semanau cu amintirile batrinului copac: schimbarea anotimpurilor si naturii, renaşterea continua, cantecele pasarilor sau lupta fiarelor salbatice, ploaia care cade sau linistea zapezii, bucuriile si necazurile tuturor celor care trecuseră pe sub umbra lui si multe altele.

Ascultatorii, emotionati, l-au intrebat pe Pay-Ia cum a reusit sa domesticeasca harpa.

Pay-la le-a raspuns ca in loc sa forteze instrumentul sa cante melodiile sale, a lasat harpa sa-si aleaga tema si urmarind-o, el s-a asimilat cu harpa, devenind amandoi un singur instrument.

Autor necunoscut

Morala:

De multe ori, incercam, fortat, sa imprimam evenimentelor propriul nostru ritm,  fiind atenti la cu totul alte detalii decat cele legate de experienta directa.

De multe ori, incercam sa invatam lucruri noi, fara a fi prezenti „aici si acum” in procesul invatarii,  obiectul invatarii noastre fiind separat de noi insine.   Putem atinge maiestria doar fiind conectati cu ceea ce facem, in armonie si deplin prezenti  in experienta noastra.

Trecutul si viitorul se contopesc in experimentarea directa a prezentului.  Nu putem sti ce ne asteapta in viitor, la fel cum nu putem cuprinde toate detaliile trecutului, insa  putem alege sa fim spontani si flexibili in prezent.

“Sa nu incetezi a invata din vocea pura a unui torent de munte care curge mereu, spumegand printre pietre.” – Morihei Ueshiba

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

A fost  odata ca niciodata un rege al Armeniei care, curios din fire  si in cautarea unei distractii noi, si-a trimis heralzii de-a lungul si de-a latul tarii ca sa dea  citire proclamatiei ce urmeaza: “Catre tot poporul! Oricare dintre voi poate dovedi ca este cel mai mare mincinos din Armenia va primi un mar cu totul si cu totul de aur di  mainile mariei-sale, regele insusi!”

La palat au inceput sa se adune o multime de oameni veniti din fiecare targ si din fiecare catun din tara, printi, negustori, tarani, popi, bogatani si sarantoci, inalti si scunzi, burtosi si pirpirii. Tara nu ducea lipsa de mincinosi si fiecare i-a spus regelui povestea sa. Numai ca, asemenea tuturor conducatorilor, acestuia ii fusese dat sa auda tot felul de minciuni si nici una dintre cele ascultate acum nu a izbutit sa-l convinga ca ar fi cea mai gogonata.

Regale incepuse sa se plictiseasca de noua sa distractie si se gandea sa puna capat intrecerii mincinosilor fara sa desemneze castigatorul, cand inaintea lui s-a ivit un amarat imbracat in zdrente, care tine sub brat un ulcior mare de lut:

“Ce pot face pentru tine, omule?”, a intrebat regale.

“Sire”, a zis saracul oarecum uimit, “pai, maria-ta nu-si mai adduce aminte? Imi esti dator cu un ulcior de galbeni si am venit sa-mi iau inapoi datoria.”

“I-auzi! Da’ stiu ca esti cel mai mare mincinos din lume!” a exclamat regale. “Nu-ti sunt dator cu nimic!”

“Cel mai mare mincinos din lume, zici?”, a raspuns saracul. “Pai, atunci, da-mi marul de aur!”

Pricepand ca omul incerca sa-l pacaleasca, regale a inceput sa dea din colt in colt.

“Nu, nu! Nu esti mincinos!”

“Atunci, Sire, sa-mi dai banii pe care mi-I datorezi”, a spus saracul.

Regele a inteles dilemma nin care se afla si i-a dat marul de aur.

Charles Downing  -  Povesti si fabule din folclorul armean

Morala:

Oamenii sunt atrasi de notiuni ca “libertate”, “optiune”,drept de a alege”, acestea avand, simbolic, o putere mult mai mare decat beneficiile reale promise.  Oamenii au nevoie sa stie ca sunt in control, ca ei detin  puterea de a alege – orientarea in interiorul realitatii facand-se eminamente subiectiv, pe baza perceptiilor contextuale.

De cele mai multe ori, se pune problema in a alege intre varianta A si  B, fiindca restul literelor alfabetului lipseste.  Atunci cand licareste mirajul optiunii, rareori luam in calcul si variantele absente. Consideram ca avem suficiente optiuni pentru a lua o decizie corecta pentru noi insine.

Acest refuz de a lua in considerare restrangerea campului optional  este generat de faptul ca prea multa libertate da nastere unui sentiment profund de anxietate. O gama nelimitata de variante ne-ar paraliza si ar produce efectul invers  – si anume inhibarea capacitatii de a alege.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Povestea spune ca un cunsocut catarator in copaci invata odata pe cineva cum sa se suie intr-un arbore inalt. I-a poruncit sa taie crengile din varf, dar cand, in timp ce facea acest lucru, omul a parut sa fie in primejdie, priceputul catarator i-a strigat:  “Ai grija! Fii atent cum cobori!”

L-am intrebat: “De ce ai spus asta? De la inaltimea aceea putea tot atat de bine sa si sara daca voia?”

“Tocmai de aceea”, a raspuns priceputul catarator. “Cata vreme era sus, la o inaltime ametitoare, unde ramurile amenintau sa se rupa, ii era lui insusi asa de frica incat nu i-am zis nimic. Greselile se fac intotdeauna atunci cand oamenii ajung la partea mai usoara a drumului.”

Omul acesta apartinea clasei celei mai de jos, dar vorbele sale se aflau in perfecta armonie cu invataturile inteleptilor.

Si in jocul cu mingea se zice ca tocmai dup ace o lovesti corect cu piciorul iesind dintr-o situatie dificila si incepi sa crezi ca urmatoarea va fi mai usoara, atunci poti fi sigur ca o pierzi.

Eseuri despre lene, Kenko, Japonia, Secolul al XIV – lea

Morala:

Succesul  poate crea impresia de invulnerabilitate, nascand in tine ostilitate si impulsivitate, fiind mai putin capabil sa te adaptezi imprejurilor. Tocmai in momentul triumfului, este indicat sa te concentrezi pe abilitate si pe strategie, recunoscand sansei si imprejurarilor importanta meritata si ramanand receptiv  la orice schimbare ce poate sa intervina in context.

Entuziasmul victoriei iti poate afecta capacitatea de a prevedea situatiile care pot determina scurticircuitarea succesului.  Te  poti simti invulnerabil  si sa actionezi agresiv, iar aceasta agresivitate este posibil sa distruga tot ce ai dobandit pana la acel moment.

” Indiferent ce ai crede, norocul este mai periculos decat ghinionul. Ghinionul ne da lectii pretioase despre rabdare, planificare si nevoia de a fi pregatit pentru ce este mai rau, norocul, insa, te amageste cu lectii contrarii sit e indeamna sa consideri ca inteligenta ta infailibila te va purta spre victorie. In mod inexorabil, norocul este schimbator, iar schimbarea te ia intotdeauna pe nepregatite”, sustine Robert Green.

Psihoterapeut Catalina Ioana Dascalu

PsihoterapieIasi.Ro

Felul in care vedem ceea ce este linga noi, depinde de lentilele mentale pe care le folosim. Pentru a intelege realitatea in care traim, fiecare folosim o serie de filtre sau tipare prestabilite. Rolul acestora este de a ne ajuta sa gasim un sens experientelor pe care le traversam , astfel incat sa ne mentinem iluzia ca traim intr-un univers ordonat si sigur. In timp ce unele filtre sunt temporare, altele pot dura o viata , dand nastere unui anume  mod de a fi, a unui  anume mod de a vedea realitatea.

In incercarea de a evita sa alunecam in stari mentale conflictuale, ne construim, din frageda pruncie, diverse scheme mentale care sa ne ajute sa obtinem starea de confort interior. Fiecare schema are propria amprenta emotionala si o anume intensitate afectiva.  In mod obisnuit, prin activarea schemei mentale, sunt reproduse  sentimentele intiale, fara a tine cont de noile modificari de context. Desi, initial schema mentala a avut un rol protectiv, de-a lungul timpului  aceasta se poate activa, in mod inconstient, ca si cum am intra pe pilot automat, in absenta unei evaluari realiste si actuale a noilor situatii de viata.

Legenda spune ca alchimistii cautau o piatra filosofala care sa determine preschimbarea carbunelui   in diamant. In doctrina filosofica a alchimiei, carbunele si diamantul  reprezinta metafore ale unei vieti interioare spirituale, in care disciplina si clarviziunea alchimistului realizeaza aceastra trecere de la o stare la alta. Unele scoli de alchimie faceau o analogie intre starea de spirit normala  cu carbunele, iar clarviziunea, luciditatea cu diamantul. Asa cum diamantul este un carbune transformat, tot asa claritatea se poate naste din confuzie. Atunci cand ne confruntam cu sentimente contradictorii care ne tulbura, important este sa le acceptam, lasand poarta deschisa micilor revelatii, constientizand despre noi insine aspecte care conduc la o cat mai mare claritate.

Intr-un anume sens, momentele noastre cele mai intunecate si sentimentele cele mai dureroase reprezinta   o oportunitate de a evolua pe plan spiritual si de a ne trai in mod  constient  viata.  Acceptarea  reprezinta un exercitiu util pentru a calma starile emotionale puternice, precum angoasa, nelinistea, teama, frustrarea si mania. Este nevoie de mult curaj pentru a infrunta teritoriul necunoscut al rutinelor noastre emotionale.  Uneori poate fi  destul de dificil sa inaintam pe aceasta noua cale a constientizarii, mai ales atunci cand resimtim profund incarcatura dureroasa si tulburatoare a sentimentelor noastre. Calea catre vindecarea emotionala  presupune  hotarare sustinuta si sinceritate fata de sine fara compromisuri. Daca intelegem care au fost aspctele din viata noastra care au mentinut vii tiparele noastre emotionale, suntem in masura sa ne redefinim, facand alegeri in acord cu nevoile  noastre reale din momentul prezent.

Este important sa  vedem lucrurile asa cum sunt, fara sa incercam sa le schimbam. Este ca si cum am privi la soarele de dincolo de nori.  In loc sa vedem in tulburare si confuzie stari care ne distrag,  ne  putem orienta atentia constienta catre acestea.  Acest  tip de atentie constienta, care este orientata catre trairea prezentului, fara a se bloca in amintiri trecatoare, fantezii, fragmente ale imaginilor vazute sau percepute in vreun fel sau altul,  ne ajuta sa percepem soaptele inteligentei noastre intuitive. Este ca si cum am intra intr-un nor, acesta exista in continuare, insa noi putem  simti pe pielea noastra picaturile de apa care alcatuiesc norul.  Ceea ce se schimba este modul in care percepem densitatea norului.  Insa pentru a realiza aceasta schimbare de perceptie, este nevoie sa avem curajul sa pasim in nor, fara a avea intentia de a schimba ceva. Atfel, vom fi in masura sa vedem invatatorii prietenosi  deghizati in dusmani.

Se intampla frecvent ca, la un moment dat, in acest proces de redefinire de sine, sa dorim sa fugim de ceea ce este posibil sa vedem  in interiorul nostru. Compasiunea si acceptarea reprezinta un refugiu sanatos in astfel de confruntari interioare.  Pe masura ce mergem pe acest drum, vom intrezari din cand in cand perspectiva de a fi liberi, de a fi mai stapini pe propria viata si pe relatiile cu ceilalti. Iar o data ce atractia libertatii si a sinceritatii creste, este din ce in ce mai greu sa renuntam  la aceasta noua cale si sa revenim la vechile obiceiuri.  Suferinta provocata de adevar este mai suportabila decat suferinta provocata de amagire. In viata, unele lucruri nu pot fi schimbate, dar putem sa ne schimbam relatia intima cu ele. Acceptarea constienta a prezentei lor ne ajuta sa gestionam mai eficient sentimentele care ne tulbura, o data ce am dobandit profunzime si intelepciune.

Psihoterapeut Catalina Ioana DASCALU -  Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

“Cand cineva te asculta cu adevarat, fara sa te judece, fara sa incerce sa te modeleze, te simti al naibii de bine… Atunci cand sunt ascultat si auzit, sunt capabil sa percep lumea intr-un fel nou si sa merg mai departe. E uimitor cum problemele care par nerezolvabile devin rezolvabile daca cineva asculta; cum confuzii ce par iremediabile se transforma intr-o curgere relativ limpede cand cineva e ascultat.”  – Carl Rogers

Capacitatea de a empatiza are stransa legatura cu libertatea pe care ne-o oferim de a ne exprima sentimentele si nevoile cele mai profunde. Acest lucru poate fi dificil uneori, mai ales atunci cand consideram ca suntem datori sa ne purtam pe umeri, asemeni lui Sisif, poverile emotionale.

Cu cat empatizam mai mult cu ceilalti, cu atat ne simtim mai in siguranta, auto-exprimarea devenind mai usoara. Aceasta deoarece intram in contact cu umanitatea lor si devenim constienti de ceea ce avem in comun.  O legatura profunda in care intram in contact cu sentimentele si nevoile celor cu care interactionam are menirea de a ne elibera de frica de deschidere catre acestia. Situatiile in care avem cele mai mari rezerve de a ne exprima vulnerabilitatea sunt adesea acelea in care dorim sa afisam o “imagine dura” din teama de a nu pierde autoritatea sau controlul.

In cultura noastra, vulnerabilitatea este asociata cu slabiciunea si neputinta, promovand imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. Este o iluzie faptul ca noi detinem controlul in permanenta. Viata ne spulbera iluzia ca avem putere asupra ei.

A fi vulnerabil inseamna, de fapt, a fi deschis la realitate si a avea curajul sa iti lasi inima expusa. Imprietenindu-ne cu vulnerabilitatea noastra descoperim un nou tip de flexibilitate si putere.  In aceasta rezida abilitatea de a fi empatic.

De multe ori, daca avem  impresia ca suntem  umiliti si se abuzeaza de noi, putem sa fim  prea raniti, prea furiosi sau prea speriati ca sa mai putem empatiza.  Pentru a fi in masura sa ne raportam empatic la celalalt, in astfel de contexte, este indicat sa ne retragem in noi insine si sa ne oferim validarea sentimentelor si nevoilor noastre profunde.

Exista  situatii in care avem tendinta sa ne simtim respinsi atunci cand ni se spune “nu” sau “nu vreau sa…”. Mai ales in acele momente, este important sa raspundem cu empatie. Empatizand cu refuzul cuiva, ne protejam de tendinta de a interpreta situatia ca un afront personal. Daca interpretam mesajul ca pe un afront personal, sunt sanse sa ne simtim raniti fara sa intelegem ce se intampla de fapt cu celalalt.

Atunci cand ne concentram atentia asupra sentimentelor si nevoilor din spatele refuzului cuiva, sunt sanse crescute de a afla ceea ce doreste acea persoana sa evite  sau de unde vine nevoia de auto-protejare.  Tendintele de izolare – in conditiile in care consideram refuzul  o modalitate de izolare -  sunt modalitati de a crea un spatiu al nostru unde sa ne simtim in siguranta.

Unul dintre mesajele cu care ne este greu sa empatizam este tacerea. Mai ales in momentele in care ne-am dezvaluit vulnerabilitatea si avem nevoie sa cunoastem reactia celorlalti la cuvintele noastre. Pentru ca exista riscul de a ne bloca in propriile noastre temeri , este cu atat mai dificil sa fim atenti la sentimentele si nevoile exprimate de tacere. Poate fi de ajutor sa   reflectam emotiile si sentimentele celeilalte persoane si  sa facem vizibil ceea ce intelegem, cu blandete si atentie.

Uneori, daca recunoastem deschis ca starea noastra de disconfort ne impiedica sa raspundem empatic, celalalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.  Daca  celalalt traieste si el sentimente intense si nu ne poate asculta chiar  atunci, poate este util sa ne indepartam fizic de situatia respectiva. In acest mod, ne oferim o pauza si posibilitatea de a ne intoarce intr-o dispozitie diferita, in care sa fim in masura sa oferim empatie.

Empatia reprezinta o raportare plina de respect la adevarurile personale ale celorlalti. In multe circumstante, in locul empatiei, avem tendinta de a oferi sfaturi, asigurari sau sa ne argumentam pozitia si sentimentele proprii. Empatia ne solicita sa ne intoarcem cu toata fiinta catre celalalt si sa traim in “aici si acum”-ul  interactiunii cu acesta.

“Fii rabdator cu tot ce e nerezolvat in inima ta si incearca sa iubesti intrebarile insele ca pe niste camere incuiate sau carti scrise intr-o limba straina. Scopul e sa traiesti totul. Traieste  acum intrebarile. Poate ca intr-o zi, incet-incet, fara sa-ti dai seama, vei descoperi raspunsurile”. – Rainer Maria Rilke

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Exista o veche istorisire a indienilor Cherokee despre capetenia unui sat. Intr-o zi, acest conducator se hotaraste ca venise ziua sa-l invete pe nepotul   sau  preferat ce inseamna viata. Il duce in padure, il aseaza sub un arbore batran si ii explica:

“ Fiule, in mintea si in inima fiecarui om s-a dus o lupta – o lupta care dainuie si astazi. Chiar daca eu sunt conducator batran si intelept, capetenia poporului nostru, aceasta lupta se poarta si in interiorul meu. Daca nu stii ca ea are loc, te va aduce in pragul nebuniei. Nu vei sti niciodata in ce directie sa te indrepti. Uneori, vei castiga in viata, dar mai apoi, fara sa intelegi de ce, vei descoperi ca te-ai ratacit, ca esti derutat  si ti-e teama ca poti pierde toate lucrurile pentru care ai muncit din greu. Adeseori, vei crede ca faci ceea ce trebuie, iar apoi vei descoperi ca faceai alegerile gresite. Daca nu intelegi fortele binelui si ale raului, ale vietii colective si ale celei individuale, ale sinelui adevarat si ale celui fals, vei trai mereu o viata lipsita de liniste.

Este ca si cum in mine ar trai doi lupi imensi: unul alb si unul negru. Lupul alb este bun, bland si inofensiv. El traieste in armonie cu tot ceea ce se gaseste in jurul lui si nu se simte atacat atunci cand nimeni n-a avut aceasta intentie. Lupul bun – stabil si puternic datorita faptului ca intelege cine este si de ceea ce e capabil – lupta doar daca e corect sa o faca si cand trebuie,  pentru a se proteja pe el sau pentru a-si apara familia (si chiar si atunci o face cu masura). Are grija de toti ceilalti lupi din haita sa si nu se comporta niciodata altfel decat este.

Dar in interiorul meu mai traieste si un lup negru, iar acesta este foarte diferit. El este agitat, manios, nemultumit, invidios si temator. Pana si cel mai neinsemnat lucru il face sa izbucneasca intr-o criza de furie. Se lupta cu toata lumea, tot timpul, fara niciun motiv. Nu poate gandi limpede, pentru ca lacomia de a avea mai mult, mania si ura sa il coplesesc.  Dar este o manie inutila, fiule, deoarece aceasta manie nu va schimba nimic. El cauta cearta oriunde merge si de aceea o gaseste cu mare usurinta. Nu are incredere in nimeni si nu are prieteni  adevarati.”

Batranul intelept a ramas in tacere pentru cateva clipe, lasand ca povestea celor doi lupi sa patrunda in mintea tanarului sau nepot. Apoi, s-a aplecat usor in fata, a privit adanc in ochii nepotului si i-a marturisit:

“Uneori, mi-e greu sa traiesc cu cei doi lupi in mine, fiindca ambii se lupta cu inversunare, pentru a pune stapanire pe spiritul meu.”

Pironit locului de povestea bunicului, baiatul se agata de hainele lui si il intreba pe nerasuflate:

“Care dintre cei doi lupi invinge, bunicule?”

Cu un zambet cunoscator si cu o voce ferma, puternica, batranul ii spune:

“Amandoi inving, fiule. Vezi tu, daca aleg sa-l hranesc doar pe cel alb, cel negru va astepta mereu in umbra, ca sa vada cand ma dezechilibrez sau cand sunt neatent, pentru a-l ataca pe celalalt si, astfel, sa creeze multe probleme – si mie, si tribului nostru. Va fi mereu furios si va face totul  pentru a primi atentia de care are nevoie. Daca ii ofer atentie acestui lup negru, fiindca ii inteleg firea, daca il recunosc drept forta puternica ce este si ii dau de inteles ca il respect si ca ma voi folosi de ajutorul  sau, atunci  cand tribul nostru se va afla la necaz, va fi multumit si amandoi lupii au de castigat. Toti avem de castigat.”

Derutat, baiatul l-a intrebat: “Nu inteleg, bunicule. Cum se poate ca ambii lupi sa castige?”

Capetenia a continuat:

“Vezi tu, fiule, lupul negru are multe calitati importante de care s-ar putea sa am nevoie candva. Este aprig, are o vointa puternica si nu se da batut niciodata. Este destept, iscusit si poate concepe cele mai complicate strategii de care ai mare nevoie in vremuri de razboi. Are multe simturi fine, pe care numai cel care priveste prin ochii intunericului le poate aprecia. In mijlocul unui atac, ar putea fi cel mai mare aliat al nostru.”

Apoi, batranul scoate din desaga lui doua bucati de vanat si le pune jos, una la dreapta si una la stanga sa. Arata cu degetul spre  le si spune:

“Aici, in stanga, am hrana pentru lupul alb, iar in dreapta pentru lupul negru. Daca aleg sa-I  hranesc pe amandoi, nu se vor mai lupta intre ei ca sa-mi castige atentia si ma pot folosi de fiecare dupa trebuinta. Si pentru ca intre ei nu mai e razboi, voi fi in masura sa-mi pot asculta vocea cunoasterii profunde si pot alege pe care trebuie sa-l folosesc atunci cand am nevoie. Daca bunica ta are nevoie de mancare pentru a pregati o masa mai  deosebita, iar eu nu am avut grija de asta asa cum ar fi trebuit, il pot ruga pe lupul alb sa-mi imprumute farmecele sale, pentru a-l consola pe lupul ei negru, care e infometat si manios. Lupul alb stie intotdeauna ce sa spuna si ma va ajuta sa fiu mult mai atent la nevoile ei. Vezi tu, fiule, daca intelegi ca in interiorul tau exista doua mari forte si daca le oferi amandurora acelasi respect, toti vom avea de castigat si va fi pace. Pacea, fiul meu, este misiunea unui indian Cherokee – scopul suprem  al vietii.  Omul care poarta in launtrul sau pace are totul. Cel  care este dezbinat de razboiul interior nu are nimic. Tu esti  un tanar care trebuie sa aleaga cum va interactiona cu fortele launtrice opuse. Ceea ce vei alege va hotari cum iti vei trai restul vietii. Iar atunci cand unul dintre lupi va avea nevoie de atentie deosebita – ceea ce se intampla uneori – nu trebuie sa te rusinezi; poti recunoaste asta in fata inteleptilor sis a primesti ajutorul de care ai nevoie. Daca vorbesti deschis, cei care au trecut deja prin aceasta lupta iti pot oferi din intelepciunea lor.”

Morala:

De ce simtim nevoia sa  negam  existenta  haitei de lupi din interiorul nostru?  Raspunsul este simplu – fie credem ca nici nu exista, fie credem ca ar trebui sa nu existe. Ne temem ca, acceptand toate aceste identitati care ocupa spatiul sufletului nostru, se va spune despre noi ca suntem ciudati, extravaganti, denaturati sau ca avem probleme psihice. Credem ca trebuie sa fim oameni buni si “normali”, in interiorul carora locuieste o singura persoana. Insa in noi exista multe identitati, iar refuzul de a le accepta pe toate este o greseala – una care ne va face sa comitem acte stupide si necugetate de auto-sabotaj. Iata marele secret:

Suntem lumina si intunericul, sfantul si pacatosul, cel care merita sic el care nu merita sa fie iubit. Suntem cu totii buni si tandri, dar si cruzi si rai. Chiar daca nu suntem, poate, constienti de toate calitatile noastre, ele zac latent in interior si pot iesi la suprafata oricand, oriunde.

Intelegerea  acestui  fapt ne da voie sa percepem de ce noi, “oameni buni” cu totii, putem face lucruri atat de rele si, mai ales, de ce devenim, uneori, cei mai mari dusmani ai nostri.

Autor: Debbie Ford – “De ce oamenii buni fac lucruri rele? Cum sa nu fii cel mai mare dusman al tau”

Marele paradox al iubirii este ca ne invita sa fim pe deplin noi insine si sa ne onoram adevarul individual si, in acelasi timp, sa renuntam la egocentrism si  sa daruim fara retineri. Daca iesim prea mult din noi catre celalalt, incepem sa ne pierdem, iar daca ne retinem si ramanem inchisi in noi insine nu poate exista profunzime in relationarea noatra. Evolutia unei relatii solicita flexibilitate. Nu ne putem bloca intr-o pozitie unilaterala. In fiecare moment, suntem nevoiti sa pastram echilibrul intre ceea ce dorim sa mentinem si ceea ce dorim sa obtinem in momentul in care se schimba perspectiva. A ne agata de o pozitie sigura reprezinta o utopie si blocheaza insasi evolutia intregii relatii.

A fi puternic in relatie inseamna a-i permite celuilalt sa-ti vada vulnerabilitatile, dincolo de frica de abandon sau respingere. A fi puternic inseamna sa-ti asumi si sa-ti traiesti  emotiile si sentimentele,  sa fii capabil sa comunici onest, respectand  emotiile si sentimentele celuilalt.

Atunci cand suntem prezenti si intimi cu o alta persoana suntem obligati sa traim la marginea necunoscutului, unde modurile familiare de a fi sunt abandonate si in fata se deschid mereu noi posibilitati. “Granita este cel mai bun loc pentru a asimila noi cunostinte” – Paul Tillich. In locul de intalnire dintre doua lumi o granita sau o muchie este un loc cu o forta extraordinara. Intalnim aceasta muchie de cutit de fiecare data cand simtim asprimea contactului, senzatia ascutita si patrunzatoare de a fi atinsi, afectati, strapunsi de un altul.

Cand ne deschidem catre un altul, intalnim necunoscutul, simtindu-ne vulnerabili si nesiguri, fara sa stim ce sa facem mai departe. Sa ne deschidem? Sa ne protejam? Putin din fiecare? Ce se va alege din noi daca nu ne mai ancoram in vechile noastre strategii? Unde vom ajunge?

Alchimia iubirii se regaseste in acest joc al miscarii intre parti distincte din noi – masculin si feminin, cunoscut si necunoscut, iubire si frica, conditionat si neconditionat. Tensiunea si interactiunea dintre deosebirile existente intre doi oameni ii stimuleaza sa exploreze noi moduri de a fi.

Teama de necunoscut ne tenteaza adesea sa ne inchidem si sa ne retragem de pe muchia vibranta unde se intalnesc si uneori se ciocnesc contrariile. Daca vrem sa folosim marile oportunitati pe care ni le ofera relatiile, trebuie sa invatam sa ramanem vigilenti si deschisi in fata fricii, tensiunii si ambiguitatii pe care le trezesc.  Un acrobat nu-si mentine echilibrul pe sirma incercand sa pastreze o stabilitate perfecta. Balansandu-se inainte si inapoi, el gaseste in fiecare moment un nou echilibru. In acelasi mod, o relatie vie se echilibreaza si se dezechilibreaza incontinuu.

Deschiderea fata de altul este o provocare pentru echilibrul nostrum interior, tulburand in noi lucruri cu care nu am mai fost de mult timp in contact. Fiecare moment de nesiguranta intr-o relatie arata ca laturi diferite din noi insine sau din amandoi incearca sa gaseasca un nou echilibru. Putem afla cum sa procedam in astfel de momente doar indraznind sa simtim, sa recunoastem ambele laturi si sa vedem unde duce asta.

Adaptare dupa John Welwood – “Calatoria inimii. Calea iubirii constiente”

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Autor: Ted A. Grossbart, Carl Sherman

Editura: TREI

Nimeni nu este imun la stresul emoţional. Şi pentru că mintea şi corpul funcţionează ca un tot, fie că suntem sănătoşi, fie bolnavi, pielea este des folosită, conştient sau nu, ca mijloc de eliberare a tensiunii.

Să îţi înţelegi conflictele, nevoile şi temerile – să înţelegi viaţa emoţională a pielii tale – este pasul cel mai important spre controlarea factorilor psihologici care provoacă, declanşează sau agravează boala.

Autorii propun metode de autodiagnosticare, precum şi tehnici psihoterapeutice care pot fi utilizate cu uşurinţă de oricine, pentru ameliorarea stării pielii, precum şi un foarte util inventar al afecţiunilor dermatologice, descrise în detaliu.

Fragmente din carte:

Legăturile strânse cu sistemul nervos fac pielea să fie foarte sensibilă la emoţii; ea poate fi mai conectată decât conştientul tău cu nevoile, dorinţele şi temerile tale cele mai adânci. Se poate ca tu să nu fii conştient de anxietatea profundă pe care ţi-o cauzează conferinţa de a doua zi, însă pielea exprimă această tensiune prin urticarie sau prin acnee.
Un simptom persistent al pielii este adesea un mesaj de la eul interior – un strigăt de ajutor. Descifrarea mesajului este ca şi cum ai învăţa să interpretezi “limbajul trupului” altei persoane, în loc să o asculţi pur şi simplu. Ce încearcă să îţi transmită pielea? Este o parte a unui organism complex minte-corp, proiectat mai presus de toate pentru supravieţuire, iar supravieţuirea oricărui organism constă în satisfacerea nevoilor de bază. Simptomele pielii te pot deranja, incomoda sau chiar tortura, dar de multe ori reprezintă încercări de a obţine ceea ce ai nevoie din punct de vedere biologic şi emoţional, pentru a înflori.
Nevoile emoţionale par nepalpabile pe lângă cele biologice (adică dragostea, în comparaţie cu mâncarea şi apa) şi sunt doar cu puţin mai negociabile, fiind greu de spus unde se termină unele şi încep celelalte. Într-un studiu celebru, psihanalistul francez Rene Spitz a observat sugarii dintr-un orfelinat. Aparent, toate nevoile lor biologice erau satisfăcute: erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi ţinuţi la adăpost; dar nu primeau niciun pic de dragoste – rar erau luaţi şi mângâiaţi, precum bebeluşii mai norocoşi din familii iubitoare. Mulţi dintre aceşti copii, a constatat Spitz, nu s-au dezvoltat corespunzător. Fără hrana vitală a iubirii, unii s-au ofilit fizic; alţii au murit. Alte studii au confirmat faptul că dragostea şi îmbrăţişările sunt necesare pentru o dezvoltare sănătoasă. Bebeluşii instituţionalizaţi sunt mult mai predispuşi la eczeme decât ceilalţi.
Nevoile noastre sunt mult mai vizibile în primii ani, când suntem dependenţi de ceilalţi, dar persistă întreaga viaţă. La fel cum niciodată nu depăşim nevoia de mâncare, apă, căldură, tot aşa avem întotdeauna nevoie de trei tipuri de hrană emoţională: dragoste, respect şi protecţie.
Dragostea este echivalentul emoţional al mâncării, darul hrănitor al unei lumi care sprijină viaţa. De asemenea, avem nevoie de respect; dragostea, mâncarea şi restul ne sunt oferite pe măsură ce le cerem, nu în mod arbitrar sau impersonal. Când devenim adulţi, respectul familiei şi al prietenilor ne confirmă că suntem fiinţe umane independente, care merită recunoaştere. Avem nevoie de protecţie atât împotriva extremelor emoţionale, cât şi împotriva temperaturilor extreme, dacă vrem să creştem şi să înflorim. în timp, odată ce învăţăm să menţinem un nivel confortabil de căldură sau răcoare, învăţăm să ne protejăm şi împotriva supraîncărcării emoţionale.

Lumea nu este perfectă, iar din acest motiv apar adesea contradicţii între ceea ce avem nevoie în interior şi ceea ce primim din exterior; acest conflict este tradus în act la graniţa reprezentată de piele. Nevoile nesatisfăcute urmează legea conservării energiei psihice: nevoia de dragoste la vârsta de 6 luni sau nevoia de recunoaştere a adultului de 40 de ani nu va dispărea pur şi simplu dacă nu este satisfăcută. Continuăm să încercăm, în diferite moduri, să obţinem ceea ce avem nevoie. Calea disperată a ultimei soluţii este un simptom fizic.

Unei fetiţe a început să îi cadă părul rapid, imediat după ce a fost abandonată de părinţi; o alta, în vârstă de 9 ani, şi-a pierdut părul la două săptămâni după o ceartă violentă a părinţilor. Furia este adesea implicată: de exemplu, un băieţel de 4 ani se înfuria de fiecare dată când cineva nu îi dădea ceea ce voia, iar această furie era urmată de căderea părului.
Acelaşi tipar poate apărea şi mai târziu în viaţă. Un băiat în vârstă de 18 ani şi-a pierdut brusc părul la două săptămâni după ce sunase o fată ca să stabilească prima întâlnire din viaţa lui; anxietatea provocată de acea întâlnire fusese probabil mai puţin semnificativă decât despărţirea lui simbolică de copilărie. Căderea părului la adulţi se întâmplă adesea pe fondul pierderii sensibili-zatoare a copilăriei.

Din ce în ce mai multe dovezi arată că orice boală care provoacă răni ale pielii organelor genitale creşte vulnerabilitatea la bolile cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA. Deoarece herpesul este o boală transmisibilă recurentă, ce implică organele genitale, impactul său psihologic poate fi devastator. Într-un studiu efectuat de Herpes Resource Center, s-a arătat că 84% dintre persoanele cu herpes au suferit de depresie, iar 42%, de depresie majoră; 25% au spus că au avut sentimente autodistructive; 35% au înregistrat o scădere a dorinţei sexuale, iar 10% au încetat orice activitate sexuală; 70% dintre subiecţi au simţit nevoia de izolare. O scădere a eficienţei în muncă s-a înregistrat la 40% dintre persoane.
Asemenea tulburări pot agrava într-o mare măsură boala. Depresia, ca şi alte probleme emoţionale, poate destabiliza sistemul imunitar care, în mod normal, ţine virusul sub control.
Anxietatea legată de recurenţe poate declanşa exact acest lucru – un fenomen pe care eu îl numesc “avalanşă”. Un articol despre herpes, apărut în revista Times, a provocat ruşine, furie şi anxietate celor care sufereau de această boală – în consecinţă, unii dintre pacienţii mei au suferit recurenţe ale bolii.

Desigur, nu toţi cei care suferă de herpes reacţionează la fel: la fel ca oricare altă boală, şi aceasta loveşte cel mai puternic în punctul cel mai vulnerabil – acel călcâi al lui Achile emoţional. Boala împreună cu problemele nerezolvate din copilărie, ţinute ascunse, creează o doză dublă de nelinişte.
Este vital să te întrebi cum acţionează boala în favoarea şi împotriva ta. Îţi pot da multe exemple de situaţii în care recurenţele au jucat rolul poliţistului sexual, au provocat autopedepsirea sau au rezolvat conflictele. De exemplu, un artist în vârstă de 28 de ani îşi dorea să devină tată, însă boala revenea ori de câte ori soţia lui era în perioada fertilă: în mod clar, virusul reprezenta dubiile sale în privinţa rolului de părinte. Directorul unei firme de calculatoare, în vârstă de 26 de ani, avea o teamă profundă de intimitate şi ori de câte ori întâlnea o femeie care reprezenta o ameninţare de angajament afectiv, excitându-l sexual şi emoţional, boala reapărea.