Psihoterapeut Iași

Influențarea are legătură cu puterea și capacitatea de a avea un impact asupra  acțiunilor, deciziilor, opiniilor sau modului de gândire al celorlalți. La un anumit nivel, este vorba despre respectarea regulilor și despre influențarea unei alte persoane de a merge alături de noi. Pentru a îndeplini obiectivele și sarcinile cheie,  avem adesea nevoie de un angajament autentic din partea celorlalți. Obținerea unui angajament autentic din partea celorlalți înseamnă că ați reușit să îi influențați, astfel încât aceștia să vă susțină și să vă sprijine cu deschidere şi implicare reală.

Depășirea rezistențelor și obținerea angajamentului reprezintă testul capacității noastre de influențare. Pentru aceasta, există trei tactici de influențare: logică, emoțională și cooperantă.

Un apel logic se îndreaptă spre rațiunea și intelectul oamenilor. Prezentați un argument pentru cea mai bună alegere a acțiunii, bazată pe beneficii parteneriale, beneficii personale sau ambele. Cei mai mulți dintre noi  înțelegem beneficiile parteneriale ale ideilor sau planurilor noastre. Explicăm motivele acțiunilor propuse în mod obiectiv și logic, cu dovezi concrete și detaliate privind fezabilitatea și importanța acestora. Explicăm clar și logic de ce aceste acțiuni sunt cele mai potrivite pentru ambele părți.

Mai puțin obișnuit este recursul logic personal, care explică modul în care o acțiune solicitată este de natură să aducă beneficii unei persoane pe termen lung. Puteți să faceți un pas mai departe ajutând, de exemplu, o persoană să câștige mai multă vizibilitate și o mai bună reputație în cadrul organizației sau facilitând un loc de muncă mai ușor sau mai interesant.

Un apel emoțional combină mesajul, obiectivul sau proiectul propus  cu obiective și valori individuale. Conectați-vă cererea la o viziune clară și atrăgătoare pe care o altă persoană o poate sprijini pe deplin. Descrieți activitățile propuse  cu entuziasm și exprimați încrederea în capacitatea persoanei de a le realiza.

Desigur, pentru a face un apel emoțional trebuie să aveți o anumită relație și înțelegere cu persoana pe care doriți să o influențați. Un apel emoțional greșit sau neinformat poate să tensioneze relația și să creeze situații conflictuale, care ar putea să afecteze o potențială bază de încredere. În general, o idee care face apel la nevoia unei persoane de bunăstare, securitate sau apartenență are cea mai bună șansă de a obține sprijin.

Un apel de colaborare construiește o legătură între dumneavoastră și persoana pe care doriți să o influențați pentru a obține sprijin pentru propunerea dvs. Construirea unor conexiuni de cooperare poate presupune colaborarea (conștientizarea a ceea ce veți face împreună), consultarea (aflați ce idei au alți oameni) și alianțele (pe baza celor care vă sprijină deja sau au credibilitate de care aveți nevoie).

O colaborare reușită între parteneri presupune ca schimbul – oferirea a ceva ce este valoros pentru altcineva în schimbul a ceea ce ai tu nevoie – să fie echitabil și reciproc avantajos. În orice formă de influențare, este implicată reciprocitatea.

Unul dintre cele mai eficiente modele de influențare este cel conceput de Cohen şi Bradford și presupune parcurgerea următoarelor etape:

• Pornește de la premisa că toți sunt potențiali aliați
• Clarifică-ți obiectivele și prioritățile
• Află ceea ce este important pentru cealaltă persoană
• Identifică “monedele de schimb” relevante ( ale tale și ale celuilalt)
• Acordă atenție modului în care dezvolți relațiile
• Influențează prin recipricitate.

Iată cîteva întrebari care ar putea fi utile pentru clarificarea obiectivelor:

• Care sunt obiectivele primare și care sunt cele secundare?
• Sunt obiective pe termen scurt sau pe termen lung?
• Din ce categorie fac parte: “este important să realizez asta ” sau “ar fi drăguț sa am ..”?
• Care este scopul tău: realizarea unor sarcini concrete sau dezvoltarea relațiilor?

Este foarte important, așadar în vederea stabilirii unui climat de influențare prin cooperare, să acordați importanță următoarelor aspecte expuse anterior:

• Atractivitatea resurselor pe care le dețineți și pe care ai putea să le pui la dispoziția celorlalți în schimbul a ceva ce tu ai nevoie
• Nevoia potențialilor tăi parteneri pentru ceea ce poți să oferi
• Dorința dvs. de a obține ceea ce potențialii  parteneri oferă
• Tipul relatiei dvs. cu persoanele cu care doriti să dezvoltați un parteneriat, ca si tipul preferat de interacțiune.

Cei mai eficienți influențatori știu să utilizeze toate cele trei abordări: logică, emoție și cooperare. Pentru a vă maximiza influența personală, veți dori să evaluați propriul stil de influențare. Ce tactici folosiți cel mai mult? Ce aţi putea face diferit? De exemplu, dacă vă bazați exclusiv pe apelurile logice, veți pierde șansa de a angaja oameni prin emoțiile, valorile și relațiile lor. Dacă exagerați accentele emoționale sau cooperative, există premisele să ignoraţi într-o prea mare măsură datele și raționamentele care vă vor susţine intenţia de a stabili un parteneriat.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Comunicarea eficientă este extrem de importantă  pentru dezvoltarea relațiilor sănătoase, fiind esențială pentru obținerea succesului în orice domeniu al vieții, profesional și personal.  Când oamenii se angajează în discuții eficiente, răspund direct la aspecte ce au legătură cu subiectul conversației, fără să încerce să-și impună punctul de vedere, manifestând deschidere și curiozitate cu privire la opiniile celuilalt. Într-o conversație eficientă, principalul scop ar trebui să fie înțelegerea toleranta  și nu demonstrarea cu orice preț a propriului punct de vedere.  Dacă veți încerca să demonstrați că dreptatea este de partea dumneavoastră, probabil că nu veți fi deschis la ideile altora și la punctele de vedere ce diferă de al dumneavoastră. Ne putem cunoaște de mulți ani și, cu toate acestea, să nu înțelegem în profunzime ceea ce gândește și ceea ce simte cu adevărat cealalată persoană, în mare parte pentru că alegem să fim mai puțin receptivi, fără a depune eforturi să ascultăm și să înțelegem. Dezbaterea și dezacordul sunt ingrediente esențiale în discuție și limbajul este adeseori folosit ca vehicul pentru exprimarea impulsurilor concurențiale. Amestecarea acestor două abordări constituie o rețetă sigură pentru obținerea unui dezastru în comunicare.

Gândirea critică, atât de importantă pentru a comunica eficient, presupune receptivitate, respectarea punctelor de vedere ale celorlalți și conlucrarea pentru atingerea unei înțelegeri reciproce cît mai bune.

Pentru a comunica eficient, este important să încercăm să înțelegem procesul de gândire al persoanei  cu care comunicăm, în concordanță cu punctual său de vedere. Aceasta înseamnă:

• Renunțarea la judecățile de valoare. Este important să facem  un veritabil  efort de a aprecia ideile care au fost exprimate. Evaluările premature, de tipul “ Asta nu are sens”  întrerup procesul de comunicare. Uneori este nevoie de răbdare pentru a le da spațiu celorlalți să  exprime cât mai mult din ceea ce doresc să transmită.
• Formularea răspunsului doar după ce ne-am asigurat că am înțeles punctual de vedere al interlocutorului.
• Ascultare activă în timp ce apreciem exactitatea și relevanța ideilor exprimate, utilizînd întrebările potrivite pentru a clarifica aspectele aduse în discuție.

Așadar, pentru a ne angaja într-o discuție eficientă, trebuie să ne formulăm clar punctual de vedere, să ascultăm cu atentie răspunsul celeilalte persoane și să punem întrebări pentru a înțelege mai bine ceea ce aceasta spune, într-un context conversațional delimitat de respect și atenție reciprocă.

Disciplinindu-ne  să vorbim și să ne comportam cu claritate și concizie, vom reuși să diminuam efectele comunicării defectuoase, ceea ce ar putea fi un început promițător în rezolvarea unor probleme relaționale mai importante.

Oriunde am vrea să ajungem, primul pas ar trebui să fie înțelegerea celulalt, încercarea de a ne pune în locul lui. Înainte să ne lămurim cum trebuie să acționăm mai departe, ar fi indicat să constientizăm unde ne aflăm.

Odată ce ne asumăm încercarea de a îmbunătăți modul în care gestionăm conversațiile dificile, este posibil să observăm că întrebarea despre cum înțelege fiecare dintre noi lumea ne urmărește ca luna pe cerul nopții. Este un reper la care ne putem întoarce mereu, indiferent unde ne aflăm sau cu ce problema dificilă ne confruntăm.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica. Link contact: Aici

Titlu: Confesiunile unei calugarite budiste

Autor: ANI CHÖYING DROLMA

Editura: Humanitas

ANI CHÖYING DROLMA s-a născut pe 4 iunie 1971 la Kathmandu, din părinți tibetani refugiați în Nepal din China comunistă. S-a călugărit la numai 13 ani pentru a scăpa de un tată abuziv, fiind primită la mânăstirea Nagi Gompa sub oblăduirea maestrului budist Tulku Urgyen Rinpoche. Aici a învațat, printre multe altele, să cânte mantre. În 1994 chitaristul Steve Tibbetts i-a descoperit vocea extraordinară, a înregistrat-o și a produs două CD-uri. Așa a început cariera ei internațională de interpretă de muzică sacră budistă. Din banii câștigați astfel și din donații, a înființat în 2000, în apropiere de Kathmandu, școala cu internat gratuită Arya Tara, care e astăzi căminul a 80 de tinere călugărițe sărace din Nepal și India. Nuns’ Welfare Foundation, înființată de ea în 1998, a inaugurat în 2010 Aarogya Foundation, care oferă servicii medicale bolnavilor de rinichi. Iar lista activităților ei umanitare ar putea continua. În 2014 a primit titlul de ambasador național UNICEF în Nepal. A semnat până acum, ca interpretă, 15 albume. Cartea ei de memorii, apărută pentru prima oară în Franța în 2008, a devenit un bestseller cu traduceri în 15 limbi.

” Lotusul se naşte în noroi, dar floarea sa rămâne întotdeauna albă şi curată. Asta e cea mai mare provocare pentru noi: să trăim în inima unei probleme, dar să nu fim subminaţi de ea. Fericirea e pretutindeni, accesibilă pentru toţi cei care vor s-o vadă. Secretul fericirii este să preţuieşti. Să ştii cum să fii mulţumit cu ceea ce ai.

Think big, start small. Ador această propoziţie. Mi-o repet mie insămi foarte des. De fiecare dată când mă lansez într-un nou proiect. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar fi imposibil să fac ceva. Nu e aroganţă, ci pur şi simplu încredere în viaţă. În forţa ei. Putem schimba cursul întâmplărilor. Fiecare, la nivelul său, poate face lumea mai bună. Lumea are nevoie de sfinţi. Dar are nevoie şi de oameni obişnuiţi, simple fiinţe umane care pot să înţeleagă durerea celorlalţi.

Autor: Robert Neuburger

Editura: Curtea veche

Să-l culpabilizezi pe altul – o artă? Dar cum am învăţat să culpabilizăm? Prin intermediul căror tehnici? Şi cum ne folosim de culpabilizare, mai ales în cuplu?
Întrucât, în prezent, aceasta e maniera cea mai răspândită de a exprima o nemulţumire, Robert Neuburger ne propune aici reperarea fiecărei tentative de culpabilizare, înainte de a ajunge să-i suportăm efectele. El arată, de asemenea, că supravieţuirea unui cuplu ţine mai mult de capacitatea sa de a genera compromisuri, de a fi tolerant, de a păstra un sens al relativităţii, al autoderiziunii, al umorului.

Unul dintre motivele majore pentru care oamenii vin la terapie, este ca se simt prinsi intr-un lant de invinuiri si culpabilitati care slabeste cuplul. Ei intra intr-o spirala infernala de culpabilizare reciproca, de genul „imi reprosezi ca te invinovatesc pentru a ma invinovati mai mult pe mine“. De exemplu, „trebuia sa fii mai atenta“, „sa mananci mai putin“, „te-ai ingrasat“, „crezi ca daca ma invinovatesti ma vei ajuta?“, „daca mananc, este pentru ca nu-mi e bine…“ Cu subintelesul: „din cauza ta“. Aceste cupluri nu mai gasesc nicio iesire pentru ca orice cuvant este interpretat ca o tentativa de repros. Acel „da-mi sarea“ devine imediat „consideri ca nu am facut supa buna?“. Dar sarea si supa sunt departe de a fi miezul problemei. Este important de stiut cum sa iesim din automatismele reprosurilor si cum sa devenim constienti de atitudinile automate. Este un pas imens! Apoi, singurul secret este sa privim lucrurile cu umor.

ROBERT NEUBURGER este un cunoscut psihiatru, psihanalist şi terapeut francez, specializat în probleme de cuplu şi familie. E autorul unei întregi serii de cărţi, care abordează subiecte precum intimitatea, ritualurile în cuplu, teritoriul personal, sentimentele de vinovăţie şi învinovăţire, miturile familiale, traumele suferite, comportamentul iraţional, cuplurile noi şi, de asemenea, despărţirile cu efectele lor. Îndelungata experienţă profesională a autorului se reflectă  în paginile cărţilor sale, care includ atât analize competente asupra cauzelor ce provoacă anumite conflicte, cât şi eventuale soluţii prin care cuplul sau familia să depăşească fiecare impas.

Fragmente din carte:

Astăzi, înainte de toate, ceea ce fiecare pare să caute în cuplul său este ca acesta să fie suportul identităţii sale în calitate de fiinţă sexuată. Se spune că iubirea celuilalt ne face să ne simţim bărbat sau femeie, graţie privirii sale, graţie atitudinilor sale, graţie dorinţei sale, nu doar pornind de la o activitate sexuală ce poate fi trăită pur mecanic. Aşteptarea primordială a cuplurilor presupune ca persoana de lângă noi să ne facă să existăm în calitate de bărbat sau de femeie. Se pare că au fost subestimate această nevoie a fiecăruia de a exista în identitatea sa sexuală şi daunele pe care le pot provoca lipsurile la acest nivel. Ceea ce numim depresie, după o metaforă de origine meteorologică dragă laboratoarelor farmaceutice, pentru anumite persoane, este adesea faptul că nu se mai simt femeie sau bărbat în cuplurile lor.
Frecvenţa acestor problematici este, fără îndoială, legată de un alt element considerat astăzi important în cuplu: noţiunea de solidaritate şi, mai ales, de partaj, în sens de comunicare, dar, în egală măsură, partaj la nivelul sarcinilor. Dacă, în absolut, acest partaj este de dorit, el având adesea efectul de a fraterniza cuplul, riscă, în schimb, să aşeze greşit dimensiunea erotică a relaţiei. Poate că aici rezidă contradicţia inerentă a cuplurilor actuale care trebuie să fie în acelaşi timp şi amanţi, şi asociaţi!
Datoria de iubire va fi în mod logic amintită când comportamentele vor fi resimţite ca fiind vătămătoare, întrucât sunt mărturia unei banalizări a relaţiei, a unei camaraderii, a unei lipse de respect, de consideraţie.

Autor: Adam Grant

Editura: Publica

ADAM GRANT a absolvit Universitatea Harvard și a obținut doctoratul în psihologie organizațională la Universitatea din Michigan. Este profesor la Colegiul Wharton al Universității din Pennsylvania. A fost recunoscut drept unul dintre cei mai influenți gânditori de talie mondială din domeniul resurselor umane și unul dintre profesorii favoriți ai BusinessWeek. Revista Poets and Quants l-a numit unul dintre cei mai buni 40 de profesori de business sub 40 de ani. Grant a devenit profesor titular la Wharton pe când nu împlinise încă 30 de ani și a primit distincția Excellence in Teaching pentru fiecare dintre cursurile pe care le-a ținut.

Folosind studii și istorii surprinzătoare, din domenii variate precum afacerile, politica, sportul și divertismentul, Grant explorează în cartea sa, Originalii, modul în care poți recunoaște o idee bună și în care poți vorbi deschis fără să fii redus la tăcere. Autorul analizează metodele prin care se alcătuiește o coaliție, prin care se alege momentul potrivit pentru acțiune și prin care se pot controla frica și îndoiala.

Intelepciunea populara sustine ca unii oameni sunt din nastere creativi, in vreme ce majoritatea au putine idei originale. Unii se nasc lideri, iar restul sa-i urmeze.  Unii oameni pot avea un impact real, dar majoritatea nu sunt capabili de asa ceva. In „Originalii”, Adam Grant spulbera toate aceste presupozitii. El demonstreaza ca oricare dintre noi isi poate spori creativitatea. El dezvaluie modul in care putem sa identificam ideile cu adevarat originale si sa prevedem care dintre ele vor da rezultate. El ne spune cand sa ne incredem in instinctul nostru si cand sa ne bizium pe altii. ne arata cum putem sa devenim niste parinti mai buni, cultivand originalitatea in copiii nostri, si niste manageri mai buni, incurajand diversitatea gandirii, si nu conformismul. Grant sustine ca marii creatori nu au neaparat cea mai inalta expertiza, ci cauta, mnai degraba, perspectivele cele mai largi. Succesul nu se obtine, de obicei, luand-o inaintea celorlalti, ci asteptand cu rabdare momentul potrivit sa actionezi.

Autorul arată cum se poate ajunge la idei inovatoare și pătrunzătoare prin simpla respingere a conformismului și prin îmbunătățirea statu-quoului. În acest sens, Adam Grant dă o serie de exemple care, la prima vedere, par greu de crezut: o angajată de la Apple care l-a sfidat pe Steve Jobs deși se afla cu trei trepte ierarhice mai jos decât el; o analistă care a desființat secretomania din cadrul CIA; un miliardar magician al finanțelor, care îi concediază pe angajați dacă nu sunt în stare să-l critice; un director executiv al unui post de televiziune care nici măcar nu a lucrat în domeniul serialelor de comedie, dar a salvat serialul Seinfeld de la a fi expediat la magazia de rebuturi.

Fragment din carte:

Daca esti nemultumit de jobul tau, de casnicia ta sau de guvern, decenii de cercetari arata ca ai de ales intre plecare, protest, loialitate si desconsiderare.

Plecarea inseamnna sa te sustragi cu totul din situatia neconvenavila: sa demisionezi, dintr-o slujba mizerabila, sa pui capat unei casnicii abuzive ori sa parasesti o tara opresiva.

Protestul implica incercarea activa de a imbunatati situatia: sa-l abordezi pe sef cu idei noi, sa-ti incurajezi sotul/ sotia sa participe la sedinte de consiliere maritala ori sa sa devii un activist politic, luptand pentru alegerea unui guvern mai putin corupt.

Loialitatea inseamna sa strangi din dinti si sa rabzi: sa muncesti din greu, chiar daca jobul tau te sufoca, sa ramai alaturi de sot/ sotie ori sa sustii guvernul, chiar daca nu esti de acord cu politica sa.

Desconsiderarea presupune sa ramai in situatia curenta, reducand eforturile pe care le depui: sa faci la serviciu strictul necesar pentru a nu fi concediat, sa-ti gasesti niste hobby-uri noi, care te tin departe de sot/ sotie, ori sa refuzi sa mergi la vot.

In esenta, aceste optiuni se bazeaza pe sentimentele de control si devotament. Crezi ca poti sa determini schimbarea si iti pasa indeajuns ca sa incerci? Daca simti ca esti blocat in statu-quo, alegi desconsiderarea atunci cand nu esti devotat si loialitatea atunci cand esti. Daca simti ca poti face o diferenta, in cazul in care nu esti devotat persoanei, tarii sau organizatiei, vei pleca. Numai atunci cand iti pasa profund si crezi ca actiunile tale conteaza te vei gandi sa-ti sustiii ideile.

Atunci când ne confruntăm cu circumstanţe dificile, avem tendința să devenim foarte critici cu noi înşine. Pretindem ca putem să ne rezolvăm problemele fără ajutorul nimănui. Am putea să demarăm tot felul de planuri dure de dezvoltare personală, care în realitate nu fac decât să tragă tolbe întregi de „săgeţi numărul doi” în propria noastră direcţie. Putem deveni obsedaţi de noi înşine, împotmoliţi în ceea ce e în neregulă cu noi. După cum a spus filosoful taoist Wu Wei Wu: „De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9% din ceea ce crezi şi ceea ce faci este pentru tine însuţi – şi nu există aşa ceva.” Nu suntem indivizi separaţi, rigizi în obiceiuri şi opinii. Intelegerea acestui fapt poate aduce cu sine o uriaşă uşurare.

Si deşi încercăm cu disperare să ne schimbăm, ipoteza permanenţei, a sinelui ca identitate solidă ar părea să excludă posibilitatea de schimbare. Dacă gândurile, senzaţiile, diagnosticele sau comportamentele curente reprezintă cine suntem noi în esenţă, atunci în mod sigur există slabe speranţe, sau deloc, pentru schimbare – suntem blocaţi. În cazul acesta, de ce să ne mai străduim să ne transformăm? Pare a fi  un scenariu destul de sumbru.

Dacă putem accepta că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, şi că nu suntem identităţi singulare, independente, invariabile, care sunt implicaţiile? În primul rând, acest lucru înseamnă că nu deţinem complet controlul – oricât de mult ne-am strădui. Nu le putem ordona corpurilor noastre să nu îmbătrânească sau să nu se îmbolnăvească, şi nu putem decide pur şi simplu să fim fericiţi în orice împrejurare ori preveni gânduri sau senzaţii nedorite. Nu deţinem complet controlul nici asupra mediului nostru înconjurător: de la vremea neplăcută la oamenii pe care îi găsim dificili, există aspecte din lumea noastră, fie ea internă sau externă, pe care nu avem puterea să le transformăm. Există o şansă pentru practicarea cooperării: acceptând lucrul acesta, ne putem opri în parte conflictul interior cu părţile inevitabile din viaţa noastră pe care nu le agreăm prea mult. Putem înceta să le mai luăm aşa de mult în serios. Este, de asemenea, o oportunitate şi pentru compasiune: putem accepta că nu suntem singurii responsabili pentru gândurile, sentimentele sau comportamentul nostru, care sunt, fiecare, rezultatul a mii de cauze şi condiţii din corpul nostru, din creier, minte şi din mediul înconjurător.

Un dascăl înţelept a fost întrebat odată: „Care este secretul fericirii tale?” Replica a venit: „O cooperare din toată inima cu inevitabilul.” Când momentul prezent este plictisitor, iritant, înfricoşător sau dureros, e posibil să nu vrem sa cooperăm. S-ar putea să ne temem ca am putea să o simţim ca pe o resemnare sau o trădare de sine, că nu reuşim să ne opunem unei situaţii nedrepte sau că vom fi copleşiţi.

Se poate să nu fim capabili să schimbăm situaţia în care suntem, dar ne putem schimba pe noi înşine. Cuvântul „a coopera” înseamnă „să lucrezi împreună”: iar să lucrăm cu situaţia noastră cere o aliniere. Putem să renunţăm să ne străduim ca lucrurile să fie diferite. Putem să nu mai încercăm să ne îndreptăm luptându-ne cu durerea, depresia, anxietatea sau orice altceva ne afectează.
Putem renunţa să mai alergăm după plăceri viitoare într-un mod care ne orbeşte faţă de bucuria din momentul prezent. Încetând să ne chinuim să ajungem altundeva, începem treptat să simţim unde suntem.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU –

Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Titlu: Iubirea nu este de ajuns. Cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive

Autor: Aaron T. Beck

Editura: TREI

După zeci de ani de cercetări clinice dedicate „cogniţiilor automate negative” care subîntind anxietatea, depresia ori tulburările de alimentaţie, părintele psihoterapiei cognitive atacă un nou domeniu: cel al relaţiilor de cuplu. Psihiatrul şi psihoterapeutul Aaron T. Beck demonstrează într-un stil limpede şi convingător că neînţelegerile conjugale se datorează aproape întotdeauna unor aşteptări nerealiste sau unor proiecţii exagerate, rupte de realitate. În această carte, la fel de utilă pentru consilierii maritali, ca şi pentru parteneri, Beck arată în ce fel lipsa de comunicare şi nefericirea pot fi combătute apelând la tehnicile accesibile ale terapiei cognitive, precum reîncadrarea, dialogul interior, umorul sau respingerea mecanismelor disfuncţionale, precum personalizarea, gândirea în alb şi negru ori „catastrofarea”.
Deşi iubirea este o forţă puternică, ea în sine nu asigură substanţa unei relaţii. Calităţile personale speciale sunt esenţiale pentru o relaţie fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia şi să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi şi iertători, să-şi tolereze reciproc greşelile, imperfecţiunile şi ciudăţeniile. Cultivarea în timp a acestor „virtuţi” duce la dezvoltarea şi maturizarea căsniciei.

Aaron T. Beck este considerat parintele psihoterapiei cognitive. Nascut in 1921, profesorul emerit al Universitatii din Pennsylvania a publicat peste 20 de carti si a adus contributii insemnate in tratamentul si evaluarea anxietatii si depresiei. Este presedintele Institutului Beck de Cercetare si Terapie Cognitiva si presedinte de onoare al Academiei de Terapie Cognitiva.

Fragment din carte:

Onestitatea totală nu este doar dificilă într-o relație, este de-a dreptul imposibilă. Afirmația poate părea paradoxală, din moment ce căsătoria este exact tipul de relație care, pentru a fi reușită, presupune onestitate totală. Însă există mai multe motive pentru care acest lucru nu funcționează. Fără ocolișuri, sinceritatea totală poate fi la fel de devastatoare ca o palmă peste față. O convingere înșelătoare despre relație este aceea că oamenii ar trebui să fie mereu direcți și întru totul onești. Adevărul are numeroase fețe și nuanțe care nu pot fi analizate, nici exprimate cu ușurință, iar adevărul gol-goluț poate fi distructiv. Atunci când se află pe culmile furiei, oamenii sunt de multe ori foarte direcși în a spune ce gândesc; după ce se calmează, văd lucrurile destul de diferit. Este una dintre cele mai încâlcite probleme în ceea ce privește exprimarea fără inhibiții – mitul că sentimentele exprimate într-o stare emoțională intensă sunt  întru câtva mai autentice decât cele exprimate în alte momente. Realitatea este că în momentele de emoție crescută oamenii au cele mai reduse șanse să-și exprime gândurile adevărate; ceea ce transmit sunt adesea gânduri generate de un program primitiv de gândire deformat de distorsiuni și generalizări excesive, care nu este deloc similar cu ceea ce gândesc într-o stare calmă.

Este ușor de confundat faptul de a fi sincer cu cel de a fi direct. De exemplu, puteți răspunde în mod direct fără a scoate la iveală cele mai intime gânduri și sentimente cu privire la subiectul respectiv. Astfel, dacă cineva vă întreabă despre starea familiei, puteți răspunde sincer că este bună (vorbind despre sănătatea ei), fără să mai adăugați că mariajul scârțâie sau că cei doi copii nu se descurcă suficient la școală. Răspunsurile simple și directe sunt suficiente în majoritatea conversațiilor și nu necesită o destăinuire totală.

Pentru majoritatea oamenilor, a fi evaziv oferă o modalitate de autoprotejare. În loc de a spune ceea ce vor, aceștia adresează o întrebare sau fac o afirmație pe ocolite sau ambiguă, lăsând la latitudinea ascultătorului să descifreze ceea ce vor să audă. Deoarece multe persoane se plâmg că partenerii lor sunt prea evazivi, merită să înțelegem motivele acestei abordări.

Fiind evazivi, putem încerca apa cu degetul înainte de a ne arunca și de a ne lua vreun angajament. Apoi, în funcție de receptivitatea partenerului, putem fie să avansăm, fie să ne retragem. În loc să ne lăsăm ideile să zboare pur si simplu, lansăm sonde ca mod de a observa reacțiile și mai apoi dăm formă gândurilor ăn funcție de acestea.

Astfel de diplomație conversațională este comună în viața socială obișnuită, dar eșuează ăn relațiile conjugale. Unii dintre cei mai eficienți lideri în domeniul afacerilor, de exemplu, par să aibă o iscusință în a ști când să urmeze o linie de acțiune, când să să facă o pauză și când să pună în scenă o retragere strategică. Totuși, când acești manageri au de-a face cu partenerii de viață, tehnicile lor bine puse la punct și trucurile de conversație par sa dispară brusc.

În căsnicie, oamenii se așteaptă să-și spună oful celălalt în mod deschis, lucru care funcționează în multe relații. Pe de altă parte, dacă subiectul de discuție este sensibil, când există un conflict de opinie sau de interes, sau când unul dintre partneri este obosit sau stresat, abordarea directă poate avea efect de bumerang.

Am intalnit  numeroase persoane care isi fac un titlu, de glorie din a actiona conform principiului “mai repede, mai mult, mai bine”. Aceasta, pina la un moment dat, cand, suprinzator, nimic nu mai functioneaza. Cei care se concentreaza foarte greu, nu se pot odihni suficient noaptea si au mari dificultati sa se recreeze chiar si in concediu, prezinta deja simptome ale burnout-ului.

Simptomatologia sindromului de burnout este diversa, situandu-se la nivel emotional, cognitiv, muscular si vegetativ-hormonal. Printre cele mai commune simptome ale epuizarii profesionale, mentionam: nervozitate si iritare, teama si nesiguranta, stare depresiva, furie si agresivitate, modificari ale sentimentului propriei valori, senzatie de neajutorare, apatie, dificultati de memorare si problem la gasirea cuvintelor potrivite, blackout, blocaje in gandire, tulburari de concentrare, instalarea insomniilor si a cosmarurilor, senzatie de rau in zona stomacului, mergand pina la greata insotita de voma si diaree, gastrita, palpitatii si tulburari ale ritmului cardiac, hipertensiune, stari de ameteala, bruxism, rigidizari ale zonei cervicale, dureri de spate, dureri acute la nivelul capului.

Suprasolicitarea cronica si stresul de durata la nivel ridicat pot determina epuizarea profesionala sau, altfel spus, sindromul burnout. Multe dintre persoanele care prezenta simptome de epuizare profesionala sunt, initial, dedicate  trup si suflet proiectelor in care sunt implicate u placere si mult entuziasm. Mai tarziu, se confrunta cu limitele personale si cu cele impuse din exterior, ceea ce conduce la dezamagiri si la o aplatizare a curbei energiei. Fara vlaga si epuizate dupa o zi de munca, acestea nu mai gasesc energia necesara pentru a face ceva in timpul liber impreuna cu familia sau cu prietenii, fiecare apel telefonic sau email primit, calcandu-le pe nervi. Cei care isi iau acasa surplusul de munca sau grijile de la serviciu sunt in pericol de ardere interioara. Dupa ce ard ca un foc, implicandu-se intr-un proiect, in urma parjolului, ramane un mare gol interior.

Oamenii care sunt la risc de a dezvolta sindromul burnout pot avea urmatoarele trasaturi:

• Perfectionismul si faptul ca isi propun mai mult decat pot realiza;
• Au  asteptari prea mari de la ei insisi si de la ceilalti;
• Executa orice activitate intr-o stare de tensiune emotionala la intensitate ridicata;
• Nu pot spune “nu” si au tendinta de a se  “sacrifica” pentru ceilalti;
• Vor sa faca totul ei insisi si au dificultati in a delega sarcinile de realizat celorlalti;
• Se definesc prin munca lor si considera pozitia profesionala ca fiind o satisfactie compensatorie;
• Se grabesc si subestimeaza eforturile necesare pentru realizarea proiectelor, fixeaza termene limita prea stranse, imposibil de respectat;
• Privsc cu prea mult optimism in viitor, supraestimand sansele de success, fara a lua in calcul, realist, riscurile.

Exista si o serie de factorii organizationali care favorizeaza instalarea burnout-ului si carora companiile ar fi necesar sa le acorde atentia meritata. Dintre acesti factori, mentionam:

• Suprasolicitarile de la locul de munca (supranorma, conflictul de rol, birocratia excesiva);
• Activitatea de rutina fara perscpectiva evolutiei profesionale;
• Unilateralitatea contactelor;
• Controlul exagerat din partea sefilor;
• Lipsa claritatii obiectivelor propriei munci;
• Munca de rutina, cu posibilitati creative reduse;
• Sprijin insificient din partea colegilor;
• Fenomenul “bully” la locul de munca.

Munca si surmenajul, asteptarile prea mari, dorintele neimplinite, suprasolicitarea propriei energii sunt pilonii de baza ai epuizarii profesionale. Suprasolicitarea pe termen lung , agitatia, stresul sporit, teama si dezorientaream au un impact major asupra calitatii muncii si a sentimentului de satisfactie profesionala. Persoanele care lucreaza mult timp sub presiune puternica, reactioneaza prin cresterea tensiunii sanguine. Stresul are efecte negative asupra tractului intestinal, iar starea de incordare din timpul desfasurarii activitatilor poate determina dureri greu de suportat in zona cefei si a spatelui. In cadrul sedintelor de psihoterapie, sunt tot mai multe persoane care vorbesc despre insomnie, tulburari de concentrare, anxietate si atacuri de panica, precum si despre stari depresive. Problema este ca durerile de cap, de stomac, carceii din zona cervical sau agresivitatea nu sunt luate in serios de cei vizati si nu sunt considerate drept semnale ale corpului expus la cantitati crescute de stres. Ca urmare, multi oameni, merg saptamanal la masaj sau iau medicamente pentru gastrita sau dureri de cap, dar nu schimba nimic la situatia care a declansat burnout-ul.

Burnout-ul nu este un esec, ci reprezinta un semnal de alarma pentru noi insine ca  ne-am indepartat de nevoile noastre si ne-am depasit propriile resurse energetice. Sindromul de epuizare profesionala nu se instaleaza subit, cu toata gama de simptome prezentate anterior. De aceea, este responsabilitatea noastra ca, atunci cand simtim ca oboseala sau sentimentele de fustrare legate de serviciu devin coplesitoare, sa reactionam si sa cautam cele mai potrivite solutii pentru noi insine in vederea reinstalarii starii de sanatate si de bucurie de a trai.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi

Autor: Brebe Brown

Editura: Curtea Veche

Vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cunoşti victoria sau înfrângerea, ci să înţelegi că ambele sunt necesare; înseamnă să te implici cu toată fiinţa ta în ceea ce faci.
Profesoară universitară, autoare de cărţi şi articole şi vorbitoare în public din Statele Unite, Brené Brown este actualmente cercetătoare la Colegiul Postuniversitar de Asistenţă Socială de la Universitatea din Houston, Texas. În ultimii doisprezece ani, s-a ocupat de cercetare într-o arie largă de subiecte, care include vulnerabilitatea, curajul, sentimentul valorii personale şi cel al ruşinii, şi a ţinut conferinţe pe aceste teme, vizionate pe Internet în toată lumea.

Dr. Brene Brown (n. 1965) este profesoara si cercetatoare la Colegiul Postuniversitar de Asistenta Sociala de la Universitatea din Houston, Texas. In ultimii treisprezece ani, a studiat vulnerabilitatea, curajul, sentimentul valorii personale si cel al rusinii. Este autoarea a trei carti care au ajuns nr. 1 pe lista celor mai bine vandute titluri a cotidianului The New York Times: The Gifts of Imperfection (Darurile imperfectiunii) in 2010, Daring Greatly (textual: Indrazneste mult) in 2012 si Rising Strong (Ridica-te puternic) in 2015. Este fondatoarea si directoarea comunitatilor de invatare online The Daring Way („Calea indrazneata“) si Courage Works („Curajul functioneaza“), care ofera e-cursuri, ateliere si subiecte de interviuri pentru persoanele private si organizatiile pregatite pentru o viata mai curajoasa, pentru a iubi si conduce. Conferinta ei din 2010, „Puterea vulnerabilitatii“, din seria TEDx Houston, se numara printre primele cinci conferinte TED tinute in lumea intreaga si a fost vizualizata online de peste 25 de milioane de utilizatori.

Fragmente din carte:

Dacă te hotărăşti să cobori în arenă şi să îndrăzneşti cu orice preţ, te poţi aştepta s-o şi încasezi. Nu contează dacă „arena” este o campanie pentru postul de guvernator sau pentru cel de şef al asociaţiei de părinţi de la şcoala copiilor tăi. Sau dacă marea ta îndrăzneală reprezintă un articol pentru revista şcolii, o promovare sau vinderea unei oale de ceramică pe e-bay. În toate aceste cazuri, vei avea parte, aproape sigur, de reacţii cinice sau de critici. Se prea poate să te confrunţi chiar şi cu demonstraţii de răutate şi meschinărie. De ce? Pentru că cinismul, criticile cu orice preţ, cruzimea şi aroganţa sunt mai bune decât orice armură — poţi să faci chiar şi arme din ele, cu care nu numai să ţii vulnerabilitatea la distanţare tine, dar să-i şi răneşti pe cei care sunt vulnerabili şi, prin asta, ne fac să ne simţim inconfortabil.
Dacă eşti genul de persoană care „n-are nici o treabă cu vulnerabilitatea”, nu există situaţie în care să te simţi mai ameninţat şi mai incitat să-l ataci şi să-l faci de ruşine pe celălalt, decât atunci când îl vezi că îndrăzneşte cu orice preţ. Îndrăzneala celuilalt este precum o oglindă în care se reflectă, într-o manieră neplăcută, propriile temeri în legătură cu felul în care ne arătăm celorlalţi şi în cafe ne lăsăm văzuţi. Asta-i face pe unii să se comporte agresiv. Aşadar, când vedem acte de cruzime, foarte probabil vulnerabilitatea este ceea ce stă la baza lor, în ultimă instanţă.
Când vorbesc despre critică, nu mă refer la nişte reacţii constructive, la dezbaterile şi neînţelegerile cu privire la valoarea sau importanţa unei contribuţii. Ci la atacul personal, remarcile umilitoare şi afirmaţiile nejustificate despre motivaţiile şi intenţiile cuiva.
Când vorbesc despre cinism, nu mă refer la scepticismul sănătos. Ci la cinismul intrat în reflex, care duce la comentarii stupide, genul: „Ce spui e o tâmpenie”, sau: „Ce idee cretină!” Atitudinile „şmechere” sunt forma de cinism întâlnită cel mai frecvent. „Ce plictisitor şi banal. Cui îi pasă de ce crezi tu?” Este ca şi cum, pentru mulţi oameni, entuziasmul şi implicarea au devenit semne de naivitate. Dacă eşti prea încântat de un lucru sau prea ataşat de ceea ce faci, eşti „banal” pentru ei. Am interzis folosirea acestui cuvânt la noi în casă, alături de ratat şi prost.
Adolescenţa este linia de start în cursa înarmărilor cu strategii de apărare. în gimnaziu şi liceu, cinismul şi atitudinile „şmechere” sunt la ele acasă. Toţi colegii de clasă ai fiicei mele — care acum este în gimnaziu — poartă hanorace în fiecare zi (chiar şi când afară sunt 35 de grade Celsius). Fiind accesorii vestimentare „şmechere”, hanoracele sunt, bineînţeles, mijloace de apărare împotriva vulnerabilităţii; sunt aproape sigură că, pentru acei copii care le poartă, sunt ca nişte mantii care te fac invizibil. Ei dispar, literalmente, când sunt îmbrăcaţi cu ele. Sunt ca o ascunzătoare. Cu gluga pe cap şi mâinile băgate în buzunare, un astfel de adolescent este o imagine a detaşării emoţionale. E prea „tare”, ca să-i pese de ceva.
Nu doar adolescenţii se apără de vulnerabilitate prin atitudini de „şmecheri”, ci şi adulţii. Avem grijă să nu vadă cineva că râdem prea tare, că suntem prea creduli, că ne pasă prea mult de cineva sau că suntem prea entuziasmaţi. Nu mai purtăm hanorace atât de des, dar ne folosim titlurile uzuale, educaţia, originea şi poziţia socială, ca pretexte care justifică cinismul, criticile răuvoitoare, cruzimea şi aroganţa: „Pot să-ţi vorbesc în felul ăsta sau să mă răstesc la tine, pentru că sunt cine sunt şi fac ceea ce fac”. Şi poţi fi sigur că asemenea justificări sunt formulate dintr-o perspectivă nonconformistă, de respingere.

[…]

Experienţa de înfruntare a adversităţii, tenacitatea şi tăria de caracter sunt calităţi importante ale celor care îşi trăiesc viaţa din plin — după cum arată cercetările mele. Am fost foarte bucuroasă de această constatare, fiindcă erau printre puţinele calităţi ale unei vieţi trăite din plin, pe care le aveam şi eu, în acel moment (îţi aminteşti, probabil, că în introducere am spus că aveam doar două calităţi din cele zece necesare unei vieţii trăite din plin). Căutând în literatura de specialitate un concept care să cuprindă cele trei calităţi amintite mai sus, am dat peste un studiu întreprins de C.R. Snyder pe tema speranţei. Am fost uimită. În primul rând, credeam că speranţa este o emoţie caldă, difuză — sentimentul că un lucru este cu putinţă. în al doilea rând, ceea ce căutam eu era o combinaţie de capacităţi, pe care am etichetat-o drept „Planul B”: oamenii care posedau aceste calităţi aveau întotdeauna un „Plan B”, când Planul A nu dădea rezultate.
După cum am constatat mai târziu, ceea ce credeam despre speranţă era greşit, dar aveam dreptate în tot ce credeam despre „Planul B”. Potrivit lui Snyder, care şi-a dedicat cariera studierii acestui subiect, speranţa nu este o emoţie; e un mod de a gândi sau un proces cognitiv. Emoţiile joacă un rol de sprijin, dar speranţa, în sine, este un proces de gândire constituit din ceea ce Snyder consideră o combinaţie de scopuri, de modalităţi de a le atinge şi de acţiuni întreprinse de individ.

Cele mai multe dureri si cele mai multe bucurii provin din interactiunea cu ceilalti. Putem gasi modalitati prin care sa ne incurajam unii pe ceilalti in drumul nostru prin viata. Nimeni nu detine raspunsuri pentru viata altei persoane. Poate ca, uneori, cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este sa facem o pauza din cand in cand, sa ne pansam ranile unii altora, sa ne incurajam si, apoi, sa intram din nou in joc.

Cu totii ne dorim sa avem capacitate de influentare a celorlalti, fiind mai mult sau mai putin constienti de responsabilitatea  implicata. Principiile noastre creeaza lumea in care traim. Puterea adevarata si durabila nu vine din tactici si manevre, negociere sau intimidare. Procesul puterii incepe cu noi insine, cu cresterea gradului de constientizare asupra modului in care ne traim viata si ii influentam sau ne lasam influentati de ceilalti. Daca traim dominati de teama, atunci optiunile noastre vor fi bazate pe ceea ce dorim sa evitam. Daca traim cu onoare, vom face optiuni bazate pe ceea ce noi pretuim mai mult, stiind cat de important este sa-i  imputernicim pe ceilalti, renuntand sa-i mai controlam. A influenta cu onoare, inseamna, de fapt, a invata sa manifestam in relatiile noastre  rabdarea, blandetea, capacitatea de a invatata de la ceilalti, acceptarea, bunatatea, cunoasterea, disciplina, consecventa si integritatea.

Unul dintre lucrurile pe care le putem face atunci cand incercam sa-i influentam pe ceilalti este sa impartasim motivele si rationamentele din spatele hotararilor si cererilor noastre. In timp ce sustinem pozitia sau actiunea pe care o propunem, este necesar sa pastram respectul autentic pentru ideile si perspectivele celorlalti. Puterea de convingere incepe ca un tipar mental. Ea presupune ca, de la inceput, atunci cand vorbim altei persoane, sa incercam sa-i castigam increderea, intr-un mod sincer si onest.  Presupune ca ne vom asuma partea noastra de responsabilitate, in cazul in care vom obtine participarea si implicarea celuilalt. Presupune ca el merita acest efort.

Cand oamenilor li se cere sa faca ceva si nu li se explica de ce, ei pot considera ca nu sunt respectati. Cand apar schimbari de ritm, de directie sau de prioritati si nu li explica motivul profund si realist pentru care se intampla acest fapt, ei pot deveni sceptici. In absenta claritatii, fiecare aduce intr-o situatie data propria intelegere a semnificatiei si a scopului. Atunci cand oamenii nu sunt informati cu privire la adevaratele motive care stau la baza schimbarilor, acestia furnizeaza semnificatii sau motive care pot fi incorecte si, in cel mai rau caz, destructive, abatand atentia de la directia spre care dorim sa ne indreptam. Un om asupra careia s-a manifestat coercitia impotriva propriei vointe, nu va adera la schimbarile pe care le propunem. Daca, in schimb, se simte respectat si stie ca ne pasa, sunt sanse mult mai mari sa fie deschis propunerilor pe care i le facem. Uneori, este necesar sa le acordam celolrlalti privilegiul indoielii, sa le oferim ocazia de a-si exprima opiniile inainte de a ne stradui sa ii castigam de partea noastra. Aceasta este puterea de influentare cu onoare.

Se intampla sa fim  toxici unii pentru altii. Fiecare dintre noi a fost ranit intr-un anume mod de catre ceilalti. Daca nu suntem atenti, putem rani parti vulnerabile ale celor cu care traim si muncim. Cele mai multe bucurii si cele mai mari dureri ale noastre au aparut in legatura cu implicarea noastra in vietile altor oameni. Din cauza unor relatii care au esuat, avem domenii in care suntem vulnerabili. Oamenii care realmente au importanta pozitiva fata de noi par sa simta acest lucru. Ei nu au intrat calcand ca elefantii peste toate acele puncte sensibile pe care le avem fiecare. Ei le-au simtit. Ei au fost blanzi in acele domenii in care noi aveam nevoie de blandete.

Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica,  de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.

Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi