Psihoterapeut Iași

Titlu original: If Love Could Think. Using Your Mind to Guide Your Heart
Limba originală: engleză
Traducere de: Anca Tache
Anul apariţiei: 2010
Autor: Alon Gratch
ISBN: 978-973-707-387-7
Nr. de pagini: 304
Colecţia: Psihologie practică

Sursa: www.edituratrei.ro

Pare întotdeauna că te îndrăgosteşti de cine nu trebuie? Simţi mai mereu că partenerul tău nu se ridică la nivelul aşteptărilor? Eşti îndrăgostit de cineva care nu te iubeşte la rândul său? Psihoterapeutul Alon Gratch a identificat şapte tipare care ne împiedică să găsim dragostea şi fericirea. În această carte el ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. El ne arată cei trei paşi necesari pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă.

Alon Gratch este un psiholog clinician din New York şi autorul cărţii Dacă bărbaţii ar putea vorbi, publicată la Editura Trei. Practică psihoterapie individuală şi de grup şi psihoterapia cuplului. Este profesor la Columbia University şi a colaborat cu Harvard Medical School. A scris pentru numeroase publicaţii cunoscute, inclusiv New York Times şi The Wall Street Journal.

Cuprins:

Nota autorului
Mulţumiri

Introducere Când dragostea nu merge bine
O scurtă istorie a ambivalenţei (războiul sânilor)
Metamorfozând dragostea
Tiparele iubirii eșuate

1 Dragostea narcisică
Povestea lui Narcis și a lui Echo sau cum distrugem dragostea, folosind-o pentru a ne crește stima de sine
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Idealizare și devalorizare
Luptând cu Narcis și cu Echo
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Săritura în apă
Pasul trei: Rezolvarea propriei ambivalenţe

2 Dragostea virtuală
Povestea lui Narcis și Galateea sau de ce avem relaţii la distanţă sau prin interne
Pasul unu: recunoașterea propriului tipar
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Pasul trei: Rezolvarea propriei ambivalenţe
Scenarii de dragoste virtuală
Întâlnirile dinaintea mutării
O voce (Un e-mail) din trecut
Întâlnirile online
Ce e val ca valul trece
Nu iese fum fără foc
Istorie: a lui și a ta
Reversul pozitiv
Dragostea virtuală în relaţiile pe termen lung

3 Dragostea unilaterală
Dezbinarea lui Cupidon
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Implicarea și învăţarea din latura pozitivă a partenerului tău
Semnul bun

4 Dragostea triunghiulară
Povestea lui Jupiter și Io sau de ce creăm triunghiuri ale dragostei în relaţii
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Să te întâlnești fără triangulare
Semne timpurii ale triangulaţiei
Pasul doi: înţelegerea propriei ambivalenţe
Tipul unu: Lipsa sau pierderea interesului sexual
Tipul doi: Sindromul puiului de somn
Tipul trei: Ruptura masculin-feminin
Tipul patru: Partenerul bisexual
Tipul cinci: Partenerul pietrificat
Triangulaţii nonromantice
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Mai bine mai târziu decât niciodată: de la pasul unu la pasul trei în treizeci și cinci de ani

5 Dragostea interzisă
Povestea lui Pyramus și Thisbe sau de ce dragostea interzisă e atât de dulce
Pasul unu: Recunoașterea propriului tipar
Adolescentul din interior sau dragoste adevărată?
Pasul doi: Înţelegerea propriei ambivalenţe
În pat cu dușmanul
Pasul Trei: Rezolvarea ambivalenţei

6 Dragostea sexuală
Povestea lui Jupiter și a Europei sau de ce ne pierdem pe noi înșine în sex
Pasul unu: recunoașterea propriului tipar
Citind în frunzele de ceai compulsivitatea sexuală
Citind în frunzele de ceai dependenţa de dragoste și negare
Pasul doi: Înţelegerea ambivalenţei
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei

7 Dragostea androgină
Povestea lui Hermaphroditus și Salmacis sau cum ne sabotăm singuri urând propriul sex sau sexul celuilalt
Pasul unu: Recunoașterea tiparului
Câţiva indicatori posibili pentru incapabili și tirani
Pasul doi: Înţelegerea ambivalenţei
Diagnosticând propria identificarea de gen conflictuală
Pasul trei: Rezolvarea ambivalenţei
Executantul
Câștigând meciul învinsului

Epilog
Poate uneori dragostea e simplă
Când dragostea merge bine

Bibliografie

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăt . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.

Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.

După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

Sursa: http://www.povesticutalc.ro/povesti-Magicianul.html

O legenda veche spune ca mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atat de mult de puterea divina din ei incat Brahma, stapanul tuturor zeilor, a decis sa le ia aceasta putere si sa o ascunda intr-un loc unde va fi imposibil de gasit. Tot ce i-a ramas sa faca era sa gaseasca ascunzatoarea potrivita.

A fost convocat consiliul zeilor pentru a se gasi solutia.

Zeii au sugerat: „De ce sa nu ingropam puterile omului in pamant?”

Brahma a raspuns: „Nu, nu vom face asta pentru ca omul va sapa adanc si le va gasi.”

Atunci zeii au spus: „In acest caz, sa le trimitem divinitatea pe cel mai adanc fund al oceanului.”

Dar Brahma a raspuns din nou: „Mai devreme sau mai tarziu omul va explora adancurile oceanului si cu siguranta ca o vor gasi si o vor aduce la suprafata.”

Astfel zeii au concluzionat: „Nici pamantul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divina sa fie in siguranta, insa alte idei de ascunzatoare nu mai avem.”

Brahma a exclamat dintr-o data: „Iata ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adanc inauntrul lui pentru ca este singurul loc unde nu va cauta.”

De atunci incoace, conform legendei, omul a cautat in toata lumea, a explorat, a urcat si a sapat cautand ceva ce a fost in tot acest timp inauntrul lui.

Eric Butterworth, Descopera puterea dinauntrul tau

Discipolul se apropie de maestrul său:

“De ani de zile sunt în căutarea iluminării”, spuse. “Simt că sunt aproape să o ating. Am nevoie să ştiu care e pasul următor”.

“Cum te întreţii?”, întrebă maestrul.

“Nu am învăţat incă să fiu autonom; mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu”. ”Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să te uiţi direct la soare timp de jumătate de minut”, spuse maestrul.

Discipolul îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură 30 de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea împrejur. “Nu reuşesc să văd. Soarele m-a orbit!” spuse discipolul.

“Un om care caută doar lumina, evitând propriile responsabilităţi, nu va găsi niciodată iluminarea. Şi unul care se uită fix doar la soare va orbi”, fu comentariul maestrului.

Autor necunoscut

Se spune ca erau odata doi calugari budisti care mergeau prin padure. Si cum mergeau ei, au dat de un rau destul de involburat si adanc.Cand tocmai se pregateau sa-l treaca au vazut o femeie tanara care nu se incumeta sa porneasca spre celalalt mal. Atunci unul dintre ei a luat-o in brate si a trecut-o raul. Dupa vreo 2 ore, celalalt calugar, care nu o ajutase, izbucni nervos:

– Cum ai indraznit sa atingi acea femeie si sa o porti in brate? La care celalalt raspunse calm:

– Eu am lasat-o din brate acum 2 ore… iar tu inca o porti cu tine!

Autor necunoscut

Traiau odata, pe fundul unei mlastini, cateva larve care erau foarte nedumerite in legatura cu ceea ce se intampla cu suratele lor dupa ce acestea se urcau la suprafata, deoarece nici una dintre ele nu mai revenea in locul de unde plecase. Curioase si chiar usor speriate, ele s-au sfatuit si s-au hotarat ca prima dintre ele, care va pleca, sa se intoarca si sa le povesteasca cum este acolo sus.

Foarte curand una dintre ele a simtit un imbold irezistibil de a pleca si a inceput sa urce usor pe tulpina unei flori. Ajungand pe petalele florii, ea s-a odihnit putin, si, incet, incet, a inceput a se schimba, pana s-a transformat intr-o superba libelula. Si-a luat zborul, dar n-a uitat de promisiune si a incercat fara success sa atraga atentia larvelor ramase in mlastina. Si-a dat seama intr-un tarziu ca, desi surorile ei, pe care le vedea acolo jos, ar fi putut s-o vada, nici una n-ar fi reusit sa recunoasca in frumoasa libelula larva care fusese odata.

Ion Dafinoiu – Elemente de psihoterapie intergrativa, Editura Polirom, www.polirom.ro

Georgio, un baietandru de treisprezece ani, se plimba pe plaja împreuna cu mama sa.

Dintr-odata, el o întreba:

„- Mama, cum poti sa pastrezi un prieten dupa ce odata l-ai gasit?”

Mama reflecta câteva secunde, apoi, aplecându-se, lua doi pumni de nisip.

Tinându-si palmele îndreptate în sus, strânse tare un pumn: nisipul îi scapa printre degete si, cu cât strângea mai tare pumnul, cu atât nisipul se scurgea mai mult.

În acelasi timp, tinu larg deschisa cealalta mâna: nisipul tot ramase în causul palmei.

Georgio privi uimit si apoi striga:

„- Acum înteleg!”

Bruno Ferrero

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat.

Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei.

Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni. De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: „Vino, vino. Te astept!”.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti.

” Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?”

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:

” Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine.”

Baiatul i-a raspuns:

„Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Eu am nevoie de bani. Altminteri, nu vad de ce as face-o.”

Uimit, copacul i-a spus baiatului:

„Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am!”

” Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani!”

Baiatul i-a spus:

” Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani!”

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus:

„Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani.”

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor.

Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii…

Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma!”

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte.”

Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine!”

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?”

Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor.”

Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet.

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac.

Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp.”

Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca!”

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta.”

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit:

‘Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. Cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.’

Autor necunoscut

Aceasta este o poveste despre niste calatori care treceau pe langa o manastire, unde ei vedeau oameni in catharsis. Ei se purtau nebuneste, tipand si strigand si izbindu-se de pamant. In mijlocul lor era un maestru Sufi, care observa, cu calm, haosul.

“Ce manastire de nebuni”, au spus calatorii. “Oamenii care vin aici pentru a atinge iluminarea au innebunit. Evident Maestrul este prea obosit pentru a mai face fata situatiei.”

Cateva luni mai tarziu, calatorii au trecut din nou pe langa manastire, dar acum aceiasi oameni stateau in tacere, nespunand nici un cuvant. Cateva luni mai tarziu, ei au trecut iar pe langa manastire si au observat o manastire goala. Maestrul statea singur.

“Cum poti explica toate acestea?, au intrebat calatorii.

„Cand ati trecut prima oara, ati observat incepatorii, care erau plini de furie”, a spus Maestrul. “Eu i-am incurajat sa o elibereze. A doua oara, cand ati trecut, ei obtinusera intelegerea/ constiinta si s-au linistit. Nu mai aveam nimic de facut, asa ca mi-am luat ramas bun de la ei. Ei pot fi linistiti, oriunde in lume. Acum astept un nou grup. Data viitoare cand o sa treceti pe aici, va fi din nou o nebunie.

Meditati asupra oricarei furii din interiorul vostru, care are nevoie sa fie eliberata … si modul in care aceasta poveste are legatura cu viata voastra.

„”Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

Mahatma Ghandi