Psihoterapeut Iasi

Mulți dintre noi suntem compulsivi fără a fi conștienți de asta, chetuind prea mult, mâncând prea mult, făcându-ne griji prea mult, muncind prea mult… și lista poate continua, în funcție de fiecare. Ne dăm seama cât de mult ne controlează viața o anumită activitate fie atunci când medicul ne sugerează să renunțăm la un anumit tip de alimente, fie când am rămas fără resurse financiare sau fie când este necesar să ne schimbăm stilul de viață pentru a ne menține sănătatea.

Compulsivitatea înseamnă angajarea în orice activitate recurentă prin care încercăm să ne ascundem de ceea ce simțim – activitate care sfârșește prin a pune stăpânire pe noi. De fapt, principala noastră compulsiune este lupta continuă.

Dacă, în mijlocul unei zile aglomerate, am evada din mintea orientată spre acțiune, am deveni mai conectați la înțelepciunea existenței conștiente. De exemplu, stăm la coadă la un ghișeu, frustrați de faptul că vom avea de aşteptat atât de mult, şi brusc ne amintim să ne conectăm la noi înșine. Închidem ochii, respirăm adânc de câteva ori şi lasăm tensiunea să se risipească, în timp ce devenim conştienți de propriul corp. Dacă suntem în cadă, putem închide ochii şi ne putem lasă în voia apei. Putem mişca picioarele, pentru ca apa să se onduleze în jurul nostru, şi deschizându-ne experienţei îmbrăţişării ei liniştitoare, în timpul exerciţiului, putem să îndreaptăm întreaga atenţie asupra a ceea ce se întâmplă în corpul nostru.

Aceste pauze reprezintă momente de trăire pură. Dincolo de dorinţele şi temerile noastre, de străduinţele şi solicitările la care ne supunem încontinuu se află setea de a trăi din plin momentul prezent. La început, atunci când facem o pauză, vom recunoaşte în special tensiunea cronică şi împotrivirea faţă de viaţă. Este bine să nu opunem rezistenţă. Pentru a părăsi starea de reacţie,  folosind întrebarea: “Pot oare, în acest moment, să accept asta în viaţa mea?”

Trăim în mintea noastră, într-o poveste care încearcă să ne convingă să ne construim viața, fără a trăi în prezent, ci într-un posibil iluzoriu – în funcție de care ne acordăm permisiunea de a ne bucura și de a avea încredere în noi înșine. Recurgem la compulsiuni pentru a deveni imuni la propriile lupte, sfârșind prin a ne lupta cu propriile compulsiuni.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Adevăratul motiv pentru care ne educăm copiii nu este doar acela de a realiza un transfer de cunoștințe și deprinderi pentru ca aceștia să înregistreze succese pe plan economic și satisfacții personale. Este important să-i sprijinim să intre în contact cu propria umanitate. Să fie capabili să fie empatici, să-și susțină punctul de vedere în orice împrejurări și să se comporte în acord cu propriile convingeri.

Inteligența emoțională a copiilor se dezvoltă într-un mediu plin de afecțiune. Pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărui copil este esențial ca acesta să simtă că este susținut. Copiii care au relații bazate pe afecțiune și încredere cu părinții lor se simt, de cele mai multe ori, în siguranță. Fără acest sentiment de încredere, este greu pentru un copil să devină autonom, iar autonomia dobândită poate fi limitată de un sentiment puternic de rușine și îndoială. Atunci când nu se bucură de îngrijire adecvată, ei ies din copilărie cu un sentiment de neîncredere în lumea din jur.

Un părinte inteligent emoțional va cunoaște, în majoritatea situațiilor, care sunt sentimentele sale, pe care le va împărtăși celorlalți, încercând să le cunoască punctul de vedere și având o atitudine optimistă și plină de speranță. Va ști să asculte cu atenție și să analizeze mai multe variante atunci când va lua o decizie. Un copil inteligent emoțional cunoaște multe cuvinte necesare exprimării emoțiilor și sentimentelor și vorbește cu ușurință despre propriile emoții, implicându-se și arătând înțelegere față de cei din jur. De asemenea, are răbdare pentru a obține ceea ce-și dorește cu adevărat, având idealuri rezonabile pentru vârsta sa.

Obligația principală a unui părinte este să ofere oportunități de explorare copiilor. Sarcina unui părinte este de a-și ajuta copiii să învețe cum anume pot găsi singuri răspunsuri, într-o manieră proprie.

Este bine de știut că toți copii au nevoie de limite clare și de disciplină pentru că așa se simt în siguranță. Deși majoritatea copiilor nu ar recunoaște acest lucru, libertatea îi sperie. În societatea noastră complexă și tensionată, este de datoria părinților să mențină un echilibru între diversele posibilități și responsabilități și să evite suprasolicitarea copiilor. Cuvintele care descriu cel mai bine relația dintre un părinte și copilul său se referă la afecțiune, inspirație, imaginație, bucurie, optimism, umor, sprijin, fermitate, siguranță, valori clare și respect.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului  AICI

Pentru a fi în măsură să ne  gestionăm optim emoțiile de anxietate, este indicat să facem diferențierea între acestea și frică. Frica este direcţionată spre o situaţie concretă și externă – că nu vom respecta un termen-limită, că nu vom trece un examen sau că vom fi respinşi de cineva de a cărui aprobare avem nevoie. Obiectul anxietăţii este dificil de identificat. Aceasta pot fi provocată de imaginea unui viitor incert, de grija pentru siguranţa și securitatea personală, de necesitatea de a continua o activitate, în absența certitudinilor. Simțim anxietate atunci când avem o emoție de nesiguranţă atunci când ne gândim ce ni se poate întâmpla atunci când ne-am confrunta cu o situație specifică.

Există două tipuri de anxietate – spontană si, respectiv, anticipativă. Dacă ne este exagerat de teamă să mergem la doctor sau să socializăm, starea s-ar putea încadra la anxietate situaţională, devenită fobică atunci când în mod constant evităm situațiile cu potențial anxiogen. Atunci când ne blocăm gândindu-ne la posibilele consecințe ale unor situații relaționate cu fobiile noastre, experimentăm anxietate anticipativă. In formele sale mai uşoare, aceasta nu se deosebeşte de grija obişnuită. Uneori, însă, anxietatea anticipativă poate fi suficient de intensă, astfel încât se transformă într-o veritabilă panică anticipativă. Anxietatea spontană poate apărea din senin, creşte repede în intensitate şi apoi cedează treptat, pe parcursul unei ore sau chiar mai lent. Anxietatea anticipativă se intensifică gradat, ca răspuns la faptul că ne gândim la o situaţie ameninţătoare, având o durată mai mare de manifestare.

Efectele anxietății sunt resimțite nivel fiziologic, fiind vizibile și în plan comportamental. La nivel fiziologic, anxietatea poate provoca un ritm cardiac accelerat, tensiune musculară, greaţă, senzaţie de uscăciune a gurii sau transpiraţie. In plan comportamental, ne poate paraliza capacitatea de a acţiona, de a ne exprima sau de a ne confrunta cu anumite situaţii cotidiene.

Dincolo de toate acestea, anxietatea nu este o emoție pe care ar trebui să o eliminăm complet din viața noastră, din teama că ar putea indica o problemă iminentă de sănătate mintală. Înainte de a vorbi despre anxietate ca problemă mentală,  este indicat să facem diferențierea între anxietatea normală și anxietatea patologică, apelând la ajutorul unui specialist.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU  – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Trăim într-o societate în care manifestarea emoțiilor nu este întotdeauna încurajată. Pentru unii, ascunderea agresivității a devenit o obișnuință. Auzim frecvent expresii precum “Nu m-am supărat”,  ”Credeam că ştii”, “Glumeam doar”, “Te-ai descurcat bine pentru cineva ca tine” de la persoane la care observăm ca fiind evidentă starea  tensionată de opoziție.

Agresivitatea pasivă nu înseamnă doar suprimarea furiei, ci manifestarea ei pe căi ocolite, având forma unei lovituri sub centură. Aceasta este subtilă și voalată, fără a fi ușor de remarcat, fiind ambiguă și paradoxală ca mesaj.  Atunci când suntem pasiv agresivi, se întâmplă să nu facem un lucru necesar sau care știm că ar putea fi de folos altcuiva, folosind scuze de genul „Am uitat” sau „ Nu credeam că este așa de important”.

Forme des întâlnite de pasivitate agresivă se regăsesc în următoarele situații: uităm să ajungem la o anumită oră, întârziem până în ultima clipă cu materialul de predat sau păstrăm tăcerea atunci când știm că celălalt așteaptă un răspuns din partea noastră. Cei care îşi ascund mânia manifestă o rezistenţă pasivă atunci când se pune problema să îndeplinească sarcini de rutină într-un anumit context social sau ocupaţional. Aceștia găsesc tot timpul câte ceva de reproşat, chiar şi nejustificat, fiindu-le greu să respecte autoritatea conferită de o anumită poziție socială, nesocotind deliberat instrucţiunile, sfaturile şi influența, fiind într-o permanentă opoziție.

Un pasiv-agresiv îmbracă deseori haina de victimă, considerând că “Nimeni nu mă înţelege. Nimeni nu mă apreciază. Nu degeaba port eu pică şi îi invidiez pe cei care prosperă pe lumea asta, ei sunt mai norocoşi!”. Aceasta va respinge, se va supăra şi va căuta să se răzbune în situaţii în care altora nici prin cap nu le-ar trece, de regulă, să gândească sau să acţioneze în acest fel, sabotând activitățile și demersurile celorlalți.

Comportamentul pasiv-agresiv are la bază dificultatea persoanei de a-şi exprima furia și nemulţumirea într-un mod sănătos, direct şi deschis. Aceasta a devenit expertă în reprimarea mâniei și negarea a ceea ce simte. Persoana cu un comportament pasiv-agresiv este caracterizată de o discrepanţă între ceea ce spune şi ceea ce face, manifestând un tip special de ostilitate paradoxală care subminează propria stimă de sine și a celorlalți, fiind o adevărată bombă cu ceas pentru sănătatea unei relații.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, psiho-sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Chiar dacă dispunem de un vocabular vast pentru a descrie multe dintre emoţiile care ne afectează de-a lungul existenţei, există două sentimente fundamentale care ne influențează major și anume iubirea şi frica. Iubirea generează fericirea, satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea. Aceste două emoții sunt opuse și nu le putem trăi pe amândouă în acelaşi timp. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers.

Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică, chiar dacă majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă niciodată. În anumite contexte, frica este un semnal de alarmă indispensabil – acele momente în care siguranța și securitatea noastră sunt în pericol de a fi lezate. În aceste situații, teama este un semn de sănătate, având rolul de a ne proteja. Mult mai des trăim, însă, un tip de frică  artificială activă chiar și în momentele în care nici un pericol nu ne ameninţă. Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este străduința de a trece dincolo de temerile noastre false. Frica artificială este întotdeauna fondată pe un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul.

Aceste panici inventate, au totuşi o raţiune de a fi, aceea de a fi „purtătorul de cuvânt” al sufletului nostru care reclamă cu insistenţă să creştem şi să ne vindecăm. Ele ne dau ocazia de a ne modifica comportamentele, de a prefera realitatea în locul iluziilor, prezentul în locul trecutului. Poate că cea mai mare frică pe care o avem este să ne asumăm riscul de a trăi, riscul de a fi vii şi de a exprima ceea ce suntem cu adevărat. Cel mai bun mod de a depăşi frica este să o confruntăm. Acest proces se numeşte terapia prin expunere. Vocea fricii insistă că încercările prin care am trecut ne-au marcat pe viaţă. Preţul faptului că ne ascultăm frica reiese cel mai bine din tiparele care ne bântuie – fie că sunt cicluri repetitive de autosabotare, dependenţă sau conflicte în relaţiile cu partenerii, prietenii, colegii sau rudele. Dar cel mai mare preţ constă în faptul că ne subminează curajul şi încrederea în noi înșine.

Prin expunerea la frica pe care o avem, ne desensibilizăm. Nu putem învăţa decât în momentul în care ne aflăm efectiv în situaţia de confruntare. La fel cum nu putem învăţa să înotăm decât în apă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de dezvoltare personala, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Ca psihoterapeut, am fost alături de multe persoane care-și mărturiseau  disperarea, cu franchețe și onestitate, aflându-se  pe drumul vindecării emoționale. Depresia a fost numită “boala invizibilă”, pentru că foarte mulți dintre noi am devenit experți  în a o ascunde, în a  suferi în tăcere și  în a ne  blama  pentru tristețea persistentă pe care o simțim, atunci când, în jurul nostru, ceilalți par să se bucure de viață.

Pentru a vindeca depresia, este nevoie de  întelegere plină de compasiune și speranță – acea încredere că ne  putem ridica deasupra întunericului, chiar și în momentele  în care acesta pare copleșitor. Indiferent de forma de tratament pe care o urmăm în lupta contra depresiei,  speranța îi amplifică acestuia efectul , prin simplul fapt că ridica nivelul de serotonină și reduce  nivelul hormonilor stresului.  Speranța acționează ca un reductor natural al stresului,  relaxând stomacul,  vasele sanguine și bronhiolele. Aceasta influențează  modul  în care percepem senzația de durere,  mărind nivelul de endorfine – substanțe chimice răspunzătoare de starea de bine.

Din perspectivă spirituală,  Sfântul Ioan al Crucii,  numea  depresia ca fiind “noaptea întunecată a sufletului”,  descriind călătoria prin disperare ca o modalitate de întregire spirituală o ocazie de transformare. Depresia poate fi un modalitate prin care deschidem ochii în călătoria noastră  spre conștiință și auto-descoperire.

Vindecarea  este o provocare a timpului prezent.  Așa cum am avut ocazia să observ, multe persoane petrec timp studiind modalități variate de tratare a depresiei fără a  face ceva în legătură cu starea lor, alegând să creadă că se afla în mijlocul unui coșmar din care se vor trezi miraculos. Amânarea deciziei de a face schimbări în viața personală, poate îngreuna vindecarea. Este mult mai înțelept să începem de undeva, decât să nu facem nimic. Un pas nou sau o schimbare nu trebuie să fie radicale pentru a fi eficiente.

Mai presus de toate, este important să ne amintim că nu ne putem permite să cădem în capcana modului de gândire de tipul “Voi începe mâine”. Atunci când ne aflăm în iarna vieții noastre, s-ar putea să simțim că ciclicitatea anotimpurilor nu va mai reveni niciodată la vara, dar tocmai atunci este momentul în care este esențial să ne disciplinăm gândirea.

Vindecarea este, în mare măsură, o experiență de învățare, iar una dintre lecțiile ei cele mai prețioase este ca nimic nu este permanent, ci totul e curgere, transformare.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Pagina de Dezvoltare Personala, Rubrica Sfatul psihologului AICI

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Ce facem înainte de a pleca într-o călătorie? De multe ori, planificăm traseul, consultând hărți rutiere. Dincolo de nevoia noastră de certitudine, acestea nu ne vor oferi niciodată o descriere exactă a drumului până la destinație. Numai experienţa noastră poate face acest lucru.

În orice situaţie de viață, apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştim că ne-am pregătit bine, ne poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când ne bizuim pe noi înșine. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbări de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă. Cel mai bun lucru pe care această gândire lineară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale.

Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină.

Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa. Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul ne arată cum să procedăm, aici şi acum. Fiecare dintre noi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vom fi  împreună” cu experienţa noastră, vom simţi indicatoarele care apar. Ele ne vor spune simplu: „asta e în regulă” sau “nu e bine ce faci” .

A încerca să-ne ghidăm doar după harta mentală care ne arată „cum să ajungem acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu putem ști dinainte. Atunci când vom fi în interiorul experienţei, dacă suntem suficient de prezenți și de atenți, indicatoarele vor apare şi vom ști cum să ajungem acolo unde trebuie să ajungem. Este util să ne facem planuri, însă nu întotdeauna suficient pentru a ajunge la destinație. Viața se întâmplă și ne oferă întotdeauna provocări şi daruri neașteptate. Important este să fim atenți pentru a le vedea la timpul potrivit.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Cu toții suntem purtătorii unui anumit „bagaj emoţional“ format din emoții nerezolvate captive, de intensități variate. Marea majoritate preferă să le dea uitării pe cele mai puțin confortabile, mai ales când sunt dureroase. Efectul ascuns al acestora se face simțit, însă, sub forma emoțiilor nerezolvate captive. Energia emoţiei nerezolvate devine „captivă” în corpul nostru, producând efecte fizice semnificative.

Ni se întâmplă uneori să simțim că purtăm pe umeri o povară care ne apasă, dar pe care nu o putem defini. Iată cele mai comune circumstanţe în care emoţiile devin adeseori captive: pierderea unei persoane dragi, divorţul sau problemele în cadrul relaţiei de cuplu, dificultăţile financiare, stresul acasă sau la locul de muncă, pierderea unei sarcini sau avortul,  abuzurile fizice, mentale, verbale sau sexuale, stresul pe termen lung, bolile fizice, respingerea, neglijarea sau abandonul, interiorizarea sentimentelor.

Timpul nu vindecă întotdeauna rănile emoționale. Acesta este doar un mit. De multe ori, ne autosabotăm negând emoțiile nerezolvate. Cea mai veche idee care stă la baza artei vindecării este aceea că boala este cauzată de un dezechilibru la nivelul corpului fizic. Emoţiile nerezolvate captive sunt poate cel mai comun tip de dezechilibru de care suferă oamenii. Acestea slăbesc funcţia sistemului imunitar şi fac ca organismul să fie mai vulnerabil la boală. Ele pot distorsiona ţesuturile corporale şi pot împiedica funcţionarea normală a organelor şi a glandelor. Se ştie că anumite zone cerebrale sunt activate atunci când simţim diferite emoţii şi că există anumite componente biochimice ale emoţiilor.

În unele situații, putem să fugim de suferința emoțională, pentru o anumită perioadă, cu ajutorul  negării,  a diferitelor forme de dependență și a medicamentelor. Trupul va observa acest lucru mai devreme sau mai târziu și nici cele mai frumoase vorbe nu-l vor mai putea induce în eroare, cel puțin nu pe termen lung. Înstrăinarea de sine  determină, de multe ori, revolta trupului. Mesajele trupului pot fi ignorate sau pot fi luate în derâdere, dar revolta lui nu poate să nu fie simțită. Limba lui este tocmai expresia autentică a sinelui nostru adevărat și a forței noastre vitale.

Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

De multe ori, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, fiind confundata cu  imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. A fi vulnerabili înseamnă, de fapt,  să fim deschiși la realitate și să avem curajul să ne lăsăm inima expusă. Capacitatea de a empatiza are strânsă legătura cu libertatea pe care ne-o oferim de a ne exprima sentimentele și nevoile cele mai profunde. Acest lucru poate fi dificil uneori, mai ales atunci când considerăm că suntem datori să ne purtăm poverile emoționale.  Cu cat empatizam mai mult cu ceilalți, cu atât ne simțim mai în siguranță, auto-exprimarea devenind mai ușoară, deoarece intrăm în contact cu umanitatea lor și devenim conștienți de ceea ce avem în comun.  O legătură profundă în care intrăm în contact cu sentimentele și nevoile celor cu care interacționăm are menirea de a ne elibera de frica de deschidere.

De multe ori, daca avem  impresia ca suntem  umiliți și se abuzează de noi, putem sa fim  prea răniți, prea furioși sau prea speriați ca sa mai putem empatiza. Există  situații în care ne simțim respinși atunci când ni se spune “nu” sau “nu vreau să…”. Mai ales in acele momente, este important să răspundem cu empatie. Empatizând cu refuzul celuilalt, ne protejăm de tendința de a interpreta situația ca un afront personal. Atunci când ne concentram atenția asupra sentimentelor și nevoilor din spatele refuzului celuilalt, aflăm ceea ce dorește acea persoană să evite  sau de unde vine nevoia de auto-protejare.

Unul dintre mesajele cu care ne este greu sa empatizam este tăcerea. Atunci când ne blocăm în propriile noastre temeri, este dificil sa fim atenți la sentimentele și nevoile exprimate de tăcere. Poate fi de ajutor să  reflectăm la emoțiile și sentimentele celeilalte persoane și  să facem vizibil ceea ce înțelegem, cu blândețe și atenție. Uneori, dacă recunoaștem deschis că starea noastră de disconfort ne împiedică să răspundem empatic, celălalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.  Dacă  celălalt trăiește și el sentimente intense și nu ne poate asculta chiar  atunci, poate este util să ne îndepărtăm fizic de situația respectivă. În acest mod, ne oferim o pauză și posibilitatea de a ne întoarce într-o dispoziție diferită, în care să fim în măsură să oferim empatie.

“Fii răbdător cu tot ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul e să trăiești totul. Traiește  acum întrebările. Poate că într-o zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile”. – Rainer Maria Rilke

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Copiii au nevoie să fie încurajați să acționeze, să descopere lumea în care trăiesc, cu curiozitate și încredere.  Cea mai sigură cale de a dezvolta în copil anxietatea și teama este de a ne manifesta noi înșine, ca părinți, în acest mod. Ceea ce îi motivează pe unii părinți să devină dominatori în relația cu copiii lor este nevoia de  a umple un gol din viața lor prin autoritate și control excesiv. În multe situații, părintele dominator se simte abandonat și trădat atunci când copilul său devine independent.

Creșterea sănătoasă a unui copil înseamnă ca părinții să satisfacă nevoile materiale ale acestuia, să-l protejeze de vătămări fizice, să răspundă nevoilor acestuia în materie de iubire și de atenție, să-l protejeze de vătămare emoțională și să-i ofere îndrumări de ordin moral. Această listă ar putea fi mai lungă, însă aceste cinci responsabilități stau la baza educației competente. Părinții dominatori se rezumă, de cele mai multe ori, la primul punct. Aceștia nu pot răspunde nevoile afective ale copiilor, pentru că ei înșiși trebuie să găsească în interiorul lor o bază de securitate, siguranță și dragoste. De cele mai multe ori, ei contează pe copiii lor să aibă grijă de împlinirea acestor nevoi.  Când un copil este forțat să preia responsabilități care revin părinților lui, rolurile familiale devin neclare și  inversate. Un copil nevoit să devină părinte pentru el însuși sau pentru propriul lui părinte, nu mai are un model de adult necesar dezvoltării sale emoționale sănătoase.

Părinții care își cresc într-un mod sănătos copiii răspund cu bucurie progresului copilului lor, fiind alături de aceștia și oferindu-le sprijin și încredere pentru a face față provocărilor inerente parcursului lor în viață. Părinții care stimulează rivalitatea, din contra, se simt adesea anxioși și speriați de progresele copiilor lor. Ei încearcă să acopere frustrarea cu privire la  propria incapabilitate, străduindu-se să păstreze copilul într-o profundă relație de dependență.

Copiii care provin din familii ce au la bază relații de dominare dezvoltă un grad ridicat de fuziune cu proprii părinți, fapt ce îi împiedică să se dezvolte în adulți capabili să-și cunoască nevoile individuale și să lupte pentru îndeplinirea acestora. Dacă sunt întrebaţi, ca adulți: „ Ești capabili să ai propriile  gânduri, să întreprinzi propriile acţiuni, să simţiţi propriile sentimente fără a lua în considerare speranţele şi ambiţiile părinţilor tăi?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Suntem deschiși să facem complimente în următoarele situații: atunci când apreciem sincer pe cineva, când dorim să certificăm solidaritatea noastră, când inițiem o discuție, când ne interesează determinarea unui anumit comportament sau pentru că pur și simplu dorim să mulțumim celuilalt.

Un compliment reușit reprezintă o modalitate plăcută de a crea buna-dispoziție și apropiere, relaxând relațiile pe care le avem cu ceilați. Un compliment nu ne aparține niciodată nouă. El aparține, în esență, celuilalt. De obicei, nu ne uităm în oglindă atunci când oferim flori. Dorim să vedem, în schimb, daca darul nostru este primit și, dacă da, care este efectul lui asupra celuilalt. Bucuria celuilalt la primirea darului nostru ne face să ne simțim apreciați și acceptați. La fel, în cazul complimentelor importantă este emoția născută la auzirea acestuia de către persoana căreia i-a fost adresat.

A face un compliment înseamnă a-l situa întotdeauna pe celălalt în prim plan și nu pe noi înșine. De aceea, este important să alegem cu grijă când facem un compliment. Dacă dorim să mărim probabilitatea reușitei unui compliment, este indicat să așteptăm momentul în care adresantul are stări afective intense. La fel cum, contextul, persoana careia îi este destinat și personalitatea celui care-l emite reprezinta tot atâția factori de care este important sa tinem cont atunci cand intentionam sa adresam un compliment celuilalt.

A face complimente reprezintă un schimb social. Probabil că va fi dificil ca cineva să se simtă motivat să fie amabil prea mult timp, atunci când nu i se oferă în schimb ceva asemănător. Cu cât ne dorim mai mult ca un compliment să fie adevărat, cu atât mai adevărat este faptul că el însuși reprezintă o mărturisire. Trebuie să ținem cont de faptul că fiecare om are interese, probleme și preferințe. Conținuturile pe care le avem la îndemână pentru a face un compliment reușit, sunt cele legate de realizări și succese. Este indicat să complimentăm o persoană pentru ceea ce face și mai puțin pentru ceea ce este. Complimentul nostru va fi mult mai sincer și va fi acceptat mai ușor de persoana căreia i-a fost adresat.

Pentru a fi eficient, este necesar ca un compliment să fie credibil și sincer. Nu folosește la nimic rostirea unor cuvinte măgulitoare care nu sunt, apoi, luate în serios. Prin compliementele sincere pe care le facem celorlalți, îi ajutăm să-și sporească valoarea, simțindu-se apreciați și acceptați.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Una dintre provocările relației de cuplu este gelozia, o veritabilă “sabie a lui Damocles”, mai ales atunci când acest sentiment devine mistuitor și obsesiv. Gelozia  afectează atât dinamica echilibrată a relației, cât și viețile partenerilor implicați.

Într-o relație de cuplu,  tendința spre gelozie a partenerilor este influențată de gradul de angajare al acestora din punct de vedere afectiv în relație, de insecuritatea percepută de partenerul gelos, precum și de emotivitatea acestuia, în sensul capacității de a resimți cu intensitate emoțiile.

Strategiile cel mai des folosite de persoanele afectate de gelozie cronică sunt: supravegherea strictă (vor sa știe în detaliu care este activitatea zilnică a celuilalt), restricționarea contactelor (au nevoie să controleze și să limiteze situațiile sociale ale partenerului, să îi selecteze “la sânge ” prietenii ), devalorizarea (se străduiesc să-l facă să se simtă neputincios, inutil și incapabil, putând ajunge la insulte și amenințări).

O persoană geloasă trăiește cu intensitate emoții precum teamă și neliniște, fiind într-o permanentă agitație. Pentru persoanele geloase important nu e să iubească, ci, mai ales, să fie iubite în forma imaginată de acestea. Eforturile făcute înainte pentru binele comun se pot transforma în poveri greu de dus, foarte des persoana geloasă făcând reproșuri de genul “Eu fac totul pentru noi, pentru relația noastră și tu…?”, considerându-se neîndreptățită și umilită de presupusa absență afectivă a partenerului din relație. Paradoxal, dacă la rândul lor provoacă gelozia, ei resping deseori sentimentul de culpabilitate, fiind adesea convinși că ar fi vorba de ceva complet diferit de ceea ce îi reproșează partenerului.

Gelozia poate fi favorizată de probleme legate de stima de sine. În alegerea partnerului de cuplu, majoritatea se va orienta către persoane care nu depășesc propriul nivel de atractivitate. Pentru unii, însă, instabilitatea stimei de sine determină sentimente de inferioritate față de orice partener, generând spaima de a nu fi înșelați cu altcineva mai seducător. Persoanele geloase nu sunt numai suspicioase, cât mai ales excesiv de dependete afectiv de partenerul de cuplu, dezvoltând o mistuitoare teamă de a nu fi părăsite de acesta. Împiedicându-l pe celălalt să respire, închizându-l în colivia propriilor frici și amenințări, va accentua un risc pe care persoana geloasă crede că îl diminuează prin supraveghere constantă și strictă. Tocmai pentru că în spatele sentimentului înșelător de gelozie, se ascund multiple angoase și conflicte interioare, ce au nevoie să fie explorate și înțelese.

Pentru a trece la un nou nivel al relației, este necesar ca persoana geloasă să capete un nou înțeles cu privire la semnificația propriei istorii de viață și a modului în care a făcut față momentelor de abandon și de trădare a încrederii în trecut.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul psihologului Aici

Trăim într-un spațiu temporal ce are prea puțin de-a face cu prezentul. Acasă, suntem preocupați de munca noastră. La muncă, ne gândim la problemele de acasă sau  visăm la week-end şi la vacanţe.  Mintea noastră este mereu atrasă de altceva, de altcineva, altundeva sau mai târziu. Când nu suntem prinși de trecut, de regrete sau de nostalgie, ne proiectăm în viitor, într-un tărâm de utopie şi de miraje.

Atunci când suntem prezenți în Aici și Acum-ul existenței noastre, când suntem conștienți de ceea ce ne înconjoară, suntem în măsură să trăim diversele forme de schimburi pe care le stabilim cu ceilalți, în alianță și reciprocitate. A fi prezent față de sine este, pentru majoritatea oamenilor, reprezintă o necunoscută.

Absenţa faţă de sine – fizic suntem prezenți, însă emoțional și afectiv suntem în altă parte – se manifestă, de multe ori, sub forma instabilității, nerăbdării, grabei. Ea se exprimă şi prin ambivalenţă, ezitare, indecizie, prin extrema dificultate de a alege, de a  decide, de a ne accepta aşa cum suntem.

Absenţa faţă de sine poate determina lipsă de iubire şi de stimă de sine, având o imagine depreciată, depresivă, devalorizată şi culpabilă despre noi înșine. Poate exista reținerea de a ne consacra timp și bani, de a accepta faptul că suntem îndrăgiți pentru ceea ce suntem, tocmai pentru că ne comparăm cu o imagine a noastră plasată în trecut sau în viitor. Fiind separați de noi înșine, în forul nostru interior, îi vedem pe ceilalți cu ambivalență. Ei sunt cei care trebuie să ne ajute să existăm, însă, în același timp, tot ei ne pot limita libertatea.

Prezența față de sine înseamnă să simţim, să gândim, să alegem, și să ne exprimăm  în nume propriu, fiind conştienți de mizele şi de responsabilităţi noastre. Fiind în Aici și Acum-ul existenței noastre, vom accepta fericirea, convinși că suntem demni și că merităm să ne bucurăm de ceea ce ne provoacă plăcere, fără să ne mai aflăm în situații expiatorii și masochiste de eșec și autopedeapsă. Vom trăi dincolo de nevoia de a câștiga recunoașterea, atenția și validarea celorlalți, prin seducție exhibiționistă sau prin imitație.

Nu putem trăi gândindu-ne la beneficiile pe care le putem obține, pentru simplul fapt că aceasta ar însemna să trăim în viitor. În mod paradoxal, doar renunțând la ideea recompensei o vom putea obține. Fiind mai puțini atașați de rezultat și, deci, cu un nivel de anxietate anticipatorie redus, vom fi în măsură să ne direcționăm atenția spre ceea ce contează cu adevărat pentru a ajunge unde avem nevoie să fim.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Ceea ce, inițial,  începe ca uniune naturală și simplă între un bărbat și o femeie,  de multe ori se transformă  într-o legătură percepută ca fiind dominată de incompatibilitate și insatisfacție.  Iubirea, dincolo de latura ei misterioasă și fascinantă, se supune, totuși, anumitor reguli. Ea are rațiunile ei de care însăsi rațiunea trebuie să țină cont.  Se poate întâmpla ca anumite cupluri să se căsătorească după mulți ani de concubinaj, motivați nu de dorința de a trece  la un alt nivel de angajament, ci mai mult din nevoia de a vindeca o relație  care nu mai merge,  ca ultimă încercare de salvare a acesteia.

Acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă timpului. Astfel de uniri terapeutice sunt dictate de  nevoia de  consolare, de diminuare a senzației de gol interior, şi nu de dorinţă, iubire, schimb, alianţă și reciprocitate. Partenerii nu se percep ca fiind tovarăşi de drum,  ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de  a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubiti, recunoscuti şi vii.

Acesta este motivul pentru care aceste  uniuni  nu pot produce fericire, fiind impregnate de o puternică idealizare.  Tocmai din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Fiecare speră să găsească, în celălalt,  un paradis maternal călduros și securizant.

Atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămâne prizonier al nevoii infantile de  a avea grijă sau de a fi îngrijit. De multe ori, va iniția noi relații afective, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte sau de copil, dar rareori rolul său – de adult, viu şi autonom.

Această constantă idealizare a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează un anumit climat nesănătos, încărcat de aşteptări, de revendicări și de exigenţe, cea mai mică critică sau neînțelegere transformându-se în dramă, luând proporţii exagerate.

Cu cât cineva a dus lipsă de iubire în relațiile familiale inițiale, cu atât va avea tendinţa să idealizeze cuplul, devenind foarte exigent şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se într-o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul. Iubirea nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici

Se întâmplă uneori ca  părinţii să  rostească din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Adresarea de critici repetate  referitoare la aspectul fizic al copilului sau  a capacităţilor lui intelectuale, a competenţei sau a valorii lui ca fiinţă umană reprezintă o formă de abuz verbal. Insultele și criticile umilitoare au un impact negativ asupra stimei de sine a copiilor, afectând într-o măsură ridicată dezvoltarea lor afectiv-emoțională ca viitori adulți.

Abuzul verbal al părinților dominatori poate fi de două tipuri. Fie aceștia  îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi; fie  pot să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Există și forme de abuz verbal indirect, cum ar fi persiflarea constană, sarcasmul,  poreclele insultătoare şi remarcile subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi ascund adesea  agresiunea asupra copilului sub masca umorului. Frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează. Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.

În acest mod, transmit copilului, ca mesaj relațional mai mult sau mai puțin direct,  că sentimentele acestuia nu au importanță, că el, ca persoană distinctă și autonomă în devenire, nu există, fiind afectată major imaginea de sine a acestuia.

Centrul universului copilului sunt părinţii, iar afirmațiile acestora reprezintă adevăruri indubitabile mai ales în perioada în care copilul încă nu  are formată o imagine coerentă și unitară asupra lumii sale interioare și exterioare. Dacă părinții spun tot timpul: „Tu eşti prost” sau  „Tu nu eşti bun de nimic”,  copilul va crede aceste afirmații ca făcând parte din identitatea sa. Un copil nu are încă la ce se raporta ca experiență de viață pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Abuzurile verbale alterează imaginea de sine a copiilor  ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire. În plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa acestora în lume.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Cu toții ne dorim să ne bucurăm de atenția concentrată a interlocutorilor noștri, de bunăvoința și acceptarea acestora, mai ales în momentele în care avem nevoie de susținerea acestora pentru a realiza anumite obiective. De cele mai multe ori, a-i  face cunoscute celuilalt nevoile noastre echivalează, cu situațiile în care ne expunem latura noastră cea mai vulnerabilă. Frica de refuz. Frica de respingere. Frica de eșec.  O modalitate de a da la pace cu propria noastră frica este să știm ceea ce dorim să obținem în urma discuției, să ne cunoaștem clar intențiile și să fim deschiși la maniera în care, prin oferta noastră, putem veni în întâmpinarea  realizării nevoilor celuilalt.

Unul dintre motivele pentru care nu avem încredere atunci când îi abordăm pe  ceilalți este pentru ca nu avem o imagine clară asupra intențiilor noastre, asupra modului de comunicare a acestora și asupra posibilelor răspunsuri  pe care am putea sa le primim.  Înainte de a începe orice fel de discuție, poate ar fi indicat să reflectați la următoarele întrebări: Ce doresc de fapt să obțin?, Care este rezultatul la care vreau să ajung? , Ce pot să ofer ?.

Atunci când abordați o altă persoană, ați putea să luați în considerare faptul că noi, ca oameni, suntem în mod natural egocentrici. Suntem mult mai interesați de propria noastră persoană. Avem dorința vie de a fi apreciați, acceptați și aprobați de ceilalți. Avem nevoie să știm că suntem vizibili, dacă nu chiar remarcabili într-un fel sau altul. Orice persoană este însetată de ceva, fie că este vorba despre recunoaștere, înțelegere sau iubire. Există un lucru care nu lipsește niciodată de pe lista nevoilor unui om, și aceasta este dorința de a se simți valoros.

Astfel, poate că ar fi eficient să manifestați curiozitate față de celălalt – cu privire la nevoile, plăcerile, preferințele și realizările acestuia – , făcându-i vizibile aprecierile dumneavoastră  și ascultându-l înainte de a formula orice cerere.

Suntem învățați ce să spunem și cum să spunem celorlalți pentru a comunica de pe o poziție în care avem încredere în capacitatea noastră de influențare a celuilalt. Esența celei mai bune abordări rămâne dincolo de toate autenticitatea. A fi autentic înseamnă a acorda atenție celuilalt pentru că îți pasă cu adevărat de el și pentru că ești curios, nu doar pentru că se presupune că asta ar trebui să faci. Dacă atitudinea noastră nu este autentică, cuvintele nu mai au importanță. Pentru că orice cuvânt al nostru, pentru a fi credibil,  are nevoie de susținerea dată de atitudinea și faptele noastre.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL , Rubrica Sfatul psihologului –  Aici

A fi vulnerabil înseamnă a fi deschis la realitate și a avea curajul sa îți lași inima expusă. Împrietenindu-ne cu vulnerabilitatea noastră descoperim un nou tip de flexibilitate și putere.

Momentele noastre cele mai întunecate și sentimentele cele mai dureroase sunt  o oportunitate de a fi mai conștienți de noi înșine. Nu de puține ori, avem nevoie de mult curaj pentru a parcurge teritoriul necunoscut al stărilor noastre emoționale. În acest sens, acceptarea  reprezintă un exercițiu util pentru a calma stările emoționale puternice, precum angoasa, neliniștea, teama, frustrarea și mânia. Calea către vindecarea emoțională  presupune  hotărâre susținută și sinceritate față de sine fără compromisuri.

În cultura noastră, vulnerabilitatea este asociată cu slăbiciunea și neputința, promovând imaginea unei persoane sensibile la durere sau jignire. Este o iluzie faptul ca noi deținem controlul în permanență. Situațiile în care avem cele mai mari rezerve în a ne exprima vulnerabilitatea sunt adesea acelea în care dorim să afișăm o “imagine dură” din teama de a nu pierde autoritatea sau controlul.

Cea mai dureroasa luptă este cea interioara, ce are loc între minte și inimă, în momentele în care ne considerăm răi sau nepotriviți. Rana care determină cele mai puternice sentimente de ostilitate și ura de sine este durerea fundamentală că “Tu nu mă iubești așa cum sunt”. Nu vom putea să obținem confirmarea faptului că suntem demni de a fi iubiți, încercând să ne demonstrăm valoarea sau să ne ascundem defectele.  Atunci când vom vedea că suntem frumoși prin noi înșine, exact așa cum suntem, ne vom elibera de calvarul imaginii dușmanului din celălalt sau din noi înșine.

Legenda spune ca alchimiștii căutau o piatră filosofală care să determine preschimbarea cărbunelui   în diamant. Acestea reprezintă metafore ale unei vieți interioare spirituale, în care disciplina și clarviziunea alchimistului realizează trecerea de la o stare la alta. Așa cum diamantul este un cărbune transformat, tot așa claritatea se poate naște din confuzie.

Există un rost al experiențelor prin care trecem pentru procesul de învățare si vindecare, cu condiția de a vrea sa privim dincolo de aparențe, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat, asumându-ne vulnerabilitatea și înțelegând propria noastră contribuție la perpetuarea acestora.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL  Aici

Un vechi proverb spune că “În măsura în care  lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân mai neschimbate”. Schimbările contează doar dacă sunt realizate tranzițiile de rigoare. În procesul schimbării, tranziția este pe cât de importantă, pe atât de dificil de realizat.

Schimbarea este contextuală și externă – un nou loc de muncă, un nou șef, o nouă relație, un alt domiciliu. Tranziția, pe de altă parte, reprezintă procesul psihologic prin care noi ne luăm rămas-bun de la vechea experiență, pentru a putea intra deplin în noua realitate, fiind eminamente internă. Aceasta începe cu momentul în care încheiem un capitol din viața noastră. Gândiți-vă la o schimbare majoră intervenită în viața dumneavoastră – căsătoria, nașterea primului copil sau mutarea într-o nouă casă. Toate acestea sunt schimbări pozitive, însă – din punctual de vedere al tranziției – toate încep cu sfârșitul.

Un prim pas în gestionarea procesului tranziției este să prevedem la cine și la ce va trebui să renunțăm în momentul schimbării. Al doilea constă în a înțelege ce urmează după această renunțare: terenul neutru. Între vechea și noua realitate este țara nimănui, fiind pragul dintre fosta și noua realitate – o perioada în care vechile rutine nu mai funcționează, iar cele noi încă nu au devenit obișnuință.

Este necesar să avem o bună înțelegere a ceea ce înseamnă terenul neutru. Dacă nu suntem conștienți de ceea ce înseamnă parcurgerea unui astfel de teritoriu și nu înțelegem de ce se află acolo, există posibilitatea să ne grăbim să-l traversăm. În absența unei astfel de înțelegeri, momentele dificile din cadrul procesului pot fi descurajante, iar noi să concluzionăm că ceea ce se întâmplă poate fi un indiciu că ceva nu este în regulă. Este posibil să ne cuprindă frica și să încercăm să evadăm. A abandona în această etapă echivalează cu anularea tranziției și suprimarea schimbării, anulând oportunitățile aferente acesteia. Chiar dacă adesea este un spațiu al suferinței, terenul neutru reprezintă o șansă la creativitate, inovare și dezvoltare.

Terenul neutru este miezul procesului de tranziție. Este locul si timpul în care vechile obiceiuri ineficiente situației in fapt sunt eradicate, iar noile tipare adaptate realității încep să prindă contur. Este iarna în care plantele crescute peste vară se întorc în pământ sub forma materiilor descompuse, în vreme ce lăstarii noului an încep să prindă rădăcini în același loc.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Suntem, uneori, suspicioși cu privire la intenția pe care o are celălalt atunci când ni se adresează.  Mă refer la acele situații comune când ni se pare că citim dincolo de cuvintele interlocutorului nostru anumite motivații care nu au fost declarate direct. Aceste momente delicate din cadrul procesului comunicării, dacă nu sunt dezamorsate la timp prin întrebări de clarificare, reprezintă veritabile bombe cu ceas pentru buna relaționare.

Deși par reale presupunerile noastre în legătură cu intențiile celorlalți, ele sunt adesea hazardate. De obicei, atribuim intenții altor persoane pe baza impactului pe care îl au acțiunile lor asupra noastră.  Atunci când intră în acțiune gândirea automată și mai puțin cea reflexivă, ne putem simți răniți sau desconsiderați, deși ceilalți nu au avut intenția să ne rănească.

Un prim pas în remedierea acestor situații comune este de a separa intenția celuilalt de impactul cuvintelor sau acțiunilor sale asupra noastră. Putem realiza aceasta, reflectând la următoarele întrebări: Ce a spus sau a făcut, de fapt, cealaltă persoană? Care a fost impactul acțiunilor acesteia asupra noastră? Pornind de la acest impact, care este presupunerea mea legată de intenția celeilalte persoane?

Pe tot parcursul demersului de a răspunde la aceste întrebări, este esențial să păstrăm în minte că presupunerile noastre legate de intențiile celuilalt sunt doar ipoteze ce au nevoie de validare de către interlocutorul nostru.

Reacția noastră la cuvintele sau acțiunile altei persoane spune ceva despre noi și nicidecum despre cealaltă persoană. Este vorba despre semnificația pe care noi o atribuim anumitor evenimente de viață, semnificație impregnată de emoțiile noastre dominante și de interpretările pe care le facem cu privire la înțelesul situațiilor pe care le trăim. Realitatea se naște din comunicare, prin punerea în comun a modului în care percepem experiențele noastre individuale. Tocmai de aceea, este important ca atunci când avem o neclaritate cu privire la intențiile altei persoane să-i comunicăm acesteia impactul faptelor sale asupra noastră și să-i facem cunoscută presupunerea noastră cu privire la intențiile sale, concentrându-ne asupra sentimentelor și lăsând deoparte acuzațiile.

* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Calitatea vieţilor noastre este determinată, în mare parte, de deciziile pe care le luăm. Alegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de sens opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă – în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului.

Interogându-ne în legătură cu toate variantele de răspuns posibile, devenim conştienţi de eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Iată o serie de întrebări la care am putea să reflectăm atunci când ne aflăm în situația de a lua o decizie:

Prin această alegere, mă voi îndrepta către ceea ce doresc sa realizez sau aceasta mă va ţine blocat în trecut?

Decizia mea va conduce  la o viaţă  împlinită pe termen lung  sau va constitui doar o satisfacţie de moment?

Care sunt nevoile, dorințele și așteptările mele pe termen scurt și pe termen lung?

Această decizie reflectă dorințele și nevoile mele sau încerc să mulţumesc pe altcineva? Dacă da, pe cine și cum?

Care sunt emoțiile mele în legătură cu rezultatul deciziei mele – frică, rușine, entuziasm, bucurie?

Voi folosi această decizie ca pe o modalitate de a evolua personal  sau o voi folosi pentru a mă pedepsi?

Este acesta un act de iubire de sine  sau un act de autosabotaj?

Răspunzând onest la aceste întrebări, pe parcursul procesului decizional, ne vom da seama  dacă decizia pe care suntem pe cale să o luăm provine din speranţele şi visele voastre sau din temeri şi îndoieli. În acest mod, vom fi în măsură să facem alegeri cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştienți.

Suntem liberi în măsura în care avem alternative bine definite.  Într-o vreme a schimbărilor rapide, este important să știm să facem alegeri și să fim flexibili. Și chiar dacă evenimentele nu se produc așa cum ne-am așteptat, este important să înaintăm cu încredere, având certitudinea că în fiecare moment putem să alegem.

Frica de a lua o decizie poate proveni din ignoranță. Atunci când avem informații limitate, este posibil să ne simțim tensionați și nesiguri de rezultatul alegerilor noastre. Ignoranța provoacă frica de schimbare, frica de necunoscut și evitarea de a lua decizii.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

*Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL Aici