Omul si iluziile sale

Autor: Seramis Sas

Editura: SPER

A-ţi permite să fii tu însuţi – iată o provocare pe care autorul o aduce în discuţie, construindu-şi sistematic argumentaţia în această direcţie. Psiholog de profesie, Sas Seramis propune un tratat motivaţional (dar nu în sensul deja peiorativ al acestui termen) despre controlul propriei existenţe prin înţelegerea şi asumarea teoriilor ştiinţifice legate, în general, de apariţia şi evoluţia omului pe pământ.
Argumentele tranşante, consistente, multe dintre ele expuse într-o cheie amuzantă, vor plasa cititorul în faţa unei lecturi relaxante, fără sinuozităţi, dar care poate constitui în orice moment un reper pentru stabilirea unor coordonate clare, ştiinţifice, în relaţia dintre om şi univers.
Admiţând că oamenii s-ar desfăta cu propriile vieţi dacă ar renunţa la credinţele „în zei şi energii divine”, autorul recomandă în schimb căutarea autenticităţii, un obiectiv la care se poate ajunge fiind „la curent” cu propria identitate, fiind onest şi, desigur, curajos.
Pornind în mod strategic din zona metaforelor, autorul sugerează, în fapt, o atitudine smerită în faţa impetuozităţii universului, subliniind necesitatea ca această stare-ipostază să fie consolidată pe baze ştiinţifice, şi nu pe cele de ordin religios. Cartea poate fi considerată un fel de „instigare” la a gândi liber, la a fi autentic prin înţelegerea mecanismelor şi a dinamicii universale.

Cuprins:

Capitolul I. Creator de Sens … 9
Nici măcar o bătaie din aripi de fluture … 9
Speciali, deşi microscopici … 12
Nimicul din originea vieţii şi a universului … 15
în umbra nimicului … 18
Destinul din joaca de-a Omul … 23
Despre moarte şi iluzia sensului … 26
A muri fără a muri sau resemnificarea paradoxală … 29
Povestitorul dintr-o lume absurdă … 35
Eleganţa sintaxei … 39
Enterprise la apă … 42
A fi sau a nu fi o esenţă … 43

Capitolul II. Iluzia Sinelui … 47
Cea mai grozavă iluzie din istoria lui homo sapiens … 47
Sinele schimbător [roluri) ... 51
Sinele discontinuu ... 55
Timpul experienţial pentru sinele curgător ... 59
Ipostaze de sine ... 62
Ochelari cu lentile roz la superofertă ... 65
Iluzia liberului arbitru ... 68

Capitolul III. Realitatea şi mintea ... 71
Mecanisme misterioase şi ceasornicari amatori ... 71
Sfera din plastilină care poate ţopăi pe masă ... 74
Culmea „exhibiţionismului" ... 79
Zarul norocos ... 82
Entelecheia lui Aristotel ... 86
Fenomenologie la animale (ne)vorbitoare ... 90
Melci mintoşi, uneori gustoşi, deşi fără dialectică ... 93
Pielea lui Psyche ... 96
Când nu meditezi precum crocodilul ... 100
Meditaţie, fericire şi vocaţie ... 103
Sindromul mind-reading (sau telepatia cotidiană) ... 106
Revizie la străbunicul ancestral ... 109

Capitolul IV. Omul concret şi lumea ... 113
Despre moralitate şi religie ... 113
Teoria „inginerului amator" ... 117
Miau vine de la pisică ... 122
Selecţia naturală la veveriţe ... 125
Grădina Edenului ... 130
Subtilităţi IT la oameni ... 133
„Anima" ... 138
Scurtă vizită în Absurdistan ... 141
Autentificarea şi autenticitatea ... 144
Stresul unor ţânţari şi iluzia controlului ... 147
Iepurele roz şi popândăul cafeniu ... 150
Auto-control la maimuţele fără păr ... 153
Masculul alfa ... 156
Ipocrizia la animale sociale ... 160

Fragmente:

Este cineva prezent în faţa acestei pagini? Eu, vei răspunde. Eu este doar ceea ce pare a fi, adică o iluzie. în realitate, prezent în faţa acestei pagini este cititorul. Rolul în care eşti, deşi mai aproape de adevăr este „rolul care eşti" şi care reprezintă experienţa din aici şi acum.
Dincolo de rolurile pe care le jucăm nu este nimeni, în sensul unui omuleţ (vestitul sine sau Eu] care se joacă. 0 afirmaţie care contrazice desigur bunul simţ al propriei percepţii de sine care este nici mai mult nici mai puţin: ÎNŞELĂTOARE.
Putem caracteriza pe cineva pornind de perceperea manifestărilor sale, adică de la roluri. Putem defini rolul ca fiind un set de comportamente, cogniţii şi emoţii asociate unor nevoi şi aşteptări (roluri psihologice] sau drepturi şi obligaţii, atunci când ne referim la roluri socio-profesionale. Daca eu conversez cu tine nu te pot cunoaşte decât în acest moment. Suntem (în] roluri în acest moment prezent. Pot aprecia dacă eşti o persoană comunicativă, iar dacă plăcerea de a conversa pare un aspect stabil în structura ta. însă aş greşi dacă aş judeca acest aspect ca fiind valabil oricând.
Rolurile sunt precum foiţele de ceapă. De aceea nu poţi spune despre un om că este într-un anume fel şi apoi să îţi închei „referatul diagnostic”. Poţi afirma despre X că este isteţ; o aserţiune valabilă în acel moment şi în acele condiţii (situaţie] şi doar din perspectiva ta. Poate n-ai vrea să-l vezi în momentele de o prostie colosală. Tot aşa, pentru un alt observator, isteţimea lui X pare cât se poate de banală – o inteligenţă medie. E adevărat că unele aspecte sufleteşti au o constantă în timp, iar altele sunt valabile pe intervale temporare de scurtă durată. Cu un simţ de investigaţie psihologică fin, alături de un spirit de observaţie ascuţit, poţi face distincţia între aceste două tipuri de aspecte. Să fie ele constante, îndeosebi pentru un psiholog? Dar pentru un poliţist de la criminalistică?
Eu comunic cu tine în acest moment T1. Eu1 şi Tu1, iar peste o vreme Eu1 devin EuN, întâlnindu-mă cu TuN (N, un moment din timpul viitor). Nu vom fi aceiaşi. La momentul Tn din viitor sun-tem două fiinţe diferite. Dar mintea ne joacă feste. Ne vine dificil să percepem aceste diferenţe şi nici măcar nu le înregistrăm conştient. Te privesc şi eşti acelaşi şi mintea mea leagă prezentul de istoriile noastre comune oricum mixate şi falsificate de improvizaţia inginerească a evoluţiei (sau Creator, dacă eşti un creaţionist) numită memorie. Studiile de psihologie socială demonstrează cert că nu putem avea încredere în amintiri. Experienţele trecute în procesul reamintirii sunt reconstruite.
De aceea, se poate întâmpla (destul de des), când te întâlneşti după o vreme cu o persoană cu care ai fost într-o relaţie semnificativă, să nu te raportezi la ea, cea care este în acel mo¬ment. Te raportezi la o imagine (veche!) uneori dorită (din viitor!) din propria minte, fără legătură cu acest moment al întâlnirii, în acest fel nu ne putem cunoaşte.
Rareori vedem prospeţimea într-o întâlnire. Poate nici nu e… sesizabilă! Aşa cum nu percepem schimbarea pielii, tot aşa nu percepem schimbări în plan psihologic decât după o vreme de comunicare frecventă cu acea persoană. Dar depinde de „ochi”. Majoritatea „ochilor” suferă de miopie în diferite grade. Dar ce uimire când îl descoperim pe un altul schimbător! Cred că funcţionează doar când cineva devine conştient de experienţa propriei treceri dintr-un rol în altul.