Ta vie sauvee enfin

A NE SALVA VIAŢA: este o formă de datorie pe care o avem fiecare faţă de noi înşine. Mai degrabă decât să ne închidem în depresie sau, şi mai frecvent, în automistificarea şi negarea suferinţelor care ne-au fost aplicate pe durata copilăriei noastre, ne revine să căutăm să ne scoatem de acolo înţelegând care sunt adevăratele noastre nevoi.

A accepta să ne confesăm unui martor empatic, a învăţa să iubim copilul care am fost, a ridica refularea şi a ne trăi emoţiile (frică, indignare, mânie) îngropate, aceasta este calea prin care trece adevărata libertate interioară.

Această negare, atât de larg răspândită, a suferinţelor îndurate la începutul vieţii noastre are consecinţe funeste. Imaginaţi-vă că aţi vrea să întreprindeţi o excursie şi că faceţi o entorsă după câţiva paşi. Chiar dacă încercaţi să ignoraţi durerea şi să continuaţi, pentru că vă bucuraţi la ideea acestei plimbări, tovarăşii dumneavoastră îşi vor da seama mai devreme sau mai târziu că şchiopătaţi. Dumneavoastră le veţi povesti ce s-a întâmplat, ei vor înţelege de ce şchiopătaţi şi vă vor sfătui să vă trataţi.

Cu totul altfel se întâmplă cu rănile din copilărie, care joacă în viaţa unei fiinţe umane acelaşi rol ca şi entorsa de la începutul plimbării. Nu le putem alunga „luându-le cu filosofia”, ele vor determina tot mersul nostru, cu diferenţa, totuşi, că în general nimeni nu le va acorda atenţie. Societatea întreagă acţionează, oarecum, la unison cu cel care suferă şi nu poate povesti ce i s-a întâmplat. Cel care a fost rănit în integritatea lui nu are pe de altă parte, foarte probabil, amintiri. Dacă se află toată viaţa lui printre oameni care nu acordă nici o importanţă traumatismelor copilăriei, el va juca jocul. Viaţa lui se va desfăşura aproape ca plimbarea unui excursionist care şi-a făcut o entorsă încă de la primii paşi, dar nu vrea să o sesizeze şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă, totuşi, el întâlneşte pe cineva care are cunoştinţă de efectele pe termen lung ale traumatismelor survenite în primii ani, el va avea şansa să renunţe la negarea lor şi, astfel, să-şi poată cicatriza rănile.

Mulţi oameni nu au avut niciodată această şansă. Celebrităţile, mal ales, au fost adesea înconjurate de admiratori care nu se îndoiau de nimic, şi dintre care nimeni nu decela, nu voia să deceleze chiar, deznădejdea interioară a idolului lor. Mulţi dintre ei visau să cunoască ei înşişi un astfel de succes şi nu înţelegeau de ce idolul lor nu părea să-şi savureze propriul succes. Un individ deosebit de dotat poate de asemenea să-şi utilizeze talentul pentru a-şi consolida sistemele de apărare contra adevărului şi a-l îndepărta de sine şi de ceilalţi. Există multe cazuri de acestea. să ne gândim la destinul fermecătoarei Marilyn Monroe, plasată de către mama sa într-o instituţie, violată la vârsta de nouă ani, apoi, de la reîntoarcerea în familie, hărţuită sexual de către tatăl ei vitreg. De-a lungul întregii ei vieţi ea nu a avut încredere decât în farmecul ei, aşa încât depresia şi drogurile au ajuns să o târască spre moarte. Vorbind despre copilăria ei, ea a spus următoarele, cuvinte mult citate pe Internet: „Eu nu eram o orfelină. Un orfelin nu are părinţi. La orfelinat toţi ceilalţi copii nu mai aveau părinţi. Eu încă aveam o mamă. Dar ea nu mă voia. Îmi era ruşine să spun asta celorlalţi copii…”

De acest angrenaj fatal sunt scutiţi cei care, în copilăria lor, au îndurat un traumatism non cauzat de părinţi. Ei au mai multe şanse să găsească empatie la cineva, pentru că fiecare îşi poate imagina ce înseamnă să fii ostatic în mâna teroriştilor, redus la o terifiantă neputinţă, sau încă să fii crescut într-un lagăr. Pentru ca sechelele unei astfel de trăiri să poată fi vindecate, trebuie ca societatea să ne ofere „martori lucizi”.

Un copil maltratat de părinţii lui, în schimb, va rămâne în general, la vârsta adultă, lipsit de martor şi, din această cauză, izolat: nu numai de ceilalţi, ci şi de el însuşi căci a refulat adevărul şi nimeni nu-l ajută să perceapă realitatea din copilăria lui. Societatea se instalează, de fapt, de partea părinţilor. Fiecare ştie că aşa este şi, prin urmare, nu va îndrăzni să abordeze adevărul lui. Dacă totuşi o terapie reuşeşte să-i permită să trăiască şi să-şi exprime mânia, el se va afla, în multe cazuri, confruntat cu ostilitatea întregii lui familii şi a prietenilor lui, pentru că a spart un tabu, şi pentru că această transgresiune îi înspăimântă pe ceilalţi. Adesea, anturajul va lupta prin toate mijloacele împotriva celui în cauză pentru a-şi păstra intactă propria lui refulare.

Puţini foşti copii maltrataţi sunt în stare să suporte aceste agresiuni şi să se resemneze cu o dezaprobare mai degrabă decât să-şi trădeze propriul adevăr. Cu toate acestea, cum dinamica emoţională a acestor procese este astăzi mai bine cunoscută, ne este permis să sperăm că lucrurile se vor schimba, şi că, datorită constituirii de grupuri mai bine informate, oamenii vor avea mai puţin să se teamă de o solitudine totală.

La drept vorbind, oamenii conştienţi de aceste mecanisme sunt încă puţini, inclusiv printre profesionişti. Dacă, de exemplu, cineva se interesează de viaţa Virginiei Woolf şi caută informaţii pe Internet, psihiatri renumiţi îi vor spune că ea era „bolnavă mintal” şi că tulburările ei nu aveau nici o legătură cu abuzurile sexuale ale fraţilor ei vitregi, pe care le-a îndurat, ani întregi, când era copil. Deşi, în scrierile ei autobiografice, Virginia Woolf a descris de o manieră impresionantă ororile din copilăria ei ([…]), astăzi încă se neagă relaţia dintre aceste teribile traumatisme şi stările depresive ulterioare.

Ea era de aceea ignorată, cu atât mai mult, încă din timpul vieţii. Scriitoarea îşi citea textele în cercurile literare pe care le frecventa, dar solitudinea ei a rămas întreagă, căci nici ea, nici anturajul ei, nici măcar soţul ei Leonard (aşa cum o atestă amintirile soţiei lui), nu sesizau greutatea rănilor primite în copilăria ei. Ea era înconjurată de oameni care îi împărtăşeau vederile artistice şi le susţineau, şi nu îşi înţelegea ea însăşi sentimentul de profundă solitudine. Această situaţie poate duce la suicid, căci solitudinea actuală face constant să reapară starea de abandonare, sinonimă cu pericolul de moarte, trăit de către micul copilaş.

Acum câţiva ani a apărut, sub formă romanţată, o exhaustivă biografie a lui Jean Seberg (Alain Absire, Jean S., Fayard, 2004), actriţă care a jucat rolul principal în multe filme, adesea foarte cunoscute, ca Bonjur Tristesse sau Au bout de souffle. Pasionată de teatru încă din copilăria ei, Jean Seberg a suferit mult din cauza atitudinii rigide şi moralizatoare a tatălui ei, protestant luteran, pe care mai târziu îl va idealiza. Atunci când, liceană fiind, a fost aleasă, dintre miile de candidate, pentru primul ei film, Sainte Jeanne, el a copleşit-o cu admonestări în loc să-i împărtăşească bucuria. Îi ţinea predici, în numele iubirii părinteşti, de fiecare dată când ea avea un succes. Ea nu a recunoscut niciodată în sinea ei cât de mult o rănea atitudinea tatălui ei, dar suferea din cauza supărărilor pe care i le provocau bărbaţii de care îşi lega viaţa şi care corespundeau întotdeauna unui anumit model.

Bineînţeles, nu se poate spune că Jean Seberg şi-a ratat viaţa din cauza caracterului tatălui ei. Ci negarea suferinţei provocate de acest tată a antrenat depresiile grave care au atins-o în repetate rânduri. Această negare i-a dominat viaţa şi a împins-o să se ataşeze în continuu de tipul de bărbaţi care nu o înţelegeau şi nu o respectau. Repeta compulsiv alegerile ei autodistructive pentru că nu voia să ia cunoştinţă de sentimentele pe care i le provoca atitudinea tatălui. De îndată ce un bărbat se comporta faţă de ea într-un mod nedistructiv, ea îl părăsea. Ea aspira din toată fiinţa ei ca într-o zi tatăl ei să-i arate stimă pentru toate succesele ei. Dar el nu avea pentru ea decât critici.

Jean Seberg era vizibil total inconştientă de tragedia din copilăria ei, altfel nu ar fi devenit sclava alcoolului şi a tutunului şi nu s-ar fi sinucis. Multe staruri au cunoscut acelaşi destin, au sperat să scape, de adevăratele lor sentimente, pentru a sfârşi prin a se suprima sau a muri din cauza unei supradoze. Am putea cita nume ca Elvis Presley, Jimi Hendrix sau Janis Joplin.

Viaţa (şi moartea) acestor idoli ai vremii lor atestă că depresia nu este o suferinţă legată de prezent, în care s-au împlinit toate visele lor, ci că ea se datorează ruperii de propriul Sine, care a fost abandonat foarte devreme, fără să fi fost niciodată jelit, care nu avea dreptul să trăiască. Totul se petrece ca şi cum, prin intermediul depresiei, corpul ar protesta contra acestei infidelităţi faţă de sine, contra minciunilor, a deconectării de adevăratele lui sentimente, căci el nu poate trăi fără sentimente autentice. El are nevoie de libera circulaţie a emoţiilor, în continuă schimbare: mânie, tristeţe, bucurie… Când acestea sunt blocate în depresie, corpul nu mai poate funcţiona normal.

Pentru a-l obliga totuşi să funcţioneze, se recurge la tot felul de mijloace: drog, alcool, produse farmaceutice, refugiul în muncă. Totul şi orice pentru a nu avea de înţeles revolta corpului, pentru a evita să aflăm că sentimentele nu ne omoară, ci, dimpotrivă, ar putea să ne elibereze din închisoarea numită depresie. Ar putea, desigur, să existe riscul ca aceasta din urmă să revină dacă reîncepem să ignorăm sentimentele şi nevoile noastre, dar cu timpul vom şti din ce în ce mai bine cum să ne comportăm în privinţa lor. Pentru că sentimentele ne învaţă istoria copilăriei noastre, ele ne devin comprehensibile, nu mai avem a ne teme de ele aşa ca în trecut, frica se diminuează şi noi suntem mai bine înarmaţi contra unei noi faze depresive. Dar pentru a putea accepta ca aceste sentimente să iasă la iveală, trebuie să încetăm să ne temem de părinţii noştri interiorizaţi.

Sursa: Alice Miller – “Ta vie sauvée enfin”

Traducere: Viorica Juncan

Preluat cu permisiune de Aici