Iubirea nu este de ajuns

Titlu: Iubirea nu este de ajuns. Cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive

Autor: Aaron T. Beck

Editura: TREI

După zeci de ani de cercetări clinice dedicate “cogniţiilor automate negative” care subîntind anxietatea, depresia ori tulburările de alimentaţie, părintele psihoterapiei cognitive atacă un nou domeniu: cel al relaţiilor de cuplu. Psihiatrul şi psihoterapeutul Aaron T. Beck demonstrează într-un stil limpede şi convingător că neînţelegerile conjugale se datorează aproape întotdeauna unor aşteptări nerealiste sau unor proiecţii exagerate, rupte de realitate. În această carte, la fel de utilă pentru consilierii maritali, ca şi pentru parteneri, Beck arată în ce fel lipsa de comunicare şi nefericirea pot fi combătute apelând la tehnicile accesibile ale terapiei cognitive, precum reîncadrarea, dialogul interior, umorul sau respingerea mecanismelor disfuncţionale, precum personalizarea, gândirea în alb şi negru ori “catastrofarea”.
Deşi iubirea este o forţă puternică, ea în sine nu asigură substanţa unei relaţii. Calităţile personale speciale sunt esenţiale pentru o relaţie fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia şi să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi şi iertători, să-şi tolereze reciproc greşelile, imperfecţiunile şi ciudăţeniile. Cultivarea în timp a acestor “virtuţi” duce la dezvoltarea şi maturizarea căsniciei.

Aaron T. Beck este considerat parintele psihoterapiei cognitive. Nascut in 1921, profesorul emerit al Universitatii din Pennsylvania a publicat peste 20 de carti si a adus contributii insemnate in tratamentul si evaluarea anxietatii si depresiei. Este presedintele Institutului Beck de Cercetare si Terapie Cognitiva si presedinte de onoare al Academiei de Terapie Cognitiva.

Fragment din carte:

Onestitatea totală nu este doar dificilă într-o relație, este de-a dreptul imposibilă. Afirmația poate părea paradoxală, din moment ce căsătoria este exact tipul de relație care, pentru a fi reușită, presupune onestitate totală. Însă există mai multe motive pentru care acest lucru nu funcționează. Fără ocolișuri, sinceritatea totală poate fi la fel de devastatoare ca o palmă peste față. O convingere înșelătoare despre relație este aceea că oamenii ar trebui să fie mereu direcți și întru totul onești. Adevărul are numeroase fețe și nuanțe care nu pot fi analizate, nici exprimate cu ușurință, iar adevărul gol-goluț poate fi distructiv. Atunci când se află pe culmile furiei, oamenii sunt de multe ori foarte direcși în a spune ce gândesc; după ce se calmează, văd lucrurile destul de diferit. Este una dintre cele mai încâlcite probleme în ceea ce privește exprimarea fără inhibiții – mitul că sentimentele exprimate într-o stare emoțională intensă sunt  întru câtva mai autentice decât cele exprimate în alte momente. Realitatea este că în momentele de emoție crescută oamenii au cele mai reduse șanse să-și exprime gândurile adevărate; ceea ce transmit sunt adesea gânduri generate de un program primitiv de gândire deformat de distorsiuni și generalizări excesive, care nu este deloc similar cu ceea ce gândesc într-o stare calmă.

Este ușor de confundat faptul de a fi sincer cu cel de a fi direct. De exemplu, puteți răspunde în mod direct fără a scoate la iveală cele mai intime gânduri și sentimente cu privire la subiectul respectiv. Astfel, dacă cineva vă întreabă despre starea familiei, puteți răspunde sincer că este bună (vorbind despre sănătatea ei), fără să mai adăugați că mariajul scârțâie sau că cei doi copii nu se descurcă suficient la școală. Răspunsurile simple și directe sunt suficiente în majoritatea conversațiilor și nu necesită o destăinuire totală.

Pentru majoritatea oamenilor, a fi evaziv oferă o modalitate de autoprotejare. În loc de a spune ceea ce vor, aceștia adresează o întrebare sau fac o afirmație pe ocolite sau ambiguă, lăsând la latitudinea ascultătorului să descifreze ceea ce vor să audă. Deoarece multe persoane se plâmg că partenerii lor sunt prea evazivi, merită să înțelegem motivele acestei abordări.

Fiind evazivi, putem încerca apa cu degetul înainte de a ne arunca și de a ne lua vreun angajament. Apoi, în funcție de receptivitatea partenerului, putem fie să avansăm, fie să ne retragem. În loc să ne lăsăm ideile să zboare pur si simplu, lansăm sonde ca mod de a observa reacțiile și mai apoi dăm formă gândurilor ăn funcție de acestea.

Astfel de diplomație conversațională este comună în viața socială obișnuită, dar eșuează ăn relațiile conjugale. Unii dintre cei mai eficienți lideri în domeniul afacerilor, de exemplu, par să aibă o iscusință în a ști când să urmeze o linie de acțiune, când să să facă o pauză și când să pună în scenă o retragere strategică. Totuși, când acești manageri au de-a face cu partenerii de viață, tehnicile lor bine puse la punct și trucurile de conversație par sa dispară brusc.

În căsnicie, oamenii se așteaptă să-și spună oful celălalt în mod deschis, lucru care funcționează în multe relații. Pe de altă parte, dacă subiectul de discuție este sensibil, când există un conflict de opinie sau de interes, sau când unul dintre partneri este obosit sau stresat, abordarea directă poate avea efect de bumerang.