Cei care au ales noaptea
Pentru mine, moartea si-a pierdut din magie. Nu ma mai fascineaza. M-am apropiat de monstru si nu de legenda lui. Spaima care ne cuprinde la idea mortii vine foarte mult din aceea ca nu vrem sa o privim in fata drept ceea ce este cel mai natural dintre avatarurile vietii. Ea nu provoaca atata panica decat pentru ca noi incercam prin toate mijloacele s-o indepartam din gandurile noastre. Si nici nu e doar vina noastra: tot ce ne inconjoara comploteaza la negarea ei. Ne prefacem ca nu o vedem. Vrem s-o ignoram pentru a scapa de fatalitatea sa.
Moartea este aceea care trebuie sa explice viata si sa arunce o arunce o lumina grava asupra existentei. Numai atunci inveti sa traiesti.
Aceasta constiinta a mortii era, altadata, rolul incredintat initierii. Vreme de cateva zile, in padurea sacra, in grota, adolescentul astepta confruntarea cu cele trei figuri emblematice ale mortii: sangele, osemintele, suferinta. In momentul in care trebuia sa-si ia zborul catre viata adevarata, i se inocula acest gand terifiant al limitei destinului sau.
Mai mult decat cu moartea, am vrut sa-mi reglez socotelile cu sinuciderea. Vorbind de ea, m-am eliberat de aceasta obsesie. Nu ma voi desparti de acest sentiment de fraternitate care ma apropie de sinucigasi, de cei care iubesc si urasc viata in acelasi timp. Ii iubesc pe cei care sufera, pe jupuiti, pe cei cu inimile indurate, pe cei care sunt chinuiti de propria lor sensibilitate, pe cei care au sufletul nelinistit si ambitiile roase de dezamagire. Ii iubesc pe cei nelinistiti, pasionatii, meteoritii ce traverseaza stratosfera visului lor si se consuma in cadere.
Glorificarea si apologia sinuciderii imi sunt straine. Oricat as fi gata sa admit ca o inteleg si sa o consider ca pe una dintre marturiile libertatii, exista un caz in care aceasta ma respinge total: acela al adolescentilor. Departe de a fi un gest al libertatii, este un act impulsiv. Un adult poseda cateva repere pentru a sti cat valoreaza viata sa. Un adolescent nu poate, inca, decat sa-si masoare visele cu vise. Am fost prea sensibil la ameteala data de aceasta otrava pentru a nu sti cat este de periculoasa. Ma gandesc din nou la asta cu un sentiment de spaima: cum sa nu tremuri la ideea ca ai fi putut sa dispari prosteste din viata numai pentru ca ai fost inselat de un vis urat?
Sinuciderea si-a pierdut pentru mine aproape toate vrajile. Romantismul ei nu ma mai misca. O vad in toata goliciunea si violenta sa, ca pe o arma. Mi se pare ca nu as putea recurge la ea decat in caz de legitima aparare, in cazul unui atac sau al unei ofense insuportabile din partea vietii. Din acest punct de vedere, ma linisteste mai degraba decat ma infricoseaza.
Daca ma simt mereu fratele sinucigasilor, este pentru ca raman fratele aceluia care am fost, al adolescentului care privea fascinate prapastia si voia sa se arunce in ea. Acel frate exista in mine, isi traieste existent subterana. Oare el imi sopteste, cateodata, cuvinte otravite care-mi arunca in viata spaime si tristeti inexplicabile? Oare el bantuie acest vid, acest sentiment irepresibil de fragilitate, de “nu stiu ce” incert si naruit in mine, acest “nu stiu ce” de adolescenta pierduta, care ma va impiedica totdeauna sa ma simt complet la mine acasa in lumea adultilor? Acest frate din umbra este cel care ma face sa ma indepartez de marii victoriosi de la lumina zilei si care ma va purta mereu spre cei care traiesc in fragilitatea noptii.
Jean Marie-Rouart – “Cei care au ales noaptea”, Editura de Vest, 1992
PsihoterapieIasi.Ro
