Despre mindfulness in timpuri de criza, cu bucurie si relaxare
Mindfulness reprezintă un tip special de prezenţă conştientă care ne poate menţine ancoraţi în siguranţă în corpurile noastre atunci când lucrurile merg prost. Poate deveni un mod de viaţă care ne protejează de suferinţa inutilă. Când aplicăm mindfulness, avem mai puţină nevoie să fugim de experienţele neplăcute – ne bucurăm de un pic de libertate de mişcare.
Multora dintre noi, mindfulness-ul ne sugerează o calitate cognitivă, ceva care are legătură cu gânditul şi cu creierul. Dar asta este doar o parte a povestirii. Nu existăm doar de la gât în sus; suntem de asemenea şi corpuri şi, recunoscând şi acordând atenţie senzaţiilor fizice, putem să intrăm în legătură cu câmpuri de intuiţie.
În povestea cu călăreţul şi calul, cu cine te identifici mai mult, cu călăreţul sau cu calul? Mulţi oameni cred că ei sunt călăreţul, care încearcă să controleze un animal îndărătnic. In realitate, însă, suntem călăreţ şi cal, care reprezintă calităţi ale minţii şi corpului. Iar calul nu este îndărătnic, ci pur şi simplu nu este mânat cu grijă. În realitate, calul este cel mai bun prieten al călăreţului – capabil să ducă poveri grele şi să se descurce pe teren anevoios cu agilitate şi îndemânare. Când se apropie pericolul, calul este adesea cel care îl simte primul.
Deschizându-ne percepţia spre şi dinspre corp, putem să fim conştienţi de minunea formei fizice. Putem aprecia respiraţia şi sângele şi organele care ne ţin în viaţă – precum şi să auzim, şi să răspundem la mesajele care vin din senzaţiile corpului. Corpul este casa simţurilor, care ne oferă o fereastră către experienţa directă. Găsind echilibrul dintre minte şi corp, ne aflăm în şaua vieţii.
Descoperirile făcute în urma numeroaselor studii din ultimii zeci de ani arată că bolile pot fi cauzate în egală măsură de factori mentali şi de factori fizici. Stresul, singurătatea şi pesimismul sunt câţiva dintre factorii pe care i-am analizat, însă există şi alţii pe lângă ei: relaţiile toxice şi grijile financiare.
Dacă cea mai bună cale de a face faţă unei boli este, în primul rând, să nu o ai, atunci pe lângă minimalizarea riscurilor externe, cum ar fi o dietă nesănătoasă şi o viaţă sedentară, este nevoie să reducem şi riscurile sănătăţii noastre mentale. O parte din această stare mentală o reprezintă relaţiile pozitive şi sănătoase cu prietenii, familia, colegii şi chiar cu animalele de casă. Studiul Roseto demonstrează uriaşa putere a sentimentului de apartenenţă şi de conexiune.
Atunci când avem disponibile zece minute dimineaţa ca să ne putem calma mintea, când ne bucurăm mindful de fiecare ceaşcă de cafea pe care o bem şi de fiecare masă pe care o mâncăm, atunci când zilele noastre sunt marcate de momente în care acordăm atenţie prezentului în mod voit şi fără simţ critic, ne simţim mai puţin stresaţi.
Mai mult, pe măsură ce devenim mai conştienţi de ceea ce se petrece în mintea noastră, devenim mai capabili să ne descurcăm cu propriile noastre gânduri. Interpretările negative sau cauzatoare de stres privind ceea ce se petrece pot apărea în continuare, însă acum avem capacitatea de a le contracara, de a recunoaşte negativitatea iraţională şi de a trece la o poziţie de calm, de stăpânire de sine.
Un dascăl înţelept a fost întrebat odată: “Care este secretul fericirii tale?” Replica a venit: “O cooperare din toată inima cu inevitabilul.” Când momentul prezent este plictisitor, iritant, înfricoşător sau dureros, e posibil să nu vrem sa cooperăm. S-ar putea să ne temem ca am putea să o simţim ca pe o resemnare sau o trădare de sine, că nu reuşim să ne opunem unei situaţii nedrepte sau că vom fi copleşiţi.
Se poate să nu fim capabili să schimbăm situaţia în care suntem, dar ne putem schimba pe noi înşine. Cuvântul “a coopera” înseamnă “să lucrezi împreună”: iar să lucrăm cu situaţia noastră cere o aliniere. Putem să renunţăm să ne străduim ca lucrurile să fie diferite. Putem să nu mai încercăm să ne îndreptăm luptându-ne cu durerea, depresia, anxietatea sau orice altceva ne afectează.
Putem renunţa să mai alergăm după plăceri viitoare într-un mod care ne orbeşte faţă de bucuria din momentul prezent. încetând să ne chinuim să ajungem altundeva, începem treptat să simţim unde suntem. Putem începe să ne relaxăm, chiar dacă ceea ce experimentăm ne este incomod.
Când ne confruntăm cu circumstanţe dificile, putem deveni foarte critici cu noi înşine, pretinzând să rezolvăm lucrurile fără ajutorul nimănui. Am putea să demarăm tot felul de planuri dure de dezvoltare personală, care în realitate nu fac decât să tragă tolbe întregi de “săgeţi numărul doi” în propria noastră direcţie. Putem deveni obsedaţi de noi înşine, împotmoliţi în ceea ce e în neregulă cu noi, lucru care ar putea chiar să ne sporească nefericirea: s-a demonstrat că oamenii care folosesc mai des cuvintele “eu” sau “mine” în sesiunile de terapie au mai multe şanse să fie deprimaţi.
Şi deşi încercăm cu disperare să ne schimbăm, ipoteza permanenţei, a sinelui ca identitate solidă ar părea să excludă posibilitatea de schimbare. Dacă gândurile, senzaţiile, diagnosticele sau comportamentele curente reprezintă cine suntem noi în esenţă, atunci în mod sigur există slabe speranţe, sau deloc, pentru schimbare – suntem blocaţi. În cazul acesta, de ce să ne mai străduim să ne transformăm? Este un scenariu destul de sumbru.
Aşa că ar putea părea supărător că nu există un “eu” în centrul fiiinţei noastre, dar în realitate este chiar o veste foarte bună. După cum a spus filosoful taoist Wu Wei Wu: “De ce eşti nefericit? Pentru că 99,9% din ceea ce crezi şi teea ce faci este pentru tine însuţi – şi nu există aşa ceva.” Nu suntem indivizi separaţi, rigizi în obiceiuri şi opinii, iar această realizare poate deveni o uriaşă uşurare.
Schimbările şi dezamăgirile sunt obstacole în calea menţinerii echilibrului emoţional. Depăşirea lor şi adaptarea la împrejurări neprevăzute, cu uşurinţă şi chiar cu graţie, constituie o parte din secretul fericirii. Thich Nhat Hanh rezumă cu eleganţă învăţăturile budiste despre efemeritate şi suferinţă, punând accent pe aşteptări: „Nu nepermanenţa ne face să suferim, ci dorinţa noastră ca lucrurile să dureze veşnic, deşi asta nu este posibil.” Aşteptările şi dezamăgirile sunt precum ziua şi noaptea – contrarii care se întâlnesc.
Toţi ne confruntăm cu dezamăgiri din când în când, oricât am fi de fericiţi sau de optimişti. Ceea ce contează este cât de puternic reacţionăm şi cât timp ne ia ca să ne revenim de pe urma lor.
Dacă putem accepta că lucrurile sunt într-o continuă schimbare, şi că nu suntem identităţi singulare, independente, invariabile, care sunt implicaţiile? în primul rând, acest lucru înseamnă că nu deţinem complet controlul – oricât de mult ne-am strădui, nu le putem ordona corpurilor noastre să nu îmbătrânească sau să nu se îmbolnăvească, şi nu putem decide pur şi simplu să fim fericiţi în orice împrejurare ori preveni gânduri sau senzaţii nedorite.
Nu deţinem complet controlul nici asupra mediului nostru înconjurător: de la vremea neplăcută la oamenii pe care îi găsim dificili, există aspecte din lumea noastră, fie ea internă sau externă, pe care nu avem puterea să le transformăm. Există o şansă pentru practicarea cooperării: acceptând lucrul acesta, ne putem opri în parte conflictul interior cu părţile inevitabile din viaţa noastră pe care nu le agreăm prea mult. Putem înceta să le mai luăm aşa de mult în serios.
Este, de asemenea, o oportunitate şi pentru compasiune: putem accepta că nu suntem singurii responsabili pentru gândurile, sentimentele sau comportamentul nostru, care sunt, fiecare, rezultatul a mii de cauze şi condiţii din corpul nostru, din creier, minte şi din mediul inconjurator.
Să renunţăm la nevoia unui anumit rezultat – chiar şi exprienţa unei stări de bine – poate părea dificil la început, dat fiind că presupune să renunţăm la control. Dar dacă suntem dispuşi să acceptăm nesiguranţa, am putea descoperi că starea de bine ne găseşte pe noi fără să fim nevoiţi să ne străduim să o obţinem. O stare de bine care poate fi resimţită necondiţionat – nu e asta oare fericirea? Mergând contra curentului automatismului, începem să ne înfruntăm direct soarta şi să ne trăim viaţa mai conştient.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU – Psihoterapeut autonom practicant, acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, cu specializare in psihoterapie sistemica, de cuplu si familie, consiliere maritala, premaritala si divort, optimizare relationala si comunicare, sexualitate si identitate sexuala. Life coach si practician de programare neuro-lingvistica.
