Unirile terapeutice si esecul cuplului
Ceea ce, inițial, începe ca uniune naturală și simplă între un bărbat și o femeie, de multe ori se transformă într-o legătură percepută ca fiind dominată de incompatibilitate și insatisfacție. Iubirea, dincolo de latura ei misterioasă și fascinantă, se supune, totuși, anumitor reguli. Ea are rațiunile ei de care însăsi rațiunea trebuie să țină cont. Se poate întâmpla ca anumite cupluri să se căsătorească după mulți ani de concubinaj, motivați nu de dorința de a trece la un alt nivel de angajament, ci mai mult din nevoia de a vindeca o relație care nu mai merge, ca ultimă încercare de salvare a acesteia.
Acest gen de „mariaj terapeutic” nu rezistă timpului. Astfel de uniri terapeutice sunt dictate de nevoia de consolare, de diminuare a senzației de gol interior, şi nu de dorinţă, iubire, schimb, alianţă și reciprocitate. Partenerii nu se percep ca fiind tovarăşi de drum, ci ca medicamente, remedii, pansamente, proteze, destinaţi să-şi umple o lipsă de a fi, la el sau la celălalt, de a compensa o nevoie narcisică, de iubire şi de căldură maternă, pentru a se simţi iubiti, recunoscuti şi vii.
Acesta este motivul pentru care aceste uniuni nu pot produce fericire, fiind impregnate de o puternică idealizare. Tocmai din cauza aspectului lor infantil de compensaţie, de reparaţie. Fiecare speră să găsească, în celălalt, un paradis maternal călduros și securizant.
Atunci când cuplul se dizolvă, fiecare rămâne prizonier al nevoii infantile de a avea grijă sau de a fi îngrijit. De multe ori, va iniția noi relații afective, repetând aceeaşi schemă relaţională veche, jucând adesea rolul de părinte sau de copil, dar rareori rolul său – de adult, viu şi autonom.
Această constantă idealizare a iubirii şi a sexualităţii ca panaceu, generează un anumit climat nesănătos, încărcat de aşteptări, de revendicări și de exigenţe, cea mai mică critică sau neînțelegere transformându-se în dramă, luând proporţii exagerate.
Cu cât cineva a dus lipsă de iubire în relațiile familiale inițiale, cu atât va avea tendinţa să idealizeze cuplul, devenind foarte exigent şi intolerant la orice insuficienţă, dar mai ales dramatic de posesiv şi de gelos, temându-se într-o manieră obsedantă să nu-şi piardă partenerul. Iubirea nu este un pansament cicatrizant, un remediu miracol capabil să metamorfozeze viaţa suprimând în mod magic lipsa de a fi şi plictisul. Ea iluminează, în schimb, inimile celor care, siguri de ei că sunt vii şi întregi, emancipaţi de nevoia de a depinde, înaintează pe calea devenirii, purtaţi de dorinţă.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU - Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.
Follow: www.facebook.com/psihoterapieiasi
* Articol publicat in Cotidianul Regional al Moldovei EVENIMENTUL, Rubrica Sfatul Psihologului Aici
